Sfantul Ioan de Kronstadt: CE INSEAMNA BISERICA SI HARUL? CUM NE FOLOSIM DE ELE PENTRU MANTUIREA NOASTRA? “… Pe cand noi ce facem? Dormitam si dormim! Uimitoare este nepasarea noastra, lenevia noastra”

Biserica – vistieria mantuirii

 CONCEPTUL DE BISERICA.

BISERICA – EDUCATOARE A SUFLETELOR CRESTINESTI, CE ARE TOATE MIJLOACELE PENTRU MANTUIREA OMULUI.

HARUL

“Sfanta Biserica este cel mai mare, cel mai sfant, cel mai bun, mai intelept, mai nea­parat trebuincios asezamant al lui Dumnezeu pe pamant. Este adevaratul cort al lui Dumnezeu, pe care l-a zidit Domnul, nu omul – nu Luther, nu Calvin, sau Mahomed, sau Buddha, sau Confucius si altii ca ei, oameni pacatosi, patimasi. Biserica este unirea randuita de Dumnezeu a oa­menilor legati intre ei prin credinta, prin inva­tatura, prin sfintita ierarhie si Taine; este oastea duhovniceasca a lui Hristos, inarmata cu pano­plia duhovniceasca impotriva nenumaratei cete diavolesti, pentru ca lupta noastra nu este impotri­va trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intu­nericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduh (Efes. 6,12).

Ea e Spitalul duhovnicesc, unde omenirea bol­nava de pacat se trateaza cu medicamentele harice date de Dumnezeu: Pocainta si Impartasirea Sfintelor lui Hristos Taine – cu Trupul si cu Sange­le lui Hristos – si Cuvantul lui Dumnezeu, invataturile, sfaturile si mangaierile pastorilor turmei cuvantatoare a lui Hristos; este baia de obste a cu­ratirii, a renasterii si sfintirii; este altarul lui Dum­nezeu, in care toti sunt sfintiti de Duhul Sfant prin Botez, Mirungere si celelalte ierurgii si slujbe bisericesti; este soare duhovnicesc in lume, ce lumi­neaza si inviaza pe toti cei care sed in intuneric si in umbra mortii si sunt omorati de pacate.

In natura exista legea atractiei corpurilor mici de catre cele mari, iar a acestora – de catre cele si mai mari, precum si legea coeziu­nii (coeziunea diverselor parti moi, tari si lichide ale organismului, precum si a celor anorganice – pietre, metale si minerale, fosile) – si de acestea este conditionata existenta, consistenta, ordinea, utilitatea, frumusetea, legatura reciproca si di­versitatea tuturor fapturilor. Pricina este nema­surata intelepciune, bunatate si nesfarsita atot­puternicie a Facatorului, Care a zidit o lume atat de minunata, mareata si preafrumoasa, care, intr-o nesfarsita felurime si intr-o minunata maretie re­prezinta o singura creatie armonioasa, preafru­moasa, fara vreo scadere.

In lumea duhovniceasca exista, de asemenea, legea atractiei reciproce si unitatii. Lumea este una, Dumnezeu este unul si Biserica lui Dum­nezeu este una, deoarece Capul Ei este Hristos Dumnezeu, iar Povatuitor, Care insufleteste in­treg trupul Bisericii, este Duhul lui Dumnezeu Cel de viata facator, Care umple tot universul si-i da viata.

De cata purtare de grija minunata, prea-gingasa, preaimbelsugata in dragoste a invrednicit Tatal Ceresc neamul omenesc, ce pie­re in pacate; ce mijloc extraordinar le-a fost da­ruit oamenilor spre mantuire de pacate, de bles­tem si de pierzarea vesnica! Ce minunat, ce pu­ternic Razboinic (Hristos) a fost trimis din cer pe pamant impotriva puternicului, vicleanului, atotraului luptator cu neamul omenesc – diavo­lul! Ce Biserica a fost intemeiata pe pamant, care nu poate fi infranta de nici o putere a raului, for­tareata in care pot scapa de primejdie toti cei ce cred cu adevarat si sunt devotati acestei Biserici! Ce Taine mantuitoare ne-au fost date! Ce si cate unelte rationale si cate canale ale harului dum­nezeiesc n-au fost lasate de Dumnezeu in aceas­ta Biserica pentru oameni? Dar ce prinos sunt datori oamenii sa-I aduca Domnului in schim­bul multei Lui purtari de grija pentru mantuirea lor? Credinta lor, osteneala lor, pocainta lor, le­padarea lor de sine, lupta din rasputeri impotri­va pacatului, exersarea in lucrurile virtutii, desa­varsita supunere fata de Domnul si fata de Bise­rica Lui cea Sfanta.

Biserica este una; Capul ei este unul; turma este una; trupul este unul, cu multe madulare. Fara Cap – Hristos – Biserica nu este Biserica, ci adunare samavolnica: asa sunt luteranii, rascolnicii rusi si sectantii.

Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului (Mt. 28, 20). Domnul Insusi este intotdeauna in Biserica Sa – si atunci, ce nevoie avem de papa ca loctiitor? De altfel, poate, oare, un om pacatos sa fie loctiitor al Domnului? Nu poate. Loctiitor al imparatului, loctiitor al patri­arhului poate fi si se intampla sa fie, insa loctii­tor al Domnului, al Imparatului Fara de inceput si Capului Bisericii, nimeni nu poate fi. Fara in­doiala, catolicii sunt in ratacire. Da-le, Doamne, insuflare ca sa priceapa cat sunt de neghiobi cei ce sustin asa ceva, si ca sunt cuprinsi de mandrie ca giuvaerul in montura lui!

Cel mai vatamator lucru in crestinism – in aceasta religie cereasca, descoperita lumii de Dumnezeu – este primatul unui om in Bise­rica – de exemplu, al papei – si paruta lui infailibilitate. Tocmai in infailibilitatea lui dogmatica consta cea mai mare greseala, fiindca papa este om pacatos, si vai de el daca va incepe sa i se na­zareasca despre sine ca este fara de pacat! Cate greseli dintre cele mai mari, pierzatoare pentru sufletele omenesti, nu a nascocit Biserica Catoli­ca, papista, in dogme, in ritualuri, in randuielile canonice, in slujbe, in atitudinea plina de rautate a catolicilor fata de ortodocsi, in hulele si cleve­tirile impotriva Bisericii Ortodoxe, in batjocurile indreptate asupra Bisericii Ortodoxe si asupra crestinilor ortodocsi! Si pentru toate acestea este vinovat papa cel „infailibil”, este vinovata doc­trina lui si a iezuitilor, duhul lor de minciuna, de fatarnicie si mijloacele nedrepte de tot felul ad majorem Dei gloriam („spre mai marea slava a lui Dumnezeu”).

Noi suntem madulare ale Bisericii Orto­doxe, madulare ale Trupului lui Hristos, al carui Cap este Hristos Insusi si ale carui madulare suntem fiecare in parte; Hristos – Ca­pul Trupului – este Sfant – si madularele trebuie sa fie sfinte.

Crestinii sunt madulare ale Bisericii, iar Bi­serica este Trupul lui Hristos, al carui Cap este Hristos Insusi si al carui Luminator este Duhul Sfant.

Hristos a iubit Biserica si S-a dat pe Si­ne pentru ea… ca s-o infatiseze Siesi Biserica slavi­ta, neavand pata sau zbarcitura, ori altceva de acest fel, ci ca sa fie sfanta si fara de prihana (Efes. 5, 25; 27).

Voi sunteti turma sfanta si aleasa, voi sunteti madulare ale Sfintei, Sobornicesti si Apostolesti Biserici. Si atunci, ce se cere de la voi?! Ce sfintenie, ce dreptate! Ce luare-aminte la sine! Ce con­templatie duhovniceasca si ce lucrare de taina! Ce obiceiuri, ce virtuti, ce credinta, ce nadejde, ce dragoste!; Ce infranare, ce milostivire, ce gri­ja frateasca, ce indemnare a unuia de catre altul la virtute!

Dupa pogorarea Sfantului Duh asupra Apostolilor, care este descrisa in cartea Faptelor lor, este amintita adeseori lucrarea atotpurtatoare de grija a Duhului Celui Sfant in Bi­serica, atotstapanitoarea indrumare de catre El a Apostolilor, a mantuitoarei lor propovaduiri si a lucrarilor din Biserica. Tocmai acesta este celalalt Mangaietor (v. In 14,16), Atotbun si Atotadevarat, pe Care a fagaduit ca il va trimite Apostoli­lor Domnul Iisus Hristos.

Slava Tie, Duhule Sfinte, Mangaietorule de viata Facator, Care lucrezi pretutindeni si pururea in Biserica lui Hristos! Cu judecatile pe care le stii, intoarce, Doamne, popoarele ratacite – iudaice, mahomedane, pa­gane, iar in crestinismul insusi – popoarele si se­mintiile eretice si schismatice; cearta si dezradacineaza lipsurile, invata si lumineaza spre buna credinta. Cearta-i pe crestinii ortodocsi pentru necredinta si dezmatul lor, si la calea mantuitoa­re pe toti ii povatuieste; pe tineri intelepteste-i si indruma-i, pe adolescenti ii pazeste, pe prunci creste-i si calauzeste-i prin ingerii pazitori, pe barbati si pe batrani intelepteste-i, lumineaza-i si intareste-i, si toate le intareste si le indruma la toata virtutea cu stapanirea Ta atotbuna, prea-inteleapta si atotputernica, destramand ca pe o bezna patimile pacatoase pentru Hristos, Dom­nul nostru, cu bunavoirea Ta Parinteasca. Amin.

Puternica, atotputernica este mijlocirea inaintea lui Dumnezeu a Sfintei Biserici, care este imbracata cu merite, cu putere, cu drep­tate si cu marirea Fiului lui Dumnezeu, atotbunei si atotputernicei Lui slave. Mijlocirea ei poate orice. O asemenea putere de mijlocire nu are nici o Biserica eterodoxa, fiindca nu cugeta drept, fi­indca n-are Cap.

Crestinul trebuie sa se ingrijeasca neabatut de educatia sa duhovniceasca, pentru ca­re a si fost renascut in sfanta scaldatoare a Bote­zului de catre Duhul Sfant si a primit nasterea cea de-a doua, duhovniceasca, si a fost pecetlu­it cu mir, cu pecetea Duhului Celui Sfant, si s-a invrednicit de dreptul impartasirii cu Preacura­tul Sange al lui Hristos. Potrivit planului dumnezeiesc, Sfanta Biserica este prima si cea mai legiuita educatoare a sufletelor crestinesti. Nu este lucru mai important decat educatia crestineasca. Judecati si pricepeti singuri cat de scumpe sunt pentru Dumnezeu aceste suflete rationale, ne­muritoare, rascumparate cu Sangele Insusi Fi­ului lui Dumnezeu, chemate de Domnul Insusi din intunericul nestiintei la lumina cunostintei de Dumnezeu, logodite si insotite cu Domnul ca niste fecioare curate cu Mirele Preacurat!

Cat de scumpa este mantuirea acestor suflete, pe care El le imbie spre mancare si bautura cu Preacurat Trupul Sau si Preacurat Sangele Sau, pe care El insusi S-a apucat sa le educe duhovniceste prin aceste minunate, infricosatoare, de viata facatoa­re si indumnezeitoare Taine! Ocupati-va toti, cu toata luarea-aminte si ravna, de educatia voas­tra duhovniceasca; ocupati-va cu cugetarea la ce­le dumnezeiesti, cu rugaciunea, cu cercetarea de sine, cu osandirea de sine, cu indreptarea de sine in toate privintele, exersati-va in virtutile blande­tii, smereniei, ascultarii, rabdarii, milostivirii, curatiei, simplitatii, nerautatii si taiati toate gandu­rile, poftele, obiceiurile, patimile pacatoase.

Uimitoare este nepasarea noastra, lenevia noastra in privinta propriei mantuiri – caci cate mijloace, puteri, inlesniri spre mantu­ire nu ne-a dat Multmilostivul si Atotinduratul Domn! Ne-a dat setea noastra fireasca de mantuire, de pace si de fericire in suflet; ne-a dat lu­mina ratiunii si nazuinta vointei noastre catre tot ce este adevarat, bun, preafrumos, curat si inalt; ne-a dat belsugul harului, pe care l-am primit spre mantuire si care curge ca un rau in Biserica, umpland sufletele insetate de mantuire; ne-a dat apropierea Domnului, Care e gata sa ne man­tuiasca in toata vremea si in tot ceasul; ne-a dat mijlocirea cu suspinuri negraite (Rom. 8, 26) a Du­hului Celui Sfant, impreuna-lucrarea ingerilor pazitori spre mantuire, slujbele zilnice din bise­rica, Tainele cele de mantuire, rugaciunile si mij­locirea Maicii lui Dumnezeu si a tuturor sfinti­lor. Uimitor este cum de noi, avand toate acestea, putem pieri in loc sa ne mantuim cu totii.

Bine­inteles, in calea mantuirii sunt multe piedici: is­pite din partea multpatimasului nostru trup, din partea lumii preacurvare si pacatoase, din partea diavolului, care peste tot isi intinde cursele spre pierzare; stricaciunea din firea noastra, zamisli­rea si nasterea in pacat; inclinarea spre pacat si deprinderea cu acesta. Oricum, mijloacele spre mantuire sunt mult mai mai decat cele spre pier­zare, fiindca mai mare este Cel ce este in voi (Hristos) decat cel ce este in lume (diavolul) (I In 4,4), si toti sfintii au biruit toate piedicile si s-au mantu­it – pe cand noi ce facem? Dormitam si dormim! Rusinos, pacatos, dureros, jalnic lucru. Pacatul capata putere asupra noastra prin aceea ca a prins radacini adanci in noi, in inima noastra; in trupul nostru multpatimas, si-a facut cetate din propriile noastre patimi – din iubirea de sine, iubirea de placeri, iubirea de cinstiri, din mandrie, din lacomia castigului, din neinfranare, parere de sine, din putinatatea credintei, din necredinta, din „libera cugetare”, din fatarnicie, din partinire, din lenevie, din viclenie – si cu patimile acestea, ca si cu niste arme puternice, ne sageteaza si ne ia robi, rupandu-ne, indepartandu-ne de Hristos, Viata noastra adevarata. De aceea, cel ce doreste mantuirea trebuie sa sape, sa se adanceasca in inima sa si sa puna temelie pe piatra, adica pe Mantuitorul Hristos, pe credinta tare, nezdruncinata in El, pe nadejdea in El si in nimeni altcineva, in nimic altceva, pe dragostea tare fata de El si fata de aproapele nostru.

In Biserica Sa, Domnul este pentru noi Facator, Mester si Reziditor iscusit, Parinte, Doctor intelept si Mantuitor, Purtator de grija, incepator al vietii, Hranitor si Legiuitor, Capetenie a ostii Sale duhovnicesti, Razboinic, Biruitor, iar omul este in mainile Lui zidire rationala, dupa chipul Lui, menita nemuririi si cazuta, zdrobita, spurcata, lepadata de la Dumnezeu pentru pacate, zidire care fost sub blestem, insa cu mila si cu indurarile Fiului Unuia-Nascut al lui Dumnezeu a fost rascumparata, refacuta din cadere, izbavita de blestem si cinstita iarasi cu binecuvantarea Parintelui Ceresc, pentru mijlocirea si meritele Fiului, izbavita din intunericul pacate­lor, stralucita cu lumina cereasca a Evangheliei lui Hristos, rezidita si curatata de rugina si de necuratia pacatului, spalata in Baia cea tainica, bineinmiresmata cu sfantul mir si pecetluita asu­pra tuturor simturilor sale cu pecetea Duhului Celui Sfant, calauzita pe calea mantuirii la Im­paratia de Sus si la fericire, intarita de Domnul Insusi in lupta cu pacatele si cu puterile rele ce­le potrivnice, hranita in chip tainic cu Painea ce­reasca prin harul Duhului, indrumata de pasto­rii vazuti, care au imputerniciri duhovnicesti de la insusi Capul Atotputernic al Bisericii, de la Domnul Iisus Hristos.

Intrebati: „Ce rost au in Biserica Tainele cutare si cutare? Ce rost au pre­otia si pastorirea, ce rost au bisericile, ce rost au slujbele, ce rost are propovaduirea neincetata a Cuvantului Dumnezeiesc? Ce rost are pocainta, ce rost are impartasirea Sfintelor Taine?“ De toa­te acestea este neaparata nevoie spre rezidirea, luminarea, calauzirea, intarirea omului cazut, spurcat, stricat, care piere. In acelasi scop este nevoie si de harul Botezului, al rezidirii, al nas­terii a doua si al innoirii celei de la Duhul Sfant.Ai fost cinstit, omule, cu cea mai mare dintre cinstiri: ai fost menit sa fii purtator al Dumnezeirii. Ai auzit, oare, de Parintii cei purtatori de Dumnezeu, care-L aveau in sine fara incetare pe Dumnezeu ca in niste temple vii, nefacute de mana? Si tu trebuie sa fii purtator de Dumnezeu la fel ca ei. De asta ti s-a dat sa te impartasesti cu Trupul si cu Sangele Dumnezeului-Om Hristos, ca in tine sa petreaca intotdeauna Domnul, potrivit spusei si fagaduintei Sale: cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu ramane intru Mine, si Eu intru el (In 6, 56).

Hristos a venit sa innoiasca firea omeneasca stricata de pacat, si a incredintat aceasta lucrare a bunatatii, milostivirii, dreptatii si intelepciunii Sale – cea mai mare dintre toate lucrarile – Sfin­tei Sale Biserici. Intrand in lume si lucrand in Bi­serica prin sfintitii slujitori, prin dumnezeiestile slujbe, prin propovaduire, prin Taine, Duhul Sfant savarseste innoirea aceasta neincetat. Nu­mai in Biserica se afla aceasta putere innoitoare; in afara Bisericii ea nu este si nici nu poate fi.

Adanc ma intristez, plang si ma tanguiesc de cumplita rana a pacatului, ce strica omenirea aflata intr-un necaz nemasurat, de nedescris si cu multe chipuri; de inselarea pacatului, care ro­beste omenirea si o face sa slujeasca pacatului, ba chiar sa se laude cu robia sa si sa simta man­gaiere ca de pe urma unui castig. Totodata insa ma bucur, si triumf, si bat din palme cand ma gandesc si-mi inchipui ajutorul dumnezeiesc pe care, cu voia Ziditorului, il primim prin daruirea Marelui nostru Mantuitor si Dumnezeu intregu­lui neam omenesc cazut si prin sadirea pe pa­mant a Bisericii lui Dumnezeu, care mantuieste neamul omenesc prin harul Lui minunat.

Ce este harul? Darul lui Dumneezeu, cel da­ruit omului pentru credinta in Hristos, spre mantuirea omului crestin. Harul este pute­re ocrotitoare, miluitoare, luminatoare, mantui­toare, care pricinuieste in om aplecare catre toa­te virtutile.

Odata salasluit in omul care crede si are ravna pentru sfintenie si dreptate, harul alunga tot timpul din inima si din trup, din toata fiinta omului, stricaciunea si orice pacat, si il pre­gateste pentru nestricaciunea cea vesnica, alun­ga putoarea patimilor si il umple de buna-mireasma. Inca din timpul vietii, in trup, sfintii binemiroseau a sfintenie si nestricaciune si erau temple curate ale Duhului Celui Sfant, facand minuni. Traiti, deci, cu duhul, si grija de trup nu o faceti spre pofte (Rom. 13,14).

Ne-a fost data porunca lepadarii de sine, ni s-a facut loc pentru nevointe, pentru virtuti, pen­tru cununile slavei cele nevestejite, ne-a fost dat harul, ne-a fost data puterea lui Dumnezeu spre a birui vicleniile vrajmasului si toate patimile. Insusi Domnul, Judecatorul nevointelor, ii ajuta pe cei ce se nevoiesc, le da biruinta si cununile ostasilor Sai.

Orice pacatos se intoarce fara fatarnicie la Dumnezeu trebuie sa nadajduiasca de­plin in toate felurile de ajutor haric de la Dumnezeu in lupta sa cu pacatele, cu patimile si de­prinderile pacatoase de orice fel. Trebuie insa ca el sa creada cu adevarat, fara indoiala, in Dum­nezeu si sa-L cheme cu osardie in ajutor, sa uras­ca pacatul cu adevarat si sa se pocaiasca cu rav­na, avand hotararea curata de a nu se mai lasa prada pacatului. Sunt gata sa ne ajute la mantu­ire toti sfintii, insasi Maica lui Dumnezeu, sfintii ingeri pazitori si bineplacutii lui Dumnezeu, pa­rintii si pastorii duhovnicesti, randuiti de Dum­nezeu sa-i calauzeasca spre mantuire pe cei ce o cauta, precum si constiinta fiecarui om – acest ju­decator nemitarnic, aspru si drept -, cu conditia sa ascultam de el cu osardie si tot timpul.

Demonul necurat se straduie sa spurce ori sa infatiseze intr-o forma necurata, strambata, stri­cata tot ce este curat, legiuit si sfant. O, cat este de viclean, de necurat, de obraznic, de neadormit, de lucrator in viclenia sa, in rautatea sa, in uraciunea sa! Cine va scapa de cursele lui? Cel ce crede nestramutat in Hristos si in Biserica.

Spre binele fapturilor rationale, adica al oa­menilor, Domnul vrea sa-i uneasca pe toti intr-un singur trup si sa locuiasca Insusi in ei. Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una (In 17, 21). Iar diavolul se straduie sa ii dezbine pe toti, sa-i desparta, sa-i imprastie ca pe o turma fara pastor: in familii aduce vrajba, sfada, nemultumire ori suparare; in sate, in orase ii ridica pe unii impotriva altora; in tari ridica un popor im­potriva altuia, o imparatie impotriva altei impa­ratii; in comunitatile religioase ii ridica pe cei ce marturisesc o marturisire de credinta impotriva celor ce marturisesc alta, si mai ales sufla incrancenare asupra celor care marturisesc credinta ortodoxa, fiindca acestia sunt adevarata Biseri­ca a lui Dumnezeu, pornind impotriva lor felu­rite prigoane. Sa ne tinem, deci, de Biserica Or­todoxa cea Una si Sfanta, al carei Cap este Insusi Hristos Dumnezeul nostru, Care lucreaza in noi fara incetare spre mantuirea si innoirea noastra.

Vrajmasul mantuirii noastre, diavolul, stiind cat de mantuitoare este unirea noas­tra cu Dumnezeu prin mijlocirea credintei, si a Bisericii, si a harului dumnezeiesc, se straduies­te din toate puterile si din toate vicleniile sale sa rupa legatura noastra cu Dumnezeu prin pacat, prin patimile trupesti, prin impatimirile lumesti. Toti trebuie sa se tina strans de unirea cu Dum­nezeu si cu Biserica, pazind legile Domnului”.

(din: Sfantul  Ioan de Kronstadt, Adevarurile in care cred, Editura Sophia, 2012)

Cititi si:

***