CUM NE PUTEM MINTI SI CUM NE PUTEM RATA SALVAREA PRIN POCAINTA?

9-01-2012 Sublinieri

Vezi si:

***

[…] Faptul ca si Sfantul Ioan, si Domnul nostru Iisus Hristos au folosit anume la inceputul misiunii lor aceasta chemare, exprimata in cuvinte identice nu poate fi si nu este intamplator; pentru ca tocmai pocainta este INCEPUTUL a toate. Pocainta este “anticamera” Imparatiei cerurilor, singura cale prin care putem intra… acolo unde “niciodata nimic intinat nu va intra (Apocalipsa 21, 27); sau, mult mai bine zis, asa cum reiese din imaginea continuta in insesi cuvintele dumnezeiesti despre care vorbim: daca Imparatia este cea care “se apropie de noi, atunci intelegem ca fara pocainta, Sfanta Treime nu are cum sa-si faca salas in noi. Fara baia pocaintei adevarate, ne asigura si toti Sfintii Parinti, niciunul din cei care am tradat si am intinat prin viata noastra Sfantul Botez, nu vom putea sub nici o forma sa redobandim haina de nunta” adevarata, adica nu ne putem imbraca in Sfantul Duh, ci ne pregatim sa fim “aruncati in intunericul cel mai din afara” (Matei 22, 13). […]

Cand adevarul doare, orice pretext la indemana e bun ca sa-l discreditezi, sa-l faci “de doua parale” pe cel care-l rosteste, sa stergi cu el pe jos. La fel, cand nu ai ce cusururi sa-i gasesti unui om, te legi fie de varsta lui, fie de numele lui, de studii, de “performante” sau de ocupatie, ii cauti noduri in papura, ii vanezi cele mai mici greseli in cuvant sau in maniere, ii pui o eticheta compromitatoare sau ii scormonesti in trecutul lui doar-doar vei gasi vreun “dosar” care sa-i murdareasca reputatia. Sau creezi o diversiune, arunci informatii false pentru a semana deruta si confuzie. Tot ceea ce conteaza este ca tu sa fugi cat mai tare de adevarul care iti apasa constiinta, sa nu ti se trezeasca mustrarile acesteia si sa nu lasi ca realitatea sa fie marturisita si cunoscuta.

Marturisirea in Duh a Adevarului starneste cele mai violente furtuni acolo unde minciuna este prinsa cu picioare scurte si unde degetul este pus pe rana care doare mai tare:

[…]

Ne gandim si ca, desi in Biserica se cunoaste si se vorbeste atat de mult despre pocainta, nu stim daca este vreo notiune mai ignorata, mai dispretuita, mai prost inteleasa si mai pervertita – desi astazi cam toate notiunile crestine fundamentale sunt incredibil de rastalmacite si de falsificate – si nici vreo realitate mai putin practicata, mai putin traita efectiv decat pocainta... De ce? Pentru ca toti cei intrati in Biserica cautam cat se poate (macar de la un timp, daca nu de la inceput) mai mult sa ne justificam si sa ne confirmam pe noi insine, in omul nostru cel vechi, mai mult sa “ne odihnim” si mangaiem patimile in spatiul linistitor al Bisericii, decat sa ne schimbam intru Hristos! Dar despre denaturari vom vorbi nitel mai incolo…

[…]

Am vazut deci ca pocainta este supremul act de sinceritate al fiintei, pentru ca ea este definita tocmai ca lucrare launtrica de prefacere si de reorientare din temelii a vietii. Dar oamenii, “inspirati” de duhul viclean, au incercat si incearca mereu “sa scape“, sa gaseasca si cai mai facile, cai ocolite, care sa nu-i solicite major, integral, dar prin care, in nesabuinta lor, sa creada ca Il pot “pacali” pe Dumnezeu si se pot achita de “datoriile” fata de constiinta. Asa se intampla si in vremea cand boteza Sfantul Ioan, Inaintemergatorul, iar multi farisei si saduchei veneau cu fatarnicie sa se boteze la el, mai mult de frica si de ochii lumii, fara sa iasa din invartosarea inimii lor. Iar Botezatorul, cunoscandu-le inimile viclene, le-a strigat aceste cuvinte usturatoare:

Pui de vipere, cine v-a aratat sa fugiti de mania ce va sa fie? Faceti deci roada, vrednica de pocainta si sa nu credeti ca puteti zice in voi insiva: <<Parinte avem pe Avraam>>, caci va spun ca Dumnezeu poate si din pietrele acestea sa ridice fii lui Avraam. Iata securea sta la radacina pomilor si tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca in foc“. (Matei 3, 7-10).

Pocainta autentica se cunoaste, prin urmare, dupa roadele ei, iar nu dupa aparenta, dupa mimarea ei.

Dar cum se fatarniceste pocainta astazi? Cum putem ajunge si noi sa ne asemanam “puilor de vipere” osanditi de Sfantul Prooroc Ioan?

Intalnim adesea in Biserica acest fenomen, poate mai mult inconstient, de imitare/”mimare” a comportamentului crestinesc, in lipsa unui continut interior (dat de sinceritatea constiintei si de harul Duhului Sfant), o stradanie indreptata spre a “arata” ca ai o virtute pe care n-o ai, doar pentru caasa trebuie“. Dar grava nu e numai indeplinirea pur formala, “din datorie” a unor randuieli si porunci, ci si inchipuirea, parerea care se instaleaza cu timpul ca tu intr-adevar le indeplinesti, ca tu chiar “faci” ce trebuie, ca “ai” virtuti, ca “faci poruncile“, ca esti “bun crestin“. Asa incepe inselarea si asa intra viclenia in suflet: prin parerea de sine. Treptat risca sa se instaleze o constiinta fariseica, care ajunge pur si simplu sa nici nu mai stie (!) de Duh, orbita fiind de litera, de forma pe care se amageste ca o respecta ori de legitimitatea/indreptatirea pe care si-o ia din lucruri corecte numai in mod exterior sau oficial.

Asa cum fariseii credeau ca “se indreptatesc” prin faptul ca erau, dupa neam, fiii lui Avraam sau prin aceea ca tineau foarte strict prevederile cele mai minutioase ale Legii, si astazi crestinii cauta, prin felurite mijloace, sa-si minta si sa-si calce in picioare constiinta, dar sa se si simta “in regula”, “impacati”, pentru ca au … “acoperire” regulamentara.

Crestinul si preotul “legalist” tin numai la CELE CARE SE VAD, judeca dupa conformitatea cu regulile, observa numai incalcarile de ordin moral si disciplinar si sunt foarte vigilenti la a nu “leza” cu nimic orice tine de autoritatea OFICIALA. Nu-l preocupa ceea ce este IN INIMA sa sau a fratelui sau, nu este interesat de motivatia reala, sincera, de scopul si de duhul unor actiuni, ci numai si numai de “acoperirea” lor “legala”, de obtinerea unor “parafe” (simbolice sau chiar scrise) – care sa aprobe si ceea ce nu poate fi aprobat – sau, dimpotriva, de iesirea (altora) din litera unor prevederi “canonice”. Asa cum descria, dramatic de exact, si Vladica Averchie:

Îndreptîndu-şi atenţia spre lumea exterioară, omul caută “poziţia acceptată oficial” – ce este bine şi ce este rău în ochii celorlalţi – mai mult decât să fie bine în interior cu Dumnezeu şi propria conştiinţă. A idealiza şi a te conforma la ceva numai pentru că e “drept” sau “recunoscut” din punct de vedere oficial înseamnă să ceri să “fii înşelat”, pentru că Satana poate să facă uşor – mai ales în vremea noastră – să coexiste “oficialitatea” exterioară cu falsitatea interioară“.

Fariseismul se manifesta atunci cand invocam orice pretext si orice justificare aparent “corecte”, “legale”, dar in realitate NESINCERE, pentru actele noastre “evlavioase”. De exemplu, cand ni se pare suficient ca “avem binecuvantare/ascultare” (de la duhovnic sau de la episcop) sa facem ceva, dar prin care stim, daca suntem sinceri cu noi, ca incalcam poruncile Duhul Evangheliei, prin care ne inselam propria constiinta si lucram impotriva voii lui Dumnezeu si impotriva slujitorilor Sai sinceri. De fapt, in aceste situatii, acea “binecuvantare” nu poarta atat pecetea Duhului, cat este o “aprobare” sau un “ordin’ administrativ sau omenesc…

Ce mai facem inca? “Decupam” textele si exemplele care ne convin si par sa ne confirme in patimile noastre, alegem sa urmam pe aceia care nu ne cer sa ne schimbam defel viata, pentru ca le scoatem din contextul si din Duhul lor, producem interpretari arbitrare, reluam clisee, scoatem “ca din joben” canoane sau citate din Scriptura, toate numai pentru “a avea dreptate” si a ne strecura patimile sau slabiciunile pe usa din dos a Bisericii, facandu-le sa apara (inclusiv pentru noi insine!) ca virtuti!

Se creeaza astfel in spatiul eclezial un duh fatarnic, de artificialitate, de imitatie, de ipocrizie, de formalism, care pentru foarte multi este smintitor. Se imita pacea, bucuria, iubirea, evlavia, smerenia, ne-judecarea, ascultarea, dar si… ravna pentru adevar, “marturisirea”, curajul, grija pentru ceilalti, etc. si, pentru cine stie gustul autentic al lor, surogatele acestea lasa un gust teribil de amar. Sa dam cateva exemple mai des intalnite: […]

Prin toate acestea si prin multe altele vrajmasul induce ideea ca, de bine-de rau, mergem pe calea cea dreapta, ca implinim poruncile, ca slujim Biserica, ca facem cele bune ale mantuirii. Dar… “Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit, ne previne Apostolul cu asprime. Si vine atunci intrebarea bubuitoare si socanta pe care o pune acelasi Arhiepiscop Averchie: “DE UNDE STII CA TU ESTI IN BISERICA IN MOD REAL, CU DUHUL? CE TE FACE SA CREZI CA TU ESTI CRESTIN-ORTODOX CU ADEVARAT?

E o intrebare care ar trebui sa ne puna pe toti intr-o criza fertila, sa provoace “nelinistea cea buna“. Dar oamenii “cuminti” fug de “crize” si de nelinisti, pentru ca fug rupand pamantul de constiinta lor! Parerea de sine nu ne da voie sa fim vreodata in criza, nu ne lasa a iesi din suficienta noastra “caldicica”. Si astfel ne refuzam sansa de a ajunge la acel punct zero, si totusi, in acelasi timp prima treapta a scarii evanghelice, care este SARACIA CU DUHUL. Smerenia se vadeste ca adevarata in aceasta “saracie cu duhul”, opusa suficientei, iar nu in “smerenia” construita artificial si teatralizata. Este CRIZA, disperarea buna de tine insuti, constiinta nuda, ne-fabricata, ne-imprumutata, naturala ca nu esti nimic, ca nu ai nimic bun in tine, constiinta ca nu numai ca nu esti crestin, dar si ca este cu neputinta sa fii (!), nu numai ca tu nu ai pus inceput ascultarii, smereniei, pacii, bucuriei, dragostei, blandetii, ne-judecarii, etc…, ci ca ESTE CU NEPUTINTA sa implinesti omeneste, cu puterile si mijloacele tale poruncile lui Dumnezeu cele dincolo de lume, straine, duhovnicesti..

Fiindca stim ca Legea e duhovniceasca; dar eu sunt trupesc, vandut sub pacat. (…) Nenorocit ce sunt, cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?(Romani 7:14, 24).

De la aceasta deznadejde de noi insine, de la desertarea din noi a parerii de sine, care este o nadejde desarta, abia de aici incepe crestinismul si ortodoxia… De aici incepe pocainta. Acolo unde sfarseste minciuna, deghizarea, formalismul si amagirea ca putem cumva “fugi de mania ce va sa fie” numai daca “bifam” actele “binecuvantate” la aratare, cu aparenta duhovniceasca, dar gaunoase sau chiar otravite pe dinauntru.

Nu, nu avem unde fugi, nu putem scapa nicaieri! Numai la Hristos, Cel bland, smerit si milostiv, care “S-a apropiat” de noi mai mult ca oricand si ne cheama in fiecare zi:“Pocaiti-va!”.

Legaturi:

***


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, 1. SPECIAL, Ce este pacatul?, Despre inselare, Duminica dupa Botezul Domnului, Meditatii duhovnicesti, Pocainta

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

56 Commentarii la “CUM NE PUTEM MINTI SI CUM NE PUTEM RATA SALVAREA PRIN POCAINTA?

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Mare lupta se da atunci cand ne dorim sa dobandim Harul Duhului Sfant, sa ne unim cu Dumnezeu ‘pe real’, nu doar formal/mecanic prin acte si randuieli de fatada, ce tin de invatatura, de dogma. Nu ca ar fi ceva in neregula cu dogmele, ci foarte dimpotriva. Problema este ca si prin acestea ne ataca satana, si chiar cel mai abil, prin ispita sfinteniei, a suficientei de sine — aceea ca am devenit, ca suntem, ca suntem pe calea cea buna. Este un mare truc. De ce sa ne bucuram ca suntem pe calea cea buna, ca poate stim multe, ca am facut si am dres? Oare nu asta este firesc? Dar pe de alta parte, totusi deznadajduim de mantuire, consideram ca suntem nimicuri, ca Dumnezeu nici nu ne baga in seama. Mare contradictie. Cum putem fi atat de siguri de sine si in acelasi timp sa deznadajduim atat de mult? Evident ceva trebuie sa fie foarte in neregula. O ispita. Si ce ne ramane de facut? Aici cred ca ne dam seama ca incepem sa dam ‘nas in nas’ cu Mantuirea, cu Dumnezeu Insusi. Este si bucurie, este si teama, dar pana la urma realizam ca ce facem si ce credem noi nu mai inseamna nimic. Numai Dumnezeu si ce face El conteaza cu adevarat. Numai ce se afla in adancul inimilor noastre mai are valoare la Dumnezeu. Iar felul in care ne va scoate din aceasta mare infundatura si timpul este randuit numai de El. Trebuie sa incercam sa ne trezim cat mai mult la aceasta realitate, altfel tot ne vom trezi dar socul s-ar putea sa fie foarte mare daca ne impietrim in modul nostru vechi de a fi. Pe de o parte abia aici incepe lupta pentru Mantuire, si pe de alta Harul Duhului Sfant este si el ‘nevoit’ sa intervina din ce in ce mai mult. Deci, trebuie sa ne straduim sa dobandim Duhul Sfant care s-a pogorat la Cincizecime peste Apostoli. Aceea nu a fost iluzie, ci un fapt foarte real, puternic si necesar. Nu ne ajunge doar Hristos si invatatura sa. Numai Dumnezeu Duhul Sfant ne poate lumina mintile si incalzi inimile cu adevarat, numai El poate pune invatatura in adevarata sa valoare si aduce roade din aceasta. Numai El ne poate bucura si aduce pace in suflete.
    Inchei cu un citat de Sf. Serafim de Sarov:
    “Totdeauna sa te cercetezi pe tine insuti sa vezi daca te afli in Duhul lui Dumnezeu sau nu. Sa nu te lasi pana ce Domnul Dumnezeu Duhul Sfant, Cel cautat nu va fi aflat si va petrece iarasi impreuna cu noi prin harul Sau”.

  2. http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/01/11/cand-tihna-noastra-este-o-tihna-mincinoasa/

    “După cum o rădăcinuţă de iederă, crescând, acoperă un copac întreg şi câteodată îl înăbuşă, asa si păcatul, rămânând în noi prin vreo latura a sa, umple cu duhul său toată viaţa noastră si spurcă toate faptele noastre, făcându-le netrebnice in ochii lui Dumnezeu. Atunci înseşi faptele savarsite, chipurile, pentru a face placul Domnului devin armă a patimii pe care o răsfăţăm in noi, adica evlavia devine arma a pacatului si a lumii, iar formele slujirii lui Dumnezeu – acoperire a faptelor nedumnezeieşti. Şi reiese că noi suntem un fruct frumos la înfăţişare, cu putreziciune sau viermi înăuntrul său. Multe persoane care iubesc lumea au conştiinţa împăcată. Frica pierzării veşnice le împinge să facă unele fapte potrivit poruncilor evanghelice, însă autocompătimirea le ţine în slujba lumii şi a păcatului”.

  3. foarte frumoasa icoana cu Sf Ioan Botezatorul.
    de unde ati luat modelul?

  4. @ Marius:

    Modelul? Icoana e gasita pe internet, cu google images 🙂

  5. Revarsă,Doamne,peste lume Iubirea Ta, care să topească în noi părerea de sine, trufia şi făţărnicia! Dă-ne însă curajul şi puterea de a renunţa la logica noastră înşelătoare şi de a ne pune nădejdea în Tine! Tu Singur cunoşti inimile noastre şi poţi împlini ceea ce la oameni este cu neputinţă.

  6. tot legat de “pocainta”, dar intr-un fel “off” ..

    cam ce zicea si parintele Mihail la ultima cateheza, cea despre Credinta si vindecare , cu dr. Pavel Chirila , desi nu am fost prezent (poate puteti sa-i puneti si de aceasta data inregistrarea..)

    http://www.financiarul.ro/2011/05/24/descoperiri-uluitoare-despre-adevaratele-cauze-ale-cancerului-corpul-se-vindeca-singur/

    .

  7. Pingback: VAMESUL SI FARISEUL sau o inima care plange. PREDICA PARINTELUI GHEORGHE CALCIU (si audio) -
  8. Pingback: Razboiul e aproape, iar sfarsitul la usi. CE SA FACEM, DECI? -
  9. Pingback: “Adame, unde esti?”. CE AU FACUT ADAM SI EVA DUPA CADERE? CE FACEM NOI DUPA CE PACATUIM? -
  10. Pingback: FUGA OMULUI DE SINE INSUSI. Mecanismele de aparare in fata… adevarului. Mic indrumar psiho-duhovnicesc de CERCETARE LAUNTRICA -
  11. Pingback: PARINTELE AMFILOHIE la Sophia (audio si text): “Tara are nevoie de oameni care sa se pocaiasca cu adevarat. POCAINTA ESTE DE TEMUT DEMONILOR!” -
  12. Pingback: OMULE, UNDE ESTI? De ce ne ascundem de Dumnezeu, de Adevar, de ce ne deranjeaza atat de mult smerenia? SA NE DESCHIDEM TOTAL LUI DUMNEZEU! -
  13. Pingback: Arhim. Simeon Kraiopoulos: PAREREA DE SINE – idolul din noi, “bunii crestini”. SA NU ASCUNDEM LIPSA NOASTRA DE POCAINTA! -
  14. Pingback: Arhimandritul Lazar: “LUMEA INCLINA CATRE UN CRESTINISM FALS, ISTERIC”. Cand inselarea si fanatismul devin normalitate in viata bisericeasca… -
  15. Pingback: Parintele Melhisedec Ungureanu (Man. Lupsa) – raspunsuri esentiale (1): CUM SA NE LARGIM INIMA? DE CE NU IL GASIM PE DUMNEZEU, CU CE SA INCEPEM? -
  16. Pingback: Despre REFUZUL DE A NE PRIVI IN OGLINDA CONSTIINTEI si de A NE ASUMA RESPONSABILITATEA PACATULUI. Antidotul iubirii de sine: jertfa -
  17. Pingback: “TAINA MANTUIRII”: PREDAREA IN MANA LUI DUMNEZEU. “Sistemul” indreptatirilor nu lasa loc harului lui Dumnezeu. Sa daramam idolul din noi! -
  18. Pingback: PREDICI AUDIO pline de seva si putere duhovniceasca la DUMINICA TANARULUI BOGAT: “Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam!” -
  19. Pingback: BOTEZUL SI POCAINTA: “Drepte faceti cararile Lui!” -
  20. Pingback: Sfantul Simeon Noul Teolog despre NEVOIA DE CAINTA DIN TOT SUFLETUL pentru toti crestinii. DIALOGUL LUI DUMNEZEU CU ADAM, DUPA CADERE -
  21. Pingback: Pr. Ioan Istrati denunta RELIGIOZITATEA DE FATADA A ROMÂNILOR SI ANEMIA DE HAR A LUMII: "Suntem cei mai religiosi dintre europeni, insa cei mai putin morali" - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  22. Pingback: Cuvant dintre cele mai miscatoare si puternice despre POCAINTA si MILA FATA DE FRATII CARE CAD IN PACATE, al episcopului Asterie al Amasiei -
  23. Pingback: EGOISMUL CRESTINULUI - "MORTUL" CARE REFUZA SA MOARA SI IA MASCA VIETII "NOI"/ Neomenia "ortodoxa” sau Cum fentam "BANALA" MORALA in Biserica?/ De ce nu facem auzit oamenilor GLASUL VIU AL LUI HRISTOS? (Recomandari duh
  24. Pingback: ODINIOARA SI ASTAZI… “Singurul duh care domneste astazi este acela al unei vitrine impodobite, dar false, artificiale” -
  25. Pingback: INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (V). Pocainta sincera pentru propriile pacate. INDRUMAR DUHOVNICESC PENTRU CERCETAREA DE SINE de la Parintele Valentin Mordasov -
  26. Pingback: Meditatie trezitoare la Paremia Vecerniei Intampinarii Domnului despre OAMENII RELIGIOSI CARE NU ASCULTA(M) ADEVARUL LUI DUMNEZEU -
  27. Pingback: PARINTELE ARSENIE de la MAN. CORNU in “Familia ortodoxa” despre PARTASIA VIE CU DUMNEZEU, RASTIGNIREA IUBIRII DE SINE si ASTEPTAREA INVIERII: “Suntem meniti pentru o alta viata, dar ne legam de viata asta. Vor fi razboaie, dar sa nu ne c
  28. Pingback: Doua caderi: Petru si Iuda. O singura ridicare. MANDRIA NU NE LASA SA PRIMIM IERTAREA SI NE DUCE LA DEZNADEJDE -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate