FERICITUL PARINTE SOFIAN, “batranul frumos” ca o icoana, “CHIPUL DULCETII SI DELICATETII”, isihastul cu inima plina de mila Duhului si MARELE DUHOVNIC ASCUNS SUB MANTIA TACERII: “La Antim lumea călca în vârful degetelor, așa o sfințenie era coborâtă acolo… Trebuie trecut în rândul sfinţilor”

14-09-2015 Sublinieri

parintele Sofian pictat in biserica noua de la Sihastria Putnei

Va recomandam si:

***

inmormantare-17-sept-2002

Fericiti cei prigoniti:

Părintele Sofian, chipul sfințeniei

În ziua de prăznuire a Înălţării Sfintei Cruci, 14 septembrie, dimineaţa, chiar în timp ce se săvârşea Dumnezeiasca Liturghie, Părintele Sofian a trecut la cele veşnice în chilia sa de la Mânăstirea Antim. Peste numai trei săptămâni, adică pe data de 7 octombrie, ar fi împlinit vârsta de 90 de ani.

Viaţa Părintelui Sofian s-a identificat la modul propriu cu viaţa Mânăstirii Antim, al cărei stareţ a fost peste o jumătate de veac. Duhovnic, slujitor, predicator şi stareţ. Singurul lucru care-l scotea din mânăstire era ascultarea sa de pictor bisericesc.

Acest lucru nu s-a mai întâmplat însă prea des în ultima perioadă din viaţă.

Dacă ar fi să ne oprim la cea mai importantă, din punctul nostru de vedere, caracteristică a a personalităţii Părintelui Sofian, atunci am numi fără rezerve discreţia şi delicateţea prezenţei sale.

parintele-sofian-boghiu4Deşi cu o personalitate foarte puternică, Părintele Sofian s-a păstrat totdeauna într-un plan mai îndepărtat al vieţii publice, în postura de retras din lume, ca un adevărat monah, în ciuda faptului că vieţuia într-o mânăstire aflată în inima capitalei. Sfinţia sa a reuşit să-şi păstreze acest statut chiar şi în perioada de după schimbările din 1989, când Biserica şi, mai ales, părinţii duhovnici cunoscuţi au fost asaltaţi de lume şi de mijloacele de comunicare în masă. Părintele nu refuza pe nimeni. A apărut şi la televizor, a participat la emisiuni radio, a ţinut conferinţe în săli publice, a făcut parte din jurii la diferite concursuri, a fost prezent la diferite manifestări bisericeşti.

Nimic din toate acestea nu i-au afectat imaginea de monah retras din lume, participând la cele ale lumii ca un simplu vizitator. Tăcut cel mai adesea, vorba scurtă şi cuvântul măsurat cu multă acrivie, tonul extraordinar de blând şi inofensiv, te incredinţau că ai in faţă un om mai curând întors spre lumea adâncă a fiinţei sale, a cărei uşă o deschidea fără zgomot oricui dorea să pătrundă acolo. Vorbea foarte încet, cu atâta delicateţe, de parcă ai fi zis că este atent ca nu cumva să atingă fizic cu cuvintele sale pe cineva.

Biografia Părintelui, deşi impresionantă, este mai curând necunoscută celor mulţi şi chiar celor mai apropiaţi. Acest lucru, tot datorită smereniei sale adevărate, care-l făcea să nu vorbească despre sine, nici chiar despre evenimentele cele mai importante din viaţa sa. A făcut parte din galeria marilor personalităţi culturale şi duhovniceşti care în perioada de instalare a regimului comunist, ateu, în România au organizat mişcarea duhovnicească Rugul Aprins în jurul Mânăstirii Antim, a fost închis o bună perioadă de timp în închisorile comuniste, elemente care ar scoate singure la suprafaţă biografia oricui. Teolog şi artist plastic în acelaşi timp, a pictat nenumărate biserici în ţară şi în străinătate, făcând parte decenii de-a rândul din Comisia naţională de pictură [bisericească].

Cine a stat sub epitrahilul sfinţiei sale, în orele prelungite deseori peste miezul nopții în biserica Mânăstirii Antim, a gustat din plin nu numai din dulceaţa cuceritoare a cuvântului său, ci şi din bunătatea şi blândeţea fără de margini ale Părintelui, pe cate personal le-am trăit deseori ca pe un ecou al bunătăţii lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce mărturiseai nu era prea grav. Totul afla inţelegere şi iertare. Aproape că te supăra faptul că nu te certa, că nu-ţi dădea canon greu, că te primea mereu cu faţa iradiind de lumină şi blândeţe, de parcă erai prunc nevinovat. Altă explicaţie nu există pentru această atitudine decât aceea că Părintele Sofian, asemenea marilor părinţi ai Bisericii, ajunsese să prețuiască atât de mult omul, încât nici un păcat, nici o greşeală a acestuia nu mai reuşeau să-l coboare în ochii lui. Am învăţat astfel de la Părintele Sofian că păcatele oamenilor nu sunt prea importante, că nu trebuie să ne blocăm în considerarea lor, în analiza lor, că, oricât de păcătos ar fi cineva, nu încetează a fi om, şi prin urmare, nu încetează a fi, în fapt, mult mai însemnat decât păcatele sale.

Tot ca pe o actualizare a bunătăţii dumnezeieşti am simtit şi forţa de cuprindere extraordinară a Părintelui Sofan. Intruchipând cuvintele prin care Mântuitorul descrie bunătatea atotcuptinzătoare a lui Dumnezeu Tatăl,Care face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi şi dă ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“, Părintele Sofian primea în scaunul duhovniciei pe toţi cei care veneau la dânsul, fără niciun fel de discriminare sau de rezerve. De la Inalte feţe bisericeşti, arhierei ai Bisericii, distinşi oameni de cultură sau reprezentanţi de seamă ai vieţii publice şi până la cel mai umil om de pe stradă, toţi erau bine primiţi de Părintele: tineri şi vârstnici, învăţaţi sau oameni. Simpli, bogaţi sau săraci, bărbaţi şi femei, călugări şi mireni, oameni sănătoşi sau cu anumite defidenţe de sănătate… Cine a fost prezent în serile de priveghi sau la inmormântarea sfinţiei sale a putut vedea între miile de credincioşi care au venit să sărute pentru ultima dată mâna părintelui, oameni provenind din toate categoriile sociale, de toate vârstele.

Chiar mă întrebam uneori — nu cu răutate de ce nu face părintele o selecţie, pentru ca un duhovnic avansat ca dânsul să nu se mai ocupe de copii, în sufletul cărora nu a pătruns răutatea sau de băbuţe care vor fi ieşit de mult din vâltoarea ispitelor şi a păcatelor, ci de cei care au cu adevărat probleme duhovniceşti greu de rezolvat sau de cei care au responsabilităţi înalte în Biserică şi în societate.

După mintea mea, era ca şi când un chirurg renumit ar fi continuat să opereze apendicita, alături de cele mai complicate operaţii pe cord! Şi totuşi, până când puterile fizice i-au îngăduit, a fost duhovnicul tuturor! Pentru a cuprinde şi îmbrăţişa atâta lume, dar mai ales atâta diversitate era nevoie, ne închipuim, de multă dragoste şi de nesfârşită putere de jertfire de sine. Atât de accesibil era Părintele încât depindea numai de tine să fie şi duhovnicul tău. Iarăşi, judecând omeneşte, cred că uneori s-a abuzat de această disponibilitate a sa. […]

Nu încetaţi a vă ruga pentru noi, Cuvioase Părinte Sofian!

(Pr. Constantin Coman Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 220-225)

***

sofian-boghiu

Pr. Sofian Boghiu, „Bătrânul cel frumos”

de pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard

Că sfânt ești, Dumnezeul nostru și întru sfinți te odihnești cântă sfânta Biserică în slujba Utreniei. Atunci când cinstim pe Părinții și Frații noștri întru Domnul, pe cei care – printre noi – au fost mărturisitorii dreptei credințe, ai iubirii celei adevărate și ai bucuriei Cincizecimii, pe Însuși Domnul Dumnezeu Îl slăvim. Dar acești oameni pe care îi cinstim, de care ne amintim cu dragoste ca de adevărații următori ai Tradiției lui Hristos și ai Bisericii Sale, nu au dorit să fie respectați, cinstiți, sau distinși între alții. Nu au dorit decât un singur lucru: să ne facă să iubim pe Hristos și Biserica Sa, să ne facă să o iubim pe Maica Domnului, să-i facă pe credincioși să înainteze pe calea sfințeniei, care pentru făptura omenească este singura cale a desăvârșirii și a fericirii.

Asemenea și Părintele Sofian: nu ar fi dorit niciodată cinstire pentru sine; i s-ar fi părut că fură slava care I se cuvine singur Dumnezeului nostru. Cu toate acestea, dorind să mulțumim Domnului pentru că ne-a învrednicit să întâlnim asemenea frumoase și sfinte persoane; dorind și să încurajăm pe oamenii zilelor noastre, arătându-le realitatea sfântă și divino-umană a Bisericii care nu este nici vreo putere a acestei lumi, nici societate filantropică, ci adunarea mucenicilor și sfinților având drept cap pe Cel Ce este sfânt, pe Hristos adevăratul nostru Dumnezeu; năzuind să ușurăm inima noastră de povara recunoștinței, îndrăznim să aducem mărturie asupra a ceea ce a fost și asupra a ceea ce rămâne pentru noi – bunul și frumosul Părinte Sofian, „bătrânul cel frumos” cum zic grecii: kalogeron, care a dat în românește cuvântul călugăr. Părintele Sofian era un călugăr al Bisericii noastre.

Chipul Părintelui Sofian

700x982xParintele-Sofian-Boghiu-de-Marius-Caraman-Marturisitorii-Ro-1

sursa foto: Marius Caraman

Pentru noi, numele Părintelui Sofian amintește mai întâi un chip, căci numele fiecărei persoane este propriu icoanei sale, iar acesta este în primul rând chipul făpturii omenești, răspândind în jur darul său duhovnicesc, treapta sa de sfințire. Chipul fiecăruia dintre noi este mai mult sau mai puțin asemănător celui al lui Hristos, modelul său. Plin de înălțime umană și duhovnicească, obrazul Părintelui Sofian era foarte luminos, părul și barba foarte albe, privirea îngândurată sau zâmbitoare, ochii migdalați, nasul fin, buzele subțiri ca pe icoanele sfinților Bisericii noastre, capul – de obicei plecat spre piept, către inima în care se roagă mintea.

Privea în adâncul nostru, dar fără indiscreție, mai curând cu prietenie, cu iubire. Nu scruta: privea cu înțelegere. Privirea îi era îndreptată spre înăuntru, spre inima în care sălășluiește Numele, ori spre afară, către chipul aproapelui, sau către sfintele icoane, către prezența nevăzută a Prietenului omului. Părintele Sofian nu era foarte înalt. Însă, chiar așezat, părea că obrazul său era aplecat spre noi cu duioșie și cu milă, uneori puțin înclinat ca să asculte spovedania. Era chipul unui ascultător, o privire care asculta. Ochiul care ascultă se vede pe icoanele unora dintre sfinți. Ochiul acesta nu e lacom ca să prindă, ci e gata să primească; asemenea privire este făcută ca să primească, este ca o mână întinsă: o privire pentru împreună-vorbire și împărtășire. Chipul acesta ni se arată a fi plin de adâncimea tăcerii.

Glasul Părintelui Sofian

Cei ce l-au auzit îndrăgeau glasul acesta făcut să citească Sfânta Evanghelie în biserică și să cânte slavoslovia neîncetată. Era o voce gravă și adâncă, răsunând ca glasul care își cheamă fiul rătăcit. Dar Părintele Sofian putea vorbi cu dulceață, aproape într-un murmur, cu o notă de glumă sau de dragoste. Glasul său nu era tăios, nici când trebuia să fie aspru; era doar hotărât, fără duritate. Dar, de obicei, era mai curând dulce și plin de smerenie, chiar când vorbea cu putere. Vocea aceasta avea o muzică a ei și atunci când stătea de vorbă; era asemenea unei cântări, atât era de plină de rugăciunea liturgică.

Părintele Sofian era cu totul pătruns de modul liturgic al viețuirii, se vedea din vocea și din gesturile mâinilor, din felul său de a se mișca fără grabă, ca într-o continuă cădelnițare. Cu greu s-ar despărți în el glasul de gest, căci ca și la sfinți, în persoana sa toate erau una. Monos, rădăcina cuvântului grecesc monachos, arată că monahul este unire întru Dumnezeu, unime omenească, ipostas desăvârșit. Gestul, mersul și glasul se împreunează ca să arate unitatea dinlăuntru a minții și inimii, în adevărata ne-pătimire, lipsă a patimii, apatheia Sfinților Părinților noștri.

Acest glas nu avea patimă, dar era plin de compătimire. Se năștea din tăcerea chipului și a mișcărilor. Înaintea lui, stătea tăcerea, căci Părintele Sofian nu se grăbea să vorbească: înaintea cuvântului său era câte o pauză; iar când vorbea o făcea cu măsură, încet, cu punctări de tăcere. Era un glas plin de tăcere.

Slujitorul

sofian-boghiu-slujind-sfanta-liturghie-anul-1996-1Prima imagine a Părintelui Sofian pe care am avut-o noi a fost cea a slujitorului: din străfundul bisericii Sfintei Mânăstiri Antim, îl priveam venind cu cădelnița din altar, abia făcând-o să sune, cu mișcări blânde, cu ochii întorși spre inimă. Mersul lui se mlădia cu blândețe, prelungindu-se ca o singură, unică mișcare de la altar, trecând prin toată biserica, o singură mișcare de dumnezeiască dragoste, cuprinzând adunarea celor bogați și a celor săraci. Cădirea lui era o îmbrățișare de maică: toți erau cuprinși în cercul iubirii dumnezeiești. Și se mișca precum o lumină albă, un abur cu chip omenesc. Străină vedere și plină de căldură, dând încredere învățăcelului care eram în acea vreme. Atunci am văzut cum poate fi cădirea – chipul slavei dumnezeiești, revărsându-se din altar către lume, așa cum se revărsa din Chivotul legământului pe vremea sfinților prooroci.

Părintele Sofian era pătruns, atât cât poate fi un preot, de adâncimea gesturilor liturgice. Nu era nici formalist, nici ritualist. Era doar conștient. Se spune despre trezvie că este semnul Duhului prin care se săvârșește tot ceea ce este bun, frumos și adevărat. Părintele Sofian săvârșea slujirea Sfintelor Taine cu toată trezvia pe care Duhul o dă sfinților Săi preoți. În altar, ca și în mijlocul bisericii, fiecare mișcare a sa era blândă și liniștită, mersul ușor și lin. Cred că aceasta se făcea pentru că păzea rugăciunea neîncetată în inima sa. Se mișca precum un om ce poartă un odor scump, ca acela care – purtând în vas licori de mult preț – se teme să nu le verse. Tot timpul mergea ca și când L-ar fi purtat pe Hristos plin de Duhul Sfânt în potir și pe disc. Și era simplu și firesc, căci viața întru Domnul este viața firească a omului. Cel ce a aflat firescul acesta, nu arată încordare sau efort de voință, ci acceptare, supunere și libertate. Părintele Sofian nu părea să facă eforturi; părea călăuzit de mișcarea vie a Sfintei Tradiții, de păzirea firească a tipicului, de cunoașterea adâncă a ritualului sacru al Sfintei Biserici.

Cu adevărat, slujirea aceasta era preoțească, era a unuia care se roagă pentru păcatele sale și pentru mântuirea tuturor. Părintele nostru întru Domnul făcea mult loc rugăciunii pentru cei vii, pentru cei bolnavi, pentru cei adormiți. Nenumărate ceasuri dăruise Părintele Sofian rugăciunii, fie în altar, fie în chilie. Era – fie el acum și în veac! – omul neîncetatei rugăciuni de mijlocire în fața lui Dumnezeu. Iubea mult slujirea liturgică, marile prăznuiri mistagogice și lor le-a dăruit energia și sănătatea sa. Numai când fizic, lucrul i-a devenit cu neputință a trebuit să renunțe să mai slujească, primind să asculte din chilie cântările din biserică. Pretutindeni pe unde a fost, era omul rugăciunii și al slujirii.

Era riguros și precis, știind că Tradiția Bisericii nu ne aparține nouă; l-am văzut o dată mustrând cu asprime un cântăreț care se lăsase furat de un stil ușurel și lumesc: i-a amintit atunci, ce înseamnă cântarea liturgică a Bisericii.

Părintele duhovnicesc

Limba română numește duhovnic, iar limba greacă pneumatikos pe cel care ne călăuzește pe drumul mântuirii. Părintele Sofian urma sfintele canoane cu încredere, mai ales pe cele ale Sfântului Vasile. Nu se afla la el nici o slăbire. Cunoștea primejdia de moarte în care se află omul păcătos. Știa că ne putem împărtăși „spre osândă”. Folosea tradiția canonică a Sfinților Părinți spre mântuirea celui păcătos, nu spre apărarea ordinii morale sau bisericești. Știa că legea a fost dată pentru om.

parintele Sofian si tinerii ASCORDar asculta vreme îndelungată pe fiecare credincios, fără ca vreodată să pară plictisit, ori să se pună pe sine mai presus. Era plin de milă, chiar când pedepsea. Lângă el am aflat și întrezărit ce înseamnă duhul orthodox în care dreptatea este măsura milei, acea cumpănă dumnezeiască între poruncă și libertate, între acrivie și pogorământ. Este o cumpănă care nu se află din cărți; se învață numai trăind în Biserică și fiind deschis suflării Duhului. Părintele Sofian avea această dreaptă socotință care e măsura adevăratei paternități duhovnicești. Nu căuta totuși, să aibă fii duhovnicești, lucru care a și nedumerit. Paternitatea sa era liberă. Nu căuta să aibă vreo putere. Era doar gata să răspundă la întrebări, să sfătuiască, să îndrume, să lege și să dezlege.

Învăța mai mult prin pildă, scump la vorbă și grăitor prin felul de a fi. Noi mai mult priveam către dânsul decât puneam întrebări. Așa cum s-a spus despre Sfântul Antonie cel Mare, era destul să-l vedem. Paternitatea lui stătea mai mult în împărtășirea duhovnicească a înțelesului și cuprinsului credinței și vieții creștinești. Lega și dezlega, urmând porunca Domnului; dar mai de preț era persoana sa, chip viu al paternității dumnezeiești. Este adevărat că zidea temeinic prin cuvinte. Dar aceste cuvinte erau mereu simple, scurte, smerite, ascunse în spatele celor ale Sfinților Părinți. Nu vorbea niciodată de la sine. Vorbea în numele Bisericii și al Capului ei, Domnul.

Mărturisim aici și că paternitatea sa era o maternitate. Cred că ne iubea. Ne trimitea scrisori pline de dragoste și de cinstire. Ne privea cu dragoste. Ne vorbea cu dragoste, chiar și când era sever și grav. Părinte duhovnicesc este acela care te face să te simți iubit ca un copil de maica sa.Nu știu dacă sunt oameni care pot cuteza a spune că se socotesc fii duhovnicești ai Părintelui Sofian: pentru aceasta, ar trebui să-i semene, să aibă dulceața și smerenia, delicatețea sa… Dar aceste daruri dumnezeiești se revărsau din el ca o chemare, aceasta era paternitatea sa: te făcea să dorești trăirea sfântă în Hristos Iisus. Prin el, Duhul sădea în noi dorul de a merge către Tatăl, prin adevărata „viață în Hristos” – dorul și chemarea de a fi fiii și fiicele Tatălui nostru „Care este în ceruri. Poate aceasta înseamnă a îndrăzni să-l socotim pe Părintele Sofian – părintele nostru „duhovnicesc”, părintele nostru „întru Duhul”: era cel care ne făcea să-L căutăm pe Tatăl…

Un părinte pentru poporul lui Dumnezeu

Preoții să fie împreună-pătimitori, milostivi față de alții; să-i caute pe cei rătăciți, să-i cerceteze pe bolnavi, să nu uite pe văduvă, pe orfan și pe sărac; ci „să gândească cele bune înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor”*; să nu se biruiască de mânie, să se păzească de judecata celuilalt, de osândirea nedreaptă; să se depărteze de iubirea de arginți, să nu se grăbească a gândi cele rele despre altul și să nu fie nemișcați în judecățile lor, știind că toți suntem supuși păcatului– așa învață Sfântul Policarp al Smirnei a fi preotul**.

sofian-boghiu-cuvant-de-folos-anul-1998Putem aduce mărturie că Părintele Sofian a fost un astfel de preot, un părinte iubitor pentru toți, atât cât l-am putut cunoaște din 1980 și până la adormirea sa întru Domnul. Credincioșii ne spuneau că era un preot care îi asculta, care petrecea – nu spun: pierdea – timpul cu dânșii, care îi ajuta în greutățile vieții lor. Părintele Sofian era căutat de creștini de toate felurile: de episcopi, de alți preoți, de mai-marii din lume, de doctori și alți oameni cu răspunderi; dar și de cei mai săraci ai locului, mai ales din București – la Mânăstirea Antim, unde veneau cei care nu mai aveau nimic de pierdut.

Acești săraci erau priviți ca și ceilalți, lucru care pare firesc din partea unui preot. Nu era grăbit să facă altceva, ori să primească pe altul mai important, sau mai cinstit: era atent la omul din fața sa, bogat ori sărac, uneori venit să-i ceară ceva din cauza unei boli, pentru serviciu, pentru casă, sau numai niște bani. De aceea îi trebuia uneori, o jumătate de ceas ca să străbată cei câțiva metri de la biserică la trapeză, ori la chilia sa! Veneau la el studenți străini ca noi, profesori de teologie din Franța, sau din alte țări. Toți oamenii aflau la el paternitatea preotului, a acestui frate mai mare pe care ni l-a dat Domnul ca să ne însoțească, să ne sprijine și să ne îndrepteze. În îndelungate răstimpuri de suferință pe care poporul lui Dumnezeu le-a răbdat într-o anume vreme în România, mulți au aflat la Părintele Sofian așa, fără putere cum se afla în fața situației lor, mângâiere frățescă, paternitate și bună-primire.

Ne-a îngăduit în câteva rânduri, să rămânem în chilia sa, în vreme ce primea pe cineva: martor am fost al milei, al dulceții, al delicateții sale față de oameni. Adesea folosea untdelemnul în diferite împrejurări: untdelemnul milei, untdelemnul cu care Bunul Samarinean a uns ființa omenească pradă încercărilor vieții. Din partea sfinților creștini bogați ori săraci, mulțumim Părinte Sofian pentru dragostea Sfinției Voastre! Mulțumim mai ales Domnului Care v-a învrednicit a fi unealta milei Sale!

Predania rugăciunii

Greu lucru a vorbi despre predania rugăciunii. Greu, căci e vorba de transmiterea harului de rugăciune, nu a unei tehnici sau a unei științe din afară. Este o predanie cu totul duhovnicească, cu totul „interioară”, o împărtășire prin Sfântul Duh, oarecum ca o osmoză sau „molipsire”: împărtășirea unui fel de a fi pe care cuvintele nu-l pot spune. Să ne amintim mai curând de chipul de icoană, de mișcările proprii ale harului, de sunetul de rugăciune al glasului, de atitudinile întregii făpturi a Părintelui nostru întru Domnul, cizelată nu doar de rugăciunea liturgică, ci de rugăciunea de taină.

Învățătura Părintelui Sofian asupra rugăciunii nu folosea graiul cuvintelor; învăța mai rar prin sfaturi, mai mult prin felul de a fi, ori printr-o istorisire, o pildă, ca și când rugăciunea ar fi un lucru simplu și în afara marilor cuvântări. Părintele Sofian era un isihast adevărat, dintre aceia despre care nu se spune că ar fi astfel, atât de adânciți se află în acea pace a harului, în acea isihie, în acea sihăstrie despre care vorbește Filocalia, dar despre care Părintele nostru întru Domnul nu vorbea aproape deloc. Făcuse parte – după cum se știe – din acel grup de descoperiri isihaste, Rugul aprins, la București, adunat în jurul unui anume Părinte Ioan, despre care ne vorbea. Fusese și dânsul la vremea sa ucenicul cuiva, al unui sfânt preot, înainte de a fi cel al cărui fiu întru Domnul însetăm a fi. Dar în afară de unele rare povestiri din acea perioadă a vieții sale și despre pilda filocalică a Părintelui Kulâghin, Părintele Sofian nu vorbea despre rugăciunea inimii. Ocolea parcă, acest subiect. Adesea răspundea întrebărilor, prin densitatea tăcerii. Poate se temea de înstrăinarea rugăciunii, de transformarea ei în vorbire.

Socotea desigur, că experiența personală nu pote fi împărtășită decât prin împreuna-rugăciune, prin rugăciunile unora pentru ceilalți, prin pătrunderea treptată a prezenței. Mult mai mult am învățat stând alături de Părintele Sofian clipe îndelungate în chilie, în altar sau la cimitir pentru un parastas, ori la spital lângă un bolnav, decât prin învățătura grăită. Căci rugăciunea nu este un „lucru”, un „obiect”. Rugăciunea nu poate fi obiectivată într-un discurs spiritual.

p. Sofian si p. Adrian, pomelnice, 1998Rugăciunea, vorbirea cu Dumnezeu, sau tăcerea în Dumnezeu este viața Duhului Sfânt în cel care caută să se roage fără risipire și să rămână în starea de rugăciune ca într-o mișcare nemișcată. Felul Părintelui Sofian de a-și purta trupul, poziția capului său întors spre inimă, ușurința mișcărilor sale, toate vorbeau despre felul său de a sta fără risipire în liniștita și plina de nădejde chemare a Numelui lui Iisus. Asemenea Maicii Domnului, păstra toate în inima sa: Numele cel Sfânt, numele oamenilor vii, bolnavi, adormiți pentru care se ruga neîncetat și pentru care avea nespusă milă. Nu judeca; se ruga pentru alții; de aceea, harul rugăciunii liniștii trăia în el.

În fine, astăzi…

În ochii noștri de occidentali, de francezi convertiți la credința ortodoxă, conștienți de a fi aflat în Biserica Sfinților Părinți șansa înnoirii duhovnicești a vieții creștine din țările nostre, Părintele Sofian reprezintă o întreagă civilizație duhovnicească și religioasă, cea a sfintei Românii. El este pentru noi chipul dulceții și al delicateții românești, atât de asemănătoare, prin aceasta – deși atât de diferit – cu Părintele Dumitru Stăniloaie, cu Părintele Benedict Ghiuș, cu Părintele Paulin Lecca***, cu Părintele Teofil de la Sâmbăta și chiar cu Părintele Cleopa cel atât de arzător! Există în civilizația românească o blândețe, o feminitate, un dar al întâmpinării aproapelui, al ospitalității, o sensibilitate a sufletului și o înălțime care îi sunt proprii. Desigur, în orice popor sunt și oameni păcătoși, ierte-i Dumnezeu!

Dar în România, în acea sfântă Românie, în poporul său civilizat între popoarele Europei, există niște oameni ca Părintele Sofian, cununi ale creștinismului universal, pilde de cumpănire și întreagă desăvârșire omenească. În roadele pe care le aduce Biserica, vedem realitatea ei în oamenii pe care îi naște și în nădejdea pe care o dăruiește astfel lumii întregi.

Și iată că Biserica este pomul cel cu bună roadă și după roadele sale de sfințenie și de mucenicie o numim „Biserica lui Hristos”.

(Protoiereu Marc – Antoine Costa de Beauregard, Mitropolia Ortodoxă Română din Europa Occidentală și Meridională – Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 233-242)

*Pildele lui Solomon, 3,4; Romani 12, 17; Corinteni 8, 21.

**Către Filipeni VI, 1

***Arhim. Paulin Lecca (1914-1996), absolvent al Facultății de teologie din Chișinău, închinoviat la Frăsinei, trimis propovăduitor în Transnistria (1941-1943), l-a întâlnit la Odessa pe Părintele Ioan Kulâghin; apropiat de grupul Rugului aprins, exarh în eparhiile București și Galați, stareț al Mânăstirii Arnota, autor al unor importante traduceri și lucrări originale.

***

sofian-boghiu-in-sfantul-munte-anul-1992

„Lumina de dincolo de veac a sfinților se oglindea pe fața lui”

de Parintele Petroniu Tanase

Cu Părintele Sofian am trăit ani mulți împreună la Mânăstirile Cernica și Antim, din București. Ca elevi ai seminarului, eram cu doi ani în urma lui, dar conviețuirea în aceeași obște monahicească, ne-a dat posibilitatea să ne întâlnim mai îndeaproape.

Fratele Serghie (numele lui din mirenie) venea din Basarabia care nu era luată încă de vecini, din Mânăstirea Dobrușa, o mânăstire bine întemeiată, unde monahii aveau școală monahală, învățau meserii – el învățase pictura bisericească – și avea un părinte duhovnic iscusit.

sofian-boghiu-tinereteÎndeletnicirea studiului la seminar, i-a dat la iveală o dotare intelectuală deosebită, el fiind premiantul întâi al clasei în toți cei opt ani de studii.

După terminarea seminarului, nu s-a mai întors în Basarabia, acum ocupată, ci s-a stabilit la Mânăstirea Antim din București, de unde și-a continuat studiile teologice și și-a desăvârșit meșteșugul picturii la Academia de Arte Frumoase, devenind un pictor desăvârșit. I s-au încredințat spre pictare biserici de clasa întâi: paraclisul Mânăstirii Antim, biserica Mânăstirii Radu Vodă și altele. A fost solicitat și în străinătate: a pictat catedrala Mitropoliei ortodoxe din Liban.

Iar când obștea a rămas fără conducător, stăpânirea bisericească n-a găsit persoană mai potrivită decât Părintele Sofian căruia i-a încredințat stăreția Antimului, pe care a condus-o cu multă vrednicie, până la sfârșitul vieții, timp de 50 de ani.

La Mânăstirea Antim, Părintele Sofian a avut fericita ocazie să trăiască cu părinți duhovnici sporiți: Nicodim Ioniță, Benedict Ghiuș, Daniil Tudor, din pilda cărora și el a sporit duhovnicește din putere în putere, ajungând unul dintre reprezentanții de frunte ai mișcării duhovnicești a Rugului Aprins din această mânăstire.

Zăbovirea îndelungată în lumea sfinților pe care Părintele Sofian îi picta pe icoane și pe pereții bisericilor i-a pecetluit adânc viața lui sufletească. Se vedea aceasta în slujirea cu multă evlavie la sfântul altar și în căldura sufletească și credința predicilor sale.

Ca stareț, Părintele Sofian și-a pus în lucrare toate darurile cu care era înzestrat: bună gospodărire a obștii, sfinte slujbe zilnice și la sărbători – când biserica era neîncăpătoare pentru mulțimea credincioșilor veniți, inimă milostivă, multă dăruire și ajutor săracilor și nevoiașilor, urmând pilda întemeietorului – Sfântul Ierarh Martir Antim la care milostenia era în cinste deosebită. Cum este și firesc, împlinirea duhovnicească a Părintelui Sofian nu putea trece neobservată de mulțimile de credincioți ai Antimului. Și astfel, tot mai mulți veneau să-i ceară lămuriri și bună sfătuire în nedumeririle vieții, sau voiau să se ușureze de povara păcatelor. Iar el, cu multă bunăvoință și răbdare, a întors pe mulți din rătăcirea păcatului și a eliberat pe mulți din robia patimilor, înscriindu-se în ceata marilor duhovnici de care s-a învrednicit țara noastră să-i aibă în aceste vremuri.

Cât de mult s-au folosit bucureștenii de buna duhovnicie a Părintelui Sofian, a arătat-o din plin marea mulțime de credincioși venită să-și ia ultima binecuvântare de la duhovnicul lor iubit, părintele lor duhovnicesc chemat la Domnul.

Dar Părintele Sofian a trăit într-o vreme de grele încercări – întrega perioadă a comunismului – de la care a suferit multe greutăți, mizerii, ani de temniță, dar nici suferințele trupești nu l-au ocolit. Și cu toate acestea, calea vieții sale duhovnicești a fost întotdeauna ascendentă: nici necazul, nici strâmtorarea nu l-au împuținat. Iar la bătrânețe, ceva din lumina de dincolo de veac a sfinților se oglindea pe fața lui.

(Ierom. Petroniu Tănase, Schitul Românesc Prodromu, – Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 229-230)

***

Grigore Popescu, Nurnberg - Sofian cel bland

Părintele Sofian cel Blând

În serviciul în care mă aflam, cineva m-a sfătuit să merg la Sfânta Mânăstire Antim, unde sunt slujbe frumoase, un cor minunat și multă pace. M-a asigurat că o să-mi placă și o să mă simt bine.

Am sosit la sfârșitul vecerniei și erau doar cei care-l așteptau pe Părintele Sofian pentru spovedit. Eu nu cunoșteam rânduielile și nici pe Părintele Sofian. Am pășit ușor emoționată spre icoane, să mă închin și deodată a apărut Părintele, care m-a întrebat cu o voce caldă:

Dumneavoastră doriți să vă spovediți?

Încurcată, am răspuns:

Nu, nu m-am spovedit niciodată!

Nu a schițat nici un gest de mirare și liniștit, mi-a spus:

Așteptați-mă puțin, vă voi da o carte”.

Eu am ieșit din biserică și l-am așteptat. Dânsul a lăsat tot ce avea de făcut și a pornit încet, către chilia sfinției sale întocându-se cu o mică cărticică – era o carte de rugăciuni – pe care am păstrat-o ca pe un dar de mare preț.

Acesta avea să fie începutul meu. A spus așa:

Luați dumneavoastră această carte, vă uitați pe ea și mai treceți pe aici.”

Am rămas uimită de faptul că nu m-a certat pentru ținuta mea indecentă și doar a zâmbit. Eram vopsită, coafată, cu ochii făcuți, cu ruj pe buze, îmbrăcată elegant. Nu eram în nici un caz pregătită pentru mânăstire sau pantru a discuta cu un duhovnic. Am plâns și mi-am zis:

Nici nu știu cu cine am stat de vorbă. Trebuia să mă întorc și să întreb cine este acest umil Părinte, ca să știu de cine întreb, când voi veni data viitoare”.

Mergând acasă, am deschis cartea de rugăciuni și citind, am găsit și ce mă interesa pe mine, păcatele: cum sunt, de câte feluri sunt. Era o pregătire pentru spovedanie. Nu mai aveam liniște. Ardeam de dorința de a mă întoarce la acel Părinte blând, cu fața senină.

Am revenit la vecernie. Era lume multă și așteptam să se facă rugăciunea pentru a se începe spovedania. M-am așezat într-un colt și nu știam cum să fac să fiu numai eu cu Părintele. Deodată văd că Părintele, din mulțimea de lume, mă privește blând și zâmbind, mă întreabă:

„Vă spovediți?”

„Da”,

am răspuns hotărâtă, deși nu eram pregătită.

Atunci, așezați-vă în genunchi, facem rugăciunea”.

A început cu o voce liniștită, să spună rugăciunile pentru spovedanie. Stând în genunchi, mi-a apărut în față toată viața mea de până atunci și am început să plâng, fără să mă pot opri. O mână m-a atins ușor pe cap și mi s-a spus:

Sculați-vă, rugăciunea s-a terminat, vă cheamă Părintele”.

Părintele văzând starea mea, mi-a spus calm:

Spuneți-mi, vă ascult. Spuneți-mi ce vă neliniștește și eu voi încerca să vă ajut”.

Am început să spun fără rânduială, la întâmplare, frământările mele, așa cum era – de fapt – sufletul meu. Părintele mă încuraja să nu mă rușinez și să spun tot ce am pe suflet. După ce am terminat, m-a trimis la chilie la maici, să cer un îndrumar de spovedanie, să-l cercetez și să mă întorc la dânsul. p. Sofian - captura TVRPărintele aștepta de la mine să mă mărturisesc. Am avut multe piedici și multe ispite. A fost răbdător și îngăduitor cu mine și a știut să mă apropie pentru a-mi salva sufletul.

După spovedanie, eram o altă persoană. Darul și harul Părintelui mă ajutaseră să mă descătușez și să mă eliberez de păcate. Mergeam pe stradă și parcă nu atingeam pământul. Doream ca toată lumea să guste din bucuria pe care mi-o dăruise Părintele. Doream să nu ies din cuvântul lui. Nu pierdeam nici o slujbă, atât cât îmi permitea programul. Făceam totul, ca să citesc cât mai mult despre sfinții de demult. Nu făceam nimic, fără binecuvântarea Părintelui.

M-am hotărât să merg la mânăstire. Hotărârea mea era de neclintit, decisivă. În câteva cuvinte, i-am spus Părintelui care m-a întrebat:

„Nu cumva vă grăbiți?”

M-a sfătuit, mai întâi să fac 40 de Paraclise ale Maicii Domnului.

Nu vă grăbiți – mi-a spus – poate că este ceva trecător. Să nu vă pară rău, mai apoi. Nu este ușor să începeți o viață nouă și nici nu sunteți atât de tânără. Eu am plecat la mânăstire la 14 ani, la o vârstă foarte fragedă. În mânăstire sunt multe greutăți cu care nu sunteți obișnuită”.

foto: Marius Caraman - marturisitorii.ro

foto: Marius Caraman – marturisitorii.ro

Sub îndrumarea Părintelui, drumul către mânăstire era ușor pentru mine, parcă zburam. M-a trimis să cercetez mai multe mânăstiri, apoi mi-a spus să merg la una din mânăstirile sărace din țară, să duc și eu „cei doi bani ai văduvei”.

Tare greu a fost la început, nu știam ce și cum trebuie făcut, mai ales la vaci. Când m-am întors la Părintele, mi-a spus:

Ei, soră N., prima mea ascultare a fost la porci și am trecut-o cu bine!”

Cu multă îngăduință, cu bunătate și cu zâmbet binevoitor, m-a sprijinit toată perioada grea a ispitelor de început. M-a condus mulți ani din umbră; deși departe, mă sfătuia prin scrisori ce am de făcut, la nevoie. Aproape la toate problemele care interveneau, mari sau mici, îmi spunea:

Nu trebuie să dorești să fii mare, trebuie să fii întotdeauna în ascultarea pe care nimeni nu o dorește și să faci ceea ce nu îți place, pentru că abia atunci te poți – cu adevărat – smeri”.

Într-una din zilele petrecute în preajma Părintelui, în bucătăria Mânăstirii Antim, aveam să mă conving de smerenia și de îndelunga răbdare a Părintelui Sofian. Într-o zi toridă de vară după slujbă, îl așteptam la masă. Prin mulțimea care îl oprea în curte, a făcut o oră de la biserică până în bucătărie. Cei care îl opreau, îl opreau pentru o binecuvântare și două cuvinte. Cu fiecare stătea 10-15 minute. Când, în sfârșit a ajuns, i-am spus:

„Părinte, dar ce greu ați ajuns la chilie!”

Părintele mi-a răspuns:

„Ce să fac, soră N., dacă sfânta biserică este atât de departe …!”

Am rămas fără replică.

Am alergat la București, când am aflat că este în comă. L-am petrecut apoi și eu și m-am întors la mânăstirea mea, cu un gol în suflet de neumplut pe care l-a lăsat tuturor ucenicilor.

La câteva zile, mi-a apărut în vis și bucuroasă, i-am zis:

„O, Părinte, ce bine că vă văd! Să mă spovediți și pe mine, vă rog”.

Răspunsul Părintelui a fost:

Măcar să faceți ce v-am învățat eu, că știți de acum, ce aveți de făcut!

Și a dispărut.

Pentru mine, este un sfânt. Când îmi este greu, îl chem în ajutor și-i simt ajutorul.

(Maica NectariaPărintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 255-258)

***

parintele_sofian

Părintele Sofian, un Serafim de Sarov al nostru

A rămâne fără duhovnicul tău înseamnă a se opri timpul în loc. Mult timp nu îndrăzneşti, aproape, niciun fel de gând. Mai apoi simţămintele şi dorul se-nvâltoară şi caută, cer. Nu ştii dacă să laşi să te doară prea tare golul sau să te bucuri şi să speri.

Ca să te bucuri şi să speri trebuie să ai forţa ca, încet-încet, să te prinzi de Ancora care se-ndepărtează, dar care te trage şi pe tine în sus. Mireasma ei te cuprinde şi rămâne cu tine. Se împarte în mii, dar rămâne întreagă. Rămâne întreagă şi se întoarce spre fiecare chipul bălai şi blând al Sfântului Serafim de Sarov.

Un Serafim de Sarov al nostru. M-a fascinat întotdeauna asemănarea dintre Părintele Sofian şi Sfântul Serafim de Sarov. Aceeaşi statură potrivită, acelaşi chip blând, aceeaşi smerenie, aceeaşi discreţie a prezenţei în orice loc, niciodată inoportună, niciodată agresivă, ci dimpotrivă, totdeauna bine-venită, totdeauna binefăcătoare şi liniştitoare, chiar şi atunci când îl vedeai numai în trecere, fără să-ţi adreseze vreun cuvânt.

Aceeaşi dragoste pentru Hristos, aceeaşi evlavie şi nădejde fără margini la Maica lui Hristos. Dacă urmăreai cu insistenţă importanţa pe care o dădea Părintele prezenţei şi ajutorului Maicii Domnului, nu puteai să nu constaţi puţinătatea sau lipsa evlaviei şi nădejdii tale la Maica Domnului. Mai apoi nu se putea să nu simţi propria ta evlavie şi nădejde la Maica Domnului. Te minunai cum de ţie ţi-au lipsit!

Sofian20BoghiuCând mergea, aveam impresia că trupul său este imponderal şi că atinge numai formal pământul. Vedeam în duhovnicul meu prezenţa Duhului care-l purta şi-l păstra neobosit, care-l întărea ca să ne poată purta, îngriji, menţine pe linia de plutire sau ajuta pe fiecare dintre noi, cei prea mulţi, în urcuşul pe care se afla şi la care jinduia şi pentru noi.

Cine n-a găsit alinare şi liniştire la Părintele? De câte ori numai în gând spunându-i toate nu ne-am regăsit, pentru moment, puterea de a merge mai departe!? Era binefăcătoare, adeseori, numai prezenţa în preajma Părintelui.

Cine n-a făcut experienţa uneia sau a nenumărate ore, în biserica Mânăstirii Antim, în timp ce Părintele spovedea! Plecai ca şi când te-ai fi spovedit, ca şi când te-ar fi binecuvântat, fără să fi ajuns să te bucuri de căldura punerii sale pe creştetul tău, gest prin care parcă-ţi picura liniştire, împăcare cu tine însuţi, bucurie că te ridici din nou.

Cine nu rememorează clipele de sub epitrahilul Părintelui, fie la molitvă, fie la dezlegarea de după spovedanie, când aveai convingerea că Hristos este prezent, că Însuşi Hristos te iartă şi te dezleagă prin vocea şi prin mâna Părintelui!

Respecta atât de mult libertatea celuilalt, într-adevăr, ca pe cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a lăsat omului. Uneori aproape te ofensa prin faptul că nu-ţi dădea niciun canon. Aproape că, aparent, nu dădea prea mare greutate păcatelor tale şi căderilor repetate de care te ruşinai atât! Ai fi dorit şi simţeai că te-ar fi ajutat penitenţa. Primeai în scbimb dezlegarea ca pe un dar. Târziu înţelegeai că tactul şi forţa duhovnicească a duhovnicului tău consideră importantă ridicarea ta şi abia după aceea căderea în sine cu toată gravitatea ei. Şi te întorceai împătrit folosit.

Era blând şi la vorbă Părintele, dar şi aspru în acelaşi timp. Cei care l-au cunoscut în anii tinereţii spun că era aspru şi exigent cu sine însuşi, dar şi cu ceilalţi. Totul ţinea de o acrivie care-l caracteriza. Făcea totul cum se cuvine şi ştia foarte exact cum trebuie făcut.

Odată mi-a spus la spovedanie să nu mai judec, pentru că judecarea aproapelui este un păcat subţire dar foarte grav.

A doua oară mi-a spus să nu mai judec, pentru că judecata nu aparţine oamenilor, ci lui Hristos.

A treia oară, când am îndrăznit să mărturisesc acelaşi păcat, mi-a spus pe un ton dojenitor şi răspicat

Vă rog să nu mai judecaţi, judecata este a lui Hristos. Atunci când cineva judecă pe aproapele său, Hristos părăseşte scaunul Său de judecată pe care ni-l cedează nouă, dar ne părăseşte în acelaşi timp şi pe noi şi ne lasă în voia satanei“.

Acesta a rămas pentru mine un imperativ şi cer ajutor, necontenit, Părintelui ca să-l pot înfăptui.

foto: Marius Caraman

foto: Marius Caraman

M-am bucurat de marea binecuvântare de a-l vedea din când în când, nu neapărat pentru spovedanie. Pentru aceasta-i mulţurnesc necontenit. Prezenţa dânsului te folosea, puţina vorbire te folosea, tăcerea Părintelui te folosea la fel de mult.

Prezenţa, întru totul, era expresie a trăirii interioare, a stării duhovniceşti. Puteai observa cu uşurinţă curăţia inimii, marea stăpânire de sine, rod al omorârii patimilor şi dobândirii virtuţilor, neglijarea de sine şi dăruirea către celălalt, pană la jertfire.

Cuvintele, propoziţiile erau totdeauna măsurate. Răgazul pe care şi-l acorda înainte de fiecare răspuns era adesea mai lung decât răspunsul în sine. Te bloca şi te cucerea în acelaşi timp, înţelegeai că totul este esenţă.

Fiecare gest, fiecare cuvânt era esenţă. Nu risipea cuvinte, le zăgăzuia cu o zgârcenie binefăcătoare pentru sine şi pentru celălalt.

L-a căutat şi L-a urmat pe Hristos şi a avut modelul sfinţilor Lui. Cine-şi poate imagina Antimul fără săracii care străjuiau porţile mânăstirii, până la uşa Părintelui!?

Dacă Sfântul Antim Ivireanul, a cărui ctitorie a îngrijit-o cu sfinţenie şi pe care l-a avut ca model, a făcut totul pentru îngrijirea săracilor, nimeni nu cred că l-a văzut pe Părintele Sofian alungând vreun nevoiaş. L-a văzut mai degrabă scotocind cu mâna în buzunar după milostenie. A văzut smerenia şi mărinimia dânsului. Nu cred să fi spus vreodată nu cuiva.

Un ochi ager, dacă ar fi stat în preajma Părintelui, ar fi văzut foarte clar, ar fi învăţat totul, fără să mai ceară sfat. Este cuceritoare descrierea pe care Părintele Stăniloae o face sfântului! Captivat de lectura descrierii, uiți că este o desriere a sfântului în general, şi ți se pare că fiecare cuvânt îmbrăţişează chipul Părintelui Sofian. La sfârşit te dumireşti şi-ţi spui: „Părintele Sofian a fost un sfânt!” […]

N-am avut niciodată sentimentul, în preajma mormântului Părintelui, că s-ar afla acolo. Nădăjduiesc şi nădăjduim, aşa cum pe unii ne-a ajutat, după plecarea sa, în mod concret, să mijlocească şi să ne aştepte la Hristos şi la dânsul.

(Garoafa ComanPărintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 261-264)

200300PAR_SOFIAN-(3)

***

El nu prea vorbea, trăia

Am trăit la Antim. Fără discuție, i-am cunoscut pe oamenii aceștia, am trăit cu ei.

[…]

Toată admirația am avut-o pentru omul acesta [Părintele Sofian]. El nu prea vorbea, trăia.

Am avut o întâlnire cu părintele Andrei Scrima. I-am fost duhovnic mulți ani. Ne-am căutat și ne-am întâlnit la Antim, în camera Părintelui Sofian. Atunci am intrat prima dată în camera lui. Erau peste tot cărți, nu știam care-i dulapul și care-i josul, erau peste tot numai cărți. Ca un om care vedeam în carte ceva, aveam o părere bună despre dânsul. Am avut părerea că e un om foarte corect.

(…) A fost într-adevăr un om îmbogățit. Era un om care își punea problema mântuirii. Problema problemelor. Trăirea interioară i-o recunosc toți. Era un om care avea o trăire interioară.

S-a dus la Mânăstirea Sihăstria să facă un plan pentru pictură. Ei erau dispuși să-i ofere bani. Dar n-a vrut. A cerut un om de la ei, pentru că avea nevoie de ajutor. Și i-au dat … Nu-l interesau banii. Samarineanca, el a pictat-o. Îmi dădeam seama de valoarea picturii. Era o pictură care vorbea.

(…) Îl plasez pe Părintele în tradiția prezenței. Prezent era. Puteai să-i vezi nevoințele, că era peste tot, săracul… era peste tot.

Cea mai bună părere mântuitoare am avut-o pentru această ființă. Nu ne-am mai văzut…

Pentru dânsul am o mare evlavie. În cununa părinților din veacul acesta, îl plasez în cer.

(Părintele Arsenie Papacioc – Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 231-232)

***

Sofian Boghiu,Vasile Lefter, bis romaneasca, Viena

Părintele Sofian cel ales

A fost un sfânt omul acesta. L-am avut duhovnic 40 de ani. Mi-e dor de drumul acela, de locul acela. Aştept să mă întâlnesc cu el. Mă-ntreb unde-o fi Părintele Sofian acum? Mă rog pentru el în fiecare zi. Aşa mi-e dor de el! Mă rog pentru el, pentru că mult m-a ajutat în viaţă. Sunt sigură că este viu. Mă rog la Dumnezeu să-l numere cu sfinţii. Mă rog pentru toţi părinţii pe care i-am cunoscut: Părintele Sofian, Părintele Galeriu, Pătintele Iachint, Părintele Cleopa, Părintele Paisie, Părintele Iulian – era un preot deosebit -, Părintele Paulin Lecca şi ceilalţi.

Marii sfinţi sunt oameni care au trăit cu Dumnezeu. A fost un om al lui Dumnezeu. Abia aştept să mă întâlnesc cu el. Nu ştiu cum va fi. Dar am mare nădejde că-i voi întâlni pe toţi pe care i-am cunoscut. Mă rog la Dumnezeu să aibă grijă de mine. Fiecare moare altfel. Părintele-mi spunea că trebuie să avem nădejde. Ultimele cuvinte au fost: „Să vă răsplătească Dumnezeu“, când l-am sunat de la Sinaia și i-am spus că mă rog pentru el. Cum să mă răsplătească? Să mă primească la El, asta aştept. Şi să mă intâlnesc cu Părintele.

A fost o perioadă aspru. Avea o duritate, când era mai tânăr. La început mă punea la respect… apoi am devenit prieteni.

Era blând şi bun. Îi depăşea pe toţi în comportament. Era plăcut, era foarte delicat. Orice-i spuneai nu răspundea imediat. Două secunde tăcea, apoi răspundea. Era puţin rezervat.

Am nădejdea că este în rândul celor aleşi. A suferit atât… a suferit mult săracul!

Aceşti oameni se roagă pentru noi. Atâta timp cât sunt ei, Dumnezeu mai are milă de omenirea aceasta şi-i iartă pe toţi că nu ştiu ce fac.

(Veronica StruțeanuPărintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 267-268)

***

sofian-boghiu-in-chilie-aprilie-2002

Părintele Sofian și Psalmul 50

Miercuri, 11 august 1999, ziua eclipsei de soare. Dimineaţa primesc un telefon. Mi se comunică faptul că părintele a suferit o comoţie cerebrală încă de cu seară, că nu mai recunoaşte pe nimeni, că nu răspunde la întrebări, nu mănâncă, nu bea, nu ştie nimic, spune tot timpul Psalmul 50.

Trecuseră 12 ore de când părintele era în această stare.

După plecarea doctorilor, Părintele stătea din nou pe marginea patului, aşa cum stătuse şi în ajun şi din nou spunea Psalmul 50. Îl spunea fără oprire, molcom, dar cu hotărâre. Mai sărea unele versete, pe altele le repeta de mai multe ori. Cel mai des revenea:

Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele“.

Pe acesta îl repeta de mai multe ori la rând şi apoi, tot cu ochii închişi, cu mintea parcă de tot cufundată înlăuntru:

Nu mă lepăda pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine“.

parintele Sofian Boghiu - conferintaRugăciunea suna atât de coerent! Figura Părintelui era atât de liniştită şi senină şi nici măcar ochii, parcă mai strâns închişi, nu trădau „eclipsa” – cum o va numi mai târziu, „eclipsa personală” – prin care trecea. Era de fapt o rugăciune neîncetată de care părea că se agăţase cu toată fiinţa, cu toate puterile. Ochiul închis în afară trezea înlăuntru cugetul, care lucra rugăciunea singur.

Cei din spital spuneau că nu primeşte hrană. Am insistat să-l hrănim pentru că avea diabet şi lucrurile se puteau complica. Între două versete din psalm, părintele accepta câte o linguriţă de supă, apoi miere şi suc de portocală. La psalm însă nu renunţa cu niciun chip, ci-l relua deîndată, înainte chiar de-a respira: era de fapt adevărata hrană şi între aceste picături mari de psalm mai înghiţea şi o linguriţă de ceai cu miere sau suc.

După puţin s-a culcat, apoi a deschis fără însă să recunoască pe cineva. Avea faţa deschisă, luminoasă şi bucuroasă. După câteva ore se afla în chilie, în patul propriu, la lumina candelei care îl veghea.

În noaptea aceea a spus în continuare, mai slab sau mai cu forţă, dar tot timpul, absolut tot timpul, fără oprire, Psalmul 50. Era o voinţă dârză în acest „a spune“, o voinţă ce nu se lăsa învinsă. Mi se părea că antenele sufletului (acel „ceva” al sufletului) parcă ştiau că în spusa asta continuă, în acest psalm stă toată mântuirea.

Am început să-l rostesc şi eu, tot cu glas, încet. Voia Părintele, voiam şi eu să fie auzit. Strigătul şoptit al Părintelui avea forţa stăruinţei. Deşi aparent absent faţă de tot ce-l înconjura, Părintele era, rostind psalmul, foarte prezent: cuvântul era rostit când clar, când mai bâjbâind, dar cu osârdie, cu încredinţare, cu convingere.

Încrederea în puterea acestui psalm mi-a transmis-o şi mie. În acea noapte am primit în dar Psalmul 50 cu puterea lui mântuitoare şi sunt încredinţată că el l-a ajutat şi l-a salvat pe Părintele Sofian în acel impas.

A doua zi, pe 12 august, Părintele s-a ridicat pe marginea patului. Era ca un nou născut – renăscut. A privit în jur, a vorbit, a recunoscut pe toată lumea.

…L-am întrebat apoi de ce Psalmul 50. Mi-a răspuns că este psalmul cel mai implicat în slujba bisericească ortodoxă: îl întâlnim şi la rugăciunea de dimineaţă, şi la Vecernie, şi în multe alte momente ale slujbelor… şi la Liturghie chiar în momentul prefacerii, când preotul rosteşte în taină: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele“.

După doar câteva luni, l-am însoţit pe Părintele Sofian în Germania, la Bad Rapennau, unde i se propusese un tratament de recuperare.

Acolo, la două zile după ce am ajuns, Părintele s-a simţit în putere să facă o sfeştanie cu sfinţirea apei. Era 10 octombrie 1999, duminică după-amiază. Am aprins candela. La această sfeştanie Părintele i-a pomenit pe cei apropiaţi din România şi din Germania. S-a rugat pentru poporul român şi pentru cel german. Candela a ars toată noaptea fără să se stingă, a ars şi dimineaţa până la ora 13, când trebuia să ne mutăm în altă locuință…

Plecam şi nu m-am îndurat să suflu în candela care arsese continuu 20 de ore. Am luat-o aşa aprinsă în mână, în maşină. Am ţinut-o în vânt, am purtat-o fără grijă peste tot, gândind că se va stinge. Dar nu s-a stins. A ars 70 de ore fără întrerupere. Pe mine m-a uimit, m-a bucurat şi m-a ernoţionat lucrul acesta neobişnuit. Părintele însă era netulburat, egal cu sine ca întotdeauna.

(Mariana MacriPărintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 258-260)

***

parintele Sofian - pictat de maicile de la Diaconesti

Părintele Sofian era împodobit cu toate virtuțile

[La Antim] lumea călca în vârful degetelor, așa o sfințenie [era] coborâtă acolo…

Punea altfel bazele monahismului Sandu Tudor – prin rugăciunea minții. Or, [aceasta] nu circula pe atunci. Era patriarh Nicodim și se temea să nu fie o erezie, (această) noutate. Era socotită o noutate, mișcarea asta. Nu eram bine văzuți.

Antimul a adus un suflu, un vânt așa de curat din Basarabia! Nu se slujea înainte în biserici, [decât] numai duminica. Erau preoții de mir, transformaseră în parohii bisericile [de mânăstire]. Antimul a înflăcărat toată capitala.

Dar la Antim a lăsat un foc mare Sandu Tudor. A primit binecuvântarea rugăciunii minții și a continuat imediat cu Sofian.

Și mă puneau să spun eu ecteniile și eu eram afon. Și nu nimeream tonul. Îmi dădea tonul Felix Dubneac, colegul lui de mânăstire. Nu mai știai pe ce lume erai! Era o incantație… dar erai fericit ! Ușor, ușor, erai…

Dacă ar fi să se facă o statuie a unui om perfect în virtute, lui Sofian [s-ar cuveni], împodobit cu toate virtuțile.

Cred că trebuie trecut în rândul sfinților, că e rugător, mare rugător; are podoabă Biserica triumfătoare din cer!

A pocnit odată, din senin așa de tare, o salcie; era chiar la gang, cum intri în curte [la Antim]. A căzut trăsnită, așa, fulgerată și s-a adunat lume peste lume și s-a umplut curtea. Și a venit Sofian și i-a liniștit:

A murit părintele care a semănat salcia – Gladun de la Cluj, a murit în sanatoriu. Și așa a binecuvântat: ca atât să trăiască salcia, cât trăiește și el”.

Antimul era ceva viu, viu.

(Pr. Nicodim BujorPărintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 232-233)

566502

Mai multe, la: FERICITI CEI PRIGONITI

Vedeti si:


Categorii

Mari duhovnici, preoti si invatatori, Parintele Constantin Coman, Parintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, Parintele Petroniu Tanase, Parintele Sofian Boghiu, Preotie (pentru preoti)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “FERICITUL PARINTE SOFIAN, “batranul frumos” ca o icoana, “CHIPUL DULCETII SI DELICATETII”, isihastul cu inima plina de mila Duhului si MARELE DUHOVNIC ASCUNS SUB MANTIA TACERII: “La Antim lumea călca în vârful degetelor, așa o sfințenie era coborâtă acolo… Trebuie trecut în rândul sfinţilor”

  1. Pingback: Cuvantul ARHIM. MIHAIL la slujba de pomenire de la Caldarusani a PARINTELUI SOFIAN despre PRIGOANA FATISA SI CEA NEVAZUTA IMPOTRIVA CRESTINILOR si despre PUTEREA RUGACIUNII SFINTILOR: “Sa ne rugam mai mult unii pentru altii! Sa pastram credinta drea
  2. Mi-a inseninat zilele din saptamana aceasta parintele Sofian, Bunul Dumnezeu sa aiba mila de noi pentru rugaciunile blandului parinte. Bogdaproste pentru osteneala fratilor!

  3. @ Robert:

    Noi am dus doar mai departe aici, cu o editare si o ilustrare care sa faca mai usor de citit osteneala fratilor de la “Fericiti cei prigoniti”. Si noi zicem bogdaproste sincer celor care se nevoiesc sa ramana fideli si acestor pagini duhovnicesti si care mai lasa din cand in cand un semn ca s-au folosit. Doamne, ajuta!

  4. 🙂 Semn? Ce fel de semn?

  5. Pingback: PARINTELE SOFIAN BOGHIU – EFIGIA SMERENIEI, MIREASMA SFINTENIEI, patimitorul si rugatorul linistit si neclintit, laudat pana si de prigonitorii sai: “El tot timpul era înveşmântat în discreţie, nu i-au plăcut gălăgia, zgomotele, reflec
  6. Pingback: ARHIMANDRITUL SOFIAN de la Mănăstirea Antim († 14 septembrie 2002), PARINTELE ECHILIBRULUI, MUNTELE DE BLANDETE IMBRACAT IN LUMINA: “Trecem printr-un moment foarte dificil din multe puncte de vedere și avem nevoie de un anumit echilibru, FĂRĂ
  7. Pingback: DOR DE PARINTELE SOFIAN… Marturii si evocari de ucenici si cunoscuti (si VIDEO): “N-am văzut pe nimeni aşa de luminos ca el…” | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: SFÂNTUL părinte SOFIAN de la Antim, puterea TĂCERII și a RĂBDĂRII până la sfârșit și MINUNILE DE LA ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: PĂRINTELE SOFIAN – puterea vie a Duhului lui Hristos. MĂRTURIA protos. Teofan Popescu | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: "Întâlnirea cu Duhovnicul - PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU" (Video - Iași, noiembrie 2018) - Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: Marturia impresionanta a PARINTELUI ARSENIE MUSCALU despre “firescul sfinteniei” CUVIOSULUI SOFIAN BOGHIU: “Am vazut un om in care viaza Dumnezeu, un om plamadit intr-o alta lume” (VIDEO, TEXT) | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU – “icoană a sufletului ortodox românesc” (†14 septembrie). Evocările PĂRINTELUI PROTOS. TEOFAN POPESCU și ale lui CRISTIAN CURTE (audio, video, text) cu prilejul lansării cărții “Smerenia și drag
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate