DESPRE RAZBOIUL LAUNTRIC CU DUHUL DILUANT AL LUMII SI ADANCUL NOSTRU UITAT. Impotriva neo-crestinismului “bucuros”, a “spiritualitatii” de tip New Age, care nu vrea sa stie de asceza si de Adevar…

“[…] Părintele Efrem a insistat asupra importanţei redescoperirii interiorizării, a experienţei lăuntrice, mai ales în situaţia de faţă în care mentalitatea actuală sub influenţa considerabilă a mass‑media ne îndeamnă spre exteriorizare. E dificil să conştientizăm în condiţiile contemporane că împărăţia lui Dumnezeu e înlăuntrul nostru, că greul războiului duhovnicesc se duce în interiorul fiinţei noastre şi o dată câştigat acolo, putem învinge şi în afară şi astfel vom răzbate peste toate greutăţile, oricât de mari ar fi ele.

În goana după plăceri ieftine, ajungem să credem că totul înseamnă a consuma, că bucuria înseamnă a dispune de oricine şi orice, transferând astfel centrul de greutate din a fi în a avea. Dar iată că mai sunt voci care într-un asemenea cadru ostil afirmă identitatea adevărată a bucuriei, care este una lăuntrică. Odată ce vom reuşi să scăpăm din dispersia nimicitoare a duhului lumii, întâlnindu-ne cu adâncul din noi pentru a putea răspunde adâncului lui Dumnezeu ce ne cheamă din veşnicie, vom gusta din roadele bucuriei duhovniceşti lăuntrice şi astfel vom trăi şi în exterior bucuria şi seninătatea, la care aspirăm cu toţii ca nişte înăbuşiţi.

Dar pentru a fi capabili să avem asemenea experienţe lăuntrice dătătoare de bucurii e nevoie de osteneală, de asceză pentru dobândirea trezviei duhovniceşti. Astăzi dimensiunea ascetică este atenuată, dacă nu chiar eludată. Căutăm adesea o bucurie facilă, bazată pe plăceri şi criterii consumiste, lipsite de un conţinut adevărat.În relaţiile cu ceilalţi suntem formali pentru a păstra un oarecare climat de înţelegere, dar care rămâne artificial. Confundăm blândeţea cu o atitudine pasivă, favorabilă cedării şi compromisurilor faţă de exigenţele cerute de demnitatea creştină. Dar bucuria duhovnicească nu poate fi confundată cu bucuria lumească, precum blândeţea nu trebuie identificată cu propriile slăbiciuni.

Ne spune tot un mare nevoitor contemporan athonit, Cuviosul Paisie Aghioritul, următoarele:

„Atunci când ceva nu este duhovnicesc, curat, nu poate exista în inimă adevărata bucurie şi pace. Bucuria ce o simte un om duhovnicesc nu este bucuria lumească pe care mulţi o caută astăzi. Să nu încurcăm lucrurile. Sfinţii aveau o astfel de bucurie pe care o cerem noi? Maica Domnului a avut o astfel de bucurie? Hristos a râs? Care sfânt a avut o astfel de bucurie în această viaţă? Care sfânt a avut o astfel de bucurie pe care o urmăresc mulţi creştini din vremea noastră, care nu vor să audă nimic neplăcut, ca să nu se întristeze, să nu-şi piardă pacea? Dacă doresc să nu mă întristez, ca să petrec bucuros şi să nu-mi stric liniştea, ca să fiu blând, atunci sunt indiferent! Altceva este blândeţea duhovnicească şi altceva blândeţea din nepăsare. Omul duhovnicesc este în întregime răsplătit cu mângâiere duhovnicească pentru durerea aceasta. Aceasta este bucuria duhovnicească, bucurie care nu se poate explica şi care inundă inima”[1].

Duhul lumii actuale „ajută” la înlăturarea nevoinţei. Mentalitatea contemporană nu mai poate concepe bucuria jertfei. Creştini fiind, aşteptăm prea mult ca să avem totul de-a gata, avem sentimentul că ni se cuvine să fim serviţi, în loc să fim noi cei dispuşi spre slujire. În aceste condiţii este imperativă redescoperirea nevoinţei şi a jertfei. Numai jertfind ceva din comodităţile cu care suntem obişnuiţi (pe care adesea le pretindem cu seninătate) putem gusta bucuria adevărată şi totodată avem ocazia de a împărtăşi bucuria autentică celor de lângă noi.

Jertfa presupune lucruri concrete, nu vorbe frumoase şi pompoase. Numai asumându-l concret pe semenul nostru vom putea anticipa aşteptările şi nevoile reale ale aproapelui. A te jertfi pentru celălalt este o nobleţe. Jertfa adevărată se face cu discreţie şi cu delicateţe, fără trâmbiţare şi într-o manieră în care cei pentru care ne jertfim să nu se simtă jigniţi sau lezaţi în intimitatea lor. Dar acest fel de jertfire nu se poate face fără o trezvire duhovnicească.

Vremurile de cernere în care trăim confundă intenţionat dragostea cu o aşa numită toleranţă, în care exigenţele nevoinţei, ale ascezei şi ale învăţăturilor de credinţă sunt diluate până la dispariţie. Astfel, noua identitate propusă (inclusiv în cazul creştinismului) este aceea a permisivităţii, care în numele iubirii (chiar şi a celei creştine) sau a drepturilor omului, favorizează crearea unui om dezrădăcinat. Există o tendinţă de relativizare a Adevărului, de creare a unui cadru tolerant şi permisiv faţă de o multitudine de credinţe, idei şi practici menite să erodeze creştinismul. […]”

INTEGRAL LA:

***

Comentarii ale cititorului “exegeticus” la articolul:

“GATA PENTRU… INCEPUTUL LUMII” (emisiunea In premiera). Mesaje NEW AGE despre apocalipsa 2012 si neomilenarismul ascuns al unor preoti ortodocsi (VIDEO)

“Este uimitor cum se poate face comparatie intre venirea in trup a Mantuitorului si ce va urma acum, adica venirea Antihristului. Venirea lui Hristos a fost un moment de bucurie, pe cand cealalta, nicidecum. Dar… semnele cerului le putem citi, pe cand ale vremurilor ba.

Inca ar fi de remarcat curentele actuale neo, care nu doar ca sunt foarte spirituale, dar copiaza foarte bine si modern traditia veche, indatinata si probata. Totusi diferenta dintre o venire “nu suava” si una ca sfarsit al lumii este uriasa. Accentele puse diferit rastalmacesc tot ansamblul. Oare unde mai este atentia noastra, privegherea sa nu fim amagiti de hristosi mincinosi, dar si de invatatori mincinosi?

Cam tot ce e neo acum (milenarism, patristica) are gust antihristic, se bazeaza pe o spiritualitate new-age. Apocalipsa prezentata in acest material este o invitatie la a-l primi pe Antihrist. Macar sa-i cunoastem teoriile, sa ne obisnuim cu ele. Cu cele economice deja ne-am acomodat, le resimtim. Acum trebuie sa vedem si cealalta latura, “buna”, balsamul spiritual. Daca n-o vom primi, vom fi marginalizati. Caci cei din spatele parghiilor economice sunt oameni spirituali, care s-au gandit la toate. Criza economica e generata de niste oameni spirituali care sa conduca la o criza sociala, apoi la o revolutie spirituala. Caci spiritualitatea de genul acesta se face pe bani grei si influente si sfori nevazute. Cine nu vrea sa o primeasca, e cocon, n-are decat sa ramana fara mancare, e vina lui. Vorba filmului: “Ori intri in ‘Apocalipsa bucuroasa’, ori mori (de foame si suparari)”.

Nu va fi un moment greu, ci crucial. Moment greu a fost cel cand a fost rastignit Hristos, Razboaiele Mondiale… alte catastrofe. Chiar potopul a fost un moment greu. Dar a doua venire va insemna desfiintarea pamantului si a cerului, alta lume, condamnarea definitiva la iad. Scriptura si Sfintii Parinti prezinta pe Dumnezeu la a doua venire ca Judecator, nu iubitor. E un moment crucial, nu doar greu. Echivalentul mortii, cand mergi la judecata in fata lui Dumnezeu. Unde este bucuria?? In plus, Sf. Ioan nu a vorbit nicicum de o bucurie a Apocalipsei; dimpotriva, va fi stramtorare mare, dupa cuvintele Mantuitorului.

Deci nu e vorba de un nou inceput, ci chiar de un sfarsit al lumii. Pe cand P. N. il vede ca un prag pt o noua etapa a lumii.

Legaturi: