DIN CE MOARTE NE-A IZBAVIT HRISTOS PRIN MOARTEA SI INVIEREA SA?

“Trebuie sa stim legea asta, ca lege cumplita: daca nu Il port acuma pe Dumnezeu, daca nu-L vad acuma in viata mea pe Dumnezeu, nici dincolo de viata asta nu-L voi vedea”.

MOARTEA NECUNOASTERII LUI DUMNEZEU

Ziceri memorabile ale parintelui Rafail Noica din conferinta “Din ce moarte ne-a izbavit Hristos“:

• “Subiectul de astazi este o intrebare care am socotit-o minunata, din ultima cuvantare pe care am tinut-o aicea. Intrebarea era “Din ce moarte ne-a izbavit Hristos?” Si-am simtit ca nu am raspuns cum se cuvenea. Cum se zice, mai popular asa, “n-am fost pe faza”. În doua cuvinte, pe care as vrea sa le dezvolt astazi, putem spune asa: “din moartea necunoasterii de Dumnezeu, care ne-a survenit tocmai din gustarea pomului cunoasterii”. Cuvantul nu mie mi-a fost dat, altcineva mi l-a dat, dar asa cum m-a izbit intrebarea, ca fiind minunata – in sensul ca intrebari de astea as vrea sa purtam toti in inimile noastre pana cand vom ajunge sa cunoastem Invierea – tot asa imi vine sa zic ca m-a traznit si raspunsul. Ala era cel care as fi vrut sa-l fi dat, chit ca mai dezvoltam dupa aia, si ma bucur pentru persoana careia i-a venit de la Dumnezeu…”
• “O, de-am trai noi toti ca MOARTE necunoasterea lui Dumnezeu (in chip viu, existential, nota noastra). De-am trai noi asta ca o moarte, ne-ar fi mai putin confortabil sa traim in toate conforturile pe care ni le ofera viata. Dar ar fi un zbucium foarte important. Dar s-a pierdut, cu dinamica necontenita a caderii lui Adam, s-a pierdut pana si simtamantul asta“.
• “Parintele Sofronie socotea ca blestemul cel mai mare este a nu-L cunoaste pe Dumnezeu. Banuiesc ca multi din contemporanii nostri sunt “bine mersi” fara Dumnezeu. Poate ne e un pic dor de El, poate mai avem si niste greutati si ne amintim ca mai este si Dumnezeu si poate… sa ne ajute El când altii nu pot, insa nu ne dam seama…; a murit ceva în sufletul nostru si nu ne dam seama – tocmai fiindca suntem morti – ce moarte înseamna faptul de a nu-L cunoaste pe Dumnezeu“.
• “Dacã nu cunosc pe Dumnezeu, dacã nu-L trãiesc în viaţa asta pe Dumnezeu, când mi se sfârşeşte sorocul meu pãmântesc şi ma despart de trup, o sã rãmân în întunericul în care sunt. Sfântul Simeon Noul Teolog zicea un lucru înfricoşãtor: “Cine n-a vazut pe Dumnezeu in viata asta nu-L va vedea nici in cealalta”. Aici aş aduce cuvântul Sfântului Siluan: “Ţine-ţi mintea în iad, dar nu deznãdãjdui”. Cã zice Sfântul Siluan: “Nu vom deznãdãjdui, cã milostiv este Dumnezeu”. Adicã, noi nu trebuie sã ne ascundem îndãrãtul unor închipuiri sau dorinţe de-ale noastre – “ei, las` ca poate o sa mearga si asa si asa”. Trebuie sã ştim legea asta, ca lege cumplitã: dacã nu Il port acuma pe Dumnezeu, dacã nu-L vãd acuma în viaţa mea pe Dumnezeu, nici dincolo de viaţa asta nu-L voi vedea”.
  

• “Deci, pacatul – sa nu ne oprim la definitii morale, e prea putin morala, trebuie s-o depasim cat mai curand; nu in imoralitate (asta e a cadea dincoace de morala), trebuie sa trecem dincolo de morala, in fiintialitate, ontologie, daca vreti – trebuie înteles ca lucrare a mortii în noi, care înmulteste moartea, ne umple de moarte. (…) Pacatul este chipul mortii, al mortii vazute ca despartirea sufletului de Dumnezeu, Facatorul lui. Asta este moartea, asta este pacatul. Tot ceea ce desparte sufletul omului de Facatorul lui, de Dumnezeu, e moarte. Lucrarea acelui lucru, acelei energii, a acelui gând, a acelei fapte este pacat, este lucrarea mortii. Iar tot ceea ce aduce pe om catre Dumnezeu este viata si este stingerea lucrarii mortii. Viata si libertatea ne sunt date pentru ceea ce numeste Biserica: pocainta“.

• “Iesirea nedureroasa din lumea aceasta, pana la sederea de-a dreapta Tatalui era menirea lui Adam in Rai... Daca el ar fi crezut lui Dumnezeu mai mult decat Inselatorului, [atunci] nu prin moarte, ci – asa cum avem un chip in Enoh, care n-a murit, ci s-a mutat si e cu Dumnezeu undeva; Proorocul Ilie, la fel,  a venit un car de foc, l-a luat si n-a murit; avem doua experiente ale unei treceri din viata la nemurire fara durerea mortii, in acesti doi – banuiesc ca asa trebuia sa fie trecerea in cele vesnice. Fiindca moartea, ca sfarsitul, ca… savarsitul existentei, al devenirii noastre pe pamant, moartea… nu este moarte, ci, prin puterea lui Dumnezeu de la Invierea lui Hristos, nu mai este moarte, ci este nastere. (…)
  
• Dar de ce a suferit Eva blestemul acesta al nasterii în dureri? Pentru ca nasterea omului în lumea asta îngana omului nasterea omului la sfarsitul vietii asteia. Asa cum ne-am facut gestatia în pantecele maicii pentru a veni in viata asta, tot asa ne facem devenirea asta între nastere si mormant, a doua gestatie, pentru a ne naste întru cele vesnice. (…) In dureri si poate cu plangere se face nasterea omului in lumea asta. Mama boleste, pruncul se naste plangand; si in plansoare insotim trupul neinsufletit la mormant si cu plangere il inmormantam. (…) Plangerea este numai pentru viata asta si face parte din dinamica pocaintei. [Pocainta] nu [inseamna] atat parere de rau pentru relele facute. Noi intelegem foarte analitic, foarte primitiv lucrurile, obiectiv [impersonal, n.n.]. Asta numesc eu primitiv duhovniceste. Noi gandim obiectiv. Faptul ca am facut o greseala si-mi pare rau pentru ea – nu asta este inca pocainta, dar ar putea sa fie un inceput. Adica, o parere de rau ca vedem ca am scrantit-o, asta e normal. Dar lacrimile adevarate sunt cand sufletul incepe sa traiasca faptul ca despartirea de Dumnezeu este un blestem si ca acel blestem este moarte. Ca el, sufletul, despartit de Dumnezeu (vreau sa zic persoana; nu iau, analitic, doar sufletul, ci impreuna cu trupul si cu tot ce alcatuieste persoana omului), cand isi da seama ca e despartit de Dumnezeu… Trebuie sa cunoastem cat de putin pe Dumnezeu, macar, ca sa ne dam seama… Când cunoaste sufletul – asta v-o spun din experienta parintelui Sofronie si a sfintilor, dar trebuie toti sa ajungem la experienta asta – cand incepe sufletul sa vada de ce Dumnezeu ne-am despartit noi, de care dragoste ne lipsim noi, lacrimile vin din dragoste, nu din parere de rau obiectiva (ca am facut – obiectiv [impersonal, n.n.] – ceva tampit, sa zicem), ci ca prin acea prostie, prin acea rautate s-a ranit dragostea lui Dumnezeu. In ce fel s-a ranit? Prin despartirea mea de dragostea asta”.

• “Îndraznesc sa mai spun un lucru: Dragostea – si când vorbim de dragoste vorbim de Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu -, dragostea este atotputernica, însa nimic nu este – paradoxal – mai vulnerabil decât Dragostea. Daca Dumnezeu n-ar iubi, Dragostea n-ar putea fi ranita si Dumnezeu n-ar putea fi ranit. Paradoxal, dragostea adevarata, dumnezeiasca este asa de intensa, este “foc mistuitor” care mistuieste nemistuit. De ce nemistuit? Pentru ca Dumnezeu este nemuritor si totusi, în acelasi timp, este, cum zicem noi, cu limbajul nostru de-al psihologiei: vulnerabila. În ce sens “vulnerabila”? Subtire. Dumnezeu se mahneste! Si în ce fel se mahneste? Nu se ofenseaza. Asta-i erezie! Dumnezeu nu cunoaste mânie, ofensa; nu-L poti ofensa pe Dumnezeu. Noi, prostii ne ofensam, ca daca cineva mi-a zis ca sunt un porc, ma si ofensez si ma supar pe el… da’ uita-te-n oglinda, poate nu e prea flatant ce vezi acolo, dar porc nu e! 🙂 Asa ca ce-avem de ne ofensam? Avem slabiciune, avem moarte. Dumnezeu nu are slabiciune, nici moarte si nu se supara, dar se mahneste pentru mine. Ca pacatuind, eu ma lipsesc de dragostea Lui si de tot ce vrea sa reverse în mine… (…)
• Dumnezeu vrea sa devin un dumnezeu, dar nu pe calea asta “amatorista”, ci pe calea, hai sa-i zicem “profesionista” . Dumnezeu… “profesional” ne învata cum sa ajungem la El si daca ar putea sa ne dea mai mult decat ce este El, ne-ar da mai mult! Asta-i dragostea dumnezeiasca! (…) Dragostea se daruieste total si daca ar putea da mai mult decât totul, ar da mai mult, si când a putut sa dea mai mult a dat mai mult, macar în conditiile astea limitate, pamântesti…”.

Legaturi:

***