“Foarte mult ne asemanam cu acesti doi calatori spre Emaus…”
Va mai recomandam:
- OARE NU ARDEA IN NOI INIMA NOASTRA? Implorarea staruitoare si “vanatoarea” Dumnezeului care ne aprinde tainic sufletele si apoi “se face nevazut”…
- DRUMUL SPRE EMAUS talcuit de parintele Rafail. LUCA, CLEOPA si… STRAINUL. “Putem compara perioada noastra cu ultimele zile ale lui Hristos pe pamant”. DE CE ERA NEVEROSIMILA INVIEREA LUI HRISTOS PENTRU APOSTOLI dupa prinderea, batjocorirea, rastignirea si ingroparea Domnului?
- DOAMNE, RAMAI CU NOI! Cum devine INVIEREA o realitate tainic lucratoare in concretul zilelor vietii noastre?
- PE CALE CU IISUS, CU INIMA ARZAND: “Nu Te-am vazut si nu Te-am auzit; dar am stiut Ca Tu erai Acela…” “Si n-am stiut ca asta e iubire, sa treci din bezna in nemarginire, cu mana stransa-n mainile Cuiva…”
***
Predica Pr. Ciprian Negreanu (Cluj) in a treia zi de Pasti (2014) – talcuire a Evangheliei drumului si cinei de la Emaus:
CUM LUCREAZA PUTEREA LUI DUMNEZEU IN LUME SI IN VIATA NOASTRA?
“Hristos a înviat!
Suntem în a treia zi de Paşti şi abia acum se mai aşază lucrurile cumva după toate aceste multe evenimente şi sărbători frumoase, grele, grele de frumoase, în sensul că au greutatea înţelegerii şi a adâncului de cuvânt şi de gând și de inimă şi de trăire şi în sine întâmplările acelea sunt greu de dus, de purtat. Aşa cum Mântuitorul a spus: Nu vă spun vouă mai mult pentru că nu puteţi purta greutatea cuvântului [“Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi” – n.n.]. Totdeauna sărbătoarea Paştilor, dar şi perioada de dinainte, poartă cu sine acest adevăr, că noi înţelegem în fiecare an câte ceva sau prindem puţin din toate acele evenimente mântuitoare, planul lui Dumnezeu cu noi, lucrarea lui Dumnezeu – aici amestecată cu lucrarea omului, lucrarea omului de ucidere a lui Dumnezeu, de trădare, de fugă, dar și de durere a femeilor mironosițe, a Maicii Domnului, de durere nespusă, de credincioşie în ultima clipă a lui Iosif, a lui Ioan Evanghelistul… – asta-i lucrarea omului.
Iar a lui Dumnezeu: de jertfă, de dragoste, de înţelegere, Cel Care strigă şi pe cruce: Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac.
Dacă ne dăm seama că acelaşi cuvânt pe care-l foloseşte Hristos pe cruce este cuvântul pe care-l foloseşte în grădina Ghetsimani când spune: Părinte[le Meu], de este cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta… se traduce, de fapt, prin Tăticule, Tătucă, [adică] un diminutiv al Tatălui. O relaţie atât de paternă cu Dumnezeu a Mântuitorului cu Tatăl, dar şi a noastră prin El cu Tatăl, e cutremurătoare, dacă ne gândim că Mântuitorul a strigat pe cruce aşa, cu înţelesul acesta de Tată la diminutiv:
[Părinte], iartă-le că nu ştiu ce fac.
Parcă altfel răsună în inima noastră, nu cu înţelesul acela de Tată, de Părinte cum ne-am obişnuit noi, românii, că aproape nu mai zicem <Părinte> la părinţi, ci poate unui monah, unui preot, şi cumva s-a răcit cuvântul şi nu mai are ceva personal, nu are emoţia filiației directe, a sentimentului că eşti fiul, fiu din sângele lui, din carnea lui, că eşti al lui. Altfel sună aceste cuvinte. Şi am spus doar câteva frânturi. Şi au aceste evenimente, aceste întâmplări începând din Sâmbăta lui Lazăr şi până spre Înălţare, o greutate şi o adâncime care este greu de purtat până la sfârşitul veacurilor și despre care Duhul Sfânt va descoperi, până la sfârşitul veacurilor, noi și noi şi adânci şi puternice și grele înţelesuri, grele în sens bun, în sensul unei adâncimi, al unei seriozităţi. Şi parcă ni se potrivesc nouă cuvintele spuse de Mântuitorul: Multe v-aş mai spune acum, dar nu le puteţi duce, că sunt grele cuvintele. Dar nu erau de greutatea asprimii sau a veştilor, ci greutatea înţelegerii, a cuprinderii cu inima. Până la urmă, cuvântul lui Dumnezeu se înţelege și se cuprinde mai mult cu inima decât cu mintea; oricum, cu o minte coborâtă în inimă.
Şi, de aceea, cei doi călători spre Emaus, auzind cuvintele Mântuitorului şi explicaţiile pe care le dădea, de fapt, le înţelegeau sau le cuprindeau ei cu mintea puţin, dar, oricum, le pătrundeau în inimă şi le deschideau porţile inimii și le aprindeau spinii inimii cu foc nestins, aşa cum s-a aprins în Sinai focul nestins în rug, încât, întorcându-se spre Ierusalim, îşi ziceau:
Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?
Inima arde, cu inima sunt cuprinse cuvintele lui Dumnezeu. Nu este loc mai sfânt pe care Dumnezeu să-l fi rânduit ca să-L adăpostească pe El, nici pe pământ, nici templu, nici biserică, nici nimic, doar inima. De aceea Mântuitorul spune:
Împărăţia Cerurilor este în inima voastră.
De aceea nici nu este ceva mai grozav înaintea lui Dumnezeu decât murdărirea şi întinarea acestor inimi, care sunt loc sfânt, locul Său, în care noi trebuie să ne descălţăm de sandalele murdare şi să ne spălăm picioarele, pentru că acolo e Dumnezeu. Acolo e Dumnezeu de la botez; şi dinainte era, într-o anumită măsură, prin glasul conştiinţei, dar, după botez, este cu adevărat acolo. Iar transformarea acestor inimi în temple idolatre, în peşteră de tâlhari nu poate decât să împlinească cuvântul:
Când veţi vedea urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt…
Să ne amintim că Mântuitorul compară sfârşitul veacurilor cu potopul lui Noe. Şi la potopul lui Noe Dumnezeu S-a mâhnit şi printre ultimele cuvinte înainte de hotărârea lui Dumnezeu de a aduce potopul pe pământ era că toate gândurile oamenilor, de la început până la sfârşit, erau, în toate zilele, în toate clipele, spre rău. Şi S-a mâhnit Dumnezeu şi a zis că nu mai este omul decât trup, nu mai este duh. Şi a asemănat Dumnezeu acea vreme cu vremea sfârşitului veacurilor şi, când auzim:
“Când veţi vedea urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt, cine citeşte să înţeleagă…”
– să înţeleagă asta, că atunci când inimile se vor răci…, cum şi Mântuitorul spune:
deci cum tot El spune că
din inima omului ies, dacă ea a devenit o astfel de cămară întunecoasă, de tainiţă rea, în care nu se ascund comorile, ci răutăţile, tâlharii.
Şi nimic nu este mai dureros pentru Dumnezeu decât să vadă acest loc sfânt al omului, cel mai sfânt, disprețuit, batjocorit de diavol, în care noi ne transformăm în nişte Iude care vindem pe Hristos acolo, în inima noastră, avem alţi idoli, alţi dumnezei, poate banii, avuţiile, cele ale veacului acestuia, dar nu numai, mândriile noastre, părerea că noi suntem cineva, cum şi Iuda credea că el e cineva şi are un rol important, că el trebuie să facă ceva. Şi tot acolo, în inima noastră, noi putem greşi şi altfel, nu numai prin greşeli făcute în faţa lui Dumnezeu în mod direct, ci chiar crezând că facem binele, cum şi Iuda a crezut că face bine aruncând în Templu banii pentru care Îl vânduse pe Hristos şi mergând şi spânzurându-se.
Dar întorcându-ne la Evanghelia de la Luca, poate una dintre cele mai frumoase care se pot citi peste tot anul, a cincea Evanghelie a Învierii, care se citeşte la fiecare 11 duminici. Ceilalţi Evanghelişti amintesc că El S-a mai arătat la doi ucenici care mergeau la câmp, dar nu spun mai mult. Luca, cum îi este obiceiul, află şi spune mai multe. Şi ce mult spune! Adică ce mult completează chipul lui Dumnezeu în inima noastră şi imaginea Lui în noi prin faptul că el spune mai multe şi află de la cei doi, care probabil mai trăiau. Nu Luca este unul dintre cei doi, ci un alt Luca. Luca Evanghelistul apare mai târziu ca ucenic al Sf. Ap. Pavel, dar el probabil că află chiar de la ei ce s-a întâmplat, ceea ce ceilalţi scriau pe scurt. Aceasta este una dintre cele mai lungi pericope evanghelice şi printre cele mai frumoase, cele mai arzătoare. Am văzut părinţi duhovniceşti care şi-au scris pe cruce:
cuvânt care este în această Evanghelie şi care cuprinde parcă tot dorul omului, care parcă nu e dumirit complet, dar, oricum, ştie că Acel Cineva Care a călătorit e deosebit şi trebuie să rămâi cu El, că nu-ţi este totuna dacă rămâi cu El sau nu. Este multă smerenie aici. Aşa cum noi nu putem spune că L-am cunoscut pe Dumnezeu cu adevărat în veacul acesta, ci El ne rămâne cumva acoperit. Mai avem uneori îndoieli, tulburări, ispite, dar ştim că El e, El trebuie să fie. Nu-L putem nici numi, ei I-au spus Străinul, nu ştim bine să-L numim, chiar dacă ştim că-L cheamă Iisus Hristos. Dar oare Îl putem numi noi cu adevărat, aşa cum un îndrăgostit rosteşte numele iubitei sale și pune tot sufletul în acel nume, noi rostim numele lui Iisus Hristos aşa? Numele lui Iisus Hristos e adevarat numai cand se rosteste cu inima inflacarata. Asa cum Sf. Isaac Sirul avea drag de numele acesta al lui Dumnezeu pentru ca numele lui Dumnezeu ii amintea totul despre Dumnezeu, pentru ca numele lui Dumnezeu continea in sine ceea ce este Dumnezeu pentru el si cate a inteles si cate a cunoscut si cate ar mai putea fi si nu le-a inteles si nu le-a cunoscut. Si de aceea, cand citea numele lui Dumnezeu plangea. Nu era niciodata cand sa rosteasca numele lui Dumnezeu fara sa il podideasca plansul. Si cred ca el stia – si altii ca el – stia sa rosteasca numele lui Iisus Hristos. Cred ca rugaciunea inimii zisa doar asa isi capata adevarata masura a rugaciunii inimii, pentru ca e zis numele lui Iisus cu inima, cu toata puterea inimii, cu toata dragostea inimii, cu toata emotia buna.
Si, legat de Isaac Sirul, este chiar acea poveste frumoasa despre cum s-a aflat despre aceasta. Intrand cineva sa-i dea o ascultare, sa-i spuna ca are ceva de facut pentru manastire, el stand in chilia lui si avand un tetrapod in mijlocul chiliei, asa erau, in general, chiliile in vechime, mici dar avand un tetrapod mare pe care erau puse cartile de rugaciune si acolo se rugau in picioare sau in genunchi, in general in picioare se rugau, in genunchi era pozitia de somn, in genunchi dormeau. Deci a intrat cineva si si-a aruncat ochii peste carte si a vazut ca toate numele lui Iisus Hristos erau sterse. Si s-a dus acela la staret si i-a spus ca probabil parintele Isaac e eretic. Parintele Isaac Sirul era plecat cu treaba. Si s-au adunat toti, au luat cartile lui, s-au uitat, in toate era sters. Pe vremea aceea erau tot felul de erezii, unii spuneau ca Hristos nu S-a aratat in trup cu adevarat, ca numele Lui nu e acesta, ca nu trebuie rostit, tot felul de erezii. Si ei au zis ca e eretic. Pana sa vina el deja hotarasera sa-l scoata din manastire, desi urmau sa-l asculte. Si cand a venit l-au intrebat si atunci el si-a dat seama ca l-a vadit Dumnezeu, dar l-a vadit ca sa se foloseasca toti. Si el le-a spus ca nu a facut asta pentru ca nu ar fi acesta numele lui Dumnezeu, nu pentru ca ar trebui sa rostim alt nume al lui Dumnezeu sau cine stie ce alte lucruri, ci pentru ca mai ales aceste carti le foloseste si, cand vine in comunitate le spunea ca <Mai pot sa ma abtin cand Ii aud numele sau cand il rostesc, dar cand il vad scris nu ma pot abtine sa nu plang. Si, ca sa nu ma vedeti voi, l-am sters.> Si s-au smerit toti parintii si i-au zis: <Du-te, parinte, si roaga-te pentru noi.> Deci acesta este adevaratul nume al lui Iisus Hristos, pentru ca-l rostea cu toata inima, cu tot dorul, cu toata dragostea lui.
Dar acum, intorcandu-ne. Foarte mult ne asemanam cu acesti doi calatori spre Emaus. De ce ne asemanam? Pentru ca si acestia erau credinciosi, sau fusesera sau pareau ca fusesera. Si acum erau credinciosi intr-o anumita masura, adica Il iubeau pe Hristos, se gandeau la El, se gandeau la toate evenimentele, iar, mergand, se gandeau la tot ceea ce se intamplase in zilele acelea, deci vorbeau despre Hristos. Asadar, ei se aseamana foarte mult cu noi, crestinii, care ne raportam la Scriptura, la sarbatori, ne gandim. Deci nu e vorba ca erau necredinciosi. Ei nu stiau cum sa ia lucrurile, cum sa le interpreteze – asta e si la noi.
Si noi stim foarte multe, in mare, stim si din Vechiul si din Noul Testament. Dar, asa cum cu putine zile inainte ei fusesera entuziamati si bucurosi vazand atatea minuni facute de Mantuitorul, cand lucrurile au fost altfel, asa cum ei nu le puteau intelege, s-au intristat si s-au tulburat si s-au speriat si aproape devenisera ca niste necredinciosi. Nu ne asemanam noi cu ei? Foarte mult ne asemanam.
Adica atunci cand lucrurile merg cum credem noi si cam cum gandim noi si ni se pare ca asa trebuie sa fie Dumnezeu si ne bucuram de felul acesta de a fi al lui Dumnezeu, atunci credem si ne bucuram si traim impreuna cu El si mergem la biserica si la sarbatori si ne rugam; iar cand lucrurile merg cum noi nu credem si ne dau peste cap toate planurile sau Dumnezeu ne arata altceva sau ne descopera altfel decat credem noi ca e chipul lui Dumnezeu, suntem intorsi pe dos, suparati, mahniti, nu mai intelegem nimic si chiar punem la indoiala dumnezeirea Lui, a lui Iisus Hristos si in general Il punem la indoiala pe Iisus Hristos. Asta desi nu suntem niste necunoscatori ai Scripturilor, cum nici cei doi nu erau. Ei memorau toate Scripturile inca nescrise, pentru ca-si aduceau aminte de toate inatmplarile cu Iisus Hristos, nu numai de cele din ultimul timp. Discutau intre ei si erau tristi.
Si noi ne asemanam foarte mult cu ei, caci ne gandim la ceea ce zice Mantuitorul, ne gandim si la evenimentele vietii noastre si la tot felul de lucruri si suntem tristi. Suntem tristi, asa, ca de ce la noi nu se intampla asa, de ce la mine Dumnezeu a lucrat asa, dar de ce Dumnezeu lucreaza asa, dar de ce acolo a lucrat intr-un fel si aici altfel… Avem aceeasi tristete, ni se pare ca suntem singuri si tristi si ca Dumnezeu ne-a parasit. Si lor li se parea ca Dumnezeu e neputincios, si noua ni se pare ca Dumnezeu, iata, a fost neputincios.
Si trei zile sunt de cand mai-marii nostri L-au dat pe mainile romanilor si L-au ucis – adica Il credeau neputincios – si noi credeam ca e profet mare in cuvant si in fapta si ca va izbavi pe Israel…
– nici macar nu mai zic ca e Dumnezeu. Asa suntem si noi, dezamagiti cumva, deznadajduiti, ni se pare ca Dumnezeu e intr-o tacere suspecta si intr-o nelucrare, ca El nu face ceva, de fapt poate ca nu e Dumnezeu… Aceleasi lucruri ne trec si noua prin cap, foarte mult ne asemanam cu ei. Si suntem tristi si vorbim multe, multe intre noi si ne tot spunem necazurile.
De unde vine toata aceasta tristete si toata aceasta stare a noastra? Am dezlegat-o putin in cuvintele pe care le-am spus. De unde venea si la ei: din neincredere in puterea lui Dumnezeu, uitand un lucru greu de explicat si de inteles pentru mintea noastra, pe care Mantuitorul l-a spus in multe cuvinte, de fapt pe care Mantuitorul i l-a spus lui Pavel mai tarziu:
Pavel se ruga sa i se ia o boala, era bolnav, si Dumnezeu l-a ascultat in multe privinte, dar in legatura cu asta, nu. Asa si cu noi, Dumnezeu in multe ne poate asculta, dar s-ar putea in unele privinte sa nu ne asculte. Deci Pavel, rugandu-se, nu intelegea de ce nu-l asculta Dumnezeu. Dar El i-a spus:
“Iti ajunge tie harul Meu, caci puterea Mea se desavarseste in neputinta”.
Dar nu e vorba ca e o putere a lui Dumnezeu personala, separata de noi, ci e ca si cum ai spune ca tu, ca om, ca lucrare, ca viata, daca o sa faci ceva, o sa faci asa, o sa stralucesti asa, altfel o sa fii pal. Nu numai puterea lui Dumnezeu, dar puterea lui Dumnezeu prin tine si toata lucrarea ta si toata puterea ta lucratoare se va desavarsi in suferinte, in aceste necazuri, pe care nu va vrea Dumnezeu sa ti le ridice. Unele dintre ele, caci de cele mai multe dintre ele ne fereste. De aici porneau dezamagirile lor, pentru ca nu intelegeau unde e puterea lui Dumnezeu, de ce Dumnezeu nu-Si arata puterea, in principal la ceilalti si de ce nu si-o arata la noi, prin ceea ce cerem noi si noua ni se pare ca Dumnezeu tace si e neputincios, e slab. Modul de a vedea si a lucra al lui Dumnezeu cu modul de a vedea si de a lucra al nostru sunt foarte diferite. Noi, de obicei, suferim de duhul invidiei, de duhul mandriei, al triumfalismului, al slavei desarte, vrem sa iesim biruitori in fata oamenilor, sa se vada de acum stralucirea puterii lui Dumnezeu in noi, sa se vada de acum stralucirea calitatilor noastre. Dar Dumnezeu nu prea lucreaza asa. Uitati-va la viata Lui, a fost altfel, El ne cheama la o alta masura, la o alta lucrare.
Cum zicea parintele Mihoc, este un plan, o lucrare a lui Dumnezeu cu lumea si o lucrare neincetata a lui Dumnezeu cu noi, e o lucrare a lumii, a istoriei lumii. Istoria lumii si istoria mantuirii.
Istoria lumii e istoria dezastrelor, a mortilor, a uciderilor, cu mici perioade de pace; restul, cum spunea si el, istoria aminteste mai mult de dezastre, de cataclisme, de ucideri, de revolutii, prea putin se vorbeste despre perioadele line, pentru ca perioade line nici nu prea au fost si nici nu intereseaza asa mult si istoria lumii e impanata de rautatea lumii.
Si este si o istorie a mantuirii, a lucrarii lui Dumnezeu cu omul, care si ea calatoreste in istorie si se intalneste neincetat cu istoria, dar pe care noi n-o vedem. Are intalniri mari cu istoria lumii, cum e venirea Mantuitorului in lume sau venirea proorocilor inainte, dar asta nu se compara cu venirea Mantuitorului, care e cea mai inalta forma a atingerii istoriei, a lucrarii lui Dumnezeu cu lucrarea oamenilor, si, dupa aceea, toata perioada Bisericii, a harului, care este o neincetata unire, un neincetat amestec dintre istoria mantuirii si istoria lumii.
Asa cum in Scriptura se spune ca Mantuitorul va face o imparatie de 1000 de ani pe pamant si multi au inteles asta milenarist si au crezut ca e o imparatie omeneasca, pamanteasca, dar este Biserica in care Dumnezeu va sta cu cei alesi ai sai. Adica Dumnezeu va locui cu oamenii cum locuieste cu voi prin Sfintele Taine, prin harul care se coboara la rugaciune, prin darurile pe care ni le da, prin neincetata colaborare cu El, pe care o simtiti, si nu colaborare, ci iubire, prietenie, paternitate, in care va raspunde si Il simtiti aproape. Este o calatorie a lui Dumnezeu cu noi de “o mie de ani”, adica de o multime de ani – in Scriptura o mie de ani inseamna foarte multi ani, nu o mie de ani fix. Si Biserica este o neincetata calatorie a planului de mantuire, a istoriei mantuirii cu istoria lumii, a coborarii lui Dumnezeu intre oameni si locuirii lui Dumnezeu cu oamenii si inaltarii oamenilor spre Dumnezeu.
Dar, in toata aceasta lucrare, Biserica si, in general, lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii, pare slaba. Pare.
Dumnezeu Isi alege pe cele slabe si neputincioase ale lumii.
Dumnezeu Se arata in sfinti de multe ori necultivati, necititi, putini, slabi, de multe ori slabi la minte; asta nu intotdeauna, nu neaparat. Si, daca Se arata in oameni intelepti si luminosi si pe acestia ii duce la o invatatura a simplitatii, a lepadarii de sine, a uitarii de sine, o invatatura care e dispretuita de lumea aceasta, de elita si de asa-zisa intelighentie a lumii acesteia, pentru ca
intelepciunea lui Dumnezeu este nebunie pentru lume si asa a ales Dumnezeu cele nebune ale lumii acesteia.
Si tot parca cu acestia lucreaza si cu cei slabi si cu cei neputinciosi si prin toti cei care se socotesc neputinciosi, prin toti lucreaza Dumnezeu. Si prin toti cei care se socotesc ca nu sunt neputinciosi si nu prea au nevoie, nu lucreaza Dumnezeu. Nu trebuie neaparat sa fii handicapat ca sa te socotesti neputincios. Suntem handicapati sufleteste toti, cine se crede altfel nu a venit Dumnezeu sa-l mantuiasca pe el si sa-l scoata din orbire. De aceea Dumnezeu le spune iudeilor:
Am venit ca celor orbi sa le redau vederea si cei care cred ca vad sa nu mai vada.
Si ei au zis:
Nu cumva noi suntem cei care credem ca vedem?
Ei spuneau adevarul, chiar ei erau cei care credeau ca vad. Dar asta inseamna ca nu neaparat trebuie sa fii orb sau neputincios sau slab la minte, ci trebuie sa iti dai seama ca nu stii nimic, asa cum Socrate, cu sute de ani inainte, si-a dat seama ca nu stie nimic, si era unul dintre cei mai inteligenti oameni. El a zis: „Stiu ca nu stiu nimic.” Cu cat stia mai mult stia ca nu stie nimic. Asa cum un fizician, cu cat se apropie mai mult de granitele cunoasterii, vede ca nu stie nimic, ca nu poate sa interpreteze lumea si se bat cap in cap toate fizicile si aproape toate devin foarte relative, discutabile. Asa cum si bazele matematicii se pun la indoiala la un moment dat, la limitele ei. Totul se pune la indoiala cand mergi spre limita. Vezi ca toate sunt relative.
Cu cat stii mai putin, esti mai sigur pe tine si te bati cu toata lumea si te certi si te socotesti cel mai destept. Cum se zice: prostul, daca nu-i fudul, parca nu e prost destul. Asa e omul, cu cat e mai [ignorant], mai incult si mai sfertodoct, nici macar semidoct, si cu atat e mai mandru si i se pare ca ce stie el nu stie nimeni si cum stie el sa interpreteze viata nu mai stie nimeni. Cu cat omul stie mai multe – si aici Dumnezeu Se refera la a cunoaste mai mult din istoria mantuirii, din tainele lui Dumnezeu – cu cat stii mai multe iti dai seama ca nu stii nimic. Sfintii, cu cat urcau sa-L cunoasca pe Dumnezeu, isi dadeau seama ca toate formele in care-L prinsesera pe Dumnezeu erau perimate, se transformau de la o clipa la alta, nu-L mai puteau inchide pe Dumnezeu in nimic, nu mai puteai spune aproape nimic, totul se desfiinta ca putere sau concept. Cand te apropii de Dumnezeu, este dincolo de tot ce poate gandi omul, de tot ce poate concepe el. E greu de prins in cuvinte, nici nu Se poate prinde in cuvinte.
Ei, aceasta e intelepciunea lui Dumnezeu, cea care sparge granitele, sparge acoperisul mintii; atunci abia sufletul bolnav coboara prin acoperisul mintii si Dumnezeu il tamaduieste. Atunci Ii dai loc lui Dumnezeu sa tamaduiasca, pana atunci, nu; multimea gandurilor parelnice, multimea mandriilor tale, acestea vor acoperi usa inimii tale care da spre Hristos si nu vei putea intra sa te tamaduiesti. Pana nu spargi acoperisul mintii. Si asta iti da si multa smerenie si multa ingaduinta cu ceilalti, pentru ca nu esti convins ca numai ce traiesti tu e adevarat, numai ce simti tu e adevarat, numai ce spui tu e adevarat si cu cat dai ingaduinta si altora, si altor moduri de a trai si de a lucra cu Dumnezeu cu oamenii si alt fel de a fi al lui Dumnezeu, pe care tu nu-l poti intelege acum, dar il vei intelege mai tarziu, cu atat dai loc mai mult lui Dumnezeu sa lucreze cu tine, dai putere lui Dumnezeu sa lucreze in tine. Cu cat stii mai sigur ca “numai asa”, cu atat nici nu-Si va indrepta privirea spre tine, cum a indreptat-o spre Petru si Petru a plans cu amar.
Aceasta e una dintre greselile noastre, sa confundam puterea lui Dumnezeu cu puterea omeneasca si credem ca El ar trebui sa lucreze asa, triumfalist si cu mana tare si cu brat inalt, ca un Stapan, ca un Domn. Or, Dumnezeu lucreaza altfel; poate lucra uneori si asa, dar, [de regula] lucreaza altfel si intotdeauna a smintit pe multi prin lucrarea Lui. Si, cum spunea si parintele Vasile Mihoc, ar parea ca istoria lumii e condusa de diavol si de cei rai si ca nu exista nicio sansa de a scapa si, totusi, ea e condusa de Dumnezeu! Istoria mantuirii e mai puternica decat istoria lumii. Si ea, asa, cu rautatile ei, este condusa spre Dumnezeu, chiar daca ea nu vrea si nu-si da seama si nu intelege.
Dumnezeu, tainic, strange lumea spre El si o va strange tot mai mult. Si lumea merge spre o coacere, chiar daca intr-un fel merge si spre o cadere si o departare de Dumnezeu, ea merge si spre o coacere, ca sa se aduca ca o paine coapta, dupa ce a fost macinata si framantata si au trecut toate greutatile veacurilor si veacurilor, spre o intelegere cutremuratoare a lui Dumnezeu la sfarsit. Ce coacere a pregatit Dumnezeu poporului evreu daca ei atatea mii de ani s-au opus lui Dumnezeu Cel viu si la sfarsit vor crede? Nu a pregatit Dumnezeu acest moment? Nu a stiut sa-i duca prin istorie, nu i-a purtat? Cand credeau ca i-a lepadat, de fapt nu i-a lepadat. Cand credeau ca nu au pe nimeni, de fapt nu era adevarat. Cand parea ca sunt blestemati, ei, la sfarsit, se vor dovedi binecuvantati si neamul acesta se va mantui si cred ca multi se vor intoarce.
Chiar le-am spus catolicilor care au fost la noi acum cateva zile si ma intrebau cum vedem noi catolicismul si am zis: „Ca pe fiul risipitor plecat de acasa”. Si ascultau toti, nu mi-a fost rusine. „Dar, cand veti redescoperi ortodoxia, o sa va intoarceti cu multa sinceritate si cu multa ravna, pericolul este ca noi sa nu fim ca fiul cel mare ramas acasa, invidiosi, orgoliosi si inciudati si sa ni se para ca numai noi si numai noi”. Si noi trebuie sa ne pregatim sa ii primim altfel pe cei care se vor intoarce si sa participam la bucuria intoarcerii lor. Si nu s-au simtit jigniti, ci s-au simtit bine cand le-am zis cuvantul asta.
Asa si aici. Altfel lucreaza puterea lui Dumnezeu. Si asa apare si in viata noastra, lepadata, uitata, lasata deoparte; unde e puterea lui Dumnezeu, de ce nu-mi da ceea ce Ii cer, de ce nu ma intelepteste? De ce nu-mi da sanatate, ca I-am cerut sa-mi dea! Si, desi nu-ti trece cu vederea aceste cerinte si te ajuta, ar parea ca te-a lasat deoparte. Dar nu este adevarat. Infricosatoare e lucrarea lui Dumnezeu, greu de inteles pentru mintea noastra, dar, si cand o vom intelege, va fi atat de rusinos ca atata L-am lovit, atata L-am vorbit de rau, atata ne-am indoit de El… Si vom zice: <Doamne, nu se putea mai bine de atat sa fi lucrat cu mine! Nu se putea!> Inca am zice: <Trebuia mai mult sa faci, mai mult! Ai fost prea milostiv! Poate, daca faceai mai repede, Te cunosteam mai repede si Te intelegeam mai repede si lumina se cobora in mintea si in inima mea!>
Si mai sunt cateva motive pentru care noi suntem asemenea acestor doi calatori spre Emaus, dar deja e prea tarziu acum si poate vom vorbi despre asta in zilele urmatoare…”.
Legaturi:
- NADEJDEA CARE IZVORASTE DIN MORMANTUL TOTALEI DESCUMPANIRI. Pilda curajului si devotiunii femeilor mironosite si a Sfantului Iosif din Arimateea. CE NE RAMANE CAND RAUL PARE SA TRIUMFE, cand este dezlantuita prigoana “portilor iadului” impotriva crestinilor?
- CUTREMURATOAREA BUCURIE A INTALNIRII CU HRISTOS: “Unde vom gasi un stapan mai bland, un Tata mai bun, un Frate care sa puna umarul acolo, cand ne este greu, un Mire care sa Se jertfeasca in locul nostru si pentru noi?”
- Parintele Gheorghe Calciu despre ARATARILE MANTUITORULUI DUPA INVIERE si sensurile lor mai profunde
- Parintele Sofian Boghiu si IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei: UNDE IL GASIM PE HRISTOS CEL INVIAT, CINE SI CUM IL POATE RECUNOASTE?
- DACA HRISTOS A INVIAT, NOI CE FACEM? Conferinta PS Sebastian de la Craiova – aprilie 2012, “Invierea lui Hristos, bucuria noastra” (prima parte; audio+text)
***
- RODUL RABDARII SI AL NADEJDII. De ce Dumnezeu pare uneori neinduplecat si intarzie sa ne implineasca rugaciunile?
- PREDICI AUDIO in Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci, de folos exceptional tuturor celor preocupati de viata duhovniceasca: UN INTELES NEASTEPTAT AL LUARII CRUCII “IN FIECARE ZI”: Sa avem incredere in Dumnezeu!
- Ce minuni face Dumnezeu cu noi, ce vrea sa ne dea Dumnezeu prin incercari? Avem ochi sa mai vedem LUCRAREA LUI DUMNEZEU IN NOI?
- PREDICI AUDIO si TALCUIRI DE MARE PROFUNZIME la EVANGHELIA INMULTIRII PAINILOR: Ce vrea Hristos de la noi si ce cautam noi la Dumnezeu?
- Predici (audio si text) ale Pr. Ciprian Negreanu la DUMINICA TUTUROR SFINTILOR. De multe ori credem ca ceea ce cerem de la Dumnezeu este bun, insa nu este asa…”
…Aşa şi noi, dacă noi am pune în faţa noastră neîncetat lucrările lui Dumnezeu cu noi, tainele pe care Dumnezeu le-a făcut cu noi, minunile, rugăciunile nenumărate pe care ni le-a ascultat şi cele pe care nu ni le-a ascultat și am văzut în timp că bine a făcut că nu ni le-a ascultat atunci, că dacă ne împlinea rugăciunea în felul cum credeam noi atunci, nu înţelegeam sau nu vedeam sau nu descopeream lucrurile acelea sau nu întâlneam această situaţie. Până şi rugăciunile pe care Dumnezeu pare că nu ni le ascultă putem să le folosim în timp, dacă avem înțelepciune, să dăm slavă lui Dumnezeu şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru minunile pe care le face cu noi, pentru că, dacă deschidem bine ochii, o să vedem că şi acele rugăciuni părut neascultate sunt, de fapt, nişte rugăciuni mai înalte împlinite cu noi. Dacă suntem sinceri și corecţi, spunem: <Doamne, fă tu cum crezi că e mai bine cu mine, că, până la urmă, eu nu ştiu ce-i mai bine. Eu o să mă rog pentru tot felul de lucruri, de nimicuri sau lucruri mari pentru mine, dar nu ştiu dacă sunt bune sau rele, dacă e bine sau rău. Tu fă cum crezi Tu!> Şi mult mai puţine n-o să le împlinească Dumnezeu şi o să vedeţi că multe din cele foarte mici, până şi cele care-ţi trec numai prin minte, Dumnezeu ţi le împlineşte, multe, multe şi mici, dar câteva din cele mari mai greu ţi le împlineşte. Şi o să zici: <Bine, dar astea mici mi le împlineşti aşa de repede, și numai că am visat sau m-am gândit ce frumos ar fi, şi ultimul gând ce l-am avut, şi cea mai mică rugăciune, iar cealaltă, în care am zis că vreau pe acesta să-mi fie soţ sau aceasta soţie, nu mi-o împlineşte?…> Sau cine ştie ce lucruri mari sau să mergi undeva sau să rămâi definitiv în profesia asta sau să faci cealaltă, <Pe astea nu mi le împlineşti, Doamne?…> Şi simţim că ne străduim, forţam mâna lui Dumnezeu și El parcă tot nu Se lasă. Şi asta se întâmplă pentru că mai ales aceste lucruri mari, când cineva cere lucruri mari și care să ţină o viaţă, acestea pot duce la moartea noastră veşnică duhovnicească sau la viaţă veşnică. Sunt lucruri prea mari, nici nu ştiu dacă ştim ce cerem atunci când cerem. Foarte mulţi oameni vin, după ani şi ani, şi plâng şi zic: „Eu mi-am dorit să mă căsătoresc cu nu-ştiu-cine. Eu am trecut peste toate barierele. Eu am călcat peste toate sfaturile şi am făcut lucrul acesta şi acum îmi pare rău. De ce nu m-a oprit Dumnezeu?” Tot ei sunt cei care se revoltă mai târziu şi se învârtoşează şi zic: „Trebuia să mă oprească Dumnezeu!”, deşi uită că atunci erau gata să zică: „Îmi dau viaţa dacă nu-mi dai asta, îmi pun capăt dacă nu-mi dai ceea ce cer eu!”.
Şi, de multe ori, din două motive Dumnezeu nu împlineşte anumite rugăciuni ale noastre mari: 1. de obicei, când cerem lucruri mari, acestea chiar sunt mari şi implică şi viaţa altor oameni şi ne implică şi pe noi în viaţa lor şi, pe de o parte, încă nu suntem pregătiţi şi nu suntem destul de copţi pentru aşa ceva şi putem face mai mult rău decât bine şi Dumnezeu poate să amâne luni şi ani, până ne împlineşte acea rugăminte şi pare că Dumnezeu a fost zgârcit şi abia ţi-a dat, dar abia după ce ai crescut şi ai învăţat şi ai înţeles multe. […]
De fapt, de multe ori suntem aşa de siguri de ceea ce vrem şi suntem hotărâţi, încât de obicei ce vrem nu este duhovnicesc, ci doar o realizare cât mai bună aici pe pământ, materială, profesională, familială. De multe ori, aceste opriri sau întâmplări care ne stau în cale sau situaţii în care Dumnezeu pare că nu ascultă să ne treacă mai departe, acestea îţi deschid pentru prima oară ochii asupra unor realităţi ale lumii pe care până atunci nu le-ai băgat în seamă. Începi să descoperi că ai suflet, că este ceva în tine care suferă, pe care nu l-ai crescut până atunci, care nu are aripi, pe care nu l-ai învăţat să zboare niciodată, că tu puteai să ajungi aşa până la sfârşit, fără să-ţi dai seama că tu ai venit în lume pentru altceva decât ca să fii primul, să fii în frunte, să realizezi, să faci, să dregi. E alt motiv pentru care ai venit în lumea asta şi pe Altcineva trebuie să descoperi, pe Altcineva, cu amar, să-L cunoşti şi să te întâlneşti cu El. Şi de multe ori oamenii numai la aceste dureri mari încep să cunoască pe Altcineva, pe Dumnezeu. Şi noi credem că în suferinţă Îi place lui Dumnezeu să se întâlnească cu noi. Nu! Este nevoit! Că nu ştim să drămuim și să ne bucurăm și să mulţumim pentru bucuria pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi astfel să ne întâlnim cu Dumnezeu şi să-L chemăm în viaţa noastră şi, de multe ori Îl uităm complet atunci când avem linişte, pace, lucrurile ne merg din plin; avem o relaţie mai mult decât superficială cu El în momentul acela. Şi abia în dureri şi în necazuri, când toţi ne părăsesc, când toţi se uită destul de dubios la noi, abia atunci începem să vedem că sunt nişte ochi mult mai buni şi mai dragi care se uită spre noi și pe care noi i-am trecut cu vederea până atunci, ochii lui Dumnezeu. Să ne gândim la ochii cu care Hristos a privit la Petru, care se lepădase de El şi, după ce s-a lepădat de trei ori, a auzit cocoşul cântând şi şi-a adus aminte Petru şi s-a întors spre Mântuitorul, care era în pridvorul casei lui Caiafa. Credeţi că ochii aceia ai Mântuitorului care s-au uitat spre Petru erau de asprime sau de ceartă? Nu, cred că sunt ochii cei mai curaţi, care ne susţin, care ne ajută, care ne iubesc, sunt, de fapt, ochii Celui Care ne poartă pe mâini şi în braţe şi la Care nu ne uităm. Cred că acei ochi l-au trezit pe Petru mai mult decât cântatul cocoşilor.
- Parintele Teofil Roman: MAREA NOASTRA CADERE – INCREDEREA IN SINE SI VIATA TRAITA “PE CONT PROPRIU”, IN AFARA VOII LUI DUMNEZEU
- DE CE NE INCREDEM MAI MULT IN NOI INSINE DECAT IN VOIA LUI DUMNEZEU? Unde ne duc pacatul ingamfarii si incapatanarea in urmarea dorintelor si a ideilor proprii? De ce ne razvratim, ne agitam si refuzam Crucea?
- “ABANDONATI-VA IN MAINILE LUI DUMNEZEU!”
- “TAINA MANTUIRII”: PREDAREA IN MANA LUI DUMNEZEU. “Sistemul” din care trebuie sa iesim daca vrem sa ne mantuim. Sa daramam idolul din noi!
- Parintele Rafail Noica: SA NU NE GRABIM SA TRAGEM CONCLUZII INAINTE CA DUMNEZEU “SA-SI TERMINE FRAZA”! (si audio)
5 Commentarii la ““Foarte mult ne asemanam cu acesti doi calatori spre Emaus…””