Predici (audio si text) ale Pr. Ciprian Negreanu la DUMINICA TUTUROR SFINTILOR. Ce sau cine sunt SFINTII, de fapt? Ce MARTURISIRE se cere oricarui crestin in fata oamenilor si impotriva duhului lumii?

15-06-2014 Sublinieri

Αγίων Πάντων1

“[…] De multe ori, aceste opriri sau întâmplări care ne stau în cale sau situaţii în care Dumnezeu pare că nu ascultă să ne treacă mai departe, acestea îţi deschid pentru prima oară ochii asupra unor realităţi ale lumii pe care până atunci nu le-ai băgat în seamă. Începi să descoperi că ai suflet, că este ceva în tine care suferă, pe care nu l-ai crescut până atunci, care nu are aripi, pe care nu l-ai învăţat să zboare niciodată, că tu puteai să ajungi aşa până la sfârşit, fără să-ţi dai seama că tu ai venit în lume pentru altceva decât ca să fii primul, să fii în frunte, să realizezi, să faci, să dregi. E alt motiv pentru care ai venit în lumea asta şi pe Altcineva trebuie să descoperi, pe Altcineva, cu amar, să-L cunoşti şi să te întâlneşti cu El. Şi de multe ori oamenii numai la aceste dureri mari încep să cunoască pe Altcineva, pe Dumnezeu. Şi noi credem că în suferinţă Îi place lui Dumnezeu să se întâlnească cu noi. Nu! Este nevoit! Că nu ştim să drămuim și să ne bucurăm și să mulţumim pentru bucuria pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi astfel să ne întâlnim cu Dumnezeu şi să-L chemăm în viaţa noastră şi, de multe ori Îl uităm complet atunci când avem linişte, pace, lucrurile ne merg din plin; avem o relaţie mai mult decât superficială cu El în momentul acela. Şi abia în dureri şi în necazuri, când toţi ne părăsesc, când toţi se uită destul de dubios la noi, abia atunci începem să vedem că sunt nişte ochi mult mai buni şi mai dragi care se uită spre noi și pe care noi i-am trecut cu vederea până atunci, ochii lui Dumnezeu. Să ne gândim la ochii cu care Hristos a privit la Petru, care se lepădase de El şi, după ce s-a lepădat de trei ori, a auzit cocoşul cântând şi şi-a adus aminte Petru şi s-a întors spre Mântuitorul, care era în pridvorul casei lui Caiafa. Credeţi că ochii aceia ai Mântuitorului care s-au uitat spre Petru erau de asprime sau de ceartă? Nu, cred că sunt ochii cei mai curaţi, care ne susţin, care ne ajută, care ne iubesc, sunt, de fapt, ochii Celui Care ne poartă pe mâini şi în braţe şi la Care nu ne uităm. Cred că acei ochi l-au trezit pe Petru mai mult decât cântatul cocoşilor.

Parcă în durerile şi în suferințele noastre şi în lepădările noastre şi în necazurile noastre mari, de-abia atunci avem puterea să ne întoarcem să vedem că sunt nişte Ochi care ne privesc şi sunt nişte Braţe care ne poartă şi este o Inimă care suspină pentru noi, inima lui Dumnezeu, care ne poartă pe noi înşine, care ne caută pe noi, e dragostea rănită a lui Dumnezeu care de mult de căuta şi pe care noi nici n-am băgat-o în seamă, despre care Părinţii spuneau că este rănită, că n-are unde să se odihnească. Ca într-un cuplu în care cineva iubeşte, iar celălalt nu e interesat, celălalt cu ochii caută disperat să-i răspunzi măcar dintr-o privire şi tu nici nu ştii că celălalt te caută, habar n-ai, nu te interesează. Şi nu este durere mai mare, acea iubire este rănită, n-are unde să se odihnească, iar această iubire a lui Dumnezeu care umblă neavând unde să se odihnească, găseşte din când în când în câte-un om şi de cele mai multe ori, din păcate, doar în greutăţi şi necazuri, pe câte unul care se întoarce înapoi şi începe să înţeleagă, începe să vadă, începe să se deschidă şi aceştia, de cele mai multe ori, pe lângă cei credincioşi, dar cel mai mult se întorc aceşti sfinţi, de aceea zicem în timpul utreniei Dumnezeu cel ce se odihneşte întru sfinţii săi, iubirea lui Dumnezeu se odihneşte în sfinţii cei care se întorc să vadă Ochiul lui Dumnezeu, cei care, mai presus de croncănitul ciorilor veacului acestuia ascultă glasul privighetorii care-i mult mai fin, mult mai subţire, dar se aude. Dacă eşti atent, dacă te concentrezi puţin, dacă te întorci puţin în tine, auzi glasul mierlelor şi al privighetorilor care se rosteşte neîncetat, îl auzi tot timpul, se aude tot timpul, dar este acoperit de glasul şi de croncănitul ciorilor. Aşa şi omul începe să descopere în sine. […]”

***

Predica Parintelui Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Duminica tuturor sfintilor (2011):

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în prima duminică după Rusalii, duminica tuturor Sfinților, am vorbit de multe ori despre aceasta, am spus că este atât de firesc să fie această duminică închinată tuturor Sfinţilor în duminica întâi după Rusalii, urcând, parcă, cronologic, de la Înviere sau de la Răstignire sau, poate, chiar de la Naşterea Mântuitorului din iarnă, trecând prin propovăduirea Sa, prin Patimi, prin Învierea Sa şi urcând spre Înălţare şi spre Rusalii. După ce Mântuitorul S-a înălţat la cer, acesta a fost rodul Sângelui Său, rodul sudorii Sale, a ostenelilor Sale, a cuvintelor Sale, acesta a fost rodul cel mare: sfinţii. Şi nu numai sfinţii ştiuţi, pe care-i prăznuim și îi ţinem în calendar, ci şi cei neştiuţi, nesocotiţi, nebăgaţi în seamă, pe care numai Dumnezeu îi ştie, mulţi care n-au ieşit cu nimic în evidenţă la prima vedere, dar pe care Dumnezeu îi cunoaşte şi îi va descoperi la sfârşitul veacurilor, mulţi poate din neamurile noastre, din casele şi strămoşii noştri, dintre cei care au ţinut cum se cuvine credinţa şi învăţătura lui Dumnezeu şi pe care Dumnezeu îi va descoperi la a doua venire şi pe care nici Ilie proorocul, omul lui Dumnezeu, căruia i se descoperea tainele, nu-i cunoştea, pentru că zicea: Iată, numai eu din tot poporul lui Israel am rămas să slujesc Ţie și Dumnezeu i-a zis: Sunt şapte mii de drepţi care nu şi-au plecat genunchii lui Baal şi pe care tu nu îi ştii, dar Dumnezeu îi ştia pe fiecare în parte şi nu ieşeau cu nimic în evidență acei oameni. Nici stâlpi de foc nu ieşeau din capetele lor, nici semne distinctive, nici feţele lor nu sclipeau ca soarele, nimic. Şi nici n-au rămas în istoria biblică sau în istoria lui Israel şi ale celor şapte mii s-au cunoscut casele fiecăruia şi mormintele lor sunt cinstite şi veşmintele lor sunt purtate şi au rămas oameni necunoscuţi aceia, dar Dumnezeu i-a numit drepţi şi drepţi erau înaintea Lui.

Şi ca aceştia au fost nenumăraţi şi aceştia sunt rodul propovăduirii Mântuitorului. Sunt înseninarea chipului lui Dumnezeu, căci, într-un fel, atunci când Dumnezeu a adus potopul peste pământ și s-a înecat tot omul în afară de familia lui Noe şi I-a părut rău lui Dumnezeu că l-a făcut pe om, înţelesul este că L-a durut pe Dumnezeu de căderea şi nepăsarea omului, de neîntoarcerea lui spre Dumnezeu, de netăierea împrejur a inimii lui, de împietrirea inimii lui. Aceştia necunoscuţi din fiecare neam și din fiecare generaţie, pe care numai Dumnezeu îi ştie şi prin care ţine neamul şi lumea aceasta, aceştia înseninează chipul lui Dumnezeu, aceştia odihnesc dragostea lui Dumnezeu, care umblă rănită, neavând unde să se odihnească şi de aceea şi cântăm în timpul Utreniei: Dumnezeu, Cel Ce Se odihneşte întru sfinţii Săi, ştiuţi și neştiuţi.

Şi, de aceea, e firesc să se cinstească în prima duminică după Rusalii toţi sfinţii, mai ales că una dintre lucrările nu numai ale Mântuitorului, ci și ale Duhului Sfânt, ale mărturiei Lui neîncetate în inima omului, este sfinţenia, este lucrarea omului cu Dumnezeu şi, într-un fel sau în altul, sfinţii sunt Evanghelii trăite, vii, călătoare, chipuri ale Duhului Sfânt. Cine vrea să vadă puţin mireasma Duhului Sfânt să-i vadă pe aceşti sfinţi, să citească vieţile lor, să-i cunoască cât de puţin și se va înmiresma şi el şi veşmintele lui, hainele vieţii lui, din mireasma aceasta a Duhului Sfânt.

Dacă aţi văzut, această Evanghelie are două părţi. Amândouă sunt de la Matei. Este o primă parte din cap. 10 de la Matei și a doua parte din cap. 19, dar Părinţii le-au unit aşa de bine încât nu s-a observat că sunt două părţi distincte, puse la un loc, pentru că amândouă vorbesc despre sfinţi. Una vorbeşte despre greutatea pe care şi-o asumă aceşti sfinţi, dar nu numai sfinţii. Noi, în general am izolat acest cuvânt, „sfinţi”, de viaţa noastră, zicem <sfinţii sunt sfinţi, noi suntem oameni păcătoşi…> și trecem mai departe. Sfânt, în greacă, înseamnă „pus deoparte, deosebit”, a nu intra în tumultul celorlalţi, în duhul lumii. Asta înseamnă sfinţenia, cei ce s-au pus pe sine deoparte, că nu i-a pus cineva separat din pântecele mamei lor, că toţi ar fi vrut să fie puşi de către Dumnezeu deoparte, toţi ar vrea să fie sfinți, să fie aleşi, să se aleagă pe sine, că Dumnezeu i-a ales de mult, dar omul alege dacă să fie sau nu ales de Dumnezeu. Omul alege. Mântuirea obiectivă ne este dată, urmează ca noi să lucrăm la mântuirea subiectivă a fiecăruia în parte, noi să răspundem cu binele. Şi atunci când zicem sfinţi să ne gândim la tot poporul, la toţi cei care vor să se numească cu numele de creştin, să se pună puţin deoparte de duhul veacului acestuia, de duhul lumii. Că vrăjmăşie este pentru Dumnezeu duhul lumii acesteia. Este largă calea, este largă poarta pe are se merge în această lume şi în duhul ei și strâmtă este calea şi îngustă uşa pe care se intră în Împărăţia Cerurilor.

Iar în prima parte a acestei Evanghelii este vorba despre urmarea acestei căi înguste de către sfinţi, de către toţi cei care vor să urmeze calea lui Dumnezeu, adică Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, – lepădarea de sine – să-şi ia crucea – crucea vieţii lui, cu cele ce le-a moştenit, cu cele ce le are, cu poruncile, cu ceea ce i-a dat Dumnezeu să împlinească în condiţiile lui, cu situaţia lui, este o cruce a lui personală, personalizată – şi să-mi urmeze Mie, în fiecare zi, cum zice Sf. Ap. Luca. Şi nu numai de tine să te lepezi, ci să nu te rușinezi de lume: Cel ce se ruşinează de Mine în faţa oamenilor şi Eu Mă voi rușina de el în faţa lui Dumnezeu.

Deci cumva încetul cu încetul, vrând-nevrând, nu e o dorinţa a creştinilor, nu e o dorinţă a celor care se aleg sau sunt aleşi, se aleg pe sine pentru Dumnezeu să se despartă de lume, dar dacă vrei să-l alegi pe Dumnezeu și oamenii te iau în râs pentru aceasta şi în batjocură, să-L alegi, între batjocura oamenilor și ceea ce zic oamenii, pe Dumnezeu. Te pun ei deoparte fără să vrei tu, lumea te dă la o parte! Să ştiţi că nu e atât de mult o retragere a creştinului, a celui care încercă să ţină credinţa, din lume, ci mai mult lumea te dă la o parte încetul cu încetul. Nu bârfeşti, te vor da la o parte pentru că nu mai eşti plăcut, nu mai ești plăcut în conversaţii. Nu faci răutăţi sau anumite lucruri care nu par rele pentru ei, dar pentru tine, care îţi lucrezi mântuirea şi mergi din treaptă în treaptă, vezi că acelea te dau înapoi şi te tulbură şi nu mai participi cu atâta râvnă la acele lucruri care atunci ţi se păreau normale, dar acum nefolositoare sau contrare credinţei, încetul cu încetul aceşti oameni te vor da la o parte, te vor trece într-un con de umbră cel puţin, dacă nu cumva îţi vor deveni duşmani unii sau împotrivitori. Deci această Sfântă Evanghelie vorbeşte nu numai de o lepădare de sine, ci este şi o lepădare de lume, chiar fără să vrei. Că Mântuitorul zice: Nu Mă rog să-i scoţi din lume – Dumnezeu nu vrea ca noi să ieşim din lume, dar lumea ne scoate sau ar trebui. Cu cât înaintezi în credinţă, lumea te va da la o parte. Şi, în acelaşi timp, va creşte legătura ta vie cu cei care se ostenesc pe aceeaşi cale ca şi tine, dar şi dragostea ta faţă de acei oameni care nu înţeleg va creşte. Nu te vei separa răutăcios, rece, privind de undeva elitist, cum că ei nu înţeleg, ei sunt slabi, neputincioşi, ci, dacă eşti în duhul lui Dumnezeu, durerea ta faţă de acei oameni care nu înţeleg şi încearcă să-şi apere nepăsarea şi întunericul minţii lor dându-se la o parte ca să nu-i mai stresezi cu lucrurile acelea te fac să-ţi fie milă, să te doară pentru fratele tău, nu să-i judeci. Una dintre metodele prin care poţi să afli dacă eşti cu adevărat credincios este dacă simţi durere pentru ceilalţi.

Şi merge mai departe Mântuitorul și zice: Nu numai pe tine, ci dacă iubeşte mai mult pe tată sau pe mamă sau pe fiu sau pe fiică, nu este vrednic e Mine. Asta nu înseamnă că ne îndeamnă să nu iubim pe aproapele nostru, aceştia sunt cei mai apropiaţi! Nu asta înseamnă pentru că El ne îndeamnă cu sârguință: Făţarnicilor, aţi lăsat porunca lui Dumnezeu de a cinsti pe tatăl tău şi pe mama ta şi voi ţineţi porunci omeneşti…! Şi-i ceartă pentru asta. Nu-i vorba că Dumnezeu înlătură porunca dumnezeiască, ci zice: dacă cumva aceştia îţi vor sta împotrivă, dacă aceştia vor fi în duhul lumii, dacă aceştia te vor da la o parte şi te vor îndemna să-L laşi pe Hristos şi poruncile Lui şi să faci cum zic ei, de dragul lor, tu pentru Hristos să fii în stare să-L alegi pe Hristos! Si de aceea Mântuitorul zice: N-am venit să aduc pace, ci război [sabie], nu pentru că Hristos ar fi vrut să aducă război, căci atunci când S-a născut, îngerii cântau în ceruri Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire! El e Domnul păcii, stăpânul veacului ce va să fie, veacul păcii desăvârșite, acelei păci care covârșește toată mintea şi inima. Cum să nu vrea El pace?! Dar această pace se zdruncină şi „mai bine un război bun decât o pace rea, cum zicea Sfântul Nicodim Aghioritul, adică această ruptură, această mărturie a ta cum că <Rămân cu Hristos, nu pot să mă lepăd de El, cred mai degrabă cuvântul Lui decât al tău, chiar dacă eşti tatăl meu sau mama mea. Aici, în privinţa asta, eu cred ce mi-a spus El. El te-a făcut și pe tine, El mi-a dat şi copiii, putea să nu mi-i dea, de la El au venit toate, pe El Îl cred, El este stăpânul!> De aceea primele patru porunci sunt închinate lui Dumnezeu și abia după aceea vin poruncile legate de oameni, de cinstirea părinților și toate celelalte.

Toată această cale grea a sfinţilor, a celor care se aleg pe sine, a celor care sunt aleşi de Dumnezeu – toţi suntem aleşi, dar cei care se aleg și ei pentru Dumnezeu, trebuie şi o alegere a noastră personală – n-o lasă Dumnezeu nerăsplătită această osteneală. Zice Petru: Doamne, noi am lăsat casă şi masă şi fraţi şi surori pentru Tine – nu le-au lăsat în sensul că le-au vorbit de rău, adică <Voi rămâneți aici, netrebnicilor! Păi nu veniţi cu noi, nu faceţi ce facem noi…?>, nu i-au vorbit de rău, ci au găsit ceva mai bun şi au plecat după Hristos, L-au urmat pe Eloare cu noi ce va fi?, zice Petru. Iar Hristos: Celor care au lăsat casă, masă, fraţi, surori, fii, fiice pentru Mine, deci în cazul acesta excepţional că aceştia le stau în cale, îi opresc de la credinţă. De aceea şi Biserica nu îngăduie ca din pricini de evlavie…  – sunt canoane vechi, până la zece canoane foarte aspre din vechime care spun că dacă cineva din evlavie, dintr-o aşa-zisă evlavie falsă, îşi lasă casa şi masa şi soţia şi fiii şi nu şi-i creşte şi nu ţine Taina lui Dumnezeu de la căsătorie şi din pricini de evlavie, chipurile, îi lasă pe aceştia şi se duce să trăiască curat cine ştie pe unde, acesta să fie anatematizat, afurisit dacă e preot… Cu asprime! Deci Dumnezeu nu cere o ruptură numai aşa, cum că lui Dumnezeu Îi place ruptura, cum că dacă vrei să fii cu Hristos pleacă, ca Avraam, din pământul tău şi tot aşa. Nu asta vrea Dumnezeu! Ci El vorbeşte de această ruptură atunci când aceştia stau cu adevărat cu totul și cu totul împotrivă și te pun să alegi între ei și Dumnezeu. Şi atunci trebuie să-L alegi pe Dumnezeu. Dar dacă poţi să-i aduci încetul cu încetul și pe ei la Dumnezeu, dregând toată această viaţă împreună cu ei cu sare, cum se zice, cum se dreg bucatele, dacă aceştia se întorc, cu atât mai mare va fi lucrarea ta!

Şi zice: Cei ce vor lăsa case, masă, fraţi, surori, avuţii, toate pentru Mine, vor primi în veacul acesta de o sută de ori mai mult case, masă, fraţi, surori – în veacul acesta! – iar în veacul viitor Împărăţia. Şi de aici începe şi slava pe care Dumnezeu le-a dat-o acestora care au lăsat ceva pentru El, s-au ostenit puţin, nu le-a plăcut doar slava lumii, ci le-a fost mai dragă cinstea lui Dumnezeu şi nu s-au plecat numai spre oameni şi n-au pupat numai mâinile celor puternici și picioarele celor tari, ci s-au întors spre Dumnezeu. Ceea ce ar trebui să fie ceva firesc, n-ar trebui să fie lăsate sfaturi pentru asta, nu? Adică să-L cinsteşti pe Dumnezeu, Cel Ce te-a zidit, Cel Ce te-a făcut, mai mult decât pe oricine e ceva firesc, e ceva normal. E ca și cum un tată care se descoperă copilului care s-a pierdut cumva şi care a fost învăţat greşit şi i s-a spus că alţii sunt părinţii lui şi alţii sunt sfătuitorii lui și părinţii lui falşi nu numai că îl sfătuiesc de rău, ci îl învață spre cele rele și spre cele de pierzanie, iar tată cel adevărat îi spune: <Dacă te vei întoarce la mine, nu numai că te voi primi, nu numai că mă vor bucura, nu numai că îţi voi da cele bune și veşnice, ci şi din veacul acesta însutit!>. Atunci n-ar părea normal și numai să te întorci la tatăl tău, să-l recunoşti, să-l cunoşti, căci e destul, e o întoarcere spre adevăr? Dar pe lângă acestea să primeşti şi daruri mari? Şi nu orice fel de daruri, ci Împărăţia ce va să fie! Şi lucruri dumnezeieşti. Şi nu numai Împărăţia, ci şi pe fraţii tăi, pe apropiaţii tăi, pe cei de un duh cu tine, nu vei rămâne singur! A, te va separa lumea, te va da la o parte, va trebui să tai mâna ta sau ochiul tău dacă te duce în ispită, dacă apropiaţii tăi te vor îndemna spre rău. Ţi se pare că vei rămâne singur? Nu vei rămâne singur, ci-ţi va da Dumnezeu în veacul acesta sute de părinţi, fraţi, surori, fii, fiice. Cine a avut cât de puţin această experiență ştie că este aşa. Oameni care se îngrijesc de tine și te întreabă dacă te doare sau nu te doare ceva mai mult decât, uneori, părinţii. Şi îi doare de necazul tău şi sar să te ajute şi strâng și bani, dacă e nevoie, mai mult decât rudele tale, care de multe ori n-au timp sau au orgolii. Aceştia noi parcă nu gândesc aşa, parcă sunt alţi fraţi și surori, pe care ţi-i alege Dumnezeu; nu sunt fraţii și surorile între care ne-am născut, cu fraţi şi surori și fii şi fiice şi mame și taţi duhovniceşti, în sensul ăsta vorbeşte Dumnezeu, înfrățiți între noi numai şi numai pentru Hristos şi de dragul lui Hristos. Deci vor primi această neînsingurare, bucuria de a fi în mijlocul rudeniilor duhovniceşti, iar dincolo Împărăția ce va să fie.

Şi sunt câteva versete care n-au fost puse în Evanghelia de azi, dar ele sunt în capitolul 10. Ştiţi că în pericopa de azi, pe care aţi auzit-o, sunt câteva versete din capitolul 10, apoi din capitolul 19. Ei, la capitolul 10 mai sunt vreo 4-5 versete care continuau ceea ce spune Mântuitorul: Nu numai voi veţi fi mari și Dumnezeu vă va cinsti pe voi pentru că I-aţi urmat Lui și aţi mers să propovăduiţi – adică vorbea cu Apostolii – ci vă spun vouă că cei care vă vor primi pe voi şi pe cei ce vor urma vouă.

Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.

Cine primeşte prooroc în nume de prooroc plată de prooroc va lua, şi cine primeşte pe un drept în nume de drept răsplata dreptului va lua.

Şi cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa.

Și asta înseamnă: toţi cei care sunt trimiși de Dumnezeu să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu – şi toţi suntem trimişi, de fapt, de Dumnezeu, să propovăduim cuvântul Lui, toţi avem preoţia împărătească, toţi suntem urmaşi ai Apostolilor, deşi noi privim aşa, separatist, cum că numai preoţii și ierarhii sunt urmaşii Apostolilor, dar toţi suntem neamul lui Dumnezeu, toţi suntem popor ales, preoţie împărătească, toţi suntem trimişi să avem cele trei daruri dumnezeieşti pe care le pierduserăm: darul împărătesc, darul preoţiei şi darul profetic, pe care le pierduserăm în rai și Dumnezeu ni le-a dat din nou, şi acest neam al creștinilor le-a primit din nou, toţi suntem trimişi ca profeţi. Ce înseamnă profeţi? Nu neapărat să profeţeşti, ci să cunoşti rostul fiecărui lucru, rostul vieţii acesteia, să ştii că viaţa aceasta este trecătoare, schimbătoare, și pe toate să le priveşti în funcţie de perspectiva aceasta; să cunoşti rostul şi folosul fiecărui lucru în funcţie de durerea aproapelui, de dragostea pentru el, și pentru tine, dar și pentru celălalt. Şi pe toate să le priveşti dintr-o perspectivă duhovnicească, să cunoşti rostul fiecărui lucru și al fiecărui om – acesta este darul profetic! Nu neapărat profeţia înseamnă să profeţeşti ceva despre viitor, mai mare lucru este decât cel ce învie morţii să-şi cunoască păcatele. E mai mare lucru să-ţi cunoşti păcatele, să te cunoşti pe tine, să cunoşti rostul tău pe pământ şi să faci în consecinţă, decât să învii morţi sau să faci minuni mari şi să cazi cu mândria în iad. Păi dacă am şti noi, după acest dar profetic, că fiecare om este fiul lui Dumnezeu, cum ne-am comporta noi unii faţă de alţii? Nu înseamnă începutul sfinţeniei dacă am şti să ne comportăm aşa? Și, după aceea, toate celelalte, mijlocirea pentru celălalt în faţa lui Dumnezeu, să ştii că Dumnezeu te aude, de acum Dumnezeu te aude! Din Sângele lui Hristos s-au deschis cerurile! Te aude orice vei spune, orice vei rosti şi să ai grijă de tot ce spui în faţa lui Dumnezeu, pentru că înspăimântător este Dumnezeu, în sensul că aude tot şi împlineşte! Deci să ai grijă ce ceri, că s-ar putea să se împlinească dacă ceri cu stăruinţă şi după aceea să nu zici: <Mmm, dar nu voiam chiar aşa…, pe dincolo voiam…>.

Avem acest dar al profeţiei, avem acest dar al preoţiei, noi toţi, şi avem şi acest dar al împărăţiei, al stăpânirii peste tot, peste făptură, deci şi peste patimile din noi! Şi peste făptura care e în noi, că noi suntem un microunivers. Noi nu numai că suntem universul exterior, dar avem stăpânire şi peste universul interior, al vieţii noastre, al inimii, ne-a făcut stăpâni, nu să fim temători de patimile noastre, ci să fim stăpâni peste ele! Dar cei mai mulţi dintre noi ne-am renegat, ne-am dat la o parte acest dar al împărăţirii, al stăpânirii peste noi înşine.

Toţi suntem neam împărătesc şi atunci tuturor ne promite Hristos ceva. Tuturor! Şi ne cheamă la această sfințenie. Şi ne zice că nu este nevoie să fiţi neapărat apostoli ai lui Hristos, să mergeţi doi câte doi, să spuneţi tuturor. Poate că acest dar a rămas de la Dumnezeu ca o osteneală pentru preoţi și pentru ierarhi, să propovăduiască cu timp şi fără de timp, să catehizeze, să explice, şi se dau şi altora aceste harisme de propovăduire, coboară peste ei mai presus de puterile omeneşti, nu neapărat aleşi de oameni, şi de multe ori se întâmplă să fie femei. Deci ne dă Dumnezeu acest dar și ne spune: Nu toţi sunteţi chemaţi spre a fi apostoli, deşi ne rămâne într-un fel sau altul să propovăduim, dar puteţi face şi altceva, şi asta se explică în celelalte versete:

Cel ce vă va primi pe voi, pe Mine Mă primeşte şi cel ce Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Tatăl Meu Cel din ceruri. Cel ce va primi prooroc în nume de prooroc, cu plată de prooroc va fi primit în Împărăția Cerurilor. Cel ce va primi drept în nume de drept, cu plată de drept va fi primit în Împărăția Cerurilor. Cel ce la unul dintre aceştia mici îl va primi şi-i va da un pahar cu apă în nume de ucenic, în nume de ucenic va fi primit în Împărăţia Cerurilor.

Cumva spune că nu va pierde răsplata sa acest om, nici măcar pentru paharul acela de apă. Şi noi mai mult ne asemănăm cu aceştia care primim, cumva, cuvântul lui Dumnezeu.

Şi zice Dumnezeu: Cel ce va primi prooroc în nume de prooroc, cu plată de prooroc va fi primit în Împărăția Cerurilor. Ce înseamnă asta? Sfântul Ioan Gură de Aur zice: că toţi, într-un fel sau în altul, avem acest dar al profeţiei. Toţi au primit acest dar al proorociei prin ceea ce le-a dat Dumnezeu o dată cu Sângele Său de pe Golgota, o dată cu primirea Botezului, o dată cu Împărtășania. Toţi creştinii. Oricare, într-un fel sau altul, are această demnitate proorocească pe care Dumnezeu i-a dat-o din nou. Tu, dacă vei primi pe fratele tău ca pe un prooroc, deşi poate el nu este, deşi poate crezi că el nu are acest dar al profeţiei, adică nu vede dincolo de geana veacului acestuia, nu i se proptesc în gene zorii veacului ce va să fie, nu i se propteşte nimic în ochii duhovniceşti, poate s-a închis cu totul, s-a aplatizat, a obosit, dar este şi el om cum este, este fiu al lui Dumnezeu și are această demnitate proorocească estompată, ascunsă, închisă sub lacăte grele de la Botez, nebăgată în seamă. Dar cine va primi pe unul dintre aceştia şi va cinsti în casa sa pe unul dintre aceştia, ca pe un prooroc, cu plată de prooroc îl va primi Dumnezeu în ceruri. Vă daţi seama? De fapt, ni se spune: cel ce poate să-şi curăţească ochii săi – adică noi – şi ne putem curăţa ochii noştri atât de mult încât pe aproapele nostru să-l primim ca pe un prooroc al lui Dumnezeu, ca pe omul lui Dumnezeu, chiar dacă acela e Ion al lui Vasile din capul satului şi care n-a făcut prea multă treabă în viaţă sau nu-ştiu-ce. Şi, deci, nu în nume de demnitar, nu în nume de stăpânitor al locului, ci aşa cum l-a lăsat Dumnezeu şi i-a dat acest dar prin botez și pe care omul nu-l activează, nu-l lucrează, dar asta-i altceva. Deci dacă pe acest om tu-l primeşti cu ochi curaţi în casa ta şi-l cinsteşti cum l-ai cinsti pe Proorocul Ilie, dacă aţi afla că vine în casa voastră, cu câtă cinstea aţi umbla şi l-aţi servi şi l-aţi întreba dacă mai are nevoie de ceva. Și Dumnezeu ne vădeşte în ultimul verset: Şi dacă pe unul dintre aceştia mici îi veţi primi în nume de ucenic, – că despre aceştia mici vorbea şi înainte, nu erau proorocii cei mari, nu erau drepţii cei mari care se vădesc şi se cunosc, în faţa cărora se pleacă şi cei mai nepăsători. Ca şi Sfântul Ioan Maximovici, intrând într-o vestită închisoare americană în care erau închişi cei condamnaţi pe viaţă, numai plimbându-se pe acolo, printre zăbrelele acelea, că a trebuit să meargă la un ortodox să îl spovedească, cei care stăteau și de obicei aruncau cu conserve în cei care treceau şi-i înjurau şi vorbeau urât, au tăcut toţi văzând curăţenia, smerenia, dragostea, nu ştiu, au tăcut toţi şi au început să plângă. Acei criminali au văzut pe dreptul din el, l-au cunoscut, ei nefiind ortodocşi. Aşa cum tot acelaşi Sfânt Ioan Maximovici se plimba pe un bulevard din Paris şi oameni care se pierduseră – că mulţi francezi s-au îndepărtat foarte mult, de la revoluţia franceză a fost o îndepărtare foarte mare, veneau şi se aplecau: „Binecuvântează!” – nu ştiau nici ei ce cer, dar simţeau o sete să-i binecuvânteze acel om, un bătrânel care de multe ori umbla desculţ; el, arhiepiscop, iar mitropolitul îi dădea canon să umble cu pantofii în picioare, iar el și-i punea în traistă şi umbla cu pantofii ca să plinească cuvântul, şi tot desculţ umbla, câteodată, nu întotdeauna. Dar acei oameni simţeau pe drept, simţeau dreptul. Amintiţi-vă cum L-au simţit pe Hristos acei ostaşi nepăsători care s-au dus să-L aresteze şi când L-au văzut n-au putut, pentru că au spus că nici un om n-a vorbit vreodată aşa. Au simţit în adâncul inimii lor Dreptul lui Dumnezeu, L-au simţit, n-au putut să facă nimic. Ei, nu vorbeşte despre aceştia Dumnezeu când spune Cel ce va primi pe drept în nume de drept, cu plată de drept va fi primit în Împărăția Cerurilor. Cel ce va primi prooroc în nume de prooroc, cu plată de prooroc va fi primit în Împărăția Cerurilor – de-asta spune în nume de…, că n-ar mai trebui Dumnezeu să repete aşa. Unii ar vrea să pară drepţi, prooroci, adică cunoscători, dar nu sunt; şi dacă tu-i primeşti aşa, cu ochi curaţi, nejudecându-i, auziţi: cu nume de drept va fi primit în Împărăţia Cerurilor. Auziţi! Asta e o a doua cale spre sfințenie, care nu implică neapărat o propovăduire de tipul acela apostolic. Şi aceasta, într-un fel, implică şi propovăduirea aceea, pentru că, vrând-nevrând, o să devii cunoscut, o să se vadă, n-ai cum să nu sari în ochii oamenilor când poţi privi aşa de curat pe celălalt; nu mai poţi sta în întuneric, eşti ca o făclie pusă în sfeşnic în mijlocul casei, ca o cetate pe vârful muntelui din moment ce priveşti aşa, începi să te schimbi şi eşti cunoscut de oameni.

Şi zice: Nu numai pe el dacă-l primeşti ca prooroc şi ca drept – că ce cinstire îi dăm noi dreptului şi proorocului – ci nici măcar nu trebuie să-i daţi lucruri mari, ci dacă un pahar cu apă, ca unui ucenic – ucenic se referă că te duci în casa unui meşter vestit şi ucenicii de acolo fug, trebăluiesc. Şi tu zici: <Băi, unde e şeful tău?>, îl iei tare pe ucenic, <Unde e cizmarul?>, un cizmar vestit. Cu şeful vorbeşti altfel, dar pe ucenic… Şi zice: Dacă un pahar de apă dai acestora mici – mici, ca unor ucenici, ca unor nebăgaţi în seamă – cu plată de ucenic vei fi primit în Împărăţia Cerurilor – adică pe cei nebăgaţi în seamă dacă măcar cu un pahar cu apă îi cinsteşti în numele lui Hristos, pentru că a spus El aşa, deci de dragul lui Hristos, pentru cuvintele Lui, pentru asta îl ţin şi pe acela de prooroc, pentru asta îl cinstesc şi pe acela ca pe un drept, deşi văd că nu e prooroc şi nu este, dar eu ca şi unui drept şi ca unui prooroc mă adresez. Şi să ştiţi că toţi sfinţii au mers pe această cale, au privit pe celălalt cu nume de drept, l-au văzut ca pe un prooroc, toţi sfinţii, dar parcă mai mult Sfântul Serafim de Sarov care, văzând pe oricine, îi zicea: „Hristos a înviat, bucuria mea!”, îl vedea ca pe o bucurie, aşa cum noi unui om drept, unui om cuvios, unui om care ne-a ajutat mult, care s-a rugat pentru noi, care ne-a scos din ispite, din încercări, îi zicem „bucuria noastră” şi e o sărbătoare când ne întâlnim cu el, pentru Sfântul Serafim era o sărbătoare şi o bucurie întâlnirea cu fiecare om, pentru că el vedea în spatele chipului stâlcit, al feţei întunecate a omului, chipul dumnezeiesc şi darurile care nu s-au activat, nu s-au lucrat şi minunat era că la mulţi dintre aceştia se activau aceste lucrări când vedeau în ochii acelui om frumusețea lor lăuntrică, pe care ei n-o ştiau, că acel om se uită cu atâta bucurie la el, cu atâta încredere. Mulţi dintre ei s-au gândit, aşa cum unii dintre teologi, care explică întâlnirea dintre Hristos şi Zaheu vameşul, spun că nu se aud cuvinte mari pe care să le fi spus Hristos lui Zaheu, dar vedem cu câtă cinste îi vorbeşte Dumnezeu la început: Zaheu, coboară, că astăzi trebuie să rămân în casa ta…, nu: <Păcătosul, vameşule…, mai-marele răutăţilor, începătorule al corupţiei aici în Ierihon, coboară-te să vedem cu putem face cu tine!>. Şi se întreabă cei care scriu: oare cu ce ochi s-a uitat Dumnezeu la el în timp ce acesta, săracul, nu ştia cum să mai trebăluiască pe acolo, aduceţi, faceţi, dregeţi? Cu ce încredere, cu ce putere de a răzbate spre adâncul sufletului lui, ca să descopere ceea ce era cu adevărat el, nu Zaheu cel pocit de răutăţi şî de urâciunea păcatului, ci acel Zaheu, cum era el privit de Dumnezeu. Și Dumnezeu l-a văzut cu ochii aceia senini, curaţi, ai altui veac, şi s-a uitat în adâncul inimii lui şi acesta s-a trezit ca dintr-un somn adânc, pentru că s-a recunoscut mai mult în felul în care îl vedea Hristos decât în cum îl ştiau oamenii sau se ştia el pe sine. A zis: <Eu sunt acela!>, s-a întâlnit cu sine însuși, și-a văzut chipul lăuntric, s-a cunoscut pe sine. Fericit este cel ce se cunoaște pe sine, îşi cunoaşte păcatele, acesta mai mare este decât cel ce învie morţii. Adevărat, şi-a cunoscut Zaheu chipul atunci şi l-a văzut în Hristos.

Să încercăm să ne luminăm ochii, să ne curăţim ochii, ca pe ceilalţi, apropiaţii noştri, să-i cinstim ca pe profet, ca pe drept, ca pe un ucenic al lui Hristos şi cu plată de profet, cu plată de drept, cu plată de ucenic ne va primi Hristos în Împărăţia Sa. Amin”.

***

Predica Parintelui Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Duminica tuturor sfintilor (2013):

“În numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în prima duminică după Rusalii, duminică în care întotdeauna se pomenesc toţi sfinţii, duminica tuturor sfinților. Şi e firesc să se pomenească tot sfinţii, vă spuneam şi în alte dăți. De ce s-a pus această duminică? Pentru că n-a fost şi nu este chip de a cunoaşte lucrarea Duhului Sfânt, de a-I cunoaşte chipul Duhului Sfânt şi, prin aceasta, de fapt, chipul Sfintei Treimi, nu există chip mai relevant, mai clar pentru noi, oamenii, al Sfintei Treimi, decât în primul şi în primul rând cel descoperit în Evanghelie prin Domnul nostru Iisus Hristos, dar, după aceea, descoperit în chipurile, vieţile, lucrarea şi ostenelile sfinţilor. Aşa cum Tatăl S-a descoperit în Fiul şi Fiul a spus: Cel ce Mă vede pe Mine Îl vede pe Tatăl, L-a mărturisit pe Tatăl, aşa Duhul Sfânt a venit să dea mărturie în inimile noastre despre Fiul și descoperă chipul Fiului în inimile noastre. Iar chipul Duhului Sfânt, pe lângă mărturia Tatălui și a Fiului, care vorbesc despre El, se descoperă pe chipurile a mii şi mii de sfinţi şi pe ale tuturor oamenilor credincioşi și care îşi pun nădejdea în Dumnezeu, pe chipurile fiecăruia se întipăreşte ceva din strălucirea Duhului Sfânt, a harului necreat.

Despre sfinţi atâtea s-ar putea spune și cu atâta bucurie am putea vorbi, de la cei mai mari ierarhi și învățători ai Bisericii până la cei din urmă pustnici uitaţi în peşteri și în crăpăturile pământului, pentru care Dumnezeu mai ţinea și mai ţine lumea şi pe care nu-i ştie nimeni, de la nebunii în Hristos care hălăduiau prin oraşe, de la Alexandria şi Constantinopol, până acum, în Novgorod sau Moscova sau chiar în România, de la doctorii fără de arginţi, care, prin punerea mâinilor și prin rugăciune, vindecau şi tămăduiau atâţia şi atâţia, şi pentru aceasta se şi numesc fără de arginţi, nu primeau niciun argint, pentru că primeau de la Dumnezeu arginţii harului, ai darului dumnezeiesc. Despre cuvioşii marilor mănăstiri, despre obştile de foc, de la Avva Apollo din pustia Egiptului, despre care se spune că avea până la 2000 de ucenici, de monahi, care se împărtăşeau în fiecare zi, şi care erau ca îngerii, până la Pahomie cel Mare sau la mănăstirile neadormiţilor, ale akimiţilor, în care slujbele nu se sfârşeau niciodată şi care erau împărţiţi în trei, împărţeau slujbele și obştea în trei şi, dacă erau 300 de oameni, 8 ore 100 dintre ei ţineau slujbă, 8 ore aveau vreme de odihnă şi de rugăciune la chilie şi 8 ore aveau vreme de ascultare și de muncă și aşa fiecare grup dintre cele trei înconjura ziua astfel şi, în timp ce unii dormeau, alţii se rugau, în timp ce unii munceau, alţii se rugau și au fost astfel de obşti care au ţinut aceste mănăstiri ale neadormiţilor sute de ani, nu a încetat acolo rugăciunea nicio clipă.

Multe am putea vorbi despre aceşti sfinţi și despre cei din lume şi mai multe. În primul rând mucenicii, care au început să presare pe pământ sângele lor cel sfânt și din acest sânge, ca din nişte seminţe, au izvorât și mai mulţi mucenici, și mai mulţi cuvioși, și mai mulţi oameni care au vrut să-L mărturisească pe Hristos. Şi după aceea pe cei care, în lume fiind, ocupaţi cu cele ale veacului acestuia, s-au ţinut de Dumnezeu şi s-au întărit în Dumnezeu şi nu s-au lepădat de El și L-au căutat, și nici greutăţile, nici bogăţia, nici frica că se vor îndepărta de mamă sau de tată sau de copii, aşa cum aţi auzit:

Cel ce iubeşte pe mama sa, pe tatăl său, pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.

Nu exagerau cei ca Sfântul Siluan, care zicea, când era la măsura aproape desăvârșită a sa, că n-a ajuns încă la măsura tatălui său, care fusese om căsătorit, cu greutăţi și necazuri şi îl avea tot timpul ca pe un model. Iar pe aceştia nu-i ştie nimeni, de obicei pe aceştia nu-i descoperă Dumnezeu, ci îi vom cunoaşte la a doua venire. Pe unii i-a descoperit, unora le-a păstrat moaştele întregi, unora le-a păstrat moaşte izvorâtoare de mir, pe alţii îi arată făcători de minuni neîncetat prin chemarea numelui lor, pe fiecare îi cinsteşte şi îi mărturiseşte Dumnezeu într-un fel.

Şi aici ne întoarcem la începutul Evangheliei pe care aţi auzit-o:

Cel ce va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Eu voi mărturisi pentru El înaintea Tatălui Care este în ceruri.

Cuvântul acesta mai este folosit de Matei, a mărturisi pentru Dumnezeu înaintea oamenilor. Noi îl înţelegem în general, mai ales în ultimii zeci de ani, de când a început această propagare a sectelor în sânul ortodoxiei şi în toată lumea, iar sectanţii înţeleg prin mărturisire vărsarea a 20-30-40 de versete, a unei dogmatici false, greşite, călcând în picioare tainele lui Dumnezeu, o înțeleg ei cum pot şi cred ei că a mărturisi pentru Dumnezeu este să bată din uşă în uşă, să caute un om, să-l ia pe un om cu maşina de pe marginea drumului sau să-şi ia bilete pe tot felul de rute, în tot felul de compartimente cu oameni care nu pot pleca de acolo (şi să ştiţi că aceştia cu rânduială merg cu trenul, că vă tot miraţi, probabil, cum de-am nimerit tocmai eu în compartimentul unde s-a apucat acela să propovăduiască; ei se duc acolo cu rânduială, nu că au drum); asta e osteneala lor, ei socotesc că asta e propovăduirea, asta e mărturisirea. Dar să ştiţi că ideea asta, cum că ăsta e tipul de mărturisire la care ne cheamă Dumnezeu, nu aşa era înţeles în vechime, şi mai ales nu aşa era înţeles de Sf. Apostol și Evanghelist Matei. El mai foloseşte cuvântul acesta, dar sintagma aceasta este folosită în Vechiul Testament foarte des și acolo Dumnezeu explică ce înseamnă a da mărturie despre Dumnezeu înaintea oamenilor şi în cel mai curat înţeles este acesta: să dai slavă şi să lauzi pe Dumnezeu pentru minunile pe care le-a făcut cu tine, pentru ce ai trăit tu viu cu Dumnezeu, ceea ce ai cunoscut. Nu teorii, nu poveşti, nu citate, nu ce-ai auzit și ai citit. Nu, ci ceea ce ai trăit tu personal cu Dumnezeu, minunile şi lucrările mari ale lui Dumnezeu cu tine, să nu le ascunzi, să nu le treci cu vederea.

Dar ar fi două planuri, despre care se vorbeşte și în Vechiul Testament, de mărturie a noastră înaintea oamenilor. În primul rând, şi noi suntem oameni, şi ar trebui să fie o mărturie a noastră în faţa noastră. Ca să poţi să dai mărturie despre minunile și lucrările lui Dumnezeu cu oamenii, cu noi, despre noi, trebuie să-ţi aduci tu aminte, să ai tu tot timpul în conştiinţa ta, să fii conştient de valoarea şi de măsura lucrării lui Dumnezeu cu tine și de faptul că tu, fiind un insignifiant, un nimeni, până la urmă – cine sunt eu ca să lucreze Dumnezeu cu mine, să vuiască Dumnezeu în inima mea, să lucreze prin mine fapte şi întâmplări care să schimbe vieţile altora sau pentru mine şi pentru necazurile mele Dumnezeu să schimbe legile firii, să schimbe firescul şi să mă vindec de boli de care nu era cu putinţă să mă vindec altfel?; cine sunt eu? – și a aduce tot timpul, a pune înaintea noastră mărturia asta, în primul rând pe noi ne revigorează, aşa cum zicea părintele Teofil: „Ce faci te face”. Dacă noi totdeauna punem înaintea noastră aceste mărturii şi ne aducem aminte de ele și vedem în Vechiul Testament cu câtă atenţie insista Dumnezeu pe această aducere aminte a minunilor pe care Dumnezeu le-a făcut cu ei şi întotdeauna avea grijă şi spunea: Notează, scrie aceste minuni pe care le-am făcut cu voi, scrie despre cele zece plăgi pe care le-am adus asupra egiptenilor, scrie despre trecerea minunată din Marea Roşie, scrie despre toate celelalte minuni pe care Dumnezeu le-a făcut cu ei. Și nu numai să scrie, ci şi Ridică altar de amintire că aici ai trecut prin Iordan ca pe uscat și a stat Iordanul ca un zid de o parte și de cealaltă a secat. Ridică aici altar ca mărturie ţie şi fiilor tăi, ca să nu uite ce minuni a făcut Dumnezeu cu tine. Sau: Ridică altar unde ai trecut prin Marea Roşie şi a stat marea ca două ziduri de apă de o parte şi de alta şi tu ai trecut ca pe uscat și oştirea lui faraon s-a înecat cu totul. Şi peste tot Dumnezeu nu numai că cerea să fie scrise spre amintirea şi a poporului şi a fiilor şi nepoţilor și, iată şi a noastră și ridica şi altare și locuri de amintire că pe acolo a trecut Dumnezeu şi lăsa şi semne, adică zicea: Şi tu să faci un chivot, şi acolo să pui Tablele Legii, cele pe care le-a scris Dumnezeu, cele zece porunci, ca să nu zică cineva: <oare aşa a fost sau aşa?>, să se vadă. Şi să pui acolo năstrapă de aur cu mană în ea, pentru că ai mâncat 40 de ani în pustie mană. Şi să ştie nepoţii, fii, toţi cei care vor vedea și vor auzi povestirile voastre că aşa a fost. Şi mana aceea rămânea nestricată, deşi mana obişnuită se strica de la o zi la alta, aşa făcea Dumnezeu, să se strice, nimeni nu putea să strângă mai mult ca să aibă provizii, ci mânca câte era în ziua aceea şi ce strângeau mai mult se strica. Iar când era sâmbătă, strângeau vineri și pentru vineri şi pentru sâmbătă şi nu se strica pentru sâmbătă. Şi hainele de pe ei au rămas nestricate, neroase, timp de 40 de ani. Şi au pus în Chivot năstrapa cu mană, Tablele Legii, toiagul lui Aaron care a odrăslit, care a înfrunzit într-o noapte ca semn de la Dumnezeu că din neamul lui se alege preoţimea.

Şi lucrurile acestea par foarte atent puse de Dumnezeu în atenția poporului. Pentru noi și pentru mintea noastră limitată ar părea că Dumnezeu vrea să-Şi găsească loc, să nu fie uitat de popor. Nu e vorba că El avea nevoie ca poporul să nu-L uite! Ci poporul să nu uite acest chip al adevăratului Dumnezeu, Care a făcut minuni cu ei. Poporul era cel care, dacă pierdea acest chip, strica adevăratul chip al lui Dumnezeu din inima lui şi se pierdea. Ceea ce a şi făcut mai târziu, nu şi-a mai adus aminte și a pierdut. Aşa cum Dumnezeu, dând cele zece porunci, ni se zice în Deuteronom în capitolul 6: [Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; Să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli. Să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale.]

Şi tu când mănânci, și când dormi, şi când te scoli, şi când umbli pe cale, şi când stai jos, să murmuri neîncetat Legea în cuvintele tale. Auziţi, cu limba ta să murmuri legea, pe mâna ta s-o scrii, adică să ţină minte ce trebuie să facă; trezvia, atenţia. Dumnezeu e de faţă, să ne întrebăm ce-ar face El în locul nostru.

Această atenţie neîncetată asupra poruncilor lui Dumnezeu, asupra lui Dumnezeu, asta cerea atunci, și tot aşa, poate şi mai valoroasă este aducerea aminte a lucrărilor pe care Dumnezeu le-a făcut cu noi. Că noi de multe ori nu ţinem minte acest cuvânt pe care l-am auzit: Cel ce va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Celui din ceruri. Şi majoritatea dintre creştini zic: <Bine, dar eu nu pot împlini niciodată această poruncă, pentru că nu prea ştiu bine dogmatica, nu ştiu foarte bine legile, rânduielile, slujbele, nu cunosc foarte bine să susţin învăţătura de credinţă în faţa altora…> Nu-i vorba de asta! Dumnezeu ne cheamă pe toţi la această mărturie în înţelesul acesta, de a mărturisi ceea ce Dumnezeu a lucrat cu noi, ceea ce am trăit noi cu Dumnezeu, am văzut şi am pipăit noi, ce ştim clar şi nu poate nimeni să spună mai bine ca noi, pentru că noi le-am trăit.

Şi am zice întâi s-o facem înaintea noastră, adică aşa cum Dumnezeu zice: Adu-ţi aminte ce minuni a făcut Dumnezeu cu tine în pustie și aşa, aducându-şi aminte poporul, trecea peste ispite, răbda în continuare, nu uita ce minuni a făcut Dumnezeu, că a scos apă din stâncă, valuri și valuri, şi ei s-au adăpat din aceste ape, că a îndulcit Dumnezeu apele, că şerpii n-au mai putut să-i otrăvească, ei numai uitându-se înspre şarpele de aramă şi atâtea şi atâtea a lucrat Dumnezeu cu ei. Păi cum să nu se întărească în credinţă bieţii oameni, că treceau și ei prin ispitele şi încercările lor, fiecare în parte. Şi când au ajuns în Ţara Sfântă şi s-au sălăşluit acolo, cum să nu-şi aducă aminte ce a făcut Dumnezeu cu ei şi să nu fie tari în credinţă şi cum să se lepede de învățătura cea dreaptă şi de Dumnezeu?

Aşa şi noi, dacă noi am pune în faţa noastră neîncetat lucrările lui Dumnezeu cu noi, tainele pe care Dumnezeu le-a făcut cu noi, minunile, rugăciunile nenumărate pe care ni le-a ascultat şi cele pe care nu ni le-a ascultat și am văzut în timp că bine a făcut că nu ni le-a ascultat atunci, că dacă ne împlinea rugăciunea în felul cum credeam noi atunci, nu înţelegeam sau nu vedeam sau nu descopeream lucrurile acelea sau nu întâlneam această situaţie. Până şi rugăciunile pe care Dumnezeu pare că nu ni le ascultă putem să le folosim în timp, dacă avem înțelepciune, să dăm slavă lui Dumnezeu şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru minunile pe care le face cu noi, pentru că, dacă deschidem bine ochii, o să vedem că şi acele rugăciuni părut neascultate sunt, de fapt, nişte rugăciuni mai înalte împlinite cu noi. Dacă suntem sinceri și corecţi, spunem: <Doamne, fă tu cum crezi că e mai bine cu mine, că, până la urmă, eu nu ştiu ce-i mai bine. Eu o să mă rog pentru tot felul de lucruri, de nimicuri sau lucruri mari pentru mine, dar nu ştiu dacă sunt bune sau rele, dacă e bine sau rău. Tu fă cum crezi Tu!> Şi mult mai puţine n-o să le împlinească Dumnezeu şi o să vedeţi că multe din cele foarte mici, până şi cele care-ţi trec numai prin minte, Dumnezeu ţi le împlineşte, multe, multe şi mici, dar câteva din cele mari mai greu ţi le împlineşte. Şi o să zici: <Bine, dar astea mici mi le împlineşti aşa de repede, și numai că am visat sau m-am gândit ce frumos ar fi, şi ultimul gând ce l-am avut, şi cea mai mică rugăciune, iar cealaltă, în care am zis că vreau pe acesta să-mi fie soţ sau aceasta soţie, nu mi-o împlineşte?…> Sau cine ştie ce lucruri mari sau să mergi undeva sau să rămâi definitiv în profesia asta sau să faci cealaltă, <Pe astea nu mi le împlineşti, Doamne?…> Şi simţim că ne străduim, forţam mâna lui Dumnezeu și El parcă tot nu Se lasă. Şi asta se întâmplă pentru că mai ales aceste lucruri mari, când cineva cere lucruri mari și care să ţină o viaţă, acestea pot duce la moartea noastră veşnică duhovnicească sau la viaţă veşnică. Sunt lucruri prea mari, nici nu ştiu dacă ştim ce cerem atunci când cerem.

Foarte mulţi oameni vin, după ani şi ani, şi plâng şi zic: „Eu mi-am dorit să mă căsătoresc cu nu-ştiu-cine. Eu am trecut peste toate barierele. Eu am călcat peste toate sfaturile şi am făcut lucrul acesta şi acum îmi pare rău. De ce nu m-a oprit Dumnezeu?” Tot ei sunt cei care se revoltă mai târziu şi se învârtoşează şi zic: „Trebuia să mă oprească Dumnezeu!”, deşi uită că atunci erau gata să zică: „Îmi dau viaţa dacă nu-mi dai asta, îmi pun capăt dacă nu-mi dai ceea ce cer eu!”.

Şi, de multe ori, din două motive Dumnezeu nu împlineşte anumite rugăciuni ale noastre mari: 1. de obicei, când cerem lucruri mari, acestea chiar sunt mari şi implică şi viaţa altor oameni şi ne implică şi pe noi în viaţa lor şi, pe de o parte, încă nu suntem pregătiţi şi nu suntem destul de copţi pentru aşa ceva şi putem face mai mult rău decât bine şi Dumnezeu poate să amâne luni şi ani, până ne împlineşte acea rugăminte şi pare că Dumnezeu a fost zgârcit şi abia ţi-a dat, dar abia după ce ai crescut şi ai învăţat şi ai înţeles multe. Ia gândiți-vă: staţi pe loc după ce aţi fost învățați o viaţă să mergeţi din treaptă în treaptă, din clasa întâi aţi fost numai pe locul întâi, la liceu aţi fost printre primii, la facultate poate aţi fost tot aşa. Şi la un moment dat după aceea stai pe loc un an şi baţi pasul pe loc, doi ani, trei ani, nu simţi de niciunde un ajutor, nu mai vezi zâmbet pe chipul celor cu care te întâlneşti, nu mai vezi nimic, ţi se pare că s-a terminat lumea, că parcă Dumnezeu Şi-a luat mâna. După ce treci prin această perioadă în care vezi cât de greu e să te lepede, de multe ori chiar prietenii, să te dea la o parte şi să te judece chiar cei mai dragi, să se bucure cei care până atunci te invidiau, după ce vezi toate acestea, tu, care poate până atunci erai nepăsător faţă de durerile celorlalţi, treceai uşor peste lacrimile celor din jurul tău, să ştiţi că altă atenţie capătă omul faţă de aceştia, altă durere a inimii are faţă de cel necăjit. Dacă după un an, doi, trei se împlineşte ceea ce a vrut, dar altă aşezare are să nu sară calul acolo unde a hotărât el să facă şi în lucrurile bune pe care le face să nu se umple de prea multă bucurie şi efuziune și să facă lucruri exagerate, să greşească enorm şi faţă de oamenii aceia şi faţă de el, şi să-l doară inima şi faţă de cei necăjiţi şi întristaţi şi să sară în ajutorul lor atunci când va fi vremea… Acesta e un mic exemplu, dar pot fi mii de alte motive pentru care Dumnezeu să întârzie, mii de alte taine ale sufletului pe care Dumnezeu vrea să le crească, vrea să le descopere cu tine.

De fapt, de multe ori suntem aşa de siguri de ceea ce vrem şi suntem hotărâţi, încât de obicei ce vrem nu este duhovnicesc, ci doar o realizare cât mai bună aici pe pământ, materială, profesională, familială. De multe ori, aceste opriri sau întâmplări care ne stau în cale sau situaţii în care Dumnezeu pare că nu ascultă să ne treacă mai departe, acestea îţi deschid pentru prima oară ochii asupra unor realităţi ale lumii pe care până atunci nu le-ai băgat în seamă. Începi să descoperi că ai suflet, că este ceva în tine care suferă, pe care nu l-ai crescut până atunci, care nu are aripi, pe care nu l-ai învăţat să zboare niciodată, că tu puteai să ajungi aşa până la sfârşit, fără să-ţi dai seama că tu ai venit în lume pentru altceva decât ca să fii primul, să fii în frunte, să realizezi, să faci, să dregi. E alt motiv pentru care ai venit în lumea asta şi pe Altcineva trebuie să descoperi, pe Altcineva, cu amar, să-L cunoşti şi să te întâlneşti cu El. Şi de multe ori oamenii numai la aceste dureri mari încep să cunoască pe Altcineva, pe Dumnezeu.

Şi noi credem că în suferinţă Îi place lui Dumnezeu să se întâlnească cu noi. Nu! Este nevoit! Că nu ştim să drămuim și să ne bucurăm și să mulţumim pentru bucuria pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi astfel să ne întâlnim cu Dumnezeu şi să-L chemăm în viaţa noastră şi, de multe ori Îl uităm complet atunci când avem linişte, pace, lucrurile ne merg din plin; avem o relaţie mai mult decât superficială cu El în momentul acela. Şi abia în dureri şi în necazuri, când toţi ne părăsesc, când toţi se uită destul de dubios la noi, abia atunci începem să vedem că sunt nişte ochi mult mai buni şi mai dragi care se uită spre noi și pe care noi i-am trecut cu vederea până atunci, ochii lui Dumnezeu. Să ne gândim la ochii cu care Hristos a privit la Petru, care se lepădase de El şi, după ce s-a lepădat de trei ori, a auzit cocoşul cântând şi şi-a adus aminte Petru şi s-a întors spre Mântuitorul, care era în pridvorul casei lui Caiafa. Credeţi că ochii aceia ai Mântuitorului care s-au uitat spre Petru erau de asprime sau de ceartă? Nu, cred că sunt ochii cei mai curaţi, care ne susţin, care ne ajută, care ne iubesc, sunt, de fapt, ochii Celui Care ne poartă pe mâini şi în braţe şi la Care nu ne uităm. Cred că acei ochi l-au trezit pe Petru mai mult decât cântatul cocoşilor.

Parcă în durerile şi în suferințele noastre şi în lepădările noastre şi în necazurile noastre mari, de-abia atunci avem puterea să ne întoarcem să vedem că sunt nişte Ochi care ne privesc şi sunt nişte Braţe care ne poartă şi este o Inimă care suspină pentru noi, inima lui Dumnezeu, care ne poartă pe noi înşine, care ne caută pe noi, e dragostea rănită a lui Dumnezeu care de mult de căuta şi pe care noi nici n-am băgat-o în seamă, despre care Părinţii spuneau că este rănită, că n-are unde să se odihnească. Ca într-un cuplu în care cineva iubeşte, iar celălalt nu e interesat, celălalt cu ochii caută disperat să-i răspunzi măcar dintr-o privire şi tu nici nu ştii că celălalt te caută, habar n-ai, nu te interesează. Şi nu este durere mai mare, acea iubire este rănită, n-are unde să se odihnească, iar această iubire a lui Dumnezeu care umblă neavând unde să se odihnească, găseşte din când în când în câte-un om şi de cele mai multe ori, din păcate, doar în greutăţi şi necazuri, pe câte unul care se întoarce înapoi şi începe să înţeleagă, începe să vadă, începe să se deschidă şi aceştia, de cele mai multe ori, pe lângă cei credincioşi, dar cel mai mult se întorc aceşti sfinţi, de aceea zicem în timpul utreniei Dumnezeu cel ce se odihneşte întru sfinţii săi, iubirea lui Dumnezeu se odihneşte în sfinţii cei care se întorc să vadă Ochiul lui Dumnezeu, cei care, mai presus de croncănitul ciorilor veacului acestuia ascultă glasul privighetorii care-i mult mai fin, mult mai subţire, dar se aude. Dacă eşti atent, dacă te concentrezi puţin, dacă te întorci puţin în tine, auzi glasul mierlelor şi al privighetorilor care se rosteşte neîncetat, îl auzi tot timpul, se aude tot timpul, dar este acoperit de glasul şi de croncănitul ciorilor. Aşa şi omul începe să descopere în sine.

Dar nu mai bine ar fi ca înainte de acea vreme, ca să nu fie nevoit Dumnezeu să ne poarte şi prin încercări şi prin ispite şi prin eşecuri, să se întoarcă omul spre Dumnezeu, să dea mulţumire lui Dumnezeu, să dea slavă lui Dumnezeu, să-şi aducă aminte neîncetat de Dumnezeu, să pună înaintea lui ziua şi noaptea porunca lui Dumnezeu, ba mai mult, să pună înaintea lui ziua şi noaptea prezenţa vie a lui Dumnezeu care-I aici şi acum, în Care umblăm, suntem, respirăm, să pună înaintea lui prezenţa, să pună înaintea lui minunile pe care Dumnezeu le-a făcut cu el şi asta e mărturia cea mai mare, s-o pui înaintea ta această mărturie, să-ţi aduci tu aminte în primul rând de ce lucrări a făcut Dumnezeu cu tine până acum, şi câte a făcut, şi după aceea această mărturie sincer şi fără cuvinte prea mari şi complicate s-o mărturiseşti şi altora.

Aşa cum părintele Arsenie spunea că nu ajunge, credinţa nu e numai să crezi în Dumnezeu, să ai o credinţă, să ştii foarte bine Crezul şi să-l ştii şi explica sau să ştii foarte bine învăţătura de credinţă. Nu e asta credinţă. Şi diavolul ştie toate lucrurile acestea, crede şi se cutremură şi diavolul crede şi se cutremură, credeţi că nu ştie el toate realităţile despre Dumnezeu? Le ştie şi se şi cutremură, noi măcar nu ne cutremurăm aşa, în general, nu ne prea cutremurăm, ci mult mai mult, zicea el, este credinţa şi este acea întâlnire măcar o singură dată cu Iisus, în viaţă, şi toţi am avut-o într-o anumită măsură, mai mult sau mai puţin, am avut această întâlnire sau mai multe întâlniri, mai multe atingeri, măcar ca şi în Cântarea Cântărilor: Mirele la uşă a venit, a pus mâna pe zăvor, pe clanţă, Mirele Hristos, şi eu până să apuc să mă trezesc, mireasa din pat, el a plecat. Dar când am pus mâna pe clanţă era mirul de pe mâna Lui, era pe clanţa aceea, mirosea. Şi mi-a lăsat mir pe mâna mea. Şi eu am fugit, cum zice acolo, am fugit la porţile Ierusalimului şi pe la paznici şi am zis: N-aţi văzut cumva pe Mirele meu, n-aţi văzut trecând pe aici? Şi-L căuta neostoit sufletul. Mireasa e sufletul omenesc. De multe ori poate n-a fost o întâlnire aşa cum am vrea noi. Poate această întâlnire nu va fi decât dincolo, vie, clară, faţă către faţă, dar pentru cei mai mulţi dintre noi a fost deja această întâlnire, au fost multe astfel de întâlniri în care Dumnezeu tainic bate la inima şi la sufletele noastre şi simţim mireasma dumnezeiască a prezenţei Lui, din când în când măcar. Simţim mireasma dumnezeiască atunci când ne scapă din necazuri mari, când ne ridică cu mână tare şi braţ înalt ca pe Petru din valuri şi ne spune parcă: Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit? Şi de-atâtea ori L-am simţit aşa.

Măcar aceste mărturii să le aducem înaintea sufletelor noastre neîncetat şi-atunci fețele noastre se vor îmbărbăta, se vor încuraja, vor ţine mai cu osârdie porunca lui Dumnezeu, se vor răbda mai departe, vor ţine mai departe cuvântul lui Dumnezeu, vor trece mai uşor peste toate ispitele de cuvânt, de gând pe care le aduc oamenii, diavolii le aruncă în mintea noastră, să ne lepădăm, să ne lăsăm, să abandonăm lupta, să ne lăsăm pradă unor ispite, unor încercări, unor gânduri murdare, unor fapte murdare. Vom trece peste acestea, pentru că totdeauna ne vom aduce aminte: <Dar cum, Dumnezeu n-a fost cu mine atunci? Nu-mi aduc eu aminte ce-a făcut Dumnezeu? Nu-mi aduc eu aminte cum mi-a vorbit Dumnezeu atunci în adâncul inimii mele? Nu-mi aduc eu aminte cum m-a scos atunci din necaz? Nu se poate să-l reneg pe acest Dumnezeu!> Acela e chipul adevărat al lui Dumnezeu. Până să-L descoperim tainic în Scriptură, de multe ori Îl descoperim mai uşor chiar în lucrarea Lui cu noi, chiar în lucrarea aceea de zi cu zi cu noi, lucrările, minunile lui Dumnezeu pe care le-a făcut cu noi, Îl cunoaştem mult mai repede. Şi tot acest chip îl putem vorbi şi povesti şi-l putem mărturisi şi înaintea oamenilor şi este mai puternic decât orice mărturisire.

Orice-ai spune tu, mai ales la aceşti aşa-zişi studenţi ai Bibliei, cunoscători ai zecilor, zecilor de versete pe de rost învăţate într-un sens şi cunoscute doar aşa şi la care le-au scos din context şi le-au pus ei într-un context al lor şi zic „Ăsta-i înţelesul” şi ţi-l aruncă cu nemiluita; într-o asemenea întâlnire, nu pe această cale a certurilor sau a discuţiilor legate de Scriptură o să biruieşti, pentru că, cum zicea părintele Arsenie, n-are rost să vorbeşti cu ei pentru că şi-au tăiat mintea în Scripturi, adică cuvintele Scripturii sunt săbii cu două ascuţişuri, nu le foloseşti oricum vrei tu şi cum crezi tu şi cum îţi imaginezi tu că ar fi bine şi să ai grijă cum să umbli printre ele şi pe unde să calci ca să nu te tai. Şi cum să le ţii în mână ca să nu te tai. Şi Părinţii şi Sfinţii şi toată învăţătura de credinţă ne-au învăţat cum să le folosim. Nu să ne tăiem cu ele, ci să le folosim şi să biruim pe diavol cu ele. Dar aceia şi-au tăiat mintea în Scripturi şi greu este să mai schimbi tu ceva prin cuvintele tale. Cel mai mult, dacă va fi să foloseşti pe acel om sau pe oricine altcineva, este prin mărturia ta vie. Ceea ce ai trăit tu. Ceea ce ştii tu. Nu ştiu, dar mie Dumnezeu aşa mi-a descoperit. Nu ştiu ce zici dumneata acolo, n-o să intru în dialog cu dumneata, dar eu ştiu ce Dumnezeu mi-a arătat, ce Dumnezeu mi-a descoperit, ceea ce am simţit eu cu tot sufletul meu, despre aceasta ştiu să spun şi asta nu mi-o schimbă nimeni. Asta nu mi-o poate spune nimeni ca nu-i adevărat. Îmi spui că sfinţii nu trebuie cinstiţi, eu spun că am trăit cu sfinţii minuni nenumărate, că sunt fraţii noştri mai mari care se roagă pentru noi, care ne poartă şi ei pe braţele lor, care se roagă pentru noi, care ridică rugăciune de foc pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Cum să nu se roage, dacă nişte apropiaţi, nişte prieteni pentru o durere a noastră fac, se strâng în rugăciune şi stau uneori nopţi întregi să se roage pentru noi? Cum să nu se roage sfinţii care ardeau de drag pentru cei care nu ştiau şi nu înţelegeau cuvântul lui Dumnezeu, care sunt fraţii noştri, care s-au atins de dragoste dumnezeiască, de care s-a atins aripa iubirii dumnezeieşti şi nu mai este întoarcere? De cine s-a atins această aripă a iubirii dumnezeieşti, acel suflet nu poate să nu iubească, acel suflet nu poate să nu facă şi el la fel. Şi astfel mărturia noastră e mult mai vie, mult mai adevărată.

Dumnezeu să ne ajute să putem mărturisi astfel înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor“.

001214

Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam:

***

***

***

***

“Fiecare om este o Evanghelie vie a lui Hristos. Domnul, venind in aceasta lume si facand cunoscuta minunata, atotdesavarsita Sa Evanghelie, cui a facut-o cunoscuta? I-a facut-o cunoscuta omului care deja Il purta pe Hristos intru sine, Il purta pe Dumnezeu intru sine. Şi tu, ia aminte ce faci cu ei (cu oamenii). Poarta-te intotdeauna cu ei ca si cu fapturile intru care viaza Hristos. Fiecare om este, precum am spus, un mic Hristos, un mic Dumnezeu, in facere. Ia aminte cum te porti, ce cuvinte rostesti, ce fapte savarsesti, cum te comporti cu oamenii…”


Categorii

Crestinul in lume, Duminica Tuturor Sfintilor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisirea Bisericii, Parintele Ciprian Negreanu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

40 Commentarii la “Predici (audio si text) ale Pr. Ciprian Negreanu la DUMINICA TUTUROR SFINTILOR. Ce sau cine sunt SFINTII, de fapt? Ce MARTURISIRE se cere oricarui crestin in fata oamenilor si impotriva duhului lumii?

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la praznicul SFANTULUI MARE MUCENIC DIMITRIE. Durerea iubirii ranite a lui Dumnezeu in fata lepadarilor noastre: “Daca la niste lucruri micute nu renuntam, ce sa mai zicem de cele mai mari?” | Cuvântul O
  2. Pingback: “Dumnezeu nu ne îndeamnă spre naivitate tâmpă în care ne aruncăm în ghearele lupului”. PREDICA PARINTELUI CIPRIAN NEGREANU la Sfantul Mucenic Dimitrie… si o TALCUIRE duhovniceasca a versetului: “Iată Eu vă trimit pe voi ca
  3. Pingback: TRANDAVIE vs. ATENTIE, APATIE vs. HOTARARE. Ce se intampla cand vrem sa Ii “fortam mana” lui Dumnezeu? | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: RESPONSABILITATEA MARTURISIRII NE-RUSINATE A CREDINTEI in vremurile noastre de “CRISTOFOBIE SI ANTICRESTINISM”, in care noile ideologii cauta SA DINAMITEZE FAMILIA si VALORILE: “Nu mi-e rusine de Hristosul meu, nu mi-e rusine de Biserica
  5. Pingback: “SA NU NE RUSINAM DE DUMNEZEU! Sa stiti ca Il pierdem pe Hristos pentru ca n-avem curajul acestei femei sa-L marturisim cu sinceritate. Dumnezeu pleaca de la cei care, dupa asemenea descoperiri, se tem”. BINECUVANTATA NE-RUSINARE DE A-L MARTUR
  6. Pingback: “SA NU NE RUSINAM DE DUMNEZEU! Sa stiti ca Il pierdem pe Hristos pentru ca n-avem curajul acestei femei sa-L marturisim cu sinceritate. Dumnezeu pleaca de la cei care, dupa asemenea descoperiri, se tem”. BINECUVANTATA NE-RUȘINARE DE A-L MARTU
  7. Pingback: PROVOCAREA INCONFORTABILĂ A SFINȚENIEI… NU DUPĂ GÂNDUL NOSTRU, în omiliile Arhim. Varnava Iankos: “Orice se sprijină pe puterea noastră, pe virtutea noastră, este o mare înşelare, care susţine moartea duhovnicească” | Cuvânt
  8. Pingback: SĂ NU TE RUȘINEZI DE DUMNEZEU! – Părintele Ciprian Negreanu în conferința de la București: “Cum am ajuns noi să iubim mai mult slava lumii decât slava lui Dumnezeu?” (VIDEO, TEXT) | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: SFINȚII LEPĂDAȚI și DEMONIZAȚII ASCUNȘI… SÂNGEROS DE “CIVILIZAȚI”. Cum îi cinstim deplin pe sfinți? (VIDEO + TEXT) | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: “Daca noi nu primim pe un proroc, nu Il primim nici pe Dumnezeu. Daca noi nu intelegem un proroc, cum vom putea sa-L intelegem pe Dumnezeu?” – SFANTUL PROROC ILIE, INTRE ASPRIME SI SMERENIE, intre descoperirea DREPTATII si cea a IUBIRII
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate