Duminica Slabanogului din Vitezda: DESPRE IPOCRIZIA LEGALISTA SI LIBERTATEA DUHULUI: “De ce ajungem sa pretuim mai mult o regula decat un om?”

“Omul egoist se foloseşte de lege sau de regulă pentru a se indreptăţi pe sine, pentru a-şi justifica atitudinile. Omul egoist se foloseşte de lege pentru a spune şi a arăta lumii că el este bun spre deosebire de alţii… Cea mai rafinată şi cea mai vinovată formă a păcatului este să intemeiezi şi să dezvolţi această atitudine la umbra legii lui Dumnezeu“.

***

Pr. Constantin Coman: DESPRE LEGE SI LIBERTATE

După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare. In acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un inger al Domnului se cobora la vreme in scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa incă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa,- că, până când vin eu, altul se coboară inaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi indată omul s-a făcut sănătos, si-a luat patul şi umbla. Dar in ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este ingăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au intrebat: Cine este omul care zis: Ia-ţi patul tău si umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.

(Ioan 5,1-15, Duminica a 4-a după Paşti, a Slăbănogului)

“R. Rădulescu: Vitezda, un loc dezolant! Se întalneau acolo toate suferinţele fizice ale oamenilor. Mântuitorul Hristos vizitează acest loc, se află în faţa tabloului suferinţei umane. Din câţi neputincioşi erau acolo, se apropie de un slăbănog, un paralizat, cum i-am spune noi astăzi, care era aşa de treizeci şi opt de ani. O viaţă de om paralizat! Părinte profesor, din mulţimea de orbi, şchiopi şi alţi neputincioşi de acolo, de ce se apropie tocmal de acest om?

Pr. Coman: Este un caz, cum subliniaţi şi dumneavoastră, emblematic. De treizeci şi opt de ani să fii suferind, să fii paralizat, de treizeci de ani să aştepţi şansa tămăduirii! La scăldătoarea din Vitezda, bolnavii aşteptau să prindă şansa tămăduirii, care era oferită de coborarea unui inger odată pe an. O dată pe an, primul dintre cei bolnavi care intra in apă, după pogorârea ingerului Domnului in apă, se făcea sănătos. Mulţi bolnavi stăteau acolo şi aşteptau. Iată, acest paralitic stătea de treizeci şi opt de ani, cu speranţa să prindă acea ocazie extrem de rară. El nu putea, insă, beneficia de puterile proprii, pentru că nu se putea deplasa. Aştepta! Nădăjduia ca cineva să-l ajute să intre in apă primul după pogorarea ingerului. Este un caz extrem, un caz foarte grav, care subliniază in egală măsură suferinţa, dar şi răbdarea şi nădejdea că intr-o bună zi, poate va beneficia şi el de aceea ocazie rară, deşi condiţiile îi păreau neprielnice.

R. Rădulescu: Ce era cu această tulburare a apei? Să o luăm ca pe un fapt care se întâmpla? Era ca o intervenţie divină în apa aceea, care devenea tămăduitoare doar pentru un singur om? Cum să inţelegem acest tablou pe care ni-l prezintă Evanghelia?

Pr. Coman: Istoria vechi-testamentară ne arată că pană la intrupare, intervenţille lui Dumnezeu sunt episodice, sunt izolate, sunt extraordinare, spectaculoase, în comparatie cu ceea ce avea să se intâmple după Inălţarea la cer a Mântuitorului Hristos şi Pogorârea Duhului Sfânt. Acum, Dumnezeu devine prezent continuu, dar tainic şi discret, nespectaculos din perspectiva exterioară. In istoria dinainte de Hristos, reflectată in Evanghelia noastră de astăzi, intervenţia lui Dumnezeu era una punctuală şi spectaculoasă, tocmai pentru a putea fi receptată ca atare de oamenii care nu aveau experienţa impărtăşirii tainice de Duhul lui Dumnezeu. Aşa este şi aici. Este o intervenţie printr-un inger al Domnului, care conferă apei, in condiţiile date, puteri vindecătoare numai pentru primul intrat.

R. Radulescu: Slăbănogul spune că nu are om. Îşi punea nădejdea în intervenţia lui Dumnezeu şi în apa care l-ar putea tămădui, dacă ar intra primul, după tulburarea ei, dar aşa cum spune Evanghelia, mai avea nevoie de ajutorul unui om, care să-l ducă până la apă. Interacţiunea lui Iisus cu el se datorează răspunsului acestuia: „Doamne nu am om…!” Hristos arată că El este Dumnezeu-Omul, şi că direcţia nădejdii lui era puţin deviată, să spunem. Nu-şi pusese nădejdea în Dumnezeu, ci intr-un om. Putem inţelege episodul acesta şi în altă cheie? Este Vitezda o metaforă pentru o lume pe care Dumnezeu o schimbă, o transformă, îi aduce altă speranţă decât cea pe care o aveau oamenii până atunci?

Pr. Coman: Sfântul Evanghelist Ioan aşează relatarea intr-un context care subliniază tocmai lucrul acesta: prezenţa directă şi nemijlocită a dumnezeirii, in persoana Mântuitorului Hristos, are ca efect transformarea radicală a unui eveniment unic şi excepţional intr-o stare continuă şi permanentă. Se schimbă radical lucrurile. Dacă până atunci oamenii aşteptau ajutor de la intervenţiile rare şi extraordinare ale lui Dumnezeu, după intrupare, Dumnezeu vine printre ei, devine o permanenţă accesibilă oricând. Iisus Hristos nu este numai omul pe care aştepta paraliticul să-l ajute să intre în apă, ci este şi Dumnezeu insuşi care îl vindecă prin cuvânt, fără să mai fie nevoie să mai intre în apă. Si nu-l vindecă numai trupeşte, ci ii vindecă şi sufletul. Biserica Mântuitorului Hristos, realitatea in care se ingemănează cele lumeşti cu cele dumnezeieşti, este o scăldătoare Vitezda, dar care nu funcţionează după principiul coborârii episodice a ingerului Domnului, ci după principiul prezenţei şi intâlnirii directe cu Mântuitorul Hristos, cu Dumnezeu Omul.

R. Rădulescu: Părinte profesor, schimbarea aceasta radicală, intervenţia lui Dumnezeu nu este inţeleasă de toţi oamenii. Nu o inţelegem nici noi astăzi, nici lumea de când este ea. In episodul evanghelic există unii care îi reproşează slăbănogului, care se ridicase iată după treizeci şi opt de ani, de ce îşi poartă patul in zi de sâmbătă! Era sărbătoare, era ziua de odihnă a evreilor, atunci când s-a intâmplat minunea vindecării paraliticului. Ce se intâmplă, de ce ajungem să preţuim mai mult o regulă, decât un om?

Pr. Coman: Aveţi, poate, dreptate spunând că această schimbare radicală nu este inţeleasă. Nu este inţeleasă dar este trăită, aş spune eu. Nici mecanismele vieţii psiho-fizice nu le inţeleg mulţi oameni, dar le trăiesc toţi. Schimbarea nu se produce in segmentul văzut, material al realităţii, ci in cel nevăzut, sufletesc, duhovnicesc. Beneficiile sau binecuvântările posibilităţii impărtăşirii de Duhul lui Dumnezeu nu sunt in partea fizică a realităţi, ci în cea duhovnicească. Dumnezeu este Duh şi impărtăşirea de El se produce la nivelul duhului omului. Cu un minim efort nu se poate să nu observăm schimbarea pe care o aduce Hristos in orientarea lumii, in istoria lumii şi în viaţa omului.

Teofaniile vechi-testamentare se produceau la nivelul exterior, spectacular, pentru că oamenii nu aveau dezvoltată vederea sau simţirea duhovnicească. Vindecarea trupească este accesibilă celei mai rudimentare vederi. Vindecarea sufletească sau duhovnicească nu este vizibilă oricui. Mântuitorul îl vindeca pe paralitic şi de boala sufletească — din moment ce îl avertizează la final să nu mai păcătuiască pentru a nu-i fi şi mai rău. Vindecarea sufletească este mult mai importantă decât cea trupească, din perspectiva lui Dumnezeu şi din perspectiva omului duhovnicesc. Din perspectiva omului trupesc, vindecarea bolilor trupeşti pare mai importantă. Dacă nu ar evalua lucrurile in virtutea unei inerţii şi a unei vederi scurte şi superficiale, ar inţelege orice om diferenţa calitativă intre boala trupească şi boala sufletească şi, implicit, intre vindecarea trupească şi cea sufletească. Când spuneţi nu se vede schimbarea radicală, aveţi in vedere faţa văzută a lumii sau faţa arătată. Lumea rnai are un chip nevăzut şi nearătat.

Acum să vin la cel de-al doilea aspect al intrebării dumneavoastră: De ce ajungem să preţuim mai mult o regulă decât un om? Atitudinea aceasta este rezultatul egoismului, al vieţii egocentrice. Omul egoist se foloseşte de lege sau de regulă, cum aţi spus dumneavoastră, pentru a se indreptăţi pe sine, pentru a-şi justifica atitudinile. Omul egoist se foloseşte de lege pentru a spune şi a arăta lumii că el este bun spre deosebire de alţii. De aceea, cei buni şi drepţi se neliniştesc atunci când este ameninţată in vreun fel legea sau regula, în temeiul căreia ei se indreptăţesc. Pe omul viu nu-l preferă, pentru că acesta are aşteptări de la el şi mai ales pentru că, in relaţie cu celălalt, omul egoist riscă să fie descoperit lui. Omului de lângă mine trebuie sa-i dau din al meu: spaţiul meu, din timpul meu, din avutul care ar fi putut fi numai al meu, din dreptatea mea, din gândul meu, din inima mea etc.

Legile impart oamenii în „buni” şi „răi” şi ele sunt dorite evident nu de cei răi, ci de cei buni. Sunt dorite de cei buni, intr-o mică măsură şi pentru a se proteja de cei răi, dar in cea mai mare măsură pentru a-şi proteja şi promova, pentru propria conştiinţă si pentru ochii lumii, imaginea de om bun. Dispariţia graniţelor dintre buni şi răi, oficializate prin legi, ar bucura pe cei răi şi ar nelinişti pe cei buni. Omul este liniştit când are certitudinea că este, nu cel mai bun şi mai drept, dar mai bun sau mai drept decât cineva măcar. Este motivul pentru care se tulbură cumplit fariseii şi cărturarii, ca şi preoţii iudei, când Mântuitorul nu desfiinţează aceste graniţe dar le mută acolo unde sunt ele fireşti, adică in inima şi in gândul omului, spunând, spre exemplu că desfrinat nu este numai cel care face fapta desfrâului ci şi cel care pofteşte in inima lui o femeie spre desfrânare, că ucigaş de oameni nu este numai cel care ucide trupul, ci şi cel care ucide sufletul etc… De ce se tulbură atât de mult?

Tocmai pentru că dispare posibilitatea distincţiei vizibile, sociale, intre cei buni şi cei răi. Mântuitorul demască ipocrizia celor care absolutizează legea, regula şi disciplina exterioară, convenţională, invitându-i să recunoască un lucru foarte evident, adică relativitatea graniţelor morale trasate de acestea. In Biserică instanţa de disciplinare este duhovnicul, care-i are la dispoziţie sondarea sufletească şi care protejează pe oameni de ispita ipocriziei prin taina Sfintei Spovedanii. De la Hristos am invăţat sau a trebuit să recunoaştem că excesul de instituţionalizare, de legiferare, de disciplinare prin reguli şi canoane trădează o lume ipocrită. Excesul de instituţionalizare este preferat de regimuri politice ipocrite, dictatoriale, care fac legi pentru ceilalţi. Este un echilibru intre persoană şi instituţie, dar şi o permanentă tensiune. Supralicitarea instituţiei este in dauna persoanei, a libertăţii persoanei, a iniţiativei, a spontaneităţii, a creativităţii personale. Istoria insăşi a demonstrat în repetate rânduri că cine a vrut să schimbe lumea printr-un exces de instituţionalizare, printr-un sistem de disciplinare forţată, a sfârşit prin a distruge, prin a degrada cumplit omul. Noi am făcut această tristă experienţă in perioada comunistă şi suportăm consecinţele pentru mult timp. Am lungit mult vorba pe acest subiect. Am făcut-o pentru că am impresia că trăim culmile unei civilizaţii a instituţiei şi a legii. Rezultatul: o lume din ce in ce mai impersonală, din ce in ce mai inumană, mai ipocrită şi mai ales, din ce in ce mai incapabilă de iubire, mai anerastă. Biserica trebuie, de aceea, să fie cu atât mai viglientă, pentru a nu cădea in ispita instituţionalizării excesive care asfixiază mişcarea liberă a persoanei. Să ne aducem aminte că Mântuitorul Hristos nu a fost interesat de instituţii, ci exclusiv de persoana umană. Ancorarea obsesivă in principii, in criterii, in norme, în canoane, se datorează evident crizei relaţiei, crizei viului, crizei vieţii în esenţa ei. Omul aflat in miezul relaţiei vii cu Dumnezeu cel viu şi cu semenii săi vii, va fi jenat de presiunea legilor. Viaţa la nivelul ei de sus şi plenar, adică viaţa ca iubire, este mişcare liberă, spontană, impredictibilă!

Imi vine în minte reacţia radicală a cunoscutului stareţ athonit, Vasile Kondikakis, faţă de criticile pe care i le aduceau mari profesori de teologie la un simpozion internaţional inchinat Sfântului Ioan Gură de Aur, invocând faptul că nu s-a incadrat in rigorile academice ale discursului teologic. Părintele Vasile nu prezentase o prelegere academică asupra temei, ci o tulburătoare mărturisire personală şi vie asupra monahismului pe care el insuşi îl trăia. Discuţia s-a extins tocmai in zona despre care discutăm noi aici, tensiunea dintre regulă şi libertatea omului. La un moment dat Părintele Vasile a inchis discuţia cu următoarea replică:

„Ascultaţi! Dacă regulile sau rigorile, oricare ar fi ele şi de către oricine ar fi fost date, mă stânjenesc în relaţia mea personală cu Bunul Dumnezeu, atunci nu am nevoie de ele! Dacă cea mai ortodoxă şi mai înaltă teologie imi afectează dragostea mea vie faţă de Dumnezeu şi de oameni, nu am nevoie de ea! Dacă Biserica mea şi a voastră, in care cred şi pe care o mărturisesc, limitează in relaţia mea vie şi iubitoare cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu sfinţii, atunci nu am nevoie de ea!“

Am fost martor ocular al acestor mărturisiri, care au curmat instantaneu şuvoiul de critici intemeiate pe inalta teologie şi pe rigorile ştiinţifice. Avea vedere desigur instituţia bisericească, aparatul administrativ! Nu este cazul să mai amintim de atitudinea Sfântului Apostol Pavel faţă de lege şi mai ales faţă de absolutizarea legii, faţă de tendinţa celor care administrează legea de a o instaura stăpân absolut peste oameni. Astăzi ni se spune: „Nimeni nu este mai presus de lege!” Ori, noi toţi ştim legea nu se poate activa şi aplica singură, ci este aplicată de oameni. Noi toţi ştim că cei puternici fac legi in sprijinul intereselor lor şi tot ei ocultează sistematic prevederile legilor.

Am să mai pomenesc şi cuvântul Sfântului Pavel, fără drept de replică: „impotriva unora ca acestea nu este lege!“ Adică, impotriva a ce? Impotriva roadelor Duhului Sfânt in om: „iubire, bucurie, pace, indelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, infrânare, curăţie.” (Gal 5, 22-23). O să vă surprindă să auziţi că legea şi instituţia şi regula se pot interpune intre om şi Dumnezeu. Atunci când omul le idolatrizează, ele îl inlocuiesc pe Dumnezeu. Pentru omul cazut este mai convenabil să se raporteze la legi moarte decât să se confrunte cu Dumnezeu insuşi.

Acest lucru este demascat de Iisus Hristos in atitudinea faţă de El, nu a mulţimilor needucate, ci a conducătorilor religiosi şi politici ai iudeilor. Aceia au fost tulburaţi, in esenţă, nu de vreo invăţătură sau vreo mustrare a Mântuitorului, ci de vestirea venirii sau instaurării iminente a impărăţiei lui Dumnezeu, ceea ce se traducea cu venirea lui Dumnezeu printre ei. Toţi preferau să fie guvernaţi de Legea lui Dumnezeu, nu de Dumnezeu insuşi! Mai marii iudeilor erau deranjaţi de două lucruri care veneau din partea lui Iisus: unul era suveranitatea Sa manifestată la adresa legii, echivalată de respectivii cu incălcarea legii şi al doilea, faptul că se proclama Fiul lui Dumnezeu. Erau ameninţaţi, aşadar, din două direcţii: le era zdruncinată baza imaginii lor morale, sociale, religioase, adică Legea şi, in acelaşi timp, se vestea iminenţa confruntării cu Dumnezeu cel viu. Sfântul Ioan Evanghelistul surprinde această stare de lucruri: „Deci pentru aceasta cautau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai pentru că dezlega sâmbâta, ci şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu.“ (Ioan 5,18)

Apropierea lui Dumnezeu îi jenează pe anumiţi oameni până la ieşirea din minţi. Intuiţi pe care dintre oameni. […]. Oamenii ar dori ca Dumnezeu să stea departe, sa-i lase in pace. Să fie un concept, să fie o idee care sa rezolve logic şi teoretic problemele, dar să nu fie o persoană atotputernică, cauza şi sensul tuturor lucrurilor, la care trebuie să ne raportăm clipă de clipă, de la inceputul şi până la sfârşitul vieţii noastre.

Acestă fugă de Dumnezeu, această emancipare de Dumnezeu, acest refuz al lui Dumnezeu cel viu este reflexul păcatului originar. Vă amintiţi, căderea lui Adam şi a Evei aduce cu sine fuga de la faţa lui Dumnezeu. Dumnezeu strigă după ei şi ei se ascund. Este o ruşine, dar in egală măsură este o tentativă de a trăi fără de Dumnezeu. Este ruşinea uzurpării suveranităţii legitime a lui Dumnezeu prin cedarea in faţa ispitei suficienţei de sine, a autonomiei existenţiale, a vieţuirii fără Dumnezeu. Aceasta este esenţa păcatului, cedarea in faţa tentaţiei de a trăi prin tine insuţi, prin forţele tale şi eventual prin uzurparea puterii asupra lumii inconjurătoare şi asupra celorlalţi. Cea mai rafinată şi cea mai vinovată formă a păcatului este să intemeiezi şi să dezvolţi această atitudine la umbra legii lui Dumnezeu. O alta, inrudită cu prima, este de a-L transforma pe Dumnezeu intr-o mărime filosofică, fie ea şi cea mai importantă, din propriul sistem. In ambele cazuri, omul şi-L subordonează in fapt pe Dumnezeu, el fiind gestionarul, inevitabil ipocrit, şi al legii si al sistemului sau filosofic sau al ideologiei sale. Omul il vrea departe pe Dumnezeu şi pentru a nu fi nevoit să recunoască adevărul, faptul că este un uzurpator al proprietăţii dumnezeieşti care este lumea creată intreaga.

Vă amintiţi parabola stăpânului care, plecând departe, a impărţit proprietăţile sale slujitorilor săi. La vremea roadelor a trimis să i se dea roadele, dar trimişii lui au fost ucişi. A trimis apoi pe fiul său, care a fost de asemenea ucis, cu gândul mărturisit de a dobândi prin uzurpare proprietatea: „Acesta este moştenitorul veniţi sa-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui!“ (Matei 21,38). Parabola este rostită de Mântuitorul cu puţin inainte de a fi prins de mai marii iudeilor şi de a fi răstignit. Ea viza atunci atitudinea poporului ales, dar vizează peste veacuri atitudinea fiecărui om in parte.

Tendinţa omului de a transforma, prin uzurpare, dreptul de folosire în proprietate personală cu titlu absolut şi de a se preschimba din cetăţean al Impărăţiei in Stăpân, este uşor de observat şi acum ca şi intotdeauna în istorie. Nimeni dintre oameni nu a contribuit în vreun fel la naşterea acestei lumi foarte frumoase şi generoase. Cine, născându-se din pântecele mamei sale, aduce cu sine lumea in care trăieşte? Nimeni! Toţi beneficiem de o lume dată, de o lume-dar evidentă, dar fără să-L recunoaştem pe Dăruitor. Tot de inerţia fugii sau emancipării de Dumnezeu, ţine şi ispita suveranităţii absolute. Aspiraţia omului spre suveranitate este firească. Prin creaţie, omul este chemat să fie suveran asupra sa şi asupra lumii create. Omul are suveranitate, dar această suveranitate i-a fost dată, nu izvorăşte din sine. I-a fost dată de Creatorul care este, in calitatea Sa de Creator, suveran legitim peste creaţia Sa. Suveranitatea omului asupra lumii create este legitimă atâta timp cât omul recunoaşte şi rămâne sub suveranitatea lui Dumnezeu. Omul căzut, confuz, orb, ajunge in postura scandaloasă de a refuza pe Dumnezeu crezând că suveranitatea lui Dumnezeu îi anulează propria suveranitate. Omul căzut este strivit de realitatea puterii sau atotputerniciei lui Dumnezeu, pentru că o percepe ca fiind in competiţie cu suveranitatea sa. Mântuitorului Hristos îi descoperă omului că şansa lui de a-şi activa suveranitatea este de a rămâne racordat la sursa ei care este Dumnezeu. Mai mult chiar decât atât, omul poate deveni subiect al suveranităţii dumnezeieşti, prin impărtăşirea de Dumnezeu. Mântuitorul ne spune că putem fi dumnezei, fii ai lui Dumnezeu, asemenea lui Dumnezeu, dar nu prin propria noastră natură, care este limitată, ci prin impărtăşirea, prin „imprumutarea” de la Dumnezeu a trăsăturilor dumnezeieşti. Dumnezeu este Dumnezeu prin fire, iar oamenii pot deveni dumnezei prin dar, prin har, prin impărtăşire de Dumnezeu.

R. Rădulescu: Aşadar, se poate invinge inerţia fugii de Dumnezeu prin forţarea apropierii de El, printr-o continuă apropiere de El, susţinută de convingerea că este bine să fi stăpânit de ceva, de cineva!?

Pr. Coman: Bine sau rău, acesta este adevărul existenţei noastre. Aşa existăm, acesta este conceptul căruia i s-a dat numele de om! Suntem fiinţe dependente. Nu suntem suficienţi nouă inşine. Ar trebui să fim oneşti cu noi şi să vedem că, totuşi, nu suntem dependenti numai de Dumnezeu, suntem dependenţi şi de resursele naturale şi ar trebui să fim supăraţi de faptul că trebuie să bem permanent apă. Faptul că suntem dependenti de apă, inseamnă că suntem mai mici decât apa şi decât izvorul! Faptul că suntem dependenţi de lumină, de hrană şi de toate celelalte, inseamnă că aceasta este firea noastră, am fost creaţi dependenţi de aceste surse, care ne sunt exterioare. Omul este smerit, este mic, este chiar nimic prin sine. Dacă i se ia aerul moare in câteva clipe! Să recunoaştem această stare smerită! Am pune un nou inceput pentru o viaţă minunată. Cum poate omul depăşi condiţia sa de captiv al firii limitate neputincioase? Putem depăşi limitele firii omeneşti, tocmai impărtăşindu-ne de Dumnezeu. Ce este această impărtăşire? Cum ajungem la ea? Toate acestea sunt in Evanghelia Mântuitorului Hristos şi sunt experimentate şi mărturisite de sfinţii Bisericii peste veacuri, până in zilele noastre”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Va invitam sa mai cititi pentru aceasta Duminica:

Legaturi: