PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX despre infricosata lucrare, suferinta si jertfa a PREOTIEI traite in adevar, despre MANGAIERE SI MUSTRARE LA SPOVEDANIE, despre DEPASIREA NEPUTINTEI DE A NE RUGA, INFRUNTAREA MORTII si multe altele

19-06-2014 Sublinieri

ispoved3

“OMUL CEL TAINIC AL INIMII”:

Intrebari si raspunsuri ale Parintelui Zaharia Zaharou de la Essex din diverse conferinte duhovnicesti

Intrebarea 1: Ce am putea face pentru noi insine, dar si pentru enoriasii nostri, ca sa-i incurajam sa se pregateasca in asa fel incat spovedania lor sa aiba mai multa roada si sa le aduca mantuirea?

Raspunsul 1: Daca oamenii inteleg cum anume aceasta rusine se preface in putere in lupta impotriva pacatului si a patimilor, atunci vor prinde curaj in spovedanie si se vor convinge de acest adevar prin propria lor experienta. Am fost invitat sa vorbesc odata la o intrunire a duhovnicilor din Limasol, in Cipru, si titlul cuvantarii mele a fost “Prefa­cerea rusinii in putere in lupta impotriva patimilor, in Taina Spovedaniei”. Acolo am vorbit pe larg despre aceasta tema si imi amintesc ca la sfarsit cineva mi-a spus: „Acum vreau sa ma spovedesc!” Fireste, tuturor ne vine greu sa ne spo­vedim, spovedania nu e un lucru usor, e o lupta impotriva intregii noastre fiinte. Dar cata usurare simtim dupa ce ne-am spovedit cum se cuvine! Nimanui nu ii vine usor sa se spo­vedeasca, dar merita cu prisosinta, caci spovedaniei ii ur­meaza atata har si atata libertate!

Intrebarea 2: Oamenii vin sa se spovedeasca, plang, sunt smeriti, insa revin cu aceeasi problema iara si iara si iara… E un sir nesfarsit de „iara”. Ce m-ati sfatui dumneavoastra, ca preot, sa fac in asemenea situatii?

ispoved2Raspunsul 2: In Biserica exista randuieli diferite. Ştiu ca unii duhovnici nu ii mai primesc pe oameni la spovedanie atunci cand vad ca spovedania lor nu da roada si ii sfatuiesc: „Gaseste pe altcineva. Eu nu mai pot continua.” Cu totii intal­nim asemenea cazuri. Insa poti si sa continui, straduindu-te sa le dai oamenilor iara si iara un cuvant de mangaiere. Şi va veni o vreme cand un simtamant de autentica rusine le va strapunge inima si vor incepe sa sporeasca duhovniceste. Sa nu uitam ca slujirea preotului este aceea de a mangaia. In Vechiul Testament, Dumnezeu glasuieste prin Proorocul Isaia:

„Preotilor, mangaiati poporul Meu.” (cf. Is. 61, 1-3).

Cred ca daca avem rabdare cu oamenii, daca ii mangaiem si ii ajutam sa inteleaga situatia in care se afla, ei insisi vor ajunge sa simta ca trebuie fie sa se straduiasca mai mult sa-si biruie slabiciunea, fie sa inceteze sa mai vina la spovedanie [?!, n.n.]. Insa din partea noastra trebuie sa fie intotdeauna o stradanie de a invata, de a mangaia, dar si de a atentiona. Parintele Sofronie ne mustra foarte rar, dar daca surprindea in noi vreo urma de mandrie, atunci cuvintele lui, desi blande, puteau frange oase. In alte privinte era foarte ingaduitor, insa stia ca mandria e inceputul sfarsitului si ca daca nu ne-ar fi indreptat, am fi pierdut totul. De doua ori a procedat asa cu mine – si ce curatit m-am simtit dupa aceea! Ce usurinta si mangaiere am avut in rugaciune mai apoi!

Spuneam ca in Biserica intalnim multe randuieli dife­rite. De obicei, in Grecia, duhovnicii sunt mai aspri, desi nu toti. Insa aici in Occident, din cauza imprejurarilor vietii, a conditiilor grele in care traiesc imigrantii, a instrainarii de care sufera lumea, si dupa cum ne sfatuiesc si ierarhii nostri, trebuie sa fim mai ingaduitori si mai rabdatori cu cei care vin sa se spovedeasca. Dar este bine sa cunoastem canoa­nele Bisericii, ce canon se da pentru un anume pacat, pentru ca aceste canoane ne arata cata moarte pricinuiesc sufletului anumite pacate pe care le savarsim.

Fireste, durata canonu­lui poate fi scurtata potrivit cu ardoarea pocaintei celui care se spovedeste si cu ravna preotului de a impreuna-lucra in rugaciune la tamaduirea acelei persoane. Mi-am dat seama ca atunci cand ne rugam pentru noi insine, de multe ori Dumnezeu nu ne asculta, insa cand ne rugam pentru altii, El raspunde degraba, ceea ce ne arata limpede care este ade­varata natura a slujirii noastre preotesti. Faptul ca ne rugam pentru oameni si ii ascultam cu atentie are mare valoare si insemnatate. Daca duhovnicul este gata sa impreuna-lucreze cu cel ce se pocaieste, vindecarea este mult mai rapida. Dar sunt multi factori de luat in considerare. In fizica, legile naturii se exprima prin diferite formule. In aceste formule sunt introduse si diferite constante asa incat in anumite con­ditii formula se aplica intr-un fel, iar in alte conditii in alt fel. Acelasi lucru se intampla si in viata duhovniceasca, doar ca altele sunt constantele de care trebuie sa tinem seama, precum bunavointa si grija preotului, si ele sunt de mare importanta.

Intrebarea 3: Multi oameni vin mereu la preot, marturi­sind iar si iar acelasi pacat. Stau si ma intreb: „Cine greseste? Ei sau noi?” Oare, intr-adevar, nu suntem in stare sa le inte­legem problema duhovniceasca, pricina nereusitei lor? De ce se reintorc la noi oameni care e limpede ca nu au doban­dit impacarea cu Dumnezeu? Ei nu au dobandit biruinta asupra pacatului prin spovedanie si revin mereu cu aceeasi problema.

Raspunsul 3: Aceasta nu insemna ca nu s-au impacat cu Dumnezeu, dar vorba zicalei englezesti, “vechile obiceiuri mor greu”. Anumite rani au nevoie de timp ca sa se vindece. Cred ca daca oamenii iau cat de cat in serios lucrurile, aceasta ii va ajuta, chiar daca se intampla sa cada din nou in acelasi pacat. E ca si atunci cand plivim ogorul: smulgem buruienile, insa ele cresc din nou, dar este mai bine sa le smulgem mereu decat sa le lasam sa napadeasca tarina. S-ar putea ca ei sa nu fie atat de seriosi pe cat ne-am astepta noi sa fie, dar este ceva in ei care ii face sa se reintoarca la preot si sunt sigur ca Dumnezeu primeste chiar si putinul acesta.

Iertati-ma ca ma repet, dar sa nu uitam ca se cuvine ca noi preotii sa aducem mangaiere poporului lui Dumnezeu. Din vremea Vechiului Testament si pana in zilele noastre aceasta a fost menirea preotului. Imi amintesc ca aveam un prieten student care se gandea sa devina preot. S-a dus sa ceara sfat de la un batran staret rus si l-a intrebat care sunt cerintele pentru a fi preot. Şi batranul acela intelept i-a raspuns foarte simplu:

„Doua lucruri sunt de trebuinta: sa-L iubesti pe Dumnezeu si sa-i iubesti pe oameni.”

Intrebarea 4: Ati putea sa ne spuneti pe scurt care este deosebirea dintre rusine si smerenie?

Raspunsul 4: Cred ca rusinea premerge si da nastere smereniei, mai ales cand este vorba despre implinirea cu­vantului si a poruncii lui Dumnezeu. Cele doua nu se con­funda. Ca si crestini, nu facem nimic din motive sufletesti; noi vrem sa ne impacam cu insusi Dumnezeu; vrem sa sur­pam peretele din mijloc al despartiturii” (Efes. 2,14) dintre Dumnezeu si noi. Regele Iosia, despre care v-am vorbit mai inainte, a fost mantuit datorita rusinii pe care a simtit-o in inima, in vreme ce poporul avea sa fie pedepsit. Cu alte cu­vinte, rusinea premerge smereniei pentru ca ea face ca inima sa participe, ea smereste inima si atrage harul care il indreptateste pe om.

Intrebarea 5: Marea majoritate a celor care se spovedesc incep printr-o marturisire a pacatului lor, adaugand indata dupa aceea: „O sa ma straduiesc mai mult.” Cum sa facem ca oamenii sa-si puna nadejdea mai degraba in milostivirea si dragostea lui Dumnezeu decat in propria lor vointa, aceea de „a se stradui mai mult”?

Raspunsul 5: Nu este rau ca au acest gand de a se stradui mai mult, pentru ca toate cate se intampla in viata noastra de crestini sunt o impreuna-lucrare a lui Dumnezeu cu omul. Cu toate ca Dumnezeu este infinit de mare, iar omul infinit de mic, Dumnezeu nu poate face nimic fara consimta­mantul si participarea omului. Asa ca, spuneti-le ca este bine ca vor sa se straduiasca mai mult, dar ca partea aceasta care tine de ei este infima. Sa nu uite, insa, sa-L roage staruitor pe Dumnezeu si sa se smereasca pe sine pentru ca sa atraga de partea lor nemarginita milostivire a lui Dumnezeu.

Intrebarea 6: Ati vorbit despre preotie ca slujire aduca­toare de mangaiere, insa ma intreb, mai ales in Taina Spove­daniei, cum poti sa urmezi linia aceasta foarte subtire: pe de o parte sa mangai, iar pe de alta parte sa nu micsorezi rusinea si puterea pe care le poate castiga prin spovedanie cel care se pocaieste?

Raspunsul 6: Foarte buna intrebare! Parintele Sofronie mi-a spus odata:

„Lucrarea duhovnicului este o corvoada daca trebuie mereu sa-i imboldeasca pe oameni, dar ea aduce bucurie si satisfactie daca oamenii sunt plini de insuflare. Atunci el trebuie mai degraba sa le domoleasca ravna, ceea ce este mult mai usor decat a trezi in ei aceasta ravna.”

De aceea, daca vedeti ca oamenii care vin la spovedanie sunt plini de rusine, pocainta si zdrobire, desigur nu puteti face altceva decat sa ii mangaiati. La fel Se poarta si Dumnezeu cu noi. Dar daca vedeti ca inimile lor sunt impietrite, atunci, puteti sa le spuneti un cuvant mai aspru, nadajduind ca poate le va atinge inimile. Depinde de situatie, daca cineva vine la spovedanie cu inima infranta, osandindu-se pe sine inaintea Domnului, el este deja indreptatit de Dumnezeu, iar eu, la randul meu, nu pot decat sa-l indreptatesc, spunandu-i o vorba buna de incurajare. Dar daca cineva vine si imi spune: „Ei! Nimic grav, Parinte, doar cele obisnuite…”, ridicand din umeri, nespunand mai nimic si purtandu-se ca si cum pacatul ar fi ceva firesc, atunci am datoria sa-l atentionez cu blandete ca inima ii este in primejdie de moarte, ca este gata sa se impietreasca si sa nu mai fie in stare a primi mantuirea lui Dumnezeu. Nu exista retete, in momentul acela trebuie sa ai o ureche indreptata spre cer si cealalta spre persoana din fata ta si sa te rogi in taina sa ti se dea cuvant. Şi de multe ori suntem surprinsi si rusinati de cat de repede ne raspunde Dumnezeu la rugaciune. Atunci cand implinim slujirea tamaduitoare a Tainei Spovedaniei, ne vin cuvinte care nu ne-au trecut nicicand prin minte si inima.

Intrebarea 7: Se cuvine oare sa incercam sa urmarim ce se intampla cu o anumita persoana? Daca cineva vine si se spovedeste, iar pacatele pe care le-a savarsit sunt foarte grele, se cuvine sa lasam sa treaca o anumita perioada de timp pana sa luam legatura cu persoana respectiva ca sa vedem ce mai face?

Raspunsul 7: Cred ca da. Sunt anumite lucruri foarte dureroase, pe care nu ne este ingaduit sa le trecem cu vederea, insa trebuie sa tinem seama de trei lucruri. Mai intai trebuie sa ne gandim la raspunderea noastra inaintea lui Dumnezeu, caci stam inaintea judecatii Lui. In al doilea rand, stam si inaintea judecatii Bisericii, iar Biserica are canoanele si institutiile ei. In al treilea rand, trebuie sa luam aminte si la persoana care se pocaieste.

Nu suntem cu totul liberi sa hotaram asupra unor probleme si sa ajutam persoana pana la capat asa cum am vrea, mai ales atunci cand pacatul savarsit este cunoscut de multa lume. In acest caz, trebuie sa fim foarte chibzuiti pentru ca nu putem vorbi liber. Dar aveti dreptate, trebuie sa treaca un anumit timp inainte de a cauta sa aflam ce s-a mai intamplat cu acea persoana. De pilda, daca vine la spovedit o persoana cu sufletul ranit de mari pacate, am putea sa-i spunem: „Vino din nou peste o luna” si macar in acest interval de timp sa vedem ce se intampla. Atunci cand o persoana vine sa se spovedeasca pentru prima data, inclinam sa nu punem intrebari.

Eu sunt bucuros sa-l primesc pe om si sa ma rog pentru el, si pun intrebari doar atunci cand este vorba despre ceva foarte dureros si cunoscut de toata lumea. Daca persoana revine dupa o vreme si vedem ca lucrurile nu s-au indreptat, atunci trebuie sa luam anumite masuri. Eu nu sunt prea priceput in astfel de situatii, imi pare rau ca va vorbesc de pe pozitia invatatorului si sunt sigur ca multi dintre dumneavoastra stiti mai bine decat mine cum sa raspundeti la aceste intrebari, dar de vreme ce dumneavoastra sunteti cei care m-ati pus in aceasta postura, vorbesc in numele dumneavoastra si pentru rugaciunile dumneavoastra. Iertati-ma, nu vreau sa pretind ca stiu totul.

[….]

***

[…]

Intrebarea 1: Ne-ati vorbit mai devreme despre prefa­cerea energiei sufletesti in contemplatie duhovniceasca si ne-ati dat ca pilda cuvantul aspru spus intre frati intr-o obste monahala. Ati putea sa mai zaboviti putin asupra acestui lucru si sa ne ajutati sa intelegem cum am putea noi, preotii de mir, care avem de-a face cu atata amar de oameni pentru care trebuie sa mijlocim inaintea Domnului, sa facem acelasi lucru in lume atunci cand ne intalnim, de pilda, cu tinerii din parohie sau in relatiile noastre cu credinciosii?

Părintele-Arhimandrit-Zaharia-ZaharouRaspunsul 1: Nu ar trebui sa ne traim starile sufletesti singuri, ci ar trebui sa le impartasim cu Dumnezeu, cu Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Tocmai la aceasta ne indeamna Apostolul cand zice:

“De este cineva bucuros, sa cante. De este cineva trist, sa se pocaiasca” (cf. Iacov 5,13).

Adica, putem sa prefacem o energie sufleteasca intr-una duhovniceasca – nu doar energia tristetii, ci si a bucuriei. Daca suntem bucurosi, sa nu ne traim bucuria doar la nivel omenesc, ci sa ne ridicam mintea la Dumnezeu si sa dam slava Marelui nostru Binefacator, aducandu-I multumita. Daca ni se umple inima de uimire, iarasi sa lau­dam pe atotinteleptul nostru Ziditor. Neincetat sa ne adre­sam Lui si aceasta atitudine ne va fi de mare folos atunci cand vom primi “grelele lovituri” ale vietii, pentru ca in ase­menea momente de rascruce vom gasi o iesire si Dumnezeu ne va mangaia.

De multe ori ne rugam si Dumnezeu nu ne asculta rugaciunea, iar ispita sau greutatea nu se departeaza de la noi. Dar se intampla un lucru care este mult mai in­semnat decat izbavirea de ispita: aflam puterea de a ne ridica deasupra ei. Aceasta este o minune si mai mare! Toti vom ajunge in cele din urma in pragul mortii, caci moartea este de neocolit, si atunci va trebui sa facem o alegere cat se poate de hotarata.

Daca atunci cand ne confruntam cu moartea ramanem credinciosi lui Hristos si Ii urmam Lui, punandu-ne toata increderea in cuvantul Sau, aceasta in­seamna ca credinta noastra este mai puternica decat moar­tea care ne ameninta, si credinta noastra biruieste, prin urmare, moartea.

„Aceasta este biruinta care a biruit lumea: credinta noastra” (1 Ioan 5, 4), zice Sfantul Apostol Ioan.

Mai devreme sau mai tarziu vom fi pusi in fata unor situatii limita care ne vor pune la incercare si va trebui sa luam o hotarare care va ramane neschimbata in vesnicie. O aseme­nea hotarare a fost reactia ingerilor care nu i-au urmat lui Lucifer, ci au zis: Sa stam bine. Sa stam cu frica“. Ei au ramas credinciosi lui Dumnezeu, in vreme ce ingerii cei rai au cazut. Totul s-a decis o data pentru totdeauna, pentru ca acest eveniment s-a petrecut in vesnicie. In vreme ce pentru noi, fapturi ce vietuim in timp, totul este relativ. Noi suntem pusi la incercare cu adevarat numai atunci cand ne confruntam cu moartea. Daca in clipa aceea ne hotaram sa-L urmam pe Hristos fara sovaiala, atunci hotararea noastra va ramane in vesnicie si vom primi ca mostenire „o imparatie neclin­tita”, precum citim in Epistola catre Evrei (Evr. 12, 28).

Intrebarea 2: Ati citat mai devreme un pasaj din scrierile Staretului Sofronie unde acesta spune ca dupa o perioada de pocainta a cunoscut harul dumnezeiesc si pocaintei i-a urmat mangaierea. Cum a recunoscut harul si cum putem si noi sa recunoastem harul in pocainta noastra sau atunci cand incercam sa ne pocaim? Şi daca nu simtim ca am pri­mit aceasta mangaiere, este acesta un semn ca pocainta noastra nu este sincera?

Raspunsul 2: Ne dam seama ca am dobandit har daca, de pilda, devenim mai puternici in a tine piept ispitelor. Daca vigoarea noastra in lupta impotriva pacatului sporeste, acesta este un semn ca am aflat har. Daca ne vine mai usor sa ne smerim inaintea fratelui nostru, sa-i dam lui in­taietate si sa ne punem pe noi pe locul doi, din nou acesta este un semn ca am aflat har. Daca putem sa ne rugam mai usor, mai curat si cu mai multa evlavie, acesta este din nou un indiciu ca starea noastra nu este una pur sufleteasca, ci impreunata cu har.

Sunt si feluri practice de a ne pune la in­cercare. Cand Sfantul Ioan Scararul ne infatiseaza anumite criterii prin care sa ne cercetam sporirea duhovniceasca, el nu spune ca cel ce privegheaza trei ore se afla pe prima treapta a scarii urcusului duhovnicesc, iar cel ce prive­gheaza cinci ore pe cea de a doua si asa mai departe. Pentru el, criteriul care nu da gres este reactia pe care o avem atunci cand cineva ne mustra sau ne corecteaza. El spune ca daca ne silim sa nu-i intoarcem vorba, atunci ne aflam pe prima treapta a scarii desavarsirii.

Iar daca nu numai ca tacem si nu raspundem cu rautate, ci ne si dam seama ca gresim si ne osandim pe noi insine pentru greseala noastra, atunci ne gasim pe cea de-a doua treapta. Daca dam slava lui Dum­nezeu pentru ca am fost mustrati spre folosul si indreptarea noastra, atunci suntem pe cea de-a treia treapta. Iar daca ne rugam pentru cel ce ne-a gresit si-l consideram binefacato­rul nostru, atunci suntem cu un pas mai sus pe scara spre desavarsire.

Ba mai mult, Sfantul Ioan spune ca atunci cand cineva ne face o observatie si noi ii intoarcem vorba, ne uram propriul suflet. Nu noi trebuie sa avem ultimul cu­vant. Sau daca e sa avem ultimul cuvant acesta trebuie sa fie intotdeauna „Amin” sau „Sa fie binecuvantat” fara sa mai adaugam nimic altceva.

Intrebarea 3: Ascultandu-va cuvantarile m-am luptat cu acest gand al „venirii in fire”. Traim intr-o societate aparent prospera, care din punct de vedere lumesc cunoaste o bunastare cum nu s-a mai pomenit pana acum in istorie, dar care, de fapt, si-a pierdut complet mintile. Ascultandu-va, ince­pem sa vedem nebunia peste tot in jurul nostru si eu ma lupt cu o aparenta tensiune intre bunatatea lumii zidite, bu­natate care inca mai exista in ciuda caderii ei, si alipirea noastra patimasa de cele zidite. Cuvintele dumneavoastra despre pocainta si despre lucrarea launtrica pe care se cuvine sa o savarsim sunt greu de primit pentru cei care traiesc in lume. Ne-ati putea spune cateva cuvinte de incurajare des­pre cum am putea infatisa Evanghelia lumii din jurul nostru in asa fel incat sa-i ajute pe oameni sa inteleaga ca avem ne­voie de o noua ierarhie a prioritatilor asa incat sa trecem de la o conceptie despre lume intemeiata pe cele vremelnice la una intemeiata pe vesnicie si sa dobandim astfel imparatia?

Raspunsul 3: Ati pus intrebarea si ati dat si raspunsul! Este important sa-i inveti pe oameni sa-si stabileasca corect prioritatile. In Evanghelie citim ca tot carturarul cu invatatura despre Imparatia Cerurilor scoate din vistieria sa lucruri noi si vechi (cf. Matei 13, 52). Daca suntem cu adevarat carturari cunoscatori ai Imparatiei Domnului, atunci vom sti care ne sunt prioritatile si vom face ca toate sa impreuna-lucreze la implinirea celui mai insemnat scop al vietii noastre slujirea lui Dumnezeu. Desi se intampla sa traim in aceasta lume, nu trebuie sa fim ai lumii acesteia, ci sa avem mintea atintita la cele de sus.

Ne folosim de aceasta lume si ii suntem recu­noscatori lui Dumnezeu pentru ea, dar inima nu ne este in aceasta lume pentru ca „viata noastra este ascunsa cu Hristos intru Dumnezeu”, dupa cum spune Sfantul Pavel (Col. 3,3). Toate din lumea aceasta ar trebui sa le folosim cu masura si discernamant, fara sa ne inrobim la nimic, pentru ca inima noastra tinde cu tot dinadinsul spre cele vesnice si nevazute, care sunt mai adevarate decat cele vazute.

***

[…]

p. ZahariaIntrebarea 1: Suntem cu totii calatori pe calea acestei vieti si stim ca ea are un sfarsit. Ca si preoti, sutana pe care o pur­tam ne aduce mereu aminte de aceasta, dar ne-ati putea da un sfat cum sa-i ajutam si pe enoriasii nostri sa inteleaga aceasta si, in valtoarea indeletnicirilor lor de zi cu zi, sa-si indrepte atentia asupra acestui sfarsit?

Raspunsul 1: Preotia este o slujire grea si e lucru rar si minunat sa vezi un preot care moare in starea de insuflare dumnezeiasca pe care o avea la inceputul preotiei. De obicei preotii mor intr-o stare de mult mai putin har, pentru ca toata slujirea lor consta in a lua asupra-si moartea semenilor lor. Tot ceea ce preotul dobandeste prin rugaciune atunci cand se infatiseaza singur inaintea lui Dumnezeu risipeste, dand totul credinciosilor, atunci cand este impreuna cu ei. Preotul ia asupra-si moartea lor si le da acestora viata sa, viata lui Dumnezeu pe care o primeste de la El. Dar oare cum se intampla aceasta? Cand ii insuflam pe oameni sa iu­beasca mantuirea lui Dumnezeu si sa lupte impotriva paca­tului, cand le dam un cuvant care nu vine de la noi, ci din Imparatia cea vesnica, si inima lor il primeste, el naste in ei dorul de viata cea vesnica.

De fapt toate le facem nazuind la reinnoirea oamenilor. Adesea ii sfatuiesc pe credinciosii care vin duminica la manastirea noastra:

„Nu-l impovarati pe preot fara rost cu lucrurile marunte ale acestei vieti. Mer­geti si cereti-i cuvant de mantuire si fiti cu mare bagare de seama la ce va va spune, pentru ca atunci veti face din el un prooroc si viata voastra va fi mai bogata.”

Nu am o reteta pentru aceasta. Imi aduc aminte ca odata a venit la noi la manastire un duhovnic din Cipru si mi-a spus:

„Am fost facut duhovnic, dar nu stiu cum sa ma port cu oamenii. Ati putea sa-mi dati cateva sfaturi?”

„Pentru aceasta slujire”, i-am raspuns eu, „nu exista retete. Cand devii duhovnic este ca si cum ai fi aruncat in ocean: trebuie sa inoti ca sa ajungi la mal.”

Adica trebuie sa strigi neincetat la Domnul, nadajduind ca va fi bine. Intotdeauna mi-e mila de preoti pentru ca stiu cat de grea le este slujirea. Noi suntem preoti, adica partasi la Preotia lui Hristos, si daca asupra lui Hristos au cazut toata ocara si rautatea, tot intunericul, amenintand sa-I nimiceasca, daca s-ar fi putut, pana si viata, precum zice Proorocul, atunci e firesc ca acelasi lucru sa i se intample fiecarui preot. Aceasta inseamna ca preotul are datoria sa ia asupra sa suferintele si greutatile credinciosilor, sa le aduca mangaiere de Sus si sa le dea nadejde.

Nu exista retete, este de ajuns sa avem aceasta dorinta de a ajuta, de a-L aduce pe Hristos in viata lor, pentru ca Hristos sa Se proslaveasca in ei. Infricosat lucru este a „desavarsi sfintenia in frica lui Dumnezeu” (cf. 2 Cor. 7,1). Dar inca si mai infricosat este sa fii episcop sau preot si sa fii unealta prin care se lucreaza sfintirea si mantuirea poporului lui Dumnezeu. Este insa si cea mai extraordinara nevointa pe oare o poate face omul pentru a dobandi universalitatea Noului Adam, Hristos, Care pentru noi S-a facut tot numai o rana, ca sa slujeasca cu iubirea Lui la mantuirea intregii lumi.

Preotul, ca de alt­fel si episcopul, sunt si ei slabi si vulnerabili, fiind in veacul acesta tinta tuturor atacurilor. Ei se Essex-Ghetsimaniprimejduiesc pe sine fara sa le fie teama sa se daruiasca cu totul. Devin si ei o rana: poarta suferintele oamenilor si se fac partasi la marea taina a Jertfei si a Preotiei lui Hristos pentru a impaca lumea cu Dumnezeu. Prin aceasta nevointa a rugaciunii pentru popor, preotilor li se da darul de a fi partasi la Preotia lui Hristos, mai cu seama la rugaciunea Sa din Ghetsimani pen­tru mantuirea intregii lumi.

Astfel ei patrund adanc in taina largirii inimii odraslita de iubirea lui Hristos. Iar Domnul, vazandu-le stradania de a purta slabiciunile fratilor, le largeste inima pentru a putea imbratisa Cerul si, dobandind cerescul har, pentru a calauzi la Dumnezeu pe tot omul si a se ruga pentru mantuirea intregii lumi. Acesta este intelesul Preotiei lui Hristos, care este cea mai mare nevointa de pe pamant. Şi daca „desavarsirea sfinteniei in frica lui Dumnezeu”, de­spre care vorbeste Apostolul Pavel, este o infricosata lucrare, „desavarsirea sfinteniei poporului” este una inca si mai in­fricosata.

Sunt convins ca preotul care isi implineste cu frica slujirea va avea mare rasplata in veacul ce va sa fie, pentru ca acum el este tinta a tot raul si toate atacurile vrajmasului se indreapta in cele din urma asupra lui. De aceea consider ca este o minune faptul ca nu ne multumim cu cele ale vea­cului acestuia si nu pierdem insuflarea si nadejdea pe care le-am avut la inceputul slujirii noastre. Toti am inceput cu mare ravna si nu trebuie sa lasam aceasta vapaie a inimii sa se stinga, altminteri ne vom pierde nadejdea. Sa ne asema­nam mai degraba Dreptului Simeon care a asteptat cu sta­tornicie pana in ultima clipa sa-L primeasca in bratele sale pe Hristos si apoi a zis:

„Acum slobozeste pe robul Tau, dupa cuvantul Tau, in pace (Luca 2, 29).

Intrebarea 2: Ati vorbit pe scurt despre rugaciune si ne-ati spus ca nu e bine sa rostim rugaciunile mecanic, ci sa incer­cam sa ne coboram mintea in inima. Insa noi, mirenii, cu programul nostru de viata incarcat, la sfarsitul zilei suntem secatuiti de oboseala. Eu, personal, as vrea sa spun toata Miezonoptica inainte de a merge la culcare, insa de multe ori sunt atat de istovit incat aleg doar cateva rugaciuni din Miezonoptica si apoi incerc sa fac ceea ce ne-ati sfatuit. Insa, uneori, simt nevoia sa spun toate rugaciunile si, straduindu-ma sa o fac, ma surprind rostind doar mecanic cu­vintele. Ce m-ati sfatui sa fac? Exista oare o cale mai buna? Parintele Epifanie spunea undeva ca diavolul incearca in­totdeauna sa ne impiedice sa ne rugam. Cand ajungea acasa dupa o lunga zi de slujire, Parintele se silea sa spuna toate rugaciunile, chiar daca o facea doar mecanic, pentru ca dorea sa le spuna.

Şi o ultima intrebare pe aceeasi tema: Ce sunt acesti patruzeci de „Doamne miluieste” pe care de multe ori ii auzim in biserici si manastiri: „Doamne miluieste! Doamne miluieste! Doamne miluieste!…” Care le e rostul?

Raspunsul 2: Toti trecem prin aceasta stare de epuizare, mai ales duminica seara; duminica este o zi foarte grea pen­tru preot. Cred ca toti avem aceasta problema a rugaciunii facuta mecanic, fara prea mare tragere de inima. Un lucru care ajuta este staruinta, deoarece cantitatea in rugaciune aduce incetul cu incetul si calitatea. In ceea ce ma priveste, atunci cand nu ma pot ruga, ma opresc pur si simplu si zic: „Doamne, Tu imi vezi saracia…” si ma osandesc pe mine in­sumi pana cand osandirea aceasta aduce rusine in inima si simt ca inima incepe sa ia parte cate putin la rugaciune. Apoi continui si pentru o vreme rugaciunea merge mai bine, dupa care iarasi ma osandesc. Şi tot asa. Iata ce puteti face atunci cand nu izbutiti sa va rugati: opriti-va si marturisiti-I aceasta Domnului si osanditi-va inaintea Lui rusinati, caci rusinea face ca rugaciunea sa se insoteasca de simtirea inimii. Cand sunt intr-o asemenea stare nu ma gandesc la cantitate. Imi cobor doar mintea in inima si de acolo incerc sa graiesc Domnului cu cuvintele mele, pana cand inima in­cepe sa ia parte la rugaciune. Un monah obisnuia sa spuna ca oricine vrea sa se mantuiasca trebuie sa „nascoceasca mereu noi siretlicuri”. Legatura noastra cu Dumnezeu este un lucru nemaipomenit de creativ! De multe ori ni se intam­pla sa fim insuflati de un lucru sau altul care ne primeneste launtric atunci cand stam inaintea Domnului.

Intrebarea 3: Unul dintre detinutii cu care lucrez, atunci cand a trebuit sa se roage cu cei patruzeci de „Doamne mi­luieste”, mi-a marturisit ca l-a ajutat enorm gandul ca rostea „Doamne miluieste” pentru toti cei care nu erau in stare sa o faca ei insisi. Mi-a spus ca gandul acesta a dat un nou in­teles rostirii acestei rugaciuni si ca acum nu poate sa zica re­pede cei patruzeci de „Doamne miluieste”, ci ii spune cu atentie, din toata inima. Intrebarea pe care vreau sa v-o pun se refera insa la detinutii din inchisoare carora nu le este frica de moarte. In decursul vietii ei fie au pricinuit moartea cuiva, fie au vazut deseori moartea in jurul lor. Multi dintre acestia chiar mi-au spus: „Ştiti, mie nu mi-e deloc frica de moarte!” Aveti vreun cuvant pentru acesti oameni care i-ar putea imboldi sa se gandeasca la ziua mortii lor?

Raspunsul 3: Spuneam ca moartea devine pentru noi Evanghelie a vietii atunci cand o infruntam cum se cuvine. De obicei, orice contact cu vesnicia poate sa aiba doua urmari. Daca omul are o atitudine dreapta, atunci el se va folosi, daca are o atitudine gresita, se va pierde cu totul. De pilda, citim in Filocalie ca lumina soarelui pe toate le incalzeste: atunci cand incalzeste noroiul, acesta se intareste si se sfarma; atunci cand incalzeste ceara, aceasta devine moale si maleabila si poti face din ea tot ce doresti. La fel se intam­pla si cu noi. Daca inima noastra traieste asa cum se cuvine atingerea vesniciei, atunci se inmoaie, si Dumnezeu Isi poate intipari chipul intr-insa.

Fireste, unii oameni Il considera pe Dumnezeu vinovat de existenta mortii, dar cine este omul ca sa-L invinuiasca pe Dumnezeu? Domnul Se vadeste bi­ruitor in fiecare judecata, pentru ca in Fiul Sau Şi-a aratat nemarginita Sa iubire de oameni:

„iubind pe ai Sai cei din lume, pana la sfarsit i-a iubit” (Ioan 13, 1),

zice Scriptura, insa unii oameni se incapataneaza in mandria lor si gasesc ca e mai usor sa-L invinuiasca pe Dumnezeu. Noi, insa, sa ne silim sa aflam calea smereniei. lupta lui Iacob cu ingerulIacov s-a luptat cu Dom­nul toata noaptea si a aflat calea de a-si smeri inima si abia atunci cand si-a smerit inima i S-a aratat Domnul si I-a auzit glasul care i-a vestit:

„Pentru ca ai fost tare cu Dumnezeu, si cu oamenii puternic vei fi” (Fac. 32, 28)[1].

Cu aceasta in­credintare a pornit sa-l intalneasca pe Isav, iar Isav a simtit schimbarea ce se petrecuse in Iacov, si-a dat seama ca el este purtator al binecuvantarii lui Dumnezeu si in loc sa-l omoare, i-a cazut pe grumaz si a plans. Suntem puternici in legatura noastra cu Dumnezeu atunci cand aflam un gand smerit, pentru ca atunci putem infrunta orice, chiar si ame­nintarea mortii, asa cum Iacov a infruntat primejdia de a fi ucis de mana lui Isav.

Intrebarea 4: De multe ori oamenii in varsta, aflati pe patul de moarte, cheama preotul. Tu, ca preot, te duci la ca­pataiul lor si nu poti sa nu gandesti ca poate ultima data cand au dat pe la biserica a fost cu un an inainte de a te fi nascut tu, iar acum vor ca in doua ore sa le spui toata istoria Bisericii si sa-i impartasesti cu Sfintele Taine. Oamenii acestia sunt plini de sine si toata viata lor au fost atat de trufasi incat nimeni nu s-a putut apropia de ei. Faptul ca ne-au che­mat la capataiul lor este, oare, un semn ca acum incearca sa-si calce pe mandrie, ca au intrezarit luminita de la capatul tunelului? Ii incearca, oare, vreun sentiment de vinovatie in aceste ultime clipe din viata? La ce s-or fi gandind?

Raspunsul 4: Ce puteti face atunci? Poate doar sa incer­cati sa rostiti un cuvant de mangaiere, asa incat persoana respectiva sa capete putina nadejde, macar in clipa cea de pe urma. Clipa aceasta nu trebuie pierduta cu fleacuri lumesti. Imi aduc aminte ca l-am insotit odata la spital pe un preot care urma sa viziteze o persoana aflata pe patul de moarte. Persoana respectiva, care era conectata la tot felul de aparate, si-a dat jos masca de oxigen si i-a spus preotului:

„Vreau sa mai traiesc inca o saptamana ca sa pot merge sa-i multumesc duhovnicului care i-a salvat viata fiicei mele.”

Iar preotul i-a raspuns:

„De ce iti faci griji pentru asta acum? E cu mult mai bine acolo sus! De aceea niciodata nimeni nu se mai intoarce inapoi.”

Preotul a vorbit cu atata simplitate si convingere incat chiar in clipa aceea as fi vrut si eu sa ma duc acolo sus.

Intrebarea 5 (Episcopul Vasile): Parinte Zaharia, mi-ati im­partasit o intamplare din viata dumneavoastra cand, pe neasteptate, ati fost pus in situatia de a mangaia un numar important de oameni dupa o mare tragedie. Unii dintre noi ne suparam atunci cand suntem rugati ca in ultimul mo­ment sa rostim o predica la Evanghelia zilei. Insa, Parintele Zaharia a fost invitat sa slujeasca Liturghia la o biserica si, dupa ce a predicat, preotul paroh l-a rugat sa rosteasca si un cuvant de mangaiere pentru un numar de familii care venisera la biserica la putina vreme dupa ce avusese loc pra­busirea unui avion in care isi pierdusera viata multi dintre cei dragi ai lor.

Şi, cu adevarat, Dumnezeu l-a folosit pe Pa­rintele Zaharia si i-a dat cuvant de mangaiere pentru acei oameni. Cred ca le-ar fi de folos fratilor sa auda aceste cu­vinte, pentru ca de multe ori suntem pusi in situatia de a mangaia nu doar oameni de nouazeci de ani care mor im­pacati, ci si oamenii in viata carora s-au petrecut adevarate tragedii, precum moartea neasteptata a celor dragi. Marile tragedii sunt momente in care credinta oamenilor este pusa la incercare. Ati vrea sa le impartasiti si fratilor cuvintele pe care le-ati spus atunci?

Raspunsul 5: Acum un an si ceva, un avion al companiei cipriote Hellios s-a prabusit cu putin inainte de a ajunge la Atena si toti pasagerii, marea majoritate ciprioti, au murit. La cateva saptamani dupa acest accident, am mers in Cipru si am slujit Liturghia la o biserica al carei preot este un bun prieten de-al meu, un om minunat si foarte milostiv, care incearca sa-i ajute pe toti cei care vin la biserica lui. Ba mai mult, cu banii pe care i-a mostenit de la tatal sau a construit, pe langa biserica din orasul sau, si alte noua biserici, in Africa Centrala.

Preotul m-a rugat sa tin predica si cand am terminat de predicat mi-a spus:

„Ştiti, Parinte, acum in bise­rica sunt multi oameni care poarta doliu si care ar dori un cuvant de mangaiere pentru ca si-au pierdut intreaga familie, pe toti cei dragi ai lor, in acel accident de avion.”

A fost un moment extrem de greu, nu stiam ce sa le spun:cum poti sa mangai pe cineva daca tu insuti nu ai trecut printr-o suferinta si mai mare decat a persoanei pe care vrei sa o mangai? Daca incerci sa mangai pe cineva fara sa fi suferit tu insuti, cuvintele tale suna fals. De aceea, daca nu exista in viata noastra o suferinta fara de voie, sa incercam sa ne pricinuim noi insine o oarecare suferinta de bunavoie. Trebuie sa ne straduim sa dobandim aceasta dimensiune in viata noastra. Nu stiam ce sa le spun, dar dintr-o data mi-au venit in minte doua intamplari din viata mea.

Odata ma intorceam cu avionul din Grecia in Anglia si la jumatatea distantei s-a stricat unul dintre motoare. Stewar­desele alergau in sus si in jos pe culoar si scoteau lucrurile aflate in compartimentele pentru bagaje, aruncandu-le sub scaune. Nu voiau sa ne spuna ce se intampla, dar repetau mereu: „Puneti-va centurile de siguranta! Puneti-va centu­rile de siguranta!” Eu am „mirosit” ca ceva nu era in regula si m-am desprins de ceea ce se intampla in jurul meu; am inchis ochii si m-am gandit:

„Acum trebuie sa-I spun Dom­nului ultima mea rugaciune. Se pare ca a venit clipa in care intreaga mea fiintare se va preschimba.”

Şi am inceput a ma ruga ca si cum aceasta ar fi fost rugaciunea mea cea de pe urma. Mai intai, l-am multumit Domnului pentru toate: ca m-a adus din nefiinta la aceasta viata, ca mi-a daruit harul Botezului, minunatul har al monahismului si cel mai mare har care exista pe pamant – preotia. I-am multumit din inima pentru toate cate mi le-a dat din clipa nasterii mele si pentru ca mi-a calauzit pasii spre un om asa de sfant pre­cum Parintele Sofronie.

I-am multumit pentru toate cate constiinta mea putea sa le imbratiseze, ca si cum acela era ceasul meu de pe urma, asa incat sa nu plec din lumea aceasta fara sa fi multumit Domnului pentru toate binefa­cerile Sale. Şi dupa ce I-am multumit Domnului, L-am rugat sa-mi ierte toate pacatele savarsite de la nastere si pana in acea clipa, stiute si nestiute, marturisite sau nemarturisite, din rusine sau uitare. Apoi m-am rugat pentru toti cei pe care i-as fi lasat in urma mea, mai ales pentru Staretul meu, Parintele Sofronie, care stiam ca s-ar fi intristat mai mult decat toti, caci el ma trimisese in Grecia. M-am rugat pentru toti oamenii de care eram legat intr-un fel sau altul si, cand am terminat, am inchis pur si simplu ochii si am zis:

„Doamne, Te rog primeste-ma chiar si asa cum sunt.”

Dupa patruzeci de minute am aterizat la Tesalonic si privind pe fereastra am vazut de-a lungul pistei un sir de masini de pompieri. Le era teama ca avionul va lua foc in momentul aterizarii, insa, slava Domnului, am scapat cu bine! Apoi, am asteptat cateva ceasuri ca un alt avion sa vina si sa ne duca in Anglia. Imediat ce am ajuns la manastire, m-am dus sa-l vad pe Parintele Sofronie si primul lucru pe care mi l-a spus a fost:

„Rugaciunile te-au salvat!”

Chiar si acum ma cutremur cand ma gandesc la asta!

Celalalt episod din viata mea despre care le-am vorbit era legat de tatal meu. Tata era taran, dar pentru acea vreme era foarte educat, invatase la o scoala americana si cunostea foarte bine limba engleza. Mai avusese nevoie doar de trei­zeci de lire pentru a trece un examen si a deveni profesor, insa tatal lui n-a vrut sa-i dea acesti bani pentru ca i-a fost teama ca va parasi satul si pamantul va ramane nelucrat. Dorinta bunicului a fost ca fiul lui sa continue munca la camp. Insa tata avea o pasiune pentru cunoastere, mai cu seama pentru limbile greaca si engleza: orice stia in greaca, considera ca era necesar sa stie si in engleza. Facuse o pasiune pentru limbajul literar elevat: de cate ori citea un text in sti­lul acesta, il invata pe de rost, chiar daca era vorba despre o satira dintr-un ziar. Asa a invatat pasaje din Sfanta Scriptura si chiar din scrisorile Sfantului Vasile cel Mare, pentru ca gasise cuvantul Sfantului plin de vigoare.

In 1974, turcii au invadat partea de nord a Ciprului si i-au luat tatei tot pa­mantul. I-au lasat doar casa si livada de portocali, care a ramas principala noastra sursa de venit. Mult s-a mai intris­tat tata, dar n-a avut ce sa faca. Dupa cativa ani de adevarata intemnitare in propriul sat, a reusit sa iasa din Cipru pe mo­tive medicale si a venit sa ne vada in Anglia. A auzit cum ne rugam la slujbe cu rugaciunea lui Iisus si, cu durere in suflet pentru tot ceea ce pierduse si pentru atmosfera de oprimare in care traia in casa si in satul lui, a adaptat aceasta rugaciune potrivit nevoii duhului lui si a inceput a se ruga asa:

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu izbaveste-ne pe noi de cotropitori.”

Aceasta avea sa devina ruga­ciunea sa de toata vremea. Dupa cativa ani, a venit la ma­nastire mama si mi-a spus:

„Daca tatal tau nu se va mantui, atunci nu stiu cine se va mantui!”

„Cum adica?” am intre­bat-o eu.

„Jumatate din noapte se roaga cu rugaciunea lui Iisus”, mi-a raspuns ea.

In cele din urma, turcii au daramat si gardul din jurul livezii pentru a putea trece cu animalele. Tata, cand a vazut aceasta s-a prabusit, neputand nici sa se impotriveasca fatis, nici sa ia vreo alta masura, caci ar fi fost prea primejdios. A suferit un infarct si a fost dus la spital. Insa cu doua zile mai devreme, cand s-a dus la culcare, i-a luat mainile mamei si a inceput sa i le sarute, zicandu-i:

„Am fost eu, oare, vrednic ca Miltiades, tatal tau, sa-mi in­credinteze un suflet asa de ales care sa-mi fie alaturi toata viata?”

Şi cu lacrimi de recunostinta ii saruta mamei mainile, ea, care daduse dovada de atata curaj si lepadare de sine. Mama nu l-a putut insoti la spital pentru ca trebuia sa o ingrijeasca pe mama ei care era in varsta de nouazeci de ani si pe care turcii o batusera de scuipa sange. Asa incat ma­tusa a fost cea care a mers cu tata la spital. Timp de doua zile, cat a stat in spital, matusa l-a auzit cum rostea neince­tat:

„Parinte, in mainile Tale imi incredintez sufletul.”

Felul in care se ruga se schimbase si a murit cu rugaciunea pe buze. Mi-au dat telefon si am plecat in Cipru sa fac slujba de inmormantare. Turcii mi-au ingaduit sa raman in satul parintesc doar patru ore pentru ca sa-l ingrop pe tata. Apoi m-am intors la Nicosia si de acolo am plecat spre Anglia. In ziua urmatoare a trebuit sa slujesc Sfanta Liturghie la ma­nastire. Tot timpul Liturghiei am auzit ca un clopot care-mi rasuna in inima:

„E mantuit. E mantuit. E mantuit.”

Nu-mi puteam opri lacrimile si unul dintre staretii nostri, Parintele Simeon, vazandu-ma in starea aceasta, m-a intrebat:

„Ce se intampla cu tine astazi? “

„Imi pare rau, nu ma pot abtine”, i-am raspuns eu.

Cu aceasta instiintare in inima ca tata s-a mantuit am slujit intreaga Liturghie ca o slujba de pomenire pentru el. Dupa moartea tatei, mama s-a calugarit intr-o ma­nastire din Cipru. Nu am decat o sora, care este profesoara in Atena, asa incat mama ramasese singura in Cipru. A pa­rasit satul pentru ca devenise prea batrana. Din fericire am avut foarte buni prieteni, monahi si monahii, care au avut grija de ea. S-a calugarit si si-a trait ultimii doi ani din viata ca monahie.

Intr-o zi, la ceva vreme dupa moartea ei, ma rugam pentru parintii mei, mai bine zis pe jumatate ma rugam, pe jumatate ma gandeam, si in nebunia mea L-am intrebat pe Dumnezeu:

„Doamne, atunci cand a murit tata m-ai instiintat cu acel rasunet de clopot in inima ca a fost mantuit. De ce nu mi-ai dat o asemenea instiintare si in cazul mamei?”

Şi atunci am auzit un glas in inima, un glas straniu care insa m-a convins si mi-a adus alinare:

„Pentru ca tatal tau a fost lipsit de toate in aceasta viata”.

Fusese lipsit de toate nu doar pentru ca turcii ii luasera pamantul, dar mai avea si o infirmitate a bratului drept care facuse nefolositoare toate darurile pe care le avea. Tata avea o buna edu­catie pentru vremea respectiva, insa din cauza infirmitatii de care suferea ea nu a fost pusa in valoare.

Le-am povestit credinciosilor din parohie cele doua in­tamplari si le-am spus:

„Sa ne intoarcem acum la cei pe care i-ati pierdut in accidentul de avion. Ei au ramas inchisi in acel avion timp de doua ore, fara a fi in stare sa faca ceva. Nu stim in ce masura harul Botezului din ei a devenit lu­crator in aceste doua ore, nici ce rugaciuni au inaltat catre Domnul, nici cum si-au sfarsit viata rugandu-se, dar stim ca purtau in ei harul Botezului, adica Il aveau pe Dumnezeu inlauntrul lor. Trebuie ca si-au dat seama de primejdia in care se aflau si sunt convins ca au murit plini de rugaciune si ca moartea le-a fost binecuvantata.

Ştim, de asemenea, din scrierile Parintilor nostri ca Dumnezeu nu judeca de doua ori. Sfantul Pavel ne spune ca daca ne judecam noi insine, nu vom mai fi judecati de Dumnezeu, dar daca nu o facem, atunci Dumnezeu ne va pedepsi aici ca sa nu pierim odata cu lumea. Cu alte cuvinte, daca Dumnezeu ingaduie sa se abata asupra noastra necazuri, aceasta inseamna ca El vrea sa ne scape de chinuri in viata de dincolo. Viata vesnica vine sa faca dreptate, sa indrepte nedreptatile acestei vieti pamantesti. Rudele voastre si-au pierdut viata din cauza unei greseli de pilotaj si sunt convins ca Dumnezeu ii va despagubi pentru aceasta in viata de apoi. Poate ca ei praznuiesc acum in Imparatia lui Dumnezeu, iar noi, cei ramasi in urma, ii plan­gem din cauza nestiintei si a cugetului nostru lumesc.”


[1] Ed. Bucureşti, 1914.

(din: Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU, “Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, 2014)

Legaturi:

***

***


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Zaharia de la Essex, Preotie (pentru preoti), Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), Taina Spovedaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

19 Commentarii la “PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX despre infricosata lucrare, suferinta si jertfa a PREOTIEI traite in adevar, despre MANGAIERE SI MUSTRARE LA SPOVEDANIE, despre DEPASIREA NEPUTINTEI DE A NE RUGA, INFRUNTAREA MORTII si multe altele

  1. Multumesc pentru materialele de la Essex. O fericita “coincidenta” cu interesul meu pentru ceea ce/cine vine de la aceasta minastire.

  2. Pingback: Parintele Ciprian Negreanu talcuind si aducand in prezent Apostolul: INIMA LARGA si INIMA STRAMTA, masura darniciei din iubirea pentru fratii saraci, UNTDELEMNUL BLANDETII SI VINUL MUSTRARII PARINTESTI, comunitatea “sfintilor” de la Ierusalim
  3. Ieri parintele Zaharia a fost la Biserica Rusa, la slujba Sfintei Liturghii, l-am vazut si eu. S-a fotografiat la sfarsit cu parintii de acolo.

    http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/arhimandritul-zaharia-zaharou-revine-romania

  4. Pingback: Parintele Zaharia Zaharou la Bucuresti despre ZDROBIREA INIMII si LACRIMILE CA HRANA A SUFLETULUI (audio si transcrierea conferintei de la Facultatea de Drept): “Daca voiesti sa dezradacinezi din tine patimile si ca lumea sa nu faca din tine victima
  5. Pingback: TAINA CRUCII IN VIATA NOASTRA: Rastignirea mintii prin coborarea dureroasa in inima: “Prin harul Duhului Sfant, STRAPUNGEREA si ZDROBIREA INIMII ii sunt indeajuns crestinului pentru A BIRUI TOATE DUHURILE RAUTATII” | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: “Batalia cea mai mare din toate timpurile a fost data pe Cruce” – PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX despre “NEBUNIA CRUCII” in fata DUHULUI SATANIC AL VEACULUI. Cum rascumparam vremea? | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: Experienta SFASIERII LAUNTRICE, ASUMAREA VULNERABILITATII, A RANILOR SI A NEPUTINTELOR in comunitatea Bisericii si in responsabilitatea slujirii preotesti. PUTEREA ADEVARATA IZVORASTE DIN SLABICIUNE. “Menirea noastra nu e de a fi invincibili, ci vul
  8. Pingback: SFANTUL SILUAN despre PĂSTORI si DUHOVNICI si despre CAUTAREA VOII LUI DUMNEZEU. “Toate pacatele si greselile mele au venit pentru ca in ceasul ispitei si nevoilor n-am chemat pe Domnul. MARE PUTERE AU RUGACIUNILE UNUI DUHOVNIC. Daca omul nu spune
  9. Pingback: “ADU-TI AMINTE DE DRAGOSTEA CEA DINTAI” – Parintele Zaharia despre “AVENTURA” CREDINTEI si ETAPELE LUCRARII LUI DUMNEZEU cu noi si in noi (I) | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: “Adu-ti aminte de dragostea cea dintai” (II) – Parintele Zaharia despre DEZNADEJDEA HARICA, “TRANSFORMATORUL DUHOVNICESC” al starilor psihologice si LUPTA de a-L pune pe DUMNEZEU MAI PRESUS DE TOATE | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: INTRĂ ÎNLĂUNTRU ŞI VEI AFLA ODIHNĂ! Scopul si implinirea adevarata a crestinului: AFLAREA ADANCULUI INIMII. Parintele Zaharia ne invata CUM SE POATE APLICA IN VIATA NOASTRA ESENTA INVATATURII SF.GRIGORIE PALAMA. Care sunt caile prin care putem doband
  12. Pingback: RUGACIUNEA LUI IISUS versus YOGA si MEDITATIILE ORIENTALE. Deosebirile ireconciliabile intre budism si crestinism. TREZVIA, OSANDIREA DE SINE si DUREREA INIMII – esentiale in lucrarea personala a CHEMARII NUMELUI DOMNULUI | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: ATINTIREA MINTII SPRE CELE DE SUS si PRIMIREA SMERITA A MUSTRARILOR. Raspunsuri duhovnicesti de la Arhim. Zaharia Zaharou: “Nu ar trebui să ne trăim stările sufleteşti singuri, ci ar trebui să le împărtăşim cu Dumnezeu” | Cuvântul Or
  14. Pingback: MAICA DOMNULUI NE INVATA SA PAZIM IN TACERE COMOARA TAINICA A INIMII. Conferinta de la Alba Iulia a Arhim. Zaharia (AUDIO): “PRIN POSTUL MARE, SPRE ADANCUL INIMII”. Puterea duhovniceasca a starii de continua recunostinta | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: CU O SINGURA INIMA, IN TRUPUL LUI HRISTOS. Cand “darurile unuia devin comoara tuturor”… CHEILE CARE NE DESCHID USA ADANCULUI INIMII | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: Iubind cu “INIMA NOUA” a omului NASCUT DE SUS sau: LEGATURA CU DUMNEZEU ca TEMELIE A RELATIILOR CU APROAPELE – Conferinta de la Cluj a PARINTELUI ZAHARIA ZAHAROU (septembrie 2015; audio, video, text) | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: Raspunsuri duhovnicesti de la PARINTELE ZAHARIA ZAHAROU despre COBORAREA MINTII IN INIMA, lucrarea “preotiei imparatesti” a rugaciunii si plansului pentru oameni, PUTEREA SI MARETIA TAINEI PREOTIEI, insemnatatea POMENIRII NUMELOR LA SFANTA LIT
  18. Pingback: SFANTUL PIMEN CEL MARE al PATERICULUI EGIPTEAN – pilda de discernamant, de iubire si de dorinta arzatoare dupa Dumnezeu “in pustiul arid de iubire, adevar si dreptate al acestei lumi” | Cuvântul Ortodox
  19. Pingback: PLANSUL – INTOARCEREA IN RAIUL DIN CARE NE-AM IZGONIT PRIN RAZVRATIRE – Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea restauratoare a pocaintei (I) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate