FUGA OMULUI DE SINE INSUSI. Mecanismele de aparare in fata… adevarului. Mic indrumar psiho-duhovnicesc de CERCETARE LAUNTRICA

7-03-2012 Sublinieri

fuga de realitate

Fuga de sine insusi

“Pe langa deformarile intentionate, de pervertirea constiintei in folosul viciilor si al patimilor, Sfantul Teofan Zavoratul distinge rataciri neintentionate, abateri fara voie ale constiintei de la dreptate. In ambele cazuri constiinta „se abate de la datoria sa“, si glasul ei slabeste. In locul ei actioneaza puterea uneia sau alteia dintre patimi.

Stiinta confirma prezenta unor metode neconstientizate de prelucrare a informatiei primi­te. Scopul lor este acela de a pastra respectul de sine si parerea pe care obisnuim sa o avem despre noi insine, de a nu ingadui lezarea iubirii de sine si de a dezamorsa momentele traumatizan­te psihologic. Este vorba despre mecanismele de aparare psihologica. Acestea permit eliminarea sau interpretarea specifica a informatiilor neplacute, reducerea la minimum a sentimentului de anxietate care apare in urma constientizarii con­flictului interior.

Pentru prima data mecanismele de aparare au fost descrise in mod stiintific de Sigmund Freud. Acesta le privea ca pe un fenomen pozitiv, care inlatura disconfortul sufletesc. Savantul vienez a ajuns la aceasta concluzie studiind femeile care sufereau de isterie. Anna, fiica lui, presupunea ca mecanismele de aparare sunt mijloace psihologi­ce „de zi cu zi”, care permit neutralizarea senza­tiilor dureroase, prevenirea „deranjamentelor” activitatii psihice si ridicarea capacitatii de re­zistenta a organismului. Oamenii „prost aparati psihic” sunt mai supusi imbolnavirilor conditio­nate de traumele psihice. In mod corespunzator, cei „bine aparati psihic” sunt mai putin influen­tati de socurile psihice.

Spre deosebire de psihanalisti, reprezentan­tii psihologiei umaniste (Abraham Maslow, Carl Rogers s.a.) au observat in mecanismele de apa­rare si aspecte negative: fuga de probleme, im­piedicarea cresterii spirituale s.a.m.d. Intr-ade­var, mecanismele de aparare conserva integrita­tea personalitatii si sanatatea psihica. Pretul este insa „deformarea realitatii, deformarea imaginii „eului”, deformarea perceptiei lumii exterioare”. Mecanismele de aparare „inlantuiesc” ener­gia interioara si seaca de puteri sufletul.

Este general recunoscut faptul ca, daca omul utilizeaza intotdeauna aceleasi mecanisme de aparare, capacitatea lui de adaptare scade. In si­tuatiile neconventionale, cand apararea nu func­tioneaza, el devine inadaptat, vulnerabil si slab launtric. Nivelul anxietatii creste pana la prabu­sirea neuropsihica.

Potrivit Enciclopediei psihoterapeutice contem­porane, toate acestea fac patologice mecanisme­le de aparare. Unele dintre ele stau la baza agre­sivitatii, tentativelor de sinucidere, precum si a dezvoltarii dependentei psihologice de alcool, narcotice si medicamente.

In stiinta se poarta pana acum discutii cu pri­vire la esenta mecanismelor de aparare. Nu exis­ta o lista exhaustiva a lor. Nu toti autorii le definesc in acelasi mod. In orice caz, mecanismele de aparare sunt impartite, la modul relativ, in „su­perioare” („mature”, constructive) si „inferioa­re” („grosolane”, primitive).

Primele sunt uneori pozitive. Astfel, sublima­rea permite canalizarea energiei nerealizate a in­stinctelor biologice (de pilda, a atractiei sexuale) intr-o alta directie (spre creatie, educarea copiilor s.a.m.d.). Atunci, omul care din anumite motive nu isi satisface pornirile sexuale, gaseste o supa­pa pe deplin acceptabila pentru energia nechel­tuita. Aceasta este folosita „in scopuri pasnice”. O analogie indepartata se poate face cu energia nucleului atomic. Bomba atomica distruge orase, centrala atomoelectrica le da lumina. Energia este aceeasi, rezultatele – diferite.

In continuare, va fi vorba exclusiv despre me­canismele de aparare „inferioare”. De pe pozitii­le psihologiei crestine, ele au caracter distructiv: sprijina reprezentarile noastre iluzorii despre noi insine, ignora critica la adresa noastra si ina­busa autocritica, ne lipsesc de vointa si barbatie, impiedica pocainta.

Aici se pune indreptatita intrebare: „Este co­rect sa apreciem fenomenele inconstiente din punctul de vedere al moralei?” La drept vorbind, ele sunt neutre din punct de vedere etic, adica nu se incadreaza in categoriile „bine” – „rau”. Totusi, in Scriptura s-a zis: dupa roadele lor ii veti cunoaste (Matei 7, 20). Avem dreptul sa judecam despre fenomenele naturale, cat sunt ele de bu­ne sau de rele. De exemplu, la auscultatia pul­monara respiratia „curata” este un lucru bun, pe cand ralurile – un lucru rau; temperatura corpo­rala de 36,6 grade este normala, pe cand febra de 40 grade e patologica. Si mecanismele de apara­re se cunosc „dupa roadele lor”.

Acum vom incerca sa descriem si sa interpre­tam pe scurt cele mai cunoscute mecanisme de aparare de nivel inferior. Poate ca pe unii aceasta ii va ajuta sa se pregateasca mai bine pentru spo­vedanie, sa faca lumina in propria lume launtri­ca, in pacatele lor cele cu voie si fara voie, stiute si nestiute, precum si in relatiile lor cu oamenii.

Sa incepem cu proiectia punerea pe seama altcuiva a sentimentelor, motivelor si trasaturilor pe care nu ni le dorim si a caror prezenta in noi nu vrem s-o constientizam. S-a observat ca fie­care vede in aproapele sau in primul rand ceea ce s-a dezvoltat in el insusicoana Man. Stramba, Gorji. Zgarcitul e inclinat sa bage de seama la oameni lacomia, cel agresiv – cruzimea s.a.m.d. Iar perceptia propriului pa­cat se deformeaza. De fapt, pacatul este prezent in noi, dar noi il vedem in ceilalti oameni, nu in noi insine. Judecatile privitoare la pacatele straine se dezvolta rapid pana la stadiul de osandire a omului. Cine stie, poate ca zgarcitul isi banuieste pe nedrept aproapele de lacomie? Lacom e chiar zgarcitul, iar „tap ispasitor” devine aproapele!

Cine le atribuie mereu celorlalti propriile in­susiri urate, vede cu agerime „paiul” din ochiul altuia si nu simte „barna” din ochiul sau (v. Ma­tei 7, 3). Mai mult, destul de des el incearca sa scoata acest „pai” suparator, din cauza caruia nu poate el trai, cu ajutorul propriei „barne”!

Iata un caz caracteristic. Cineva nutreste pu­ternice sentimente de dusmanie fata de altcine­va fara ca acela sa-i dea pretext, dar ii este rusi­ne, din oarecare motive, s-o recunoasca. Atunci isi zugraveste in imaginatie chipul celui pe care il dusmaneste, ii atribuie sentimentele respective „neprietenului” inchipuit si se gandeste ca acela ii e intr-adevar dusman. Iesirea este foarte sim­pla: pentru a se reabilita in ochii celor din jur si a nu-si da in vileag reavointa si ostilitatea fara motiv, trebuie sa-si inventeze un dusman!

Atribuindu-i cuiva propriile noastre [insusiri] si decizii negative, nu le observam, practic le ignoram in noi insine. De pilda, in spatele frazei: „nu poti avea incredere in oameni” se ascunde ade­seori sensul: „eu insumi nu ma dau in laturi sa insel, si ca atare nu am incredere in nimeni; toti oamenii sunt la fel”. Cu cat vedem mai bine pa­catele altora, cu atat mai putin le bagam de sea­ma pe ale noastre. Si daca ne apreciem pe noi in­sine in mod insuficient de obiectiv, asta are loc, in particular, pe socoteala descoperirii fictive in ceilalti a propriilor neajunsuri. Atunci, lumina ca­re este in tine devine intuneric (v. Matei 6, 23). Ea lumineaza, in mod paradoxal, un lucru in cei din jur si totodata inconjura cu o bezna deasa acelasi lucru in noi.

In unele cazuri sunt atribuite insa calitati po­zitive. Asta ne face partiali, lipsiti de obiectivitate si ne impinge sa ne inselam cu privire la oameni. Atunci cand in mintea noastra „recompensam” pe cineva in mod nemeritat cu putere, atractivitate, inteligenta etc, fara sa ne recunoastem no­ua insine aceste insusiri, proiectam. Iar oamenii joaca uneori cu placere nu rolurile proprii, ci ro­lurile straine pe care le asteapta de la ei publicul avid si inselat.

Nu degeaba Hristos chema la vigilenta si aten­tie duhovniceasca: Paziti-va de prorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori (Matei 7,15).

cine, eu? nuuuuCel de-al doilea mecanism de aparare este ra­tionalizarea: inventarea unor explicatii aparente pentru propriile greseli si nereusite. Daca ne in­dreptatim, cautam circumstante atenuante si alibiuri, inima noastra se abate spre cuvinte de vicle­sug ca sa indreptateasca raspunsurile cele din pacate cu oamenii cei ce lucreaza faradelege (Psalmul 140, 4-5). Nascocind explicatii logice sau acoperindu-ne cu motive frumoase, gasim temeiuri ac­ceptabile pentru fapte deloc laudabile. Sa zicem, propria agresivitate este tratata ca activitate in­tensa, indiferenta – ca independenta, zgarcenia – ca economie. Si in felul acesta ne incurajam pro­priile slabiciuni.

Vom ilustra tema data cu doua exemple:

a)    „Fac asta doar spre binele tau”, dam cate­odata asigurari, pe cand de fapt aici se ascunde exact contrarul: „Nu vreau sa mi se faca mie as­ta; vreau chiar sa suferi tu putin”.

b)   Sa zicem ca un medic nu si-a vindecat pa­cientul din cauza incompetentei sale, dar nu se apreciaza in mod critic. Atunci el cauta vinovati: ii reproseaza bolnavului lipsa de disciplina, incalcarea prescriptiilor medicale, da vina pe gra­vitatea bolii, pe lipsa de consistenta a teoriilor stiintifice curente privitoare la ea, pe inexactita­tea analizelor primite s.a.m.d. In orice varianta, vinovatia e alungata de la el, asadar poate trai de acum inainte „cu sufletul impacat“, fara a se in­griji catusi de putin sa isi imbunatateasca nivelul de competenta profesionala.

Un mecanism tipic de aparare este negatia a tot ce ne ameninta prestigiul, submineaza res­pectul decapul in nisip sine, traumatizeaza amorul propriu. Formulele fundamentale sunt aici: „nu e nici un pericol”, „nu se poate asa ceva”, „nu vad, nu aud”, „ce-mi pasa mie… s.a.m.d. In limbajul de zi cu zi asta se cheama „tactica strutului”, ce isi ascunde capul in nisip.

Se poate presupune ca necredinta inconstienta in existenta lui Dumnezeu si in nemurirea sufle­tului reprezinta o forma a negatiei. Intrucat nu se poate dovedi in mod stiintific ca afirmatiile teolo­giei ar fi false, ateismul este credinta ca Dumne­zeu nu exista. Potrivit expresiei lui Viktor Frankl, oamenii sunt mai religiosi decat isi dau seama. De regula, la atei exista o „religiozitate timida necon­stientizata”, o „credinta subconstienta”.

Necredinta inconstienta este caracterizata de faptul ca motivele refuzului de a crede in Dumnezeu nu sunt constientizate. Omul nu intelege de ce i se impotriveste lui Dumnezeu, de ce ii este sila de temele religioase ori nu vrea sa vor­beasca despre ele, sa citeasca Biblia, sa mearga la biserica, sa se roage acasa. Uneori isi bate joc de lucrurile sfinte si le huleste, indreptatindu-se prin aceea ca „inca nu s-a copt pentru asta” si „nu este gata sa duca un mod duhovnicesc de viata”. In spatele acestor argumente tulburi se ascunde dependenta de draci, care il impiedica sa-si vada pacatele si sa se pocaiasca.

„Necredinta inconstienta” nu trebuie con­fundata, se intelege, cu ateismul constient si cu asa-numita necredinta „onesta”, „de buna calita­te”. Aceasta din urma a fost prezenta, de exem­plu, la Apostolul Toma: el voia in primul rand sa se convinga de corectitudinea credintei sale, si odata incredintat nu s-a mai indoit niciodata de ea (v. Ioan 20, 24-29).

Pacatosilor nepocaiti le este mult mai usor sa traiasca fara gandul la Dumnezeu si la rasplati­re. Sa ne amintim cuvintele lui Ivan Karamazov: „Daca Dumnezeu nu exista, totul este permis”. Nu avem nici o raspundere morala fata de ni­meni. Libertatea deplina se justifica pe sine in­sasi! Omul se imbata cu propria autosuficienta si independenta.

In societatea lumeasca, aflata departe de reli­gie, principiul negatiei inconjoara, de regula, si tot ce e legat de sfarsitul nostru. Unii adulti isi bat joc de moarte, o ridiculizeaza, creeaza sau isi insusesc cu bucurie mituri privitoare la nemu­rire, se agata de credinta lor naiva sau fac apel la ea cu orice prilej la indemana. Cei ce raman in aceasta iluzie seamana deseori cu bogatul ne­satios din Evanghelie:

„Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te”. Iar Dumnezeu i-a zis: „Nebune! in aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi?” (Luca 12,19-20).

Refuzul gandului la moarte este uneori atat de puternic, incat oamenii isi fac prognoze si pla­nuri pe termen lung, fara sa ia catusi de putin in calcul voia lui Dumnezeu. Iata de ce ii si gases­te ceasul mortii nepregatiti. Sigmund Freud de­scrie o situatie anecdotica. Sotul ii declara sotiei: „Daca unul dintre noi va muri inaintea celuilalt, probabil ca o sa ma mut la Paris”.

Inca din zorii credintei crestine Apostolul Iacov le facea reprosuri indreptatite celor ce ratio­nau in felul acesta:

Veniti acum cei care ziceti: Astazi sau maine vom merge in cutare cetate, vom sta acolo un an si vom face negot si vom castiga, voi, care nu stiti ce se va intampla maine, ca ce este viata voastra? Abur sunteti, care se arata o clipa, apoi piere. In loc ca voi sa ziceti: Daca Domnul voieste, vom trai si vom fa­ce aceasta sau aceea. Si acum va laudati in trufia voas­tra. Orice lauda de acest fel este rea (Iacov 4,13-16).

Respingerea gandului la moarte are caracter universal. Intr-o masura sau alta ea este ineren­ta oricarui om, mai ales celor tineri, in care forta vitala debordeaza. In unele societati (in cea ame­ricana, de pilda) discutia despre propria moarte este o tema tabu. Aceasta este una dintre cauze­le impietririi duhovnicesti, pustietatii launtrice – si, asadar, ale cresterii nestavilite a numarului omorurilor si sinuciderilor sau ale autodistru­gerii lente prin fumat, alcool, narcotice, abuz de medicamente etc.

In aceasta ordine de idei, sunt interesante concluziile psihiatrei americane Elisabeth Kubler-Ross. Aceasta a lucrat peste 20 de ani cu ca­zuri fara speranta si a descris cinci stadii prin ca­re trece muribundul.

Faza initiala este negarea insusi gandului la moarte. Adeseori, prima reactie a pacientului atunci cand medicul il anunta ca i s-a descope­rit o boala grava este protestul launtric, respin­gerea activa a diagnosticului, refuzul de a crede in el, cererea de a se verifica si corecta „greseala” strecurata.

Si totusi, negarea mortii nu e in stare sa reziste in fata realitatii sfarsitului inevitabil. Respiratia ei amenintatoare il trezeste pe om, il pune fortat fata in fata cu sine insusi, il „intoarce pe dos”. Vine stadiul urii: omul incearca prin propriile sfor­tari sa invinga boala sau macar sa se apere de ea. Dupa aceea se targuieste cu ea – de exemplu, se straduie sa obtina de la Dumnezeu prin ruga­ciuni prelungirea vietii in schimbul pocaintei si al fagaduintei de a face bine. Intelegand ca este absurd si lipsit de sens sa se targuiasca, vazand ca tentativele disperate de a face fata situatiei au „dat faliment”, bolnavul cade in depresie. Inda­ta ce inceteaza sa se mai agate de viata, incepe sa accepte realitatea mortii. Tocmai atunci are loc adevarata minune: sufletul invie, dobandeste o tihna adanca si un teren solid. Pentru negarea mortii nu mai e deja loc.

Daca e crestin, muribundul este convins de dreptatea cuvintelor Apostolului Pavel:

Nimeni dintre noi nu traieste pentru sine si nimeni nu moa­re pentru sine ca daca traim, pentru Domnul traim, si daca murim, pentru Domnul murim. Deci, si daca traim, si daca murim, ai Domnului suntem pururea[1] (Romani 14, 7-8).

Acest pururea este chezasia vie­tii vesnice. Nimic altceva in afara de el nu poate privi in fata rece a mortii.

In acest fel, negarea mortii face un fals servi­ciu: instraineaza de viata. In spatele acestui lu­cru se ascund sinistrele cuvinte ale diavolului: Nu, nu veti muri, ci… veti fi ca niste dumnezei, cu­noscand binele si raul (Facerea 3, 4-5). Biblia tra­teaza aceasta filosofie vicioasa prin virtutea po­menirii mortii: In toate lucrurile tale adu-ti aminte de sfarsitul tau, si in veac nu vei gresi (Sirah 7, 39). Vechiul adevar biblic glasuieste: Niciodata nu se va putea face ca sa ramana cineva pe totdeauna viu si sa nu vada niciodata moartea (Psalmul 48, 8-9).

Fuga in imaginar imbraca deseori forme ex­trem de aberante si de absurde. Cunoscutului fi­losof german Friedrich Nietzsche ii apartine afo­rismul:

Eu am facut asta – zice memoria mea. Nu se poate ca eu sa fi facut asta – zice orgoliul meu, si ramane neinduplecat. Pana la urma ur­mei, memoria cedeaza…”.

Un alt exemplu: sotul se incapataneaza sa nu remarce evidentele semne de infidelitate din partea sotiei. Nu vrea sa le vada, si ca atare „nu le vede”.

Mecanismul de aparare al negatiei este apropi­at de mecanismul refularii [=reprimarii; opus sensului in care se foloseste, gresit, la noi, in limbajul comun, cuvantul, n.n.]. Acesta din urma pur si simplu indeparteaza si tine la distanta de con­stiinta orice eveniment, idee, amintire ingrijora­toare, „inabusind” problema in sine insusi, omul seamana cu un cazan in clocot inchis ermetic. To­tusi, mai devreme sau mai tarziu el „explodeaza” si „opareste” totul in jur [=defulare, n.n.]. Negasind „supapa”, os­tilitatea ascunsa, jignirile neiertate, razbunarea, frica si intristarea impinse in adancul sufletului, mania reprimata rod literalmente personalitatea si devin o „bomba cu explozie intarziata”.

In anumite conditii, produse ale refularii pot fi frigiditatea la femei si impotenta la barbati, procesele oncologice, imbolnavirile psihosoma­tice (astmul bronsic, artrita reumatoida, boala ulceroasa si cea hipertensiva, stenocardia etc), isteria, apatia, diferitele frici (v. cap. 6).

Spre deosebire de refulare, mecanismul de aparare al regresiei il impinge pe adult sa faca pe copilul. Pentru a micsora povara probleme­lor nerezolvate, a inlatura anxietatea launtrica, a inabusi mustrarile de constiinta, a se „relaxa”, este neaparata nevoie ca omul sa se defuleze. As­ta se face cu ajutorul fumatului, bautului, imbui­barii, masturbatiei (onanismului), batailor, cu­vintelor urate, jocurilor de noroc s.a.m.d. Pentru a scapa de stres si de conflictul launtric, oame­nii cad uneori, spre propria lor surprindere, „in mintea copiilor”: isi rod unghiile, isi baga dege­tul in nas, flecaresc, sunt capriciosi, inventeaza, scuipa. Adultii isi demonstreaza intr-adins de­pendenta si neajutorarea, se poarta atat de infantil, incat se coboara pana la nivelul copiilor. Pe scurt, regresia este un mijloc foarte primitiv de a face fata situatiei.

Adoarme pe nesimtite constiinta si alunga­rea din minte a oricarei informatii impartiale sau chinuitoare. Orgoliul ranit, mandria lezata se camufleaza adeseori sub un zambet incordat, silit. Supararea este inlaturata pe calea cugeta­rii la propriile calitati si realizari. Faptele inco­mode sau aducatoare de amaraciune sunt uitate cu usurinta. Cateodata, oamenii nu-si mai amin­tesc de datoriile lor banesti sau de necazurile ca­re le-au fost facute de catre altii.

Asadar constientizarea propriilor pacate es­te insotita de serioase socuri psihice, deoare­ce confruntarea cu sine insusi e dificila psiholo­gic. Omul care se teme de sine insusi nu doreste sa priveasca in propriul suflet. Prorocul David scrie despre aceasta astfel:

El singur se amageste in ochii sai, cand zice ca ar fi urmarind faradelegea si ar fi urand-o. Graiurile gurii lui faradelege si vicle­sug; n-a vrut sa priceapa ca sa faca bine. Faradelege a gandit in asternutul sau, in toata calea cea buna n-a stat si rautatea n-a urat (Psalmul 35, 2-4).

Iata una dintre cauzele nesinceritatii, minciunii in fata ju­decatii constiintei, nazuintei de a ascunde propriile vicii.

Mecanismele „inferioare” de aparare psiho­logica sunt metode inconstiente prin care omul fuge de sine insusi pe calea deformarii realita­tii. Daca datele reale nu pot fi schimbate si ele nu ne convin, raman doua iesiri: fie sa ne schimbam noi insine, fie sa ne izolam printr-o bariera. Me­canismele de aparare indeplinesc tocmai acest rol de tampon. Ele atenueaza impactul situatii­lor psihotraumatizante: ne ajuta sa le negam, sa le uitam, sa le rastalmacim; in fine, sa fugim de ele. Totusi, ascunzandu-ne de faptele care sunt amare pentru amorul nostru propriu, in esenta ii inchidem lui Dumnezeu usa inimii noastre si fugim de noi insine.

Vai de cei ce ascund lui Dumnezeu taina planurilor lor, ca faptele lor sa se faca la intuneric! Vai de cei care zic: „Cine ne vede? Cine ne stie?” – avertizeaza Prorocul Isaia (Isaia 29,15).

Calea radicala de lupta cu mecanismele de aparare psihologica este constientizarea urma­rilor lor pierzatoare si recunoasterea sincera a propriilor neajunsuri. „Barierele de protectie” trebuie „coborate” cu indemanare, pentru a nu-l lasa pe om „golas” fara a-i oferi nimic in schimb si fara a-l invata metodele asceticii ortodoxe. Altminteri, el va ramane singur cu sine insusi – neinarmat si inconjurat de o multime de patimi. Si, dupa cum se stie, unde-i unul, nu-i putere.

Nu este greu sa fugi pentru o vreme de tine insuti; din pacate, este mai complicat sa te in­torci pentru totdeauna. Daca nu se intampla as­ta, omul risca sa se „piarda” de tot.

Pierderea de sine este o cumplita boala du­hovniceasca a omenirii contemporane, pe­deapsa pentru apostazie. Crestinismul con­sidera pacat falsele idealuri si valori ale vietii (goana dupa castig, slava, placeri s.a.m.d.): prie­tenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu (Iacov 4, 4). Toate formele de comportament ale personalitatii bolnave duhovniceste, ce s-a pierdut pe sine, au un numitor comun: ea isi iroseste cu usuratate viata pamanteasca in paguba celei vesnice. De aici iau nastere o dependenta nar­cotica sui generis fata de vicii si o totala degra­dare morala.

„Pierderea de sine” este un fenomen cu ex­trem de multe fatete. Printre semnele lui se afla totala cufundare in problemele material-banesti, pustietatea launtrica, plictiseala, „socul ontolo­gic”. In acest plan, „pierderea de sine” este tere­nul si totalitatea celorlalte boli duhovnicesti, ale caror simptome se manifesta in varii grade.


Pentru completare si o imagine mai intreaga a acestui gen de problematizari duhovnicesti mai adanci, ar fi important de parcurs si macar o parte din urmatoarele articole:

***


Categorii

Ce este pacatul?, Despre inselare, Konstantin V. Zorin, Psihologie si psihoterapie duhovniceasca, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

58 Commentarii la “FUGA OMULUI DE SINE INSUSI. Mecanismele de aparare in fata… adevarului. Mic indrumar psiho-duhovnicesc de CERCETARE LAUNTRICA

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Foarte bun materialul . Multumim fratilor admin !

  2. Liturghia Darurilor mai inainte sfintite

    Evrei 13, 7- 16; II Timotei 1, 8- 18

    7. Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.
    8. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi.
    9. Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri; căci bine este să vă întăriţi prin har inima voastră, nu cu mâncăruri, de la care n-au avut nici un folos cei ce au umblat cu ele.
    10. Avem altar, de la care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului.
    11. Într-adevăr, trupurile dobitoacelor – al căror sânge e adus de arhiereu, pentru împăcare, în Sfânta Sfintelor – sunt arse afară din tabără.
    12. Pentru aceea şi Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit în afara porţii.
    13. Deci dar să ieşim la El, afară din tabără, luând asupra noastră ocara Lui.
    14. Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie.
    15. Aşadar, prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvesc numele Lui.
    16. Iar facerea de bine şi întrajutorarea nu le daţi uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu.

    II Timotei 1, 8- 18

    8. Deci, nu te ruşina de a mărturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus în lanţuri pentru El, ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie după puterea de la Dumnezeu.
    9. El ne-a mântuit şi ne-a chemat cu chemare sfântă, nu după faptele noastre, ci după a Sa hotărâre şi după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor,
    10. Iar acum s-a dat pe faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin Evanghelie.
    11. Spre aceasta am fost pus eu propovăduitor şi apostol şi învăţător al neamurilor.
    12. Din această pricină şi sufăr toate acestea, dar nu mă ruşinez, că ştiu în cine am crezut şi sunt încredinţat că puternic este să păzească comoara ce mi-a încredinţat, până în ziua aceea.
    13. Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus.
    14. Comoara cea bună ce ţi s-a încredinţat, păzeşte-o cu ajutorul Sfântului Duh, Care sălăşluieşte întru noi.
    15. Tu ştii că toţi cei din Asia s-au lepădat de mine, între care Fighel şi Ermoghen.
    16. Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat,
    17. Ci venind în Roma, cu multă osârdie m-a căutat şi m-a găsit.
    18. Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul. Şi cât de mult mi-a slujit el în Efes, tu ştii prea bine.

  3. Hai ca sunteti culmea!

    Atat imi mai ramasase si mie: zidul aista de aparare, mecanismul acesta de protectie imbatabil care a functionat asa de bine pana acum…scumpul meu, dragul meu turn de fildes. Aproape ca uitasem si ca este acolo, era camera aceea mereu sub lacat, in care nu trebuie sa intri niciodata…

    Acu’, acu’ nu mai iaste decat ruine…la carele ma uit si plang, cazut in cea mai neagra desnadejde. Atatia zeci de ani spulberati intr-o clipita…

    😀

  4. Da, ipocrizia, asta ne omoara pe toti. Exista chiar si un fel de ipocrizie care te determina sa incerci sa nu fi ipocrit 🙂

    Complicat …

  5. Aceste rafinate patimi,cred ca le putem ineca mai usor in gandul la moarte. Moartea,nu ca un perete sau perdea,ci ca o fereastra prin care sa privim sau ca o usa prin care sa pasim,cu nadejdea crestina,chiar dincolo de moarte.
    Aceasta idee minunata este redata si in viata Sfantului Antonie cel Mare,Parintele,Parintilor:
    “…Este bine sa ne amintim totdeauna de cuvintele Apostolului care spune:”In fiecare zi,eu mor…”Pentru ca,daca si noi ne-am trai viata in fiecare zi ca si cum am muri in fiecare zi,cu siguranta ca nu vom mai pacatui.Si ceea ce tocmai eu am spus se poate astfel aplica:in fiecare zi cand ne trezim,sa ne imaginam ca nu ne am ridicat din pat si ca am muri.[…]Cand vom gand astfel,nu numai ca nu vom mai pacatui,nici nu vom dori nimic,nici nu vom ura pe nimeni si nici nu vom cauta comori materiale aici,pe pamant…Mai mult, nu vom mai dori nici femeia(:)) si nici nu ne vom mai bucura de vreo placere necuvenita,ci intodeauna ne vom intoarce fata cu disptret de la toate cele lucruri care vor sta in calea mantuirii,traindu-ne viata cu gandul la moarte si anticipand Ziua Judecatii.Pentru ca marea teama de moarte si nelinistea fata de chinurile care ne asteapta pentru pacatele noastre fac sa dispara iluzia placerii,inaltand sufletul nostru atunci cand este inclinat spre pacat”.
    (Everghetinos)

  6. @Alin-7
    “Acu’, acu’ nu mai iaste decat ruine…la carele ma uit si plang, cazut in cea mai neagra desnadejde. Atatia zeci de ani spulberati intr-o clipita…

    Nu prea se vede deznadejdea, caci termini cu 🙂 …

  7. Dacă sufletul nu-mi plânge
    Şi nu-şi simte goliciunea,
    Nu am inima în stare
    Să trăiască rugăciunea.

    Vorbele–mi nu poartă-n ele
    Nici durere nici dorinţă.
    Nici nu cer, nici nu înalţă
    Către cer o suferinţă.

    Dacă nu mă simt nevrednic,
    Plin de tot ce este rău,
    Nu mă raportez la ceia
    Ce î-mi cere Dumnezeu.

    Nu am dobândit în suflet
    O reală referinţă
    La Hristos, la chinul crucii
    Şi la sfânta-i suferinţă.

    N-am simţit nici rostul crucii
    Şi nici dorul mântuirii,
    Nici dorinţa de-a parcurge
    Căile desăvârşirii.

    Sufletul nu-i viu să simtă
    Nici zdrobire, nici povară,
    Nici pericolul din lume,
    Nici din cele ce doboară.

    Nici păcatul nu mă arde
    Şi nici relele trăite
    Şi nici groaza-ne’mplinirii
    Celor viu făgăduite.

    Dacă nu-mi doresc cu sete
    O reală pocăinţă,
    N-am simţit imensul bine
    Ce-l câştig din nevoinţă.

    Tot ce spun e vorbă goală,
    -Fie-n rugă, fie-n lume-,
    Care nu are puterea
    De-a convinge, (nici în mine).

    Cum o să conving eu cerul,
    Că doresc cu’adevărat,
    Să devin curat şi vrednic
    Când n-am frică de păcat ?

    Când privesc desăvârşirea
    Ca pe-un lucru cu putinţă,
    Dobândit şi dobândibil
    FĂRĂ culmi de nevoinţă.

  8. @Hrisanti:

    Mila Domnului mai mare fu decat desnadejdea mea.

    @Lucian:

    Exista chiar si o ipocrizie a celui care stie ca este ipocrit dar incearca sa para ca nu este, insa niciodata nu poate fi sigur ca ii reuseste pe deplin. Deci omu’ asta isi pune si problema asta. Si atunci devine inca si mai ipocrit si “se preface” ca e ipocrit dar o face in asa fel incat lumea sa sesizeze ca se preface si drept urmare sa traga concluzia ca e numa o “prefacatorie” si omul de fapt nu numa’ ca nu este ipocrit dar este chiar smerit, in ascuns.

    Nici nu stiti cat de greu iaste.

  9. Pingback: Judecata Iubirii parintesti – “adanca pana in adancul inimii noastre”. DAR NOI… AVEM INIMA DE FII? ALEGEM INCREDEREA SAU INCRANCENAREA? -
  10. Pingback: Konstantin V. Zorin: LA CE AR PUTEA FOLOSI BOALA SI SUFERINTA? SITUATIILE LIMITA SI CERCETAREA PRONIEI DUMNEZEIESTI -
  11. Pingback: Parintele Melchisedec Ungureanu (Man. Lupsa) – raspunsuri esentiale (1): CUM SA NE LARGIM INIMA? DE CE NU IL GASIM PE DUMNEZEU, CU CE SA INCEPEM? -
  12. Pingback: CONSTIINTA si NESIMTIRE -
  13. Pingback: “SCOALA-TE SI UMBLA!” De ce trebuie sa pretuim totusi… sanatatea? CUM SE TRATEAZA SI SE VINDECA DE BOLI CREDINCIOSII ORTODOCSI? -
  14. Pingback: Doua caderi: Petru si Iuda. O singura ridicare. MANDRIA NU NE LASA SA PRIMIM IERTAREA SI NE DUCE LA DEZNADEJDE -
  15. Pingback: Parabola bogatului caruia i-a rodit tarina. TALCUIRE ACTUALA SI PROFUNDA A PR. GHEORGHE HOLBEA: “Momentul adevarului este cel in care ramanem cu noi insine”. VIATA – SIMULACRU si CULCUSIRE IN VREMELNICIE? (video) -
  16. Pingback: PREDICI AUDIO LA ANUL NOU, TAIEREA IMPREJUR SI PUNEREA NUMELUI DOMNULUI (Parintele Sofian, IPS Bartolomeu, Parintii Mihail, Nectarie, Hrisostom, Ciprian): CEAS DE BILANT SI PRIMENIRE DUHOVNICEASCA -
  17. Pingback: BOTEZUL SI POCAINTA: “Drepte faceti cararile Lui!” -
  18. Pingback: Dmitri Avdeev: PSIHOTERAPIA – ABORDAREA ORTODOXA -
  19. Pingback: “INVREDNICESTE-MA, DOAMNE, SA TE BUCUR SI EU CU INTOARCEREA MEA!”. Cand uitam ca suntem fii risipitori sau uitam cum ne iubeste si ne asteapta Tatal… ISPITELE CRESTINULUI – INTRE OBRAZNICIE SI DEZNADEJDE -
  20. Pingback: Sfantul Ignatie Briancianinov – VEDEREA PACATULUI PROPRIU -
  21. Pingback: VEACUL ANTIHRISTIC AL MINCIUNII. Cand si cum ne mintim singuri? -
  22. Pingback: Mitropolitul Antonie de Suroj despre APARAREA DE SUFERINTA ALTORA: Cum sa ne educam inima pentru a o face VIE? -
  23. Pingback: “IUBIREA INVINGE MOARTEA”. PARINTELE STANILOAE despre REINCARNARE, SIMTUL TAINEI, comuniune, satul traditional, Filocalie, RABDARE SI IUBIRE, sensul mortii si VALOAREA PERSOANEI (video inedit din Arhiva TVR) -
  24. Pingback: Parintele Ioan Buliga: ROBIA DIN IADUL ZAVISTIEI. Cum ajungem ucigasi precum CAIN si cum putem infrunta duhovniceste greutatile vietii? -
  25. Pingback: INVITATIA LA NOBLETE SI TRAGICUL NOSTRU REFUZ COTIDIAN/ Care este cel mai puternic cuvant?/ RUGACIUNEA LUI IISUS – SCUT VITAL SI LEAC DUMNEZEIESC/ De cate ori sa ne spovedim?/ INIMA DE MAMA SAU DUREREA DE A IUBI (Recomandari duhovnicesti) - Recomand
  26. Pingback: “Inceteaza a te mai indreptati in pacate si ocupa-te de orbirea ta!“ AMAGIRILE CARE NE TIN ORBI SI CAPTIVI IN SOMNUL ADANC AL PACATULUI -
  27. Pingback: Avva Efrem Filotheitul despre STRIGATUL CONSTIINTEI si VIATA DUPA MOARTE. “Sa traim viata dupa cuviinta, sa intram in randuiala, pentru ca nu stim daca vom apuca ziua de maine” -
  28. Pingback: POGORAREA DUHULUI SFANT (CINCIZECIMEA). Predici si cantari audio si video -
  29. Pingback: VINDECAREA SLUGII SUTASULUI – paganul care “a stiut de durerea aproapelui”, care si-a ascultat CONSTIINTA, implinind “legea firii” si il bucura pe Dumnezeu cu SMERENIA CREDINTEI sale. PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate