INSELARI SUBTILE, DAR MORTALE IN VIATA DUHOVNICEASCA: Cum poate fi confundat harul cu stari sufletesti in Rugaciunea lui Iisus? Poate ajunge chiar impartasirea sa hraneasca ratacirile noastre, cand uitam scopul Sfintelor Taine?

“Bietele suflete ajung să-şi trăiască viaţa lumească şi egoismul cu o fervoare şi justificare religioasă! Îşi închipuie că, dacă sunt morali sau reacţionează emoţional la credinţă, îşi lucrează mântuirea…”

***

Ar fi important de (re)citit:

***

Simţământul propriei vrednicii este un lucru foarte primejdios. Cuvenita rânduială lăuntrică care trebuie sa insoţească săvârşirea Rugăciunii lui Iisus. Despre iconomia dumnezeiască. Avertisment impotriva înşelării care urmează săvârşirii gresite a Rugăciunii lui Iisus.

“De unde aţi scos că eu incuviinţez simţământul propriei vrednicii? Niciodată nu l-am incuviinţat şi nu pot să-l incuviinţez. Acesta este un lucru foarte primejdios. Cine se simte vrednic de tot dispretul, ca unul ce s-a injosit singur prin răutatea sa şi a devenit mai prejos de orice injosire, simte in chip mântuitor această vrednicie a sa. Orice alt simţământ al propriei vrednicii este pierzător. Cât de mare era Apostolul Pavel? Şi totuşi, el şi-a definit propria vrednicie aşa: „Eu sunt cel dintâi dintre păcătoşi”. Iar de noi ce să mai vorbim?! Nu, nu: sa nu primiţi acest simţământ! Oare nu este el una dintre pricinile pentru care nu aveţi căldură, lacrimi şi umilintă? Alături de el stă simţământul dreptăţii proprii, care mi s-a şi părut că este in dumneavoastră. Aici de care plâns mai poate să fie vorba? Aţi ajuns mare şi tare, toată lumea să ia poziţie de drepţi!

Intrebaţi din ce pricină vine inşelarea la lucrătorii Rugăciunii lui Iisus. Nu rugăciunea este vinovată, ci felul săvârşirii ei — şi vorbesc aici de cel infăţişat in Filocalie. Acest fel de a face Rugăciunea lui Iisus trebuie folosit sub indrumarea unui om incercat şi sub ochii lui. Cine se apucă singur de el, călăuzindu-se doar după descrierea lui, nu poate să scape de inşelare. Acolo este descrisă doar partea din afară a lucrării, iar ceea ce trebuie adăugat de către un stareţ văzător pentru implinirea rânduielii  launtrice nu se vede. Cel ce se indeletniceşte cu această lucrare fără indrumător rămâne, fireşte, doar cu lucrarea dinafară: indeplineşte strict ce s-a poruncit cu privire la poziţia corpului, la respiraţie şi la privirea la inimă. Intrucat metodele de acest fel pot să ducă, bineinţeles, la o anumită treaptă de concentrare  a atenţiei şi de căldură, el, neavând un indrumător de nădejde, care să-i spună ce preţ şi ce insemnătate are schimbarea ce se petrece in el, ajunge sa creadă că tocmai asta este ceea ce caută, adică să creadă că l-a adumbrit harul, în timp ce harul incă nu-i acolo, şi incepe să i se pară că are harul, deşi nu-l are.

Tocmai aceasta e inşelarea, care după aceea strâmbă toată curgerea vieţii lui lăuntrice de după aceea. Iată de ce vedem că stareţii de acum sfătuiesc să nu ne apucăm deloc de asemenea metode, din pricina primejdiei ce vine din partea lor. Ele nu pot aduce ca atare nimic haric, pentru că harul nu este condiţionat de nimic exterior, ci se pogoară doar asupra rânduielii lăuntrice potrivite. Rânduiala lăuntrică potrivită atrage şi fără ele lucrarea harului. Această rânduială este ca, făcând Rugăciunea lui Iisus, să umbli inaintea lui Dumnezeu, incălzind simţămintele evlaviei şi fricii de Dumnezeu, fără să fii ingăduitor cu tine insuţi in vreo privinţă, să asculţi de conştiinţa ta intotdeauna şi in toate şi s-o păzeşti nepătată şi impăcată, şi să incredinţezi in mâinile lui Dumnezeu toată viaţa ta — şi cea lăuntrică, şi cea dinafara. Harul lui Dumnezeu, venind la vremea potrivită, aprinde in inimă focul duhovnicesc contopind aceste elemente duhovniceşti, iar focul acesta slujeşte drept mărturie a prezenţei harului in inimă. Pe această cale este greu să cazi in părere, dar şi aici este mai bine să ai un indrumător care să-ţi vadă faţa şi să-ţi audă glasul, deoarece faţa şi glasul dau in vileag ce e inăuntru.

Intrebaţi ce inseamnă iconomie. Păi, economie. In gospodărie, economia inseamnă să ai grijă să fie indestulare in toate privinţele. Prin Intrupare, pătimiri, moartea pe cruce, Inviere şi Inălţare, prin trimiterea Sfântului Duh şi prin Intocmirea Sfintei Sale Biserici, Domnul Mântuitorul a pregătit tot ce este de trebuinţă pentru mântuirea noastră nu numai indestul, ci cu prisosinţă. Această pregătire, dimpreună cu toate cele pregătite, se şi numeşte iconomie a mântuirii. Cei ce caută mântuirea se folosesc de această iconomie şi primesc fără impiedicare tot ce trebuie pentru mântuire. Vistieria acestei iconomii este Sfânta Biserică; iconomii sunt preoţii şi arhiereii; vasul in care se primesc  cele dăruite este inima pocăită şi credincioasă. Cei care au primit din această iconomie cele de trebuinţă trebuie să aducă roade — de treizeci, de şaizeci sau de o sută de ori, fiecare după puterea sa. Cei ce nu aduc nici o roadă sunt osândiţi şi aruncaţi in foc. Roadele sunt aduse prin viaţa potrivită cu credinţa şi in duhul ei.

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, Despre felurite probleme de credinta si viata, Editura Sophia, 2012)

***

CALEA ORTODOXA

Sfintele Evanghelii ne relatează că în faţa lui IISUS orice om se afla pe sine, aşa cum era.

[…]

Ortodoxia este o lucrare lăuntrică, de unire a omului, cu duhul şi cu trupul, cu Dumnezeu, întru Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt.

Această lucrare a fost propovăduită de Mântuitorul, Sfinţilor Apostoli, care au împlinit-o şi dăruit-o desăvârşit  urmaşilor lor, episcopii şi preoţii. Ei nu au dăruit separat Sfintele Taine de lucrarea lăuntrică, harul slujirii preoţeşti de cel al lucrării lăuntrice; Sfintele Taine nasc, hrănesc şi desăvârşesc starea lăuntrică, sălăşluirea Împărăţiei lui Dumnezeu întru noi. Toate darurile duhovniceşti sunt date spre împlinirea desăvârşirii lăuntrice a creştinilor. Căci ordinea zidirii aceasta este: întâi – cea nevăzută, apoi – cea văzută. Partea noastră nevăzută este în lăuntrul nostru. Acolo începe lucrarea harului şi se arată, apoi, în trup.

Toată înfăţişarea din afară a Sfintei Biserici a fost dată spre călăuzirea sufletelor dinspre lume spre adâncul inimii, ca indicatoare spre viaţa lăuntrică: icoana, cântarea, rugăciunea publică şi toată arta liturgică îmbie omul prin simţurile sale fireşti spre viaţa duhovnicească, lăuntrică, a duhului: cheamă mintea spre îngenunchere la picioarele Mântuitorului, acolo unde aşteaptă El: în adâncul de taină al inimii. Toate lucrările văzute ale Bisericii sunt ca un pridvor şi o pregustare ale adevăratei vieţi creştine.

Dar, din pricina lucrării vrăjmaşului diavol şi din slăbirea credinţei noastre, după o vreme, preoţia a început să se rupă de lucrarea lăuntrică şi, odată cu această ruptură, s-a creat o distanţă, pe care vremea a tot lărgit-o, între împărtăşirea Tainelor şi scopul acestei împărtăşiri: Sfintele Taine s-au izolat de lucrarea lăuntrică pentru că elementul de legătură, preotul, a încetat să fie un cunoscător viu şi un călăuzitor încercat al vieţii lăuntrice. El a ajuns ori cărturar, ori ţiitorul pungii, iconomul exclusiv al celor exterioare.

Viaţa lăuntrică a fost înlocuită cu morala ori pietismul; Duhul Sfânt – cu exerciţiul facultăţilor omeneşti fireşti, raţiunea şi simţirea, adică s-a ajuns la înlocuirea vieţii duhovniceşti cu cea sufletească.

E ca şi cum fiul risipitor din parabolă, auzind din adâncul inimii sale chemarea Acasă, la dragostea Tatălui, nu s-ar ridica şi porni la drum, ci ar rămâne la porci, meditând şi plângând, analizând şi simţind acea chemare până la sfârşitul vieţii… Deci o credinţă fără putere de ridicare şi umblare…

Moralismul este o raţionalizare a credinţei, iar pietismul o sentimentalizare a ei. În ambele sufletul stă pe loc şi-şi închipuie că merge. Şi, lucru înfricoşător: Tainele cele Sfinte ajung, în credinţa acestor oameni, să hrănească această stare!

Bietele suflete ajung să-şi trăiască viaţa lumească şi egoismul cu o fervoare şi justificare religioasă! Îşi închipuie că, dacă sunt morali sau reacţionează emoţional la credinţă, îşi lucrează mântuirea.

Nu putem numi Ortodoxie această stare de înşelare şi nici păstori pe slujitorii ei: ar fi păcat împotriva Duhului Sfânt, căci i-am atribui aceste roade; şi, cum a spus Mântuitorul, via nu rodeşte spini.

AM SCRIS ACESTE RÂNDURI CA SĂ NE FERIM DE ACEASTĂ ISPITĂ şi de ACEST PĂCAT FUNDAMENTAL AL VREMII NOASTRE: de a numi Ortodoxie ceea ce nu este Ortodoxie, chiar dacă are înfăţişarea ei. Căci se vădeşte în ea lipsa şi a intenţiei şi a puterii de a scoate sufletul afară din Sodoma acestei lumi.

Cine nu se duce la Biserică pentru a afla şi lucra lepădarea de sine şi unirea cu Hristos nu va afla nici Ortodoxia. Dar va afla, din păcate, o „ortodoxie” care îl poate amăgi şi adormi duhovniceşte cu totul… Căci lumea, cu potopul ei de răutăţi, te poate pune pe gânduri… Dar falsa ortodoxie îţi poate amorţi pe veci orice nelinişte bună a sufletului.

Integral la:

Legaturi:

***

***

***