Intre CRUCEA REALITATII si bucuriile straine ale INCHIPUIRII

CREDINTA VIABILA SI FALSA CONSTIINTA DE SINE

Avem nevoie de o credinţă viabilă: să credem neţărmurit, chiar împotriva evidenţelor pe care le oferă lumea empirică, aliată cu înţelepciunea „veacului acestuia“, dar fără nesăbuinţa care, neştiindu-şi şi neacceptându-şi limitele, nu este în stare să facă mare lucru. Există un lucru care ne lipseşte adeseori, cu toate că nu suntem conştienţi de aceasta: dreapta socotinţă, un bun contact cu lumea şi, mai ales, cu propriul nostru suflet. Ceea ce în limbaj teologic s-ar chema dreapta socotinţă, deosebirea duhurilor, trezvie, se numeşte în limbaj laic conştientizare de sine. În lipsa ei îmi închipui, adesea, că sunt altceva decât sunt, de fapt. Fie mai mult, fie mai puţin, dar întotdeauna astfel încăt să îmi găsesc scuze sau justificări ale propriului comportament, ale modului meu de a fi şi de a relaţiona cu ceilalţi.

„Cand ne mintim si in legatura cu propria noastra suferinta sau cu propriile ispite, pe care refuzam sa ni le asumam, bravand cum putem mai bine“. Aceasta falsă conştiinţă de sine ne îndreaptă către un comportament neadecvat, atât făţă de noi, cât şi cu cei din preajma noastră care ar avea nevoie de ajutorul nostru. Lucrarea diavolului, pe care însă noi o acceptăm în mod liber (să nu uităm niciodată asta şi să nu punem pe seama lui ceea ce noi facem neobligaţi de ceva sau cineva), este să ne îndepărteze de la acele lucruri care ne-ar putea mântui.

Cu cât încrederea în noi înşine, bravada, închipuirea de sine este mai mare, cu atât sarcina satanei este mai uşoară. Ne e frică, ruşine, scârbă să ne acceptăm propriul eu, cel compus din atâtea nimicnicii, răutăţi, neputinţe şi tinzând mereu către zădărnicii. Pe unul ca acesta îl dosim nu doar de prieteni sau de duşmani, ci şi de noi înşine. Şi atunci, pur şi simplu, printr-o acţiune ascunsă şi perversă a minţii, ne închipuim că suntem altceva decât suntem de fapt. Chiar dacă nu trăim complet liniştiţi cu această închipuire de sine, căci adevărul, ascuns în noi înşine, răzbate din când în când la lumină, o preferăm totuşi războiului inconfortabil şi dificil cu noi înşine.

Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur despre conştiinţa umană că este cel mai nemitarnic şi mai nemilos judecător al nostru, că în faţa ei nu putem minţi, că ea ne spune întotdeauna adevărul despre noi înşine, adevăr care ne scoate din facerea răului şi ne îndreaptă spre bine. În conştiinţă, se vede pur şi simplu chipul divin din om. Există însă, şi această perspectivă sumbră este întrevăzută şi de Sfântul Ioan, posibilitatea pervertirii conştiinţei, astfel ca aceasta să nu mai emită semnalele corecte, să nu te mai scoată din rătăcire, iar omul acela devine atunci, cu desăvârşire, pierdut. Chiar dacă conştiinţa poate fi înfrântă, ea nu dispare cu totul, cât timp suntem vii. Manifestarea ei ascunsă se vede, atât după învăţătura duhovnicească, cât şi după ştiinţa profană a psihologiei, în dereglările psihismului nostru: depresii, schizofrenii etc.

În toate cazurile în care nu avem suficient discernământ duhovnicesc ca să înţelegem realitatea, fie a noastră, fie a celor din jurul nostru, căci suntem mai superficiali decăt ne îngăduie Dumnezeu să fim, nu facem decât să respingem Crucea mântuitoare cu care ne îmbie Hristos. Să nu uităm că întotdeauna crucea este adânc înfiptă în pământ, adică în realitatea crudă din jurul nostru şi din noi înşine. De aceea, de câte ori ne rugăm şi îi cerem lui Dumnezeu diferite daruri duhovniceşti, smerenie, curăţie, blândeţe, milostivire, dragoste, şi orice ni se pare nouă că e bun spre mântuirea noastră, să punem înainte de toate cererea de discernământ duhovnicesc, căci în lipsa lui toate celelalte sunt greşit orientate şi nu valorează nimic.

Paul Curca

***

SAMANTA BUCURIEI SI RODUL DURERII INIMII

“Citind reactia lui R. B., care de altfel pare un un suflet foarte cald si bun, mi-am dat seama cat de periculos este totusi entuziasmul lipsit de discernamant si de indrumare pentru inceputul vietii duhovnicesti. Cum realitatea unor firave experiente duhovnicesti se poate confunda si asimila cu trairile cele mai profunde si mai inalte, despre care citind prin carti ne inflacareaza imaginatia si inchipuirea. Intamplarea aceea – care descrie fapta de milostenie a “unui om cu o conditie materiala peste medie” – chiar daca n-a fost traita chiar de el, ci e o “intamplare patita de cineva, acum, de curand“- sau poate si pe aceasta a citit-o pe undeva, pe la Bastovoi sau prin alte parti – este clar ca l-a impresionat si s-a regasit pe sine in trairile descrise in istorioara. Nu neaga nimeni autenticitatea bucuriei celui ce daruieste “fara sa astepte nimic in schimb” si mai ales cand acest lucru se intampla pentru prima oara. “Daruind vei dobandi“. Dar ce nu stie el este ca bucuria aceasta nu este decat cel mai fraged lastar al vietii duhovnicesti, si nu este rasplata faptei daruirii, ci fapta daruirii s-a savarsit datorita unei chemari launtrice, a unei soapte nevazute care a miscat pe moment inima, si care este glasul botezului, trezirea harului si iesirea lui din adancul in care l-am tinut vreme indelungata ascuns. Aceasta experienta inedita si bucuria care o insoteste nu e rodul faptei noastre, ci este samanta pe care o arunca Semanatorul. De acum incolo si pana la sfarsitul vietii noastre se va vedea ce facem noi cu aceasta samanta: o vom aseza la marginea drumului, o vom pune pe loc pietros sau vom lasa spinii si maracinii sa o inabuse? Sau o vom pune pe pamant bun pentru a aduce rod mult?

Iar a o pune in pamant bun inseamna aceasta: ca aceasta samanta – chemare nascuta la un moment dat din adancul uitat al fiintei noastre sa trezeasca in noi un cuget smerit si o inima infranta. Adica bucuria aceasta isi arata rodul daca trezeste in noi smerita, adanca si dureroasa intrebare: ce am facut cu viata mea pana acum? Pe ce cai straine si ratacite am umblat? Prin ce minune Dumnezeu a mai miscat o inima ce demult statea in impietrire si in inselare? Cum voi putea sa rascumpar timpul pierdut?

Dar daca bucuria aceasta se va insoti cu un entuziasm si o inflacarare a inchipuirii, dandu-i triumfalist o dimensiune improprie, confundand-o cu marile si adancile trairi a celor ce au dus o vreme indelungata greaua osteneala a Crucii, facandu-ne sa exclamam exaltandu-ne: “O, risipire preaimbogatitoare” si sa vorbim analogic de Sfintii Mucenici, de “eruptia de iubire care in jurul lui pe unii ii adapa, de la altii se adapa ea insasi, iar pe altii ii parjoleste”, atunci lucrurile se complica. Aici se potriveste cuvantul: cand tanarul vrea sa se inalte la Cer, tu sa-l tragi de picior pe pamant. Chiar cu riscul ca acesta sa sara ca ars si sa te acuze de “neincrederea ta ucigatoare” care tinde sa-i taie aripile cu care s-ar fi inaltat la cerul amagirilor. Mai buna este, la aceasta varsta, neincrederea in sine, decat increderea “nesabuita si cutezatoare” care te duce la amagire.

Sau, dupa cum spune si Sfantul Ioan Scararul, si anume ca printre ascultatorii incepatori se strecoara un lup rapitor, care ii face ca atunci cand citesc despre rugaciunea neincetata, bucuria plansului, despre a sta cu mintea in inima, sa li se inflacareze inchipuirea si, confundandu-si micile lor trairi cu aceste experiente ale maturitatii duhovnicesti, ii face sa se creada chemati si sa-si doreasca sa se rupa de obste si sa plece singuri in pustie, uitand ca, de fapt, tocmai purtarea crucii supunerii, taierea voii, rabdarea necazurilor, a nedreptatilor de tot felul, contactul cu raul, il fac pe om sa se smereasca, sa se biruiasca pe sine si astfel sa dobandeasca o inima indurerata, mahnita pentru care plansul si durerea sa devina o realitate de neinlaturat.

P.S.: Alatur un gand care se potriveste in context: Este stiut ca nu se cuvine crestinului sa se planga. Dar ii este propriu sa planga si sa deplanga. Sa deplanga raul care ne inconjoara de pretutindeni, atat din afara cat si dinauntru, si sa planga sub povara lui. Caci nu scrie “Veniti la Mine cei neafectati si fericiti…”, ci este scris “Veniti la Mine cei osteniti si impovarati..”. Nimeni sa nu creada ca e mai presus de realitatea in mijlocul careia traim si ca poate placea lui Dumnezeu fara sa-si asume responsabil lumea in durerea inimii, caci va auzi “Plecati de la Mine ca nu va cunosc pe voi”.

Pr. Radu