Intre CRUCEA REALITATII si bucuriile straine ale INCHIPUIRII

12-09-2008 Sublinieri

biserica-palama_cruce-altar

Am ales sa includem intr-un singur articol doua comentarii recente la una dintre meditatiile noastre duhovnicesti de saptamana trecuta: Sfantul Prooroc Moise si Dumnezeul imposibilului, primul apartinand fratelui Paul Curca, iar cel de-al doilea – care glosa pe marginea unui alt comentariu – unui alt cititor al nostru, care a semnat pr. Radu. Le-am strans impreuna pentru ca abordeaza foarte pertinent, fiecare din unghiul sau, aceasi problema, ridicata si de eseul nostru, anume realismul duhovnicesc ca parte integranta a credintei, pus in opozitie cu mecanismele obisnuite ale firii cazute de “aparare” in fata Crucii realitatii. Socotim ca aceste meditatii ale fratilor nostri sunt in duhul si in cugetul Parintilor Bisericii si sunt foarte nimerite ca pregatire de Praznicul Inaltarii Sfintei Cruci, urmarind sa ne ajute sa intelegem mult mai aproape de concretul vietii si psihologiei noastre, o modalitate de a ne asuma cu adevarat Crucea de fiecare zi:

rastignirea-07.jpg

CREDINTA VIABILA SI FALSA CONSTIINTA DE SINE

Avem nevoie de o credinţă viabilă: să credem neţărmurit, chiar împotriva evidenţelor pe care le oferă lumea empirică, aliată cu înţelepciunea „veacului acestuia“, dar fără nesăbuinţa care, neştiindu-şi şi neacceptându-şi limitele, nu este în stare să facă mare lucru. Există un lucru care ne lipseşte adeseori, cu toate că nu suntem conştienţi de aceasta: dreapta socotinţă, un bun contact cu lumea şi, mai ales, cu propriul nostru suflet. Ceea ce în limbaj teologic s-ar chema dreapta socotinţă, deosebirea duhurilor, trezvie, se numeşte în limbaj laic conştientizare de sine. În lipsa ei îmi închipui, adesea, că sunt altceva decât sunt, de fapt. Fie mai mult, fie mai puţin, dar întotdeauna astfel încăt să îmi găsesc scuze sau justificări ale propriului comportament, ale modului meu de a fi şi de a relaţiona cu ceilalţi.

Cand ne mintim si in legatura cu propria noastra suferinta sau cu propriile ispite, pe care refuzam sa ni le asumam, bravand cum putem mai bine“. Aceasta falsă conştiinţă de sine ne îndreaptă către un comportament neadecvat, atât făţă de noi, cât şi cu cei din preajma noastră care ar avea nevoie de ajutorul nostru. Lucrarea diavolului, pe care însă noi o acceptăm în mod liber (să nu uităm niciodată asta şi să nu punem pe seama lui ceea ce noi facem neobligaţi de ceva sau cineva), este să ne îndepărteze de la acele lucruri care ne-ar putea mântui.

Cu cât încrederea în noi înşine, bravada, închipuirea de sine este mai mare, cu atât sarcina satanei este mai uşoară. Ne e frică, ruşine, scârbă să ne acceptăm propriul eu, cel compus din atâtea nimicnicii, răutăţi, neputinţe şi tinzând mereu către zădărnicii. Pe unul ca acesta îl dosim nu doar de prieteni sau de duşmani, ci şi de noi înşine. Şi atunci, pur şi simplu, printr-o acţiune ascunsă şi perversă a minţii, ne închipuim că suntem altceva decât suntem de fapt. Chiar dacă nu trăim complet liniştiţi cu această închipuire de sine, căci adevărul, ascuns în noi înşine, răzbate din când în când la lumină, o preferăm totuşi războiului inconfortabil şi dificil cu noi înşine.

Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur despre conştiinţa umană că este cel mai nemitarnic şi mai nemilos judecător al nostru, că în faţa ei nu putem minţi, că ea ne spune întotdeauna adevărul despre noi înşine, adevăr care ne scoate din facerea răului şi ne îndreaptă spre bine. În conştiinţă, se vede pur şi simplu chipul divin din om. Există însă, şi această perspectivă sumbră este întrevăzută şi de Sfântul Ioan, posibilitatea pervertirii conştiinţei, astfel ca aceasta să nu mai emită semnalele corecte, să nu te mai scoată din rătăcire, iar omul acela devine atunci, cu desăvârşire, pierdut. Chiar dacă conştiinţa poate fi înfrântă, ea nu dispare cu totul, cât timp suntem vii. Manifestarea ei ascunsă se vede, atât după învăţătura duhovnicească, cât şi după ştiinţa profană a psihologiei, în dereglările psihismului nostru: depresii, schizofrenii etc.

În toate cazurile în care nu avem suficient discernământ duhovnicesc ca să înţelegem realitatea, fie a noastră, fie a celor din jurul nostru, căci suntem mai superficiali decăt ne îngăduie Dumnezeu să fim, nu facem decât să respingem Crucea mântuitoare cu care ne îmbie Hristos. Să nu uităm că întotdeauna crucea este adânc înfiptă în pământ, adică în realitatea crudă din jurul nostru şi din noi înşine. De aceea, de câte ori ne rugăm şi îi cerem lui Dumnezeu diferite daruri duhovniceşti, smerenie, curăţie, blândeţe, milostivire, dragoste, şi orice ni se pare nouă că e bun spre mântuirea noastră, să punem înainte de toate cererea de discernământ duhovnicesc, căci în lipsa lui toate celelalte sunt greşit orientate şi nu valorează nimic.

Paul Curca

***

simon-cireneanul-il-ajuta-pe-iisus-sa-duca-crucea.jpg

SAMANTA BUCURIEI SI RODUL DURERII INIMII

“Citind reactia lui R. B., care de altfel pare un un suflet foarte cald si bun, mi-am dat seama cat de periculos este totusi entuziasmul lipsit de discernamant si de indrumare pentru inceputul vietii duhovnicesti. Cum realitatea unor firave experiente duhovnicesti se poate confunda si asimila cu trairile cele mai profunde si mai inalte, despre care citind prin carti ne inflacareaza imaginatia si inchipuirea. Intamplarea aceea – care descrie fapta de milostenie a “unui om cu o conditie materiala peste medie” – chiar daca n-a fost traita chiar de el, ci e o “intamplare patita de cineva, acum, de curand“- sau poate si pe aceasta a citit-o pe undeva, pe la Bastovoi sau prin alte parti – este clar ca l-a impresionat si s-a regasit pe sine in trairile descrise in istorioara. Nu neaga nimeni autenticitatea bucuriei celui ce daruieste “fara sa astepte nimic in schimb” si mai ales cand acest lucru se intampla pentru prima oara. “Daruind vei dobandi“. Dar ce nu stie el este ca bucuria aceasta nu este decat cel mai fraged lastar al vietii duhovnicesti, si nu este rasplata faptei daruirii, ci fapta daruirii s-a savarsit datorita unei chemari launtrice, a unei soapte nevazute care a miscat pe moment inima, si care este glasul botezului, trezirea harului si iesirea lui din adancul in care l-am tinut vreme indelungata ascuns. Aceasta experienta inedita si bucuria care o insoteste nu e rodul faptei noastre, ci este samanta pe care o arunca Semanatorul. De acum incolo si pana la sfarsitul vietii noastre se va vedea ce facem noi cu aceasta samanta: o vom aseza la marginea drumului, o vom pune pe loc pietros sau vom lasa spinii si maracinii sa o inabuse? Sau o vom pune pe pamant bun pentru a aduce rod mult?

Iar a o pune in pamant bun inseamna aceasta: ca aceasta samanta – chemare nascuta la un moment dat din adancul uitat al fiintei noastre sa trezeasca in noi un cuget smerit si o inima infranta. Adica bucuria aceasta isi arata rodul daca trezeste in noi smerita, adanca si dureroasa intrebare: ce am facut cu viata mea pana acum? Pe ce cai straine si ratacite am umblat? Prin ce minune Dumnezeu a mai miscat o inima ce demult statea in impietrire si in inselare? Cum voi putea sa rascumpar timpul pierdut?

Dar daca bucuria aceasta se va insoti cu un entuziasm si o inflacarare a inchipuirii, dandu-i triumfalist o dimensiune improprie, confundand-o cu marile si adancile trairi a celor ce au dus o vreme indelungata greaua osteneala a Crucii, facandu-ne sa exclamam exaltandu-ne: “O, risipire preaimbogatitoare” si sa vorbim analogic de Sfintii Mucenici, de “eruptia de iubire care in jurul lui pe unii ii adapa, de la altii se adapa ea insasi, iar pe altii ii parjoleste”, atunci lucrurile se complica. Aici se potriveste cuvantul: cand tanarul vrea sa se inalte la Cer, tu sa-l tragi de picior pe pamant. Chiar cu riscul ca acesta sa sara ca ars si sa te acuze de “neincrederea ta ucigatoare” care tinde sa-i taie aripile cu care s-ar fi inaltat la cerul amagirilor. Mai buna este, la aceasta varsta, neincrederea in sine, decat increderea “nesabuita si cutezatoare” care te duce la amagire.

Sau, dupa cum spune si Sfantul Ioan Scararul, si anume ca printre ascultatorii incepatori se strecoara un lup rapitor, care ii face ca atunci cand citesc despre rugaciunea neincetata, bucuria plansului, despre a sta cu mintea in inima, sa li se inflacareze inchipuirea si, confundandu-si micile lor trairi cu aceste experiente ale maturitatii duhovnicesti, ii face sa se creada chemati si sa-si doreasca sa se rupa de obste si sa plece singuri in pustie, uitand ca, de fapt, tocmai purtarea crucii supunerii, taierea voii, rabdarea necazurilor, a nedreptatilor de tot felul, contactul cu raul, il fac pe om sa se smereasca, sa se biruiasca pe sine si astfel sa dobandeasca o inima indurerata, mahnita pentru care plansul si durerea sa devina o realitate de neinlaturat.

P.S.: Alatur un gand care se potriveste in context: Este stiut ca nu se cuvine crestinului sa se planga. Dar ii este propriu sa planga si sa deplanga. Sa deplanga raul care ne inconjoara de pretutindeni, atat din afara cat si dinauntru, si sa planga sub povara lui. Caci nu scrie “Veniti la Mine cei neafectati si fericiti…”, ci este scris “Veniti la Mine cei osteniti si impovarati..”. Nimeni sa nu creada ca e mai presus de realitatea in mijlocul careia traim si ca poate placea lui Dumnezeu fara sa-si asume responsabil lumea in durerea inimii, caci va auzi “Plecati de la Mine ca nu va cunosc pe voi”.

Pr. Radu

adanca-smerenie-1.jpg


Categorii

2. Special, Egoismul, voia proprie, Inaltarea Sfintei Cruci, Meditatii duhovnicesti, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

55 Commentarii la “Intre CRUCEA REALITATII si bucuriile straine ale INCHIPUIRII

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. “De aceea, de câte ori ne rugăm şi îi cerem lui Dumnezeu diferite daruri duhovniceşti, smerenie, curăţie, blândeţe, milostivire, dragoste”
    Ceea ce am cerut nu am primit.Slava Domnului.
    Ceea ce nu am stiut sa cer am primit…si ce Minunat este.
    Incat nu pot decat: DOAMNE MILUIESTE si FACA-SE VOIA TA.
    Ierta-ti parinti si surorilor/fratilor

  2. Pingback: Război întru Cuvânt » Crucea cea usoara
  3. Pingback: La Inaltarea Crucii » Alex Rădescu
  4. multumesc autorilor acestor cuvinte atat de sincere si pline de realism…

  5. http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/03/14/tine-ti-mintea-in-iad-si-nu-deznadajdui/

    „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” este un cuvânt la care în ultimii ani am revenit din ce în ce mai mult şi vi-l propun, fraţilor şi surorilor mele, – nu pentru că suntem noi la nivelul Sfântului Siluan care a trăit cuvântul ăsta literal – dar [pentru ca] indică însăşi structura vieţii duhovniceşti, însăşi – hai să zicem – structura gândirii lui Dumnezeu pentru mântuirea omului, cel puţin după cădere. Iad nu este [nu are fiinta in sine, nota noastra] fiindcă Dumnezeu nu a făcut iad, dar noi ni l-am făcut. Şi acum n-avem altă cale decât să fim realişti – şi aici parafrazez pe „ţine-ţi mintea în iad” – [adică] să nu încercăm să scăpăm altundeva, să credem [ca putem scăpa], să evadăm, nu ştiu ce. Nu putem, nu se poate! NU SE POATE! Dar asta nu înseamnă că suntem pierduţi. Şi asta pentru crizele de deznădejde sinucigaşă ale celor care trec prin asta. Nu e nevoie! Fiindcă biruinţa e deja câştigată!

  6. In continuarea celor scrise si publicate aici, pentru fratele meu cu acelasi nume de botez, in nadejdea ca nu s-a suparat pe cele deja scrise spre indreptarea sa si inspre mai buna explicare a acelor ganduri:

    “Cel ce imparte tuturor din averile care i-au fost date nu trebuie sa astepte o plata pentru aceasta, ci mai degraba se face vinovat de lipsirea nedreapta a altora de ele pana atunci”, zice Sfantul Simeon noul Teolog. Parintii toti ne atrag atentia asupra marii primejdii a satisfactiilor duhovnicesti si a “betiei” pe care o putem incerca daca ne concentram foarte mult pe starile sufletesti frumoase, inaltatoare, dobandite in urma unei fapte bune sau a rugaciunii. Ajungem sa uitam scopul si sensul acelei fapte si sa o directionam catre noi insine, desfatandu-ne de binele facut sau de trairea deosebita pe care am primit-o.

    De asemenea, toti Parintii ne indeamna sa nu alergam dupa trairi si dupa bucurii duhovnicesti, pentru ca ne pandeste indeaproape inselarea. Nici smerenia nu este o “stare fericita” pe care sa o cautam pentru fericirea pe care ar contine-o, ci este exact acest “realism duhovnicesc” despre care se vorbeste si in comentariul fratelui Paul. Smerenia adevarata pleaca acolo unde apare un gand cum ca am inteles si am trait smerenia… sau orice alta “virtute”. Gandul nostru trebuie sa fie catre a ne vedea permanent rautatea si patimile din noi, adesea foarte subtile, iar cand facem ceva bun, sa stim ca suntem “slugi netrebnice” care abia daca isi fac datoria lor, cum ne invata Mantuitorul. Si Sfantul Marcu Ascetul ne invata ca binele sau pocainta facuta acum nu trebuie sa ne faca sa uitam ca avem de rascumparat timpul pierdut cand am trait in afara pocaintei. Dar, as zice, sa nu ne amagim nici macar cu gandul ca ne facem datoria, pentru ca… avem datorii neplatite si cu neputinta de achitat in intregime pentru tot timpul pierdut si raul facut inainte sa ne trezim.

    Iar in privinta milosteniei, a faptelor de iubire, e ceva si mai mult: niciodata nu facem milostenie cu adevarat daca ne gandim la noi insine sau daca dupa ce facem milostenie ne simtim fericiti si ne savuram aceasta fericire. Milostivirea adevarata este cand participam cu durerea noastra la durerea aproapelui, ne-o impropriem, ne-o facem a noastra, iesind din bucuria indiferentei noastre, inclusiv din egoismul nostru duhovnicesc si centrandu-ne exclusiv pe sufletele care au trebuinta de ajutorul si dragostea noastra si pentru care, sa fim constienti si foarte realisti, nu am facut mai nimic, de fapt, in raport cu poverile pe care le duc ei in realitate…

    Si inca multe ar fi de spus, dar poate altadata.

  7. “Cel ce imparte tuturor din averile care i-au fost date nu trebuie sa astepte o plata pentru aceasta, ci mai degraba se face vinovat de lipsirea nedreapta a altora de ele pana atunci”

    -bine zice Sf.Simeon, dar – totusi – niciodata nu e prea tarziu (lucratorii viei din ceasul al 11-lea sunt si cei ce se trezesc aproape de terminarea cursei, facand cele ale legii, firesti…sadite in om, nu?), apoi Dumnezeu ‘cauta’ nu atat la cantitatea bunurilor date aproapelui ci la calitatea actului de daruire, adica din tot sufletul, cu bucurie, cu neparere de rau…iar a simti bucuria ce-ti inunda sufletul vazand ca ai adus o adiere de mangaiere pe fata celui aflat in nevoie, nu trebuie sa te faca sa te simti vinovat, decat daca ai facut-o din mandrie si la aratare ca sa te laude, sa te cinsteasca oamenii pentru cat de milostiv(a) esti!

    E buna milostenie trupeasca (bani, imbracaminte, bautura) dar mai inalta si mai de folos e cea sufleteasca: pomelnicele pentru vii si adormiti, intoarcerea la credinta, bunatatea, nadejdea data celui deznadajduit, vorbele de mangaiere, rugaciunea pentru altii – orice alt cuvant de folos ce insanatoseste sufletul d.p.d.v. duhovnicesc.

    In general, milostenia trebuie facuta numai din pricina doririi binelui aproapelui (oricare ar fi el, trupesc si/sau sufletesc) cautand sa-i iei din povara crucii ce o poarta la un moment dat din stiute/nestiute pricini.

    Linia de demarcatie intre binele facut bine: dezinvolt, dezinteresat si cel facut din mandrie sau slava desarta o au numai sufletele cu o credinta nefatarnica in care frica (sfanta), cunosterea si dragostea de Dumnezeu primeaza; altminteri poti avea de-a face cu o forma infricosatoare de inlantuire, inrobire facandu-te indatorat cuiva care cauta sa-ti faca bine doar pentru a se instapani peste sufletul tau asa cum, nici macar Dumnezeu care ne-a creat nu o face respectandu-ne libertatea.

  8. Pingback: Război întru Cuvânt » Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
  9. Pingback: Război întru Cuvânt » Despre dreapta socotinta - eseu de Paul Curca
  10. Pingback: Război întru Cuvânt » DUMINICA SFINTEI CRUCI - DUMINICA MANGAIERII
  11. Pingback: Război întru Cuvânt » Suntem convertiti cu adevarat?
  12. Pingback: Război întru Cuvânt » OMUL INTRE INMULTIREA PAINILOR SI A PESTILOR SI IMPUTINAREA CREDINTEI
  13. Pingback: Război întru Cuvânt » Ierom. Ioan Buliga: CRUCEA - SEMNUL IUBIRII LUI DUMNEZEU PENTRU LUME
  14. Pingback: Război întru Cuvânt » Crestinul - intre luarea Crucii si agatarea cu dintii de lumea aceasta
  15. Pingback: Război întru Cuvânt » Avva Dorotei ne raspunde dilemei: SA-L IUBIM PE DUMNEZEU SAU SA NE FIE FRICA DE EL?
  16. Pingback: Război întru Cuvânt » Duminica Sfintei Cruci. “STUDIUL” CALVARULUI SI GOLGOTEI ESTE CEA MAI BUNA SCOALA
  17. Pingback: Razboi întru Cuvânt » CE FEL DE CRESTINI SUNTEM, DE FAPT?
  18. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: lipsa pocaintei, a inimii infrante (2). AVIZ CELOR CARE CAUTA IN RUGACIUNE TRAIRI INALTE SI “EVOLUTIE SPIRITUALA”
  19. Pingback: Război întru Cuvânt » ARHIM. MIHAIL STANCIU (Man. Antim) pune in discutie una din cele mai recente “vedete” duhovnicesti in voga: KLAUS KENNETH
  20. Pingback: Razboi întru Cuvânt » ORTODOXIA CA UN SHOW sau despre primejdia falsei renasteri harismatice
  21. Pingback: Război întru Cuvânt » 29 SEPTEMBRIE – CENTENARUL NASTERII PARINTELUI ARSENIE BOCA. Roadele iubirii de sine si ale ravnei fara sfatuire si fara ascultare. Cum iti poti “taia mintea” in Scripturi si pana unde se poate ajunge? Cum
  22. Pingback: Război întru Cuvânt » RAZBOIUL CU METANIILE IN MANA: Parintele Porfirie despre rugaciunea mintii (rugaciunea lui Iisus) – conditii si riscuri
  23. Pingback: Război întru Cuvânt » Parintele Policarp de la Crasna – DESPRE FRICA DE DUMNEZEU SI BUCURIA IN DOMNUL
  24. Pingback: Război întru Cuvânt » INALTAREA SFINTEI CRUCI. “Sa vina peste voi bucuria aceea pe care a avut-o Sfanta Elena cand a aflat cinstita Cruce!” (din Taina Cununiei)
  25. Pingback: Război întru Cuvânt » SENZATIONAL! SOCANT! SPECTACULOS! :)
  26. Pingback: Război întru Cuvânt » De ce crestinii nu mai cauta Duhul Sfant? Ce inseamna inchinarea in duh si in adevar? CULTURA DUHULUI, A TAINEI VERSUS CULTURA IMAGINII, A EXTERIORULUI » Război întru Cuvânt
  27. Pingback: SFANTUL MACARIE DE LA OPTINA - SFATURI DUHOVNICESTI PENTRU MIRENI: Sa nu umblam dupa mangaieri si desfatari harice, sa ne socotim slugi netrebnice!
  28. Pingback: Despre REFUZUL DE A NE PRIVI IN OGLINDA CONSTIINTEI si de A NE ASUMA RESPONSABILITATEA PACATULUI. Antidotul iubirii de sine: jertfa -
  29. Pingback: FUGA OMULUI DE SINE INSUSI. Mecanismele de aparare in fata… adevarului. Mic indrumar psiho-duhovnicesc de CERCETARE LAUNTRICA -
  30. Pingback: Duminica Sfintei Cruci. CE RASTIGNIRE FATA DE LUME I SE CERE SI MIREANULUI? -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate