IUBIREA DE VRAJMASI – PORUNCA “IMPOSIBILA”
“Prin el însuşi omul este lipsit de puterea de a împlini poruncile lui Dumnezeu“ ne marturiseste explicit Sfantul Siluan Athonitul. Este un cuvant pe care cred ca ar trebui sa-l avem in permanenta in vedere atunci cand citim sau ascultam Evanghelia. Mai ales cand este vorba de Evanghelia Iubirii Vrajmasilor, cea citita in Duminica de maine la Sfanta Liturghie.
Parintele Rafail Noica “pluseaza” si spune ca Dumnezeu, poruncindu-ne, nu asteapta de la noi sa si putem face, pentru ca El stie ca noi nu avem in noi puterea de a implini Cuvantul Lui. Cum se poate asta? Inseamna atunci ca Dumnezeu ne cere “imposibilul”? Da, intr-un fel tocmai asta ne cere! Pentru ca poruncile Sale nu sunt porunci morale, deci nu sunt accesibile vointei simple ale omului. Poruncile lui Dumnezeu reprezinta, dupa cuvintele aceluiasi parinte Rafail, “descoperirea vietii Dumnezeiesti“ la care ne cheama si pe noi Hristos. Sunt asadar porunci Dumnezeiesti, nu omenesti.
Si atunci inseamna ca Dumnezeu este absurd? Nu, ci inseamna numai ca este vorba despre ceea ce parintele N. Steinhardt numeste “boieria lui Dumnezeu” care “ne toarna in poala o masura buna, indesata, clatinata si cu varf” (Lc. 6, 38). Dumnezeu vrea sa ne daruiasca TOTUL, vrea sa ne faca sa fim ca El, sa impartasim Viata Lui si de aceea ne porunceste lucruri cu neputinta firii omenesti; de fapt, prin “porunci” El ne cheama cu o chemare cu caracter absolut, o chemare “de ultima autoritate”, pe care sa n-o putem relativiza sau ignora.
Totodata, prin acest fel de porunci Dumnezeu doreste ca noi sa ne descoperim incapacitatea de a trai prin noi insine intru El si sa ne smerim total, in profunzime, sa ne vedem adanc neputinta si netrebnicia noastra si, deznadajduind de noi insine, sa-I cerem Lui ajutorul. Cum am auzit chiar in Apostolul de maine: “Puterea Mea intru neputinta (omului) se desavarseste“ (2 Cor. 12, 9) ; abia trairea si constientizarea slabiciunii noastre in lucrarea celor dumnezeiesti ne fac capabili sa le si putem primi cu adevarat! Altminteri, daca am primi mult pentru meritele si eforturile noastre ne-am trufi si am batjocori Darul ce ni se face!
“Asadar, foarte bucuros ma voi lauda mai degraba intru slabiciunile mele, pentru ca intru Mine sa locuiasca puterea lui Hristos” (ibidem).
Abia cand ma golesc de orice nadejde in mine si de orice bizuire pe propriile mele puteri, de orice parere ca am facut eu ceva bun, numai atunci ma pot umple de harul lui Dumnezeu! Caci numai cu putere dumnezeiasca, numai cu harul Duhului Sfant putem sa facem cele ale Duhului si ale Dumnezeirii, adica… poruncile evanghelice.
Am socotit ca trebuie precizate din capul locului aceste lucruri cand vorbim in general despre poruncile evanghelice si, in particular, despre porunca iubirii, care culmineaza in iubirea vrajmasilor. Si asta pentru ca multi se insala crezand ca le este foarte la indemana sa iubeasca pe toti oamenii sau sa-i iubeasca pe vrajmasii Bisericii, inchipuindu-si ca deja implinesc cu multa usurinta poruncile cele mai grele ale lui Hristos si judecandu-i pe cei care, dupa intelegerea lor, “nu au dragoste”. Iar altii se insala, cumva la polul opus, crezand ca, daca prin fire ei nu pot implini poruncile duhovnicesti (de exemplu nu pot iubi, nu pot avea blandete, etc.), atunci nici nu li se cere tocmai lor (mai ales daca traiesc in lume) sa le implineasca si atunci renunta la lupta sau isi gasesc in crestinism o parte aparent “accesibila” firii lor. Amandoua extremele sunt denuntate de Parintii Bisericii ca fiind cai ratacite. Si unii si altii, fara sa-si dea seama reduc Evanghelia la un continut “firesc”, psihologic, omenesc.
Primii traiesc foarte mult in inchipuire si, bazandu-se pe niste firi mai sentimentale, mai exaltate sau pe o imaginatie mai dezvoltata, se autosugestioneaza foarte usor si pot ajunge sa li se para ca iubesc usor, ca “au dragoste” pentru toti… Lor li se par lipsite de iubire cuvintele mai severe, mai ferme prin care Ortodoxia este despartita de minciuna si prin care raului i se spune pe numele de RAU. Nu vor sa vada decat “ce e bine” si “roz”, iar “iubirea” lor este mai mult proiectia unei nevoi de siguranta si confort psihologic, din care se exclude automat (prin negare, prin deformare) tot ceea ce este “inconfortabil” si produce nelinistea cea buna sau durere.
De partea cealalta, iubirea aproape ca iese din discutie, este “un moft”, de “sensibilitate” nici nu mai avem nevoie, pentru ca ceea ce este important este sa fii cat mai dur, cat mai “corect”, sa arati cat mai mult curaj in a folosi cele mai “tari” expresii impotriva adversarilor (care pot sa fie si frati, nu conteaza), totul sub acoperirea motivatiei “apararii” si “marturisirii indarjite” a adevarului.
De o parte bem sirop dulce pana la greata sau vin slab si diluat, de cealalta parte ne imbatam cu vodca tare, ruseasca. 🙂
Unii ne urcam cu inchipuirea pana la a ne crede la masurile exceptionale ale fratelui din Pateric “care de multa bunatate nu mai stia ce-i rautatea“, iar altii ne credem dispensati de poruncile Evangheliei, de vreme ce noua ne place mai mult fie lupta ideologica cu “dusmanii neamului”, fie litera Canoanelor, crezand ca in afara discutiilor despre ecumenism, masonerie si ierarhii apostati altceva nici nu mai merita discutat in legatura cu Ortodoxia.
Unii viseaza o pace si o armonie universala si se smintesc cand citesc ca Hristos a zis: “N-am venit sa aduc pace, ci dezbinare“ sau cand aud ca Sfintii Parinti ne poruncesc sa nu avem partasie cu ereticii. Ceilalti nu pot intelege razboiul duhovnicesc decat ca pe o cearta nesfarsita cu toata lumea, vezi Doamne “pe motive de credinta” (ca si cum nu scrie in Scriptura ca “un slujitor al Domnului nu trebuie sa se certe”!). Primii sunt un fel de “origenisti” de facto, adica ei cred in apocatastaza si nu accepta in ruptul capului ca Dumnezeu nu-i mantuieste pe toti, la gramada, indiferent ce au facut si ce au crezut, ca si cum mantuirea e un fel de “hocus-pocus”, iar binele si raul pot fi usor relativizate. Ei confunda adesea iubirea pacatosilor si ereticilor cu iubirea, slabiciunea sau indiferenta fata de pacatele sau ereziile lor. Ultimii, dimpotriva, cred ca au ei dreptul sa osandeasca pierzarii pe mai toti oamenii inca de aici, toti le sunt vrajmasi si… crezand ca urasc pacatele si ereziile, trec repede pragul si ajung sa deteste si sufletele celor vatamati de vrajmasul.
Dar Ortodoxia autentica este cea care merge pe “calea imparateasca”. Iubirea vrajmasilor chiar este necesara pentru mantuirea noastra; cel putin sa mergem pe calea dobandirii ei, cel putin sa recunoastem ca n-o avem, dar ca… avem nevoie de ea de la Dumnezeu si s-o cerem! In acelasi timp, nu spunem albului negru si negrului alb: exista vrajmasi ai Bisericii, exista lupi in piele de oaie, nu toti sunt buni, frumosi si bine-intentionati si… nu ne facem ca nu vedem cine este fratele si cine este vrajmasul Bisericii. Avem datoria realismului si trezviei, datoria sa discernem graul de neghina si sa nu luam apararea raului, sa nu fim avocatii minciunii si ai “fiilor minciunii“!
Este important sa tinem cumpana dreapta si in acelasi timp sa uram din toata inima raul sub orice forma ar fi, iar de aproapele nostru cazut sub robia lui sa nu ne scarbim, ci sa ne doara pentru el si sa ne fie mila. Adevarata iubire nu neaga si nici nu justifica raul, nu trece cu superficialitate si usuratate pe deasupra realitatii crude si adesea tragice a caderii umane, a iadului lumii, a nedreptatilor si nerusinarilor, ci le asuma intr-o inima arzand de suferinta, intr-o inima compatimitoare. Trebuie sa nu pacatuim prin prostie si prin lasitate si sa nu lasam raul sa se desfasoare nestingherit fara ca noi sa facem nimic. Dar asta nu ne indreptateste nici sa-i condamnam fara drept de apel sau sa-i batjocorim pe cei care ni se par rataciti, unii fara voia lor. Ci de toti sa avem mila, pentru toti sa ne rugam asa cum putem, tuturor sa le dorim binele si mantuirea, ca sa fim cu adevarat “fiii Celui-Preainalt, Care este bun si cu cei nemultumitori si rai“ (Luca 6, 35) si Care “vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina“!
Sa ascultam acum glasul Ortodoxiei adevarate, exprimat prin Sfintii Serafim Rose si Siluan Athonitul, invatandu-ne care este calea cea dreapta de a ne iubi vrajmasii:
Ce inseamna sa-i iubim pe vrajmasii Bisericii si cum o putem face?
Legaturi:
“Nu o data repeta staretul cat ii este de trebuincioasa crestinului rugaciunea pentru vrajmasi. Iata cuvintele lui: <<Numaidecat sa te rogi pentru vrajmasi, caci daca nu te rogi e ca si cum ai turna gaz pe foc si flacara se mareste din ce in ce mai mult. Totdeauna si pentru toate, chiar si pentru necazuri, multumeste-I Domnului si Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu>>”.
“In primul rand trebuie sa nu ne panicam, ci sa ne privim cu mai mult realism si chiar cu autoironie. Astia suntem. Sa ne asumam asa cum suntem. Ce rost are sa ne punem fard peste fata sufletului, fie el si fard “duhovnicesc”? Mandria cea mare statea tocmai in inselarea de a crede ca era ceva de capul nostru, ca eram noi cine stie ce… Si ce daca am descoperit cat de uraciosi suntem de fapt? Vorba parintelui Rafail, abia acum ar trebui sa ne bucuram mai mult, pentru ca abia acum VEDEM! (…) Noi ne amagim ca imitand sau traind prin inchipuire un anume comportament ori anumite stari si virtuti duhovnicesti dobandim deja smerenia vamesului. (Desigur, are si imitatia rolul ei formativ, insa numai daca ii stim masura si daca ramanem constienti ca… e doar imitatie si daca nu ne uitam scopul, daca mai tindem totusi spre autentic, spre interiorizarea reala a acelui comportament). “Semnele exterioare ale smereniei (respectul aparent fata de vointa altora, de exemplu) nu sunt intotdeauna simptomatice in cazul smereniei spirituale. Adesea ele sunt in realitate simple trasaturi umane, controlate, nascute si observate de mintea individuala… (…) Adevarata smerenie trebuie sa decurga din ceva launtric, dintr-o dispozitie personala stimulata de descoperirea spirituala a prapastiei dintre starea cazuta a omului si potentialul dumnezeiesc la care ne-am referit. Un astfel de sens, un astfel de mod de abordare a lumii imbina forta spiritului cu cea a mintii si, astfel comportamentele unor asemenea oameni constienti spiritual nu sunt nici deliberate si nici prefacute” scrie Arhiepiscopul Chrysostomos de Etna”.
- Iubirea este criteriul Judecatii de Apoi. Dar care iubire?
- Parintele Savatie ne invata sa incepem prin a fi sinceri cu Dumnezeu
- Munitie pentru razboiul duhovnicesc de la Sfantul Siluan Athonitul
- DREAPTA SOCOTEALA – INTRE RAUTATEA BANUIELII GENERALIZATE SI PROSTIA BLAGOSLOVIRII RAULUI
- Parintele Nicolae Steinhardt despre pacatul prostiei si al fricii
- Parintele Iustin: SMERENIA NU INSEAMNA PROSTIE SI DEPERSONALIZARE!
- Crucea lui Hristos impotriva neo-crestinilor iubitori ai lumii de aici – Arhiepiscopul Averchie
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, nor călăuzitor în întunericul generalizat al apostaziei prin tăcere:
“Ce frumos ar fi să citească acest text şi cei care îl folosesc pe Sfântul Maxim (si nu numai pe el) pentru a îşi elabora complicatele şi lipsitele de viaţă raţionamente ale filosofiei „iubirismului“, moda fatarnica a zilelor noastre! Pentru că exisă nu puţini care cred că pricep ceva din scrierile filocalice ale Sfântului, foarte contemplative, foarte inalte, dacă ei le percep intelectual. Însă priceperea intelectuală este nimic dacă ea nu este luminată de trăirea prin duh, prin experierea, adică, a acelor principii expuse. Filocalia Sfântului este contemplativă în sensul în care autorul ei trăia şi experia cele descrise acolo, la un nivel de neimaginat pentru cititorii de astăzi. În lipsa experierii, scrierile Sfântului Maxim sunt transformate în filosofie abstractă, lipsită de viaţă, de duh. Cei care citesc astfel scrierile sale contribuie la formarea unei păreri de sine nocive care afirmă că deţin iubirea şi că o şi înfăptuiesc. O “iubire” găunoasă, estetică, siropoasa, sentimentalista si inchipuita ce se exercită asupra unor “abstractiuni”, nu asupra unor oameni concreti – iubim homosexualii, dar nu pentru că trăim cu ei, ci aşa, de la distanţă, estetic, iubim pe eretici, iubim pe hulitori, în general, ne place sa-i “iubim” mai exaltat tocmai pe cei de care Scriptura zice sa ne ferim si de ale caror pacate sa ne delimitam. Ii “intelegem” si ii “iubim” nu pentru că simţim ceva pentru celălalt, ci pentru că ne place să ne considerăm, la rândul nostru, marginalizaţi şi neînţeleşi, eroi romantici ai unor drame care mângâie orgoliul nostru pitit sub masca smereniei. De fapt este vorba o forma mascata a iubirii de noi insine, asa cum magistral arata Oana Iftime.
Cât de străină este această “dragoste” de sine de dragostea reală a Sfântului Maxim, acuzat că urăşte, acuzat de încăpăţânare şi calcat în picioare de cei care ziceau “pace, pace”! Si astazi, “atot-iubitorii” si “atot-tolerantii” fata de eretici, sodomiti, pagani, etc. ii zdrobesc, ii ponegresc, ii persecuta si ii urasc de moarte pe fratii lor care indraznesc sa se opuna ideilor gresite si planurilor ticluite de ei. Asta le si da in vileag falsitatea si caracterul inselator al vorbelor mari si frumoase despre iubire (pentru cine are ochi sa vada, dar…)”.
Doneaza pentru filmul "Scrum"
CRESTINUL FALS…ARE CREDINTA RATACITA,A LUI PROPRIE,ERETICA/SECTARA…ARE O NADEJDE LUMEASCA SI O IUBIRE SIROPOASA,DE TIP “AMOROS”,AVENTUROASA/ROMANTIOASA…PRIVITI ICOANELE SFINTILOR DIN BISERICILE ORTODOXE,CHIPURILE LOR,ATITUDINEA CORPORALA SI CHIAR IMBRACAMINTEA LOR SI COMPARATI-LE CU PROPRIA PERSOANA !!!
Tocmai am venit de la o slujbă de sfinţire la care a participat şi Înaltul Teofan, mitropolitul Moldovei. Îmi pare rău că nu am făcut o poză cu soborul de episcopi şi preoţi slujind sub drapelul Uniunii Europene! Care fâlfâia ca un cer de cârpă peste mitre…
Am inima rănită…Poate pentru alţii e un fleac…Dar IUBIREA FĂRĂ ADEVĂR nu e decât cea mai izbutită otravă…Ortodoxie sub steagul vrăjmaşului? Ortodoxie care călăuzeşte orbii în cea mai adâncă prăpastie? Ortodoxie, adică credinţa mucenicilor, fără îndrăzneala de a demasca şi înfrunta răul?
Cu Ortodoxia pe “ortodoxie” călcând…
Cercul de stele de pe steagul Uniunii e, azi, coroana de spini de pe fruntea Ortodoxiei…
A venit toamna, fraţilor…Şi trăim tristeţea de a vedea cum cad frunzele uscate ale Bisericii pentru că au acceptat un cer de cârpă deasupra lor…
Domnul să vă ţină întru Adevăr până la sfârşit… Căci Adevărul e trupul iubirii…
Doamne ajută!
“Prin el însuşi omul este lipsit de puterea de a împlini poruncile lui Dumnezeu“ – stiti cat valoreaza aceasta afirmatie?! Aur curat! Cine n-a simtit pe propria-i piele cat de greu este sa implinesti poruncile; pe unele le implinesti, pe altele nu! Cazi ca prostu’(a) exact atunci cand credeai ca stai ‘bine’. Efortul singular prin propria-ti vointa are effect doar pentru putin timp atunci cand nu pui la baza nadejdea si rugaciunea catre Acela de a-ti da si puterea de a le implini! Altfel, increderea in sine-ti este amestecata in mod sigur cu mandria ce-ti bate voios in piept pentru marea isprava de a fi reusit! Dar…pana la o vreme! In vremuri de incercare rabufneste orgoliul si trosnesti de nu se vede! Vai de acela ce te va smeri batandu-ti obrazul! Izbucnesti ca o locomotiva sub presiune improscand, pufaind…si te vezi – in cele din urma – asa cum esti: plin de orgoliu, de mandrie prosteasca, de rautate si cu lipsa de iubire fata de aproapele! Unde e semerenia? In pod! Ori la acela care te suporta si care, se minuneaza ce/cat de crestin(a) esti! Macar de a-i avea in minte, pentru inceput ‘masura cu care masori, ti se va masura’ ori ‘ceea ce vreti sa va faca voua oamenilor, asemenea sa faceti voi’…Dupa ce-ti vii in fire, te rusinezi si fata de cel care ai gresit, si fata de Dumnezeu care te-a vazut cum ai reactionat, ca un necunoscator, ca un iesit din minti! Si uite-asa, ‘cine se inalta pe sine se va smeri’…de nevoie!
“Sunt asadar porunci Dumnezeiesti, nu omenesti”. – tocmai pentru ca sunt dumnezeiesti nu pot fi implinite decat cu ajutorul lui Dumnezeu care le-a dat, chemand la impreuna-lucrare si omul!
“ de fapt, prin “porunci” El ne cheama cu o chemare cu caracter absolut, o chemare “de ultima autoritate”, pe care sa n-o putem relativiza sau ignora.”
– ignorarea lor duce la o viata strict lumeasca – chiar de ar fi morala – dar ineficienta (chiar lumeste) prin efectele directe asupra copiilor crescuti fara frica de Dumnezeu si/ sau in vremuri de incercare grea, atunci cand da necazul sau boala peste tine neavand la cine sa gasesti scapare fiindca adevarata putere se suportare ti-o da numai Acela care te-a adus din nimic la viata si care, doreste mai mult si de cat tine binele tau, mantuirea ta;
– relativizarea este periculosa pentru ca ne face ‘caldicei’, amestecati, buni de nimic, nevrednici… tatonand terenul spre acceptarea altor influente ce ne odihnesc (in mod fals) duhul ca suntem crestini dar tagaduind puterea adevarata a crestinismului intorcandu-te chiar impotiva lui; de-aici, pana la lepadare, nu este decat o suflare, nu un pas.
Totul sta in constientizarea nimicniciei noastre, a slabiciunilor de tot felul, a scaderilor la tot pasul si din toate punctele de vedere! Acum stai correct, acum…stai intr-o rana; acum judeci nepartinitor, acum dai cu oistea-n gard! Acum ori azi tii post dar mananci peste masura, maine mananci de dulce pana nu mai poti! Acum ori azi iti feresti ochii de la cine stie ce privelisti, maine nu-ti poti dezlipi ochii de la cine stie ce vazut oriunde! Acum esti ‘smerit’ dar imediat te zbarlesti ca o pisica la cineva pentru nu stiu ce pricina! Azi te rogi, maine ori nu te mai rogi deloc, ori iti citesti propriile ganduri ce se duc pe tarla realizand ca esti la nu stiu ce icos sau condac dar de fapt ti-ai citit propriile griji taladuind aiurea cu mintea!
Si n-ajunge numai constientizarea ci, sa ceri ajutorul, sa nu deznadajduiesti fiindca iti vine sa lasi totul balta si sa nu mai faci nimic si de-aici invartosarea inimii, lasarea in voie a patimilor sa-si faca de cap lasand intaietate rautatii, invidiei, mandriei….femeile sunt mai lovite, aici, mai ales din pricina invidiei pe suratele lor (d.pd.v. al infatisarii: haine, imbracaminte, frumusete…dar si din d.p.d.v spiritual: istetime, inteligenta)!
Pr.Paisie a fost intrebat de ce patima invidiei exista la femei intr-o masura mai mare decat la barbati? I s-a raspuns celei care intreba ca, femeia avand sadita in firea ei multa bunatate si dragoste, diavolul o razboieste mult: ii arunca invidia cea otravitoare si ii otraveste dragostea. “Iar cand dragostea ei este otravita si devine rautate, atunci femeia din albina devine viespe si il intrece pe barbat in duritate. Si vezi, in timp ce un barbat ii este de ajuns sa plece de langa el persoana nedorita, femeia, care a fost daruita de Dumnezeu prin creatie cu multa afectiune, nu se multumeste cu faptul de a disparea persoana pe care o invidiaza si de a nu o mai vedea in fata ochilor, ci ar dori ca ea sa si moara. Adica….solutii sigure!”
Dupa cum, o femeie asezata, la locul ei, blanda si smerita este un bulgare de aur ce odihneste familia inforind-o (la propriu si la figurat) si imbuneaza societatea.
Barbatii fiind mai rationali, se izbavesc mai usor! Fiind mai sensibile si mai intuitive se si ranesc mai usor; asa ca, de rautatea femeii, ranita in orgoliu, sa te fereasca Dumnezeu!
Ei, si cum dintr-o patima se prinde ai alta, vorbeste despre rautate: “m-am temut intotdeauna de rautate, caci, atunci cand ea este impletita cu invidia si cu incapatanarea, poate duce la o stare demonica. Dupa aceea omul nu mai tine cont nici de Dumnezeu si devine demon in toata regula”.
Pe urma vorbeste si de mania ce te duce la mandrie, de-aici la ganduri de razbunare, suparare, tulburare, dusmanie…mania ce se trage de obicei din din gandurile de-a stanga pe care le ai fata de ceilalti! Adica: le vezi toate defectele! Ea vine si dintr-o parere de sine ca esti bine fata de x, y sau z! Este unita cu incapatanarea sustinerii numai a pct.-lui tau de vedere ca cel mai bun, cel mai viabil, si nu-ti vine sa cedezi in ruptul capului acceptand si o cu totul alta parere! Dar vine Pr.Paisie si cu solutiile:
1. “Cand fiecare insista in parerea sa este ca si cum s-ar lovi cremenea de piatra si ar sari scantei. Farasiotii, cand cineva insista in parerea lui, spuneau: ‘Haide, sa fie capra a ta si tapul al meu’.
2. “La inceput te manii pe ceilalti; dupa acea, daca te nevoiesti, te vei mania pe aghiuta, iar la sfarsit vei ajunge sa te manii numai pe omul tau cel vechi, pe patimile tale. Straduieste-te, asadar, sa te manii numai pe aghiuta si pe patimile tale, nu pe ceilalti”.
Apoi, spune ca – in vremurile noastre de azi – mai toata lumea se enerveaza usor! Spunea, la un moment dat ca “acum si mustele se enerveaza! Sunt incapatanate, tin la voia lor!…Mai demult fugeau daca le alungai. Dar acum insista…”, altii “atunci cand se manie, se dau cu capul de pereti. Din fericire, Dumnezeu S-a ingrijit sa-l faca pe om cu capul tare, si asa nu patesti nimic. Altii isi sfasaie hainele! Era cineva care din pricina maniei isi sfasia in fiecare zi camasa. O facea bucati. Se descarca pe camasa ca sa nu se descarce pe altii.”
Vorbeste si despre o manie – mania cea curata – ca sa nu intram in deznadejde, noi – cei maniosi din fire – : “este o putere a sufletului. Daca cel bland din fire este ajutat sa sporeasca duhovniceste de blandetea pe care o are, cel manios este ajutat si mai mult de aceasta putere a sufletului care este mania; este de ajuns ca puterea aceasta a maniei sa o indrepte impotriva patimilor sale si a celui viclean. Daca n-o pune in valoare in aceasta directie, va profita diavolul de ea. Cel bland din fire, daca nu se lupta sa dobandeasca barbatie, nu poate face salturi. Pe cand cel manios, daca ia o hotarare plina de barbatie si-si indreapta mania impotriva raului, se inalta de indata. De aceea salturile in viata duhovniceasca le fac cei care au putina nebunie”;
“Se poate ca un om duhovnicesc sa se enerveze, sa se indigneze si sa strige, dar pentru probleme serioase si duhovnicesti” – apropos de mania lui Moise ce a spart tablele legii fiindca israelitii petreceau si se bucurau de vitelul de aur si/sau orice alta manie indreptatita cand e vorba de adevarul de credinta.
Patimile astea nenorocite ne fac rau noua insine si celor din jur! Fara smerenie, nu se potolescu furtunile sufletesti si/sau din lume!
D-aia traim parca intr-un spital de nebuni!
Smerenia trebuie ceruta de la Dumnezeu, dar sa te si pregatesti pentru smerire! Fiindca vine – daca o ceri – pe gratis! Cum spune Pr.Paisie prin oamenii care nu au o stare duhovniceasca buna purtandu-se fara discernamant smerindu-ne prin comportarea lor. Aici se vede daca o ai, sau nu! Pentru ca “ e usor sa te invinovatesti pe tine insati, dar e greu sa accepti invinuirile altora”; de obicei, ea – semerenia – vine de voie sau de nevoie: “smerenia se cultiva si cu sarguinta, dar si pe gunoiul caderilor. Depinde. Un om marinimos pune pe seama lui Dumnezeu tot ceea ce face bun. Vede binefacerile lui Dumnezeu cele multe si isi da seama ca nu s-a aratat vrednic de ele, se semereste si Il slaveste neincetat pe Dumnezeu. Si cu cat se smereste si-L slaveste pe Dumnezeu, cu atat se revarsa peste el Harul dumnezeiesc. Aceasta este smerirea cea de voie. Pe cand smerirea pe care o aduc caderile repetate este smerirea cea fara de voie”.
Oricum! Procesul este anevoios si dureaza toata viata: “Ca de va veti intari iarasi, iarasi veti fi biruiti, caci cu noi este Dumnezeu” adica “fiindca cereti de la Dumnezeu sa va dea smerenie, dragoste, etc., El isi retrage putin Harul Sau de la acea sora (sau frate) si atunci ea va umileste si va supara. In felul acesta vi se da prilejul sa dati examene la smerenie si la dragoste”.
Si tot pentru intarirea nadejdii iar nu a deznadajdii, spune pentru cei cu vitejie duhovniceasca sa spuna “Diavolul face bine cu lucrarea lui, dar eu ce fac?”, iar pentru cel fara vitejie duhovniceasca sa-i spuna diavolului care-l baga in deznadejde “Oricum as fi, sunt mai bun decat tine. Prin urmare, nu ma va lasa Hristos, ci nadajduiesc ca ma va mantui”.
Cine e autorul articolului de mai sus? E bun.
Pentru admin, multumiri pentru textele valoroase pe care le posteaza aici, dar si observatia ca uneori mai lasa si texte cu origine incerta sau neverificabila (ma refer la faptul ca nu e suficient a se pune pe seama unui sfant cutare scriere, mai ales daca nu e preluata dintr-o carte publicata, daca nu se dau si surse verificabile )
Stiti si dumneavoastra, internetul e domeniul anonimatului, si trebuie sa ne inarmam cu armele precautiei si circumspectiei cand navigam prin el 🙂
@ELEAZAR
“PRIVITI ICOANELE SFINTILOR DIN BISERICILE ORTODOXE,CHIPURILE LOR,ATITUDINEA CORPORALA SI CHIAR IMBRACAMINTEA LOR SI COMPARATI-LE CU PROPRIA PERSOANA !!!”
-pai ce sa vezi? Eu – om pe partea astalalta a oglinzii sunt pisica, in oglinda ma ‘vad’ leu! Ori om pe partea asta, dar in comparatie cu sfintii din icoana -maimuta de circ ‘imbracata’ cu apucaturile ei!
@ Fr. Marius:
Am aflat si noi azi despre sfintirea din Piatra-Neamt sub steagul UE si ne-am intristat la fel de tare, mai ales ca a slujit IPS Teofan si chiar nu intelegem rostul si necesitatea acelui steag acolo… Quo vadis, InaltPreaSfintite?
@ Florin:
Eseul de fata apartine unuia dintre administratorii Razboi intru Cuvant. Sa ne spuneti daca am omis din greseala sa precizam sursa vreunei transcrieri, dar cred ca ati observat ca marea majoritate a postarilor au trecut autorul si cartea (sau revista). Acolo unde nu este trecut un autor este la rubrica “meditatii duhovnicesti” – acolo ne exprimam gandurile noastre, sub forma de micro-eseuri. Va multumim pentru aprecieri si incredere!
Daca nu vom pune in practica fiecare ceea ce invata Hristos si Biserica Ortodoxa,totul se reduce la niste discutii interminabile si sterile…fara folos pentru zidirea noastra si pentru mantuirea sufletului !!!
E bine sa fim prezenti la tot ce se petrece in jurul nostru,dar eu cred ca daca fiecare ne facem datoria de crestin practicant,nu mai revin,dar in mare rugaciune,participare la slujba,spovedit…nimic nu ar fi pierdut.Nu trebuie sa ne tulbure nimic.Trebuie sa avem siguranta iubirii lui Dumnezeu in suflet.Cu “ochii” mintii ajunsi in suflet vom putea gandii totul,intariti de dragostea lui Dumnezeu toate vor fi altfel gandite.Adevarul este ca e greu de atins starea de care vorbeam,dar nu e imposibil.Atitudine trebuie luata,trbuie sa stim exact ce vrem,dar vom reusi cu dragostea lui Dumnezeu,nu cu tristetea celui rau.Ca e vorba de iubirea de vrajmasi,ca e vorba de acel drapel,de rautatea oamenilor din jurul nostru, de tot ce ne poate rani…toate trebuie sa ne intareasca si sa ne mantuiasca.Toate aceste situatii ar trebui privite ca niste “profesori”.Invatam si asa ne ridicam, depasind cu inima curata.Eu am langa calculator tot felul de poze cu Sfinti,dar si o mica rama in care am pus ceva scris de mine dintr-o carte si vine intr-un fel in ajutorul celor scrise de mine mai inainte.Ar fi fost respectos sa incep cu acest citat,nu cu cuvintele mele,dar acum ramane asa,cu scuzele de rigoare.Am inceput sa scriu cu gandul la cele citite mai sus de cei dinaintea mea.Cuvinte spuse de Parintele Dionisie ce a trait si murit in Sfantul Munte Athos,la Manastirea Vatopedu:,,Viata traita in nesiguranta e o mare tagedie.Biserica ofera siguranta.Intristarea nu e buna.Nu uitati:fericirea adevarata consta in prezenta Duhului Sfant in inima voastra.Durerea sa o transformati in rugaciune din toata inima.”
Ma gandeam dragii mei,dupa ce am inchis calculatorul,si stiti si voi,ca daca nu iubim tot,chiar si vrajmasii, nu putem intra in Imparatia lui Dumnezeu.Sunt sigura ca toti cei care ne “intalnim” pe aceste bloguri religioase,ne dorim cu totii ca la Dumnezeu sa ajungem.Asa ca sa nu pierdem timpul,sa nu ne pierdem sufletul in tot felul.Sa fim treziti in permanenta,ca sa nu ne fure cel viclean,sa nu ne murdareasca haina alba primita la nastere de la Dumnezeu a sufletului…Dumnezeu sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca!
O rasuflare a sufletului……
Iata, Doamne, Tu si eu. Uita-te la mine ce-am ajuns, ce-a mai ramas din zidirea Ta. Uita-te si ma plange, ca eu singur nu ma pot plange. Eu nu te mai inteleg si nu te mai voiesc, eu am o alta viata, care imi pare mai interesanta si mai atragatoare. Du-te de la mine, ca sunt om pacatos. Niciodata nu te-am iubit si nu te-am ascultat. Stiu ca esti aici, dar nu te simt si nu te recunosc. Tu insa nu te departa, asteapta pana ma scol, ajuta-ma Tu sa ma scoli, ca Tu m-ai zidit si poti cu mine toate cate voiesti. Nu ma lepada de la fata Ta si Duhul Tau cel Sfant nu-L lua de la mine. Ca, iata, n-am mai ramas decat numai Tu si eu. Numai noi amandoi am ramas. Sa nu Te scarbeasca pacatele mele si sa te duci. Ramai cu mine, chiar daca nu te vad, chiar daca nu te simt, chiar daca nu te ascult. Chiar si atunci cand nu voi mai vrea sa ramai, Tu sa ramai. Ca Tu esti cel care ne dai viata si care din moarte iarasi ne vei ridica, si fara Tine suntem nimic, Doamne. Si Tie, Bunule, dupa cum putem, toti slava inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin”.
Sa spunem asa, tot ce avem pe suflet, in cuvinte si mai putine si mai simple, poate chiar fara nici un fel de cuvinte. Sa ne gandim ca Dumnezeu este pretutindeni, deci si la tine in camera. El nu poate sa nu fie si la tine in camera, nu are voie. Bate-te cu Dumnezeu ca si Iacob si lasa-te ranit de El. Si zi-i, si cere-i socoteala, si intreaba-L de cele pe care nu le intelegi si cele pe care ai vrea sa i le reprosezi. Zi-i si asculta tacerea cu care te asculta, rabdarea cu care te rabda si dragostea cu care te iubeste. Dar mai ales sa asculti neputinta cu care vrea sa te ajute si nu poate, din cauza vointei tale. Da, sa nu ne miram si sa nu ne sminteasca aceste cuvinte, noi L-am facut pe Dumnezeu sa fie neputincios pentru noi. Gandeste-te numai, ca El umbla pururea pe langa noi, ca un caine batut, cersind ajutorul nostru, ca sa ne mantuiasca. Daca ne vom ruga asa, n-ai cum sa nu vina Duhul Sfant peste noi, nu are cum sa nu cunoastem umilinta cea veselitoare, n-are cum sa nu ne umplem de nadejdea cea buna.Cat de mult ne iubeste Domnul!Toate aceste le face pentru noi si pentru matuirea noastra.Pentru toate aceste ne cere un singur lucru: sa ne iertam intru iubirea Sa.
Dumnezeu cand S-a pogorat in lume, mai inainte ne-a iertat: ne-a iertat pentru ca L-am tradat in rai, ne-a ierat pentru ca ne-am indepartat de poruncile pe care ni le-a descoperit prin proroci, ne-a iertat pentru ca nu L-am primit pe Fiul Sau- L-am rastignit.Pentru toate ne-a ierat…Ne-a iertat- pentru ca ne-a iubit .SI noi suntem datori sa raspundem cu aceiasi dragoste….Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi in schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca si noi, fiecare la randul nostru sa facem acelasi lucru cu aproapele nostru…Daca este sa ne asemenam cu Dumnezeu in ceva, acesta este puterea de a ierta.Dumnezeu ne-a chemat sa fim asemenea Lui si asemenea lui Dumnezeu suntem cand iertam.Puterea de a ierta este insusire Dumnezeiasca.Iertand celor ce ne grsesc ne facem partasi la dragostea cu care Dumnezeu iubeste lumea
Chiar dacă îţi este greu să crezi asta totuşi Lui Dumnezeu îi pasă de tine mai mult decât crezi!Cum? Lui Dumnezeu îi pasă de mine? Şi-atunci, furtunile? Problemele mele? De ce le-a îngăduit un Dumnezeu care a creat acest univers pentru om, pentru mine?Dar dacă acele momente pe care tu le numeşti „furtuni” ţi-au fost îngăduite având menirea de a te ajuta să-L descoperi pe Dumnezeu, de a te apropia mai mult de El, tot nu L-ai înţelege? Ai continua să spui că lui Dumnezeu nu-I pasă? El era acolo, lângă tine, când furtunile păreau să-ţi doboare corabia. Însă tu ai preferat să priveşti la valuri în loc să priveşti la viaţa din tine, dată de El şi ocrotită în palmele Lui.. Puteai chiar să fii plin de bucurie tocmai pentru că ştiai că alături de tine este Dumnezeu.Nu înţelegeai de ce te iubeşte când tu nu meritai asta?Spune-mi măcar un om care merită să fie iubit! Spune-mi ce-ai putea să faci ca să meriţi o dragoste ca a Lui? Poţi să-I câştigi dragostea? Sau…poţi să-L opreşti să te mai iubească? Pentru asta ai fost creat, te-a creat cu un scop: să fii iubit de El!Acum…Îl înţelegi pe Dumnezeu?
RUGAMINTEA DOMNULUI……..
” Nu-mi spune nimic…, Iti cunosc mizeria, necazurile, luptele si ispitele sufletului tau, asa cum esti tu! Da-mi inima ta! Daca o sa astepti sa devi un sfant ca sa Mi te daruiesti intru iubire, atunci n-ai sa ma iubesti niciodata…
Chiar atunci cand esti las, fricos, neancrezator in implinirea dragostei si a sfinteniei, chiar atunci cand ai sa recazi in acele pacate pe care nu ai vrea sa le mai faci, eu nu iti dau voie sa nu Ma iubesti, Iubeste-ma asa cum esti tu!
Nu vreau o dragosete izvorata si hranita din din mandria “virtutiilor” tale, ci dintr-o inima smerita pe care sa o poti curati oricand. Eu vreau ca dragostea ta pentru Mine sa se nasca din putina si saraca ta inima, din adancul neputintei si al murdariei tale si nu mai sta departe de Mine, iti lipseste nu Sfintenia, pe care numai Eu ti-o pot da, ci o inima gata sa ma iubeasca oricand si pana la capat. Eu stau la usa inimii tale ca un cersetor, Eu singurul si adevaratul Imparat si Domn, eu bat si astept… Deschide-ti inima prin pocainta si Ma primeste in potirul sufletului tau prin Trupul si Sangele Meu, pe care in dar ti-l dau la Sfanta Liturghie. Atunci o sa te fac sa intelegi totul si sa Ma iubesti mai mult decat iti poti inchipui, Lasa sa curga Sangele Meu in sangele tau si sa bata inima Mea in inima ta, eu ti-am dat-o pe Sfanta si Preacurata Mea Maica, Lasa sa treaca totul prin inima Ei curata, incat sa poata mijloci pentru tine. Orice s-ar intampla, nu astepta nicidecum sa devii sfant, ca pe urma sa Ma iubesti… In acest fel tu nu m-ai iubi niciodata…
Si acum du-te! Eu sunt cu tine !!!
@danut
Foaaarte frumoasa postarea ta!
Mi-a mers si m-a uns totodata, la suflet!
Este plina de nuante postarea ta.
Danut,mi-au dat lacrimile…dureros de adevarat si de frumos daca pot sa spun asa…
SA DAM SLAVA LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE, PENTRU CA LUI I SA CUVINE CINSTEA, MARIREA SI INCHINACIUNEA!
ACEASTA ESTE RUGACIUNEA MEA,ESTE CEIA CE M-A RIDICAT DE FIECARE DATA CAND AM FOST DOBORAT, ESTE O MEDITATIE DUHOVNICEASCA A SF.PARINTI, ESTE CEIA CE SUNT IN FATA PREMILOSTIVULUI DUMNEZEU.MULTUMESC DIN SUFLET ADMINISTRATORULUI PT. ACCEPT.
BUNUL DUMNEZEU SA SE MILOSTIVEASCA DE NOI, DE TOTI!
Danut,Dumnezeu sa te aiba in paza lui dupa sufletul tau deosebit.Sigur ca dam Slava Domnului pentru tot!Fiecare om are probabil meritele lui,dar cati au rabdarea,delicatetea de a asculta glasul lui Dumnezeu?Eu imi doresc ca toti,dar nu e chiar asa.
MULTUMESC PENTRU CUVANTUL DE RASPUNS.TOATE CATE SUNT CU NEPUTINTA LA NOI , SUNT CU PUTINTA LA DUMNEZEU!SA AVEN NADEJDE IN MILA SA , PENTRU CA DUMNEZEU NU NE-A ASEZAT PE SCARA ACESTEI LUMI INTAMPLATOR, TOATE AU UN SCOP,IAR SCOPUL SUPREM ESTE MANTUIREA SUFLETULUI SI INTALNIREA CU EL.BINECUVANTAREA DOMNULUI CU AL SAU HAR SI CU A SA IUBIRE DE OAMENI SA FIE CU NOI, CU TOTI!
Danut! Raspuns la postarea ta sant lacrimile mele. Cred ca aceasta este comuniunea noastra.
Citeam pe sfaturiortodoxe.ro ceea ce spunea Pr.Paisie de la Sihla – blandetea asta de sfant, cu frumusete interioara, cu vorba dulce si gingasa ca o floare! Pe mine m-a ‘miscat’ din loc. Fiind duhovnicul Pr.Cleopa recomanda acest drag sfant cugetarea la moarte ca, cel mai bun mijloc de infranare de la toate cele; si pe undeva, are dreptate:
Despre moarte
“Cel mai bun profesor pentru noi este moartea. Era un cântec, “Cântarea orbului”… O cânta un orb din scripcă si din gură. Era din Pipirig, da’ a murit. L-am auzit cum cântă si mi-a plăcut cântarea. Dar tu o să tii socoteală de cântecul meu?
Asteaptă acu’ cântecul:
Moarte, moarte nemiloasă,
Tu pe toti îi scoti din casă.
De-ar fi tânăr sau bătrân,
De-ar fi slugă sau stăpân,
De-ar avea el tot pământul,
Tu îi pregătesti mormântul.
De-ar trăi el cât de bine,
Nimeni nu-l scapă de tine.
La unii vii cu masina,
La altii plivind grădina,
Iar la unii vii asa,
Că le opresti inima.
Si chiar, în definitiv,
La toti vii cu un motiv.
Si fără motiv de vrei,
Tot mai vii si tot mai iei.
Vai, te rog, moarte, plângând,
De-i veni cât de curând,
Te rog să nu vii mânioasă
Să mă tai cu a ta coasă
Nici să-mi pui n al tău pahar
Vreun medicament amar,
Ci, c-un ciocănas usor,
Să mă dezlegi încetisor
De la cap pân’ la picioare
Să-mi vindeci rana ce mă doare.
Că medicamentul ti-i bun,
N-am cuvânt ca să ti-l spun.
Si ciocănasul tău îi sfânt,
Că mă desparte de pământ.
Si asa să fii de bună
Să mă mângâi cu-a ta mână
Gura ta cea vesnic dulce
Să-mi dea voie să-mi fac cruce
Si cu gura să pot spune
Cea din urmă rugăciune.
Lacrimi multe să îmi lasi
Ca să-mi ude-ai mei obraji
Si să-mi spăl al meu păcat
Cu care pe Domnul am supărat.
Si asa, cu lacrimi multe,
Maica Domnului să-mi ajute
De trup să mă despart usor
Si cu liniste să mor.
Iar îngerasul lui Hristos
Să s-arate bucuros
Să-mi zică: “Hai, dragul meu,
Să te duc la Dumnezeu”.
AMIN
(Pe foaia cu notite-amintiri ale părintelui Paisie am găsit si această însemnare referitoare la versurile anterioare: “Acest cântec e făcut cu evlavie de un ticălos si păcătos, orb si prost, pe care îl chema Paisie.”)
Iaca asa… Rămâne ca tot cântecul meu să nu se uite. Că nu-i asa usor a trăi, dar e tare greu a muri. Toti cei care au murit au uitat de toată viata lor, iar în ceasul mortii numai ceea ce au făcut rău, numai aceea vedeau înaintea ochilor.
Era unul – se băga pe sub masă, pe sub pat… “Nu mă lăsa, părinte Paisie, nu mă lăsa!” “Ce să-ti fac, dragul meu?” Eu îl scoteam de acolo, el se băga dincolo… “Nu mă lăsa, părinte Paisie!” “Ce să-ti dau, dragul meu? O bucătică de zahăr?” “Nu.” “O bomboană?” “Nu…” “Medicamente?” “Nu…” Altceva cerea el, ceva ce trebuia să-si pregătească din timpul vietii lui. Si când a murit, Dumnezeu să-l ierte, nu era chiar cald, dar nu a putut să stea în biserică. L-au scos afară, l-au prohodit afară – trei zile a stat afară. Curgea din trupul lui tot prisosul care era înăuntru. Tot, tot curgea afară, si mirosea de departe… Iaca asa.
Draga tatii, nu-i de sagă. Dacă am avea noi totdeauna frica mortii în gând – că noi, adică, în fiecare clipă putem muri – n-am putea gresi asa usor. Când ti-ar veni în gând să faci o prostie, aducându-ti aminte de moarte, te opresti îndată: “Doamne fereste, dar dacă mă ia moartea chiar acum? Ce mă fac eu?” Ai văzut ce spune Mântuitorul Hristos: “În ce te voi găsi când va veni sfârsitul tău, în aceea te voi judeca”. Asa încât, dacă te gândesti la moarte, îndată te opresti de la orice păcat ti-ar veni în minte. Îti vine în gând să furi? “Nu, e păcat… Dacă vine moartea acum?” Să-l lovesti pe celălalt? “Nu… Îl doare, si e păcat. Dacă mă cheamă Domnul acum, si eu nu mai am când să mă împac?”
De asta zic: moartea este cel mai bun profesor, care te opreste de la toate păcatele.
Pentru-aceea, frate dragă,
Mult, putin, cât vei trăi,
Nu uita o viată-ntreagă,
Nu uita că vei muri.
“Nu uita că vei muri”… Dacă mă găseste moartea acum, si am făcut vreo prostie, ceva, sau am gândit, sau am zis ceva rău, sau sunt învrăjbit cu cineva… – si-uite asa, gândul mortii îndată te dă pe brazdă. “Vai, dar dacă mor asa, ia să nu mă mai duc la furat… Ia să nu mă mai cert, ca să nu mor învrăjbit.” Pentru că asa cum te găseste moartea, asa vei fi judecat…
Iaca asa mai cânta un mosneag orb:
Bate moartea la fereastră
Si eu nu sunt pregătit.
Chiar din fasă, copilasii
Pentru moarte sunt sortiti.
Mai mărisori, drăgălasii,
De moarte nu sunt scutiti.
Tineretea-i ca si-o floare
Ce cade pe drum, îndată.
Tineretea-azi, mâine, moare
De o boală ne-ndurată.
Iar bătrânetea, mă frate,
E ca bruma-n răsărit,
Gata-n tot ceasul să moară
Si să-si dea al său sfârsit.
Pentru-aceea, frate dragă,
Mult, putin, cât vei trăi,
Nu uita o viată-ntreagă,
Nu uita că vei muri.”
“Socoteala este asa: toti suntem supusi păcatului, dar dacă avem constiinta sănătoasă, îndată ce ne aducem aminte că am făcut un rău, îndată să ne mustre constiinta. Sau când vrăjmasul îti pune în minte să faci o prostie, o constiintă sănătoasă îndată îti aduce aminte că vei muri, si te opresti: “Să nu mor chiar în ceasul acesta…”
Asadar, fiindcă suntem supusi păcatului si mortii, si datoria trebuie să o dăm numaidecât când ne-o va cere Domnul si când va veni sfârsitul. Si dacă e neprevăzut sfârsitul, atunci să fim pregătiti cam totdeauna: spovediti, împăcati cu toată lumea, si nu cumva să trecem prin viată fără să ne gândim la moarte, si să ne găsească moartea nepregătiti. Că dacă ai să-ti aduci aminte de moarte, ai să ai mult folos si ai să te umilesti, gândindu-te că nu esti vesnic pe pământ, ci degrabă trecător…
Tare-i greu pentru omul care se lasă să se spovedească la urmă, în clipa mortii… Că ce să spui când vine moartea? Ce să iei cu tine? Că n-ai ce lua… Când au venit rusii, în 44, trăiam acolo, acasă, si deodată am auzit: “Vin rusii, măi!”, si noi n-am crezut. Si ne gândeam: măi, oameni buni, d’apoi românii ăstia ai nostri sunt ei asa de prosti si le-or da drumul să vină de la Nistru încoace?! Doar hotarul nostru e la Nistru… Si nu i-au putut opri. În sfârsit… numai ce mă duc eu o dată la apă, si mă întâlnesc cu armata care venea de la Prut. “Măi popo, mă’… n-ati plecat, mă’? Mă’, vă punem capu-n par, măi popo!”
Măi oameni buni, ce să fac eu? Eram la circa 20 km de Nistru. Am luat căldările cu apă si m-am dus acasă repede. Ce să iau eu cu mine? Cum să plec? Un rând de schimburi îmi trebuie… o carte îmi trebuie… Psaltirea îmi trebuie… Ceaslovul îmi trebuie. Umplu o traistă. Da-mi trebuie, măi, si-o pătură. Dar dacă o să dorm pe drum, ce mă fac eu? Mai pun o traistă. După ce am umplut eu două traiste – era mosneagul acela, Ghenadie, care stătea cu mine, si mă vedea că mă pregătesc, dar nu stia unde mă duc, si stătea asa si mă privea cum adunam eu în traiste… – deodată am zvârlit eu amândouă traistele într-un colt, si gata, m-am linistit… Nu mă mai duc. Ceilalti au plecat care-ncotro… Eu cu Ghenadie am rămas. A doua zi, mă uit de noapte… rusii umpluseră toată ograda. Când am venit eu cu cheile bisericii, ei erau acolo, în fata ei. Puseseră un foc mare si un cazan pe foc si o vacă în cazan, si stăteau împrejurul cazanului. Si care se repezeau, luau mai mult carne crudă, si mâncau si ei, acolo… Au prins a mă întreba pe ruseste: “Haziaika?” “Vodka?” – cum umblau ei, după femei si după băutură… Mă rog, de-ale lor… “Nu-s aicea. Aicea-s călugări.” “Ce-s aceia călugări?” “Mânăstire.” Am prins a spune si eu niste minciuni: “Aicea-i obste, colhoz, aici mănâncă toti la o masă”. “Da’ unde-i cel mai mare?” “A fugit…” “Las’, că l-om prinde noi.”
Am stat cu ei aproape o jumătate de an. Ne-am supus si noi lor, si de la o vreme s-au învătat si ei cu noi, ne-am învătat si noi cu ei… Apoi au luat tot ce le-a plăcut si au plecat. Aveau de gând să se ducă la Berlin.
Iac-asa, tătucă, si omul care se lasă să se spovedească în clipa mortii – că eu sunt acum în pragul plecării si mă uit încolo si-ncoace, să văd ce pot să iau cu mine, si iaca, mai că n-ai ce lua… Din vreme să ne mărturisim si să ne pregătim, ca atunci când vine ceasul să fim cu traista legată la gură, după usă, colo… A venit ceasul, iei traista si pleci. Dar ca să te gândesti să pui în traistă atunci, în clipa mortii – atunci nu mai poti, dragul meu, atunci nu se mai poate… Atunci, nu.
Era o babă, Catrina o chema. Si ea vorbea cu moartea cum vorbim noi acum: “Sfântă Moarte, mă rog matale să-mi spui când ai să mă iei, ca să mă pregătesc si eu, Sfântă Moarte”. Si tot asa: “Sfântă Moarte” azi, “Sfântă Moarte” mâine… Si tot vorbea cu moartea, dar n-o vedea. De la o vreme, iaca, apare moartea: “Hai, Catrină. Esti gata? Hai, că am venit să te iau…” “Săraca de mine, Moarte Sfântă, cât te-am rugat eu să vii să-mi spui când vrei să mă iei! Să-mi fi spus mai înainte… Dar n-ai venit, Sfântă Moarte, să-mi spui…” “Cum n-am venit, Catrină?! Te-a durut vreodată urechea?” “Da, m-a durut…” “Te-a durut capul, Catrină?” “Da!” “Catrină, dar inima, dar vreun picior?” “M-a durut…” “Eu eram, Catrină… Eu îti spuneam atunci să te pregătesti, că îndată oi veni să te iau.” “Da’ bine, asa ai vorbit tu cu mine, Sfântă Moarte?” “Apoi eu asa stiu a vorbi, Catrină…” – si a luat-o pe Catrina. Ca să vezi… Uite-asa stie ea a vorbi cu noi. Ca atunci când esti vinovat, ai făcut vreo poznă si, înainte de a te duce la închisoare, întâi îti trimite somatia, pe urmă citatia si apoi mandatul – si gata. Hai, de-acuma… Te duce, nu te mai lasă. Somatia este un junghi, ca să te pregătesti, să te spovedesti la duhovnic. Citatia este o altă durere, ca să te si împărtăsesti. Si când a venit mandatul, nu te mai lasă… Gata! “Te iau!” Pregătit, nepregătit… “Bogdaproste c-am gătit… Am terminat… Hai…” Gata, tătucă… Să nu te smintesti de trăsnăile mele.
Se zice că Alexandru Macedon, după ce a cucerit toată lumea, asa ar fi spus: “Când voi muri, să mă îngropati într-un sicriu cu găuri si să-mi lăsati afară mâinile, goale, ca să vadă toată lumea că Alexandru Macedon, cel care a cucerit lumea, nu ia nimic cu el în mormânt”. Si l-au îngropat asa cum a vrut el: cu mâinile goale, lăsate afară. Ai văzut? Si nu era el om prost – era om de mare valoare la vremea aceea. Toti cei care au umblat după slava omenească – cum umblă, de obicei, toată lumea – până la sfârsit au regretat, că prea s-au obosit în zadar.
Asadar, tare ar fi bine ca din clipa asta să punem început bun, tătucă. Fiindcă lucrurile trec, trec la vale, si vine clipa când va rândui Dumnezeu să dai examenul cel mai de pe urmă… Eheei.. acela de pe urmă este examen, nu glumă. Acela să-l reusim, tată, că atunci nu mai încap nici interventii, nici avocati, nici orice altă învătătură – decât numai faptele, dacă le-ai făcut. Atâta rămâne: ce-ai făgăduit la călugărie…”
Despre fericire
“Asa, tătucă… Fiindcă te-ai întâmplat aici de sărbătorile astea, îti doresc si eu ani multi – si nu prea fericiti, că fericirea în lumea asta nu-i chiar asa de sănătoasă. Când e omul prea fericit în lumea asta, uită de Dumnezeu si uită de moarte…
Ai văzut Sfântul Pavel? “Nu mă voi lăuda decât cu neputintele mele si cu slăbiciunile mele. Că o zi si-o noapte am fost în fundul mării”, că trei zile a fost nu stiu pe unde, că într-o zi l-au dat afară pe o cosnită, a fost bătut cu toiege, împroscat cu pietre – iaca cu ce se lăuda. Nu se lăuda că face minuni, că a învătat atâta carte, că face, că drege… Si când a zis vorba aceea: “Stiu un om care, cu 14 ani în urmă, a fost răpit în rai (sau în al treilea cer, cum spune el), dar nu stiu bine, în trup sau fără trup”… A stiut el prea bine. El era, dar n-a vrut să se recomande asa. Si ce-a văzut acela acolo, numai nu s-a scărpinat ca mine, în cap. Că ce-a văzut el, ce-a auzit el nu pot mintea omului si gura să spună… Mai departe se dă de gol el singur: “Pentru multimea vedeniilor, a slobozit Dumnezeu pe îngerul satanei să mă lovească peste fată”. Na! S-a vădit. El singur. Ai văzut? “Ca să nu mă mândresc. Si L-am rugat pe Dumnezeu de trei ori să-l depărteze, si a zis: “NU!” Asa a zis: NU! Că întru slăbiciuni lucrează Dumnezeu minuni. Si a rămas asa, ca Sfântul Pavel să fie vas ales. Asadar, dintr-un mare prigonitor, cum era el, a devenit râvnitorul cel mai aprins, cel mai devotat, cel mai ales vas dintre toti. Că de multe ori spunea si el: “Nu sunt vrednic să mă numesc Apostol” si “Sunt cel mai mic dintre Apostoli”… Dintr-un prigonitor, dintr-un vas de neonoare, a devenit un vas de onoare. Că asa lucrează Dumnezeu: dintr-un om păcătos poate să facă, prin pocăintă si lacrimi, un om credincios, care să fie de folos si lui si altora.
Asa să te-ajute Dumnezeu, tată, ca dintr-un vas spurcat – cum sunt si eu, iac-asa, încărcat cu nenorociri din astea, cu păcate si cu stricăciuni – să te facă Dumnezeu vas curat, de onoare, ca să-I slujesti Lui, la masa Lui de onoare…
Eu nu-ti doresc aici nici avere, nici slavă, nici bogătie, că stiu eu că dintr-astea ies altele gâmboase. Dacă vei avea, cu darul lui Dumnezeu, dragoste si dorintă sfântă, apoi dincolo de mormânt să fie viitorul nostru. Dar, făcând voia lui Dumnezeu, vei avea si aici folos îndestulat, iar dincolo de mormânt vei avea fericirea vesnică, în vecii vecilor. Dar dincolo să ne bucurăm, unde nu sunt nici lacrimi, nici scârbe, nici suspin, ci viata fără sfârsit. Amin.
Nu ne putem mântui dacă vom iubi plăcerile lumii.”
Despre dragoste
“Si dragostea ajută mult, draga tatii. “Dragostea si cu frătia/Mult întrece bogătia”. Să aveti dragoste una fată de alta. Că din dragoste izvorăste mila. “Dragostea îndelung rabdă, nu se mândreste, nu se trufeste, nu se mânie, nu gândeste rău, nu se bucură de nedreptate. Dragostea îndelung rabdă, se milostiveste, nu caută ale sale, dragostea niciodată nu cade”. Aceasta dac-am avea-o noi, dragostea cea adevărată, dragostea duhovnicească! Fiindcă dacă avem dragoste, pe toate le avem. Dragostea te face să rabzi boala si chiar să-ti fie dragă, pentru că te curătă de toate murdăriile. Si dacă ai dragoste pentru Hristos, rabzi totul: si ocări, si batjocură… Din dragoste vine si răbdarea. Si atunci nu te mai scârbesti nici de cel bolnav; ti se pare că miroase a parfum. Că cea mai mare faptă de dragoste este să îngrijesti un bolnav. Si dacă-l îngrijesti cu dragoste si răbdare, el se mântuieste prin tine si tu te mântuiesti printr-însul.
Nu-i lucru curat când te mânii. Mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu si nici nu rodeste roadele dragostei. Când te mânii, nu-i duhul lui Dumnezeu acolo, si nu-i duhul dragostei – acolo e duhul mândriei, duh de slavă desartă.”
P.S. Sa ma iertati dragi admin.dar, mi-au placut asa de mult vorbele Pr.Paisie de la Sihla, asemeni altui sfant drag mie si voua tot Paisie din muntele Athos incat, am umplut paginile cu ceea ce-a spus asa de dulce si de bine ascest sfant cuvios! Se pare ca darul celor cu numele de Paisie este de a lovi direct in inima dar nu cu brutalitate ci, cu multa rabdare, blandete si dragoste nesfarsita pentru aproapele!
Despre dragoste in contextul Judecatii Domnului:
31. Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale.
32. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre.
33. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga.
34. Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii.
35. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit;
36. Gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine.
37. Atunci dreptii Ii vor raspunde, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit? Sau insetat si Ti-am dat sa bei?
38. Sau cand Te-am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat?
39. Sau cand Te-am vazut bolnav sau in temnita si am venit la Tine?
40. Iar Imparatul, raspunzand, va zice catre ei: Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut.
41. Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui.
42. Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau;
43. Strain am fost si nu M-ati primit; gol, si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat.
44. Atunci vor raspunde si ei, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand, sau insetat, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau in temnita si nu Ti-am slujit?
45. El insa le va raspunde, zicand: Adevarat zic voua: Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut.
46. Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica.
(Matei 25, versetele 31-46)
Daca fratele tau te stanjeneste, te oboseste, atunci sa te gandesti: ,, Acum ma doare ochiul meu, mana mea, piciorul meu; trebuie sa-l ingrijesc cu toata iubirea” (1 Cor. 12, 21) … Vi la cunostinta adevarului cand iubesti cu iubirea lui Hristos. Atunci nu ceri sa fi iubit; aceasta este rau. Sa iubesti tu, sa daruiesti iubirea ta; aceasta este dupa dreptate. (parintele Porfirie)
Fiecare dintre cei de langa noi, fiecare aproape al nostru este trup din trupul nostru (Efes. 5,30). Pot sa nu ma ingrijesc de asta, pot sa-l amarasc, pot sa-l urasc? Aceasta e cea mai mare taina a bisericii noastre, sa devenim toti una in Dumnezeu.Daca facem asta, devenim ai Lui. Aceasta este Biserica. Aceasta este Raiul. Aceasta este Ortodoxia. (parintele Porfirie)
Cand cineva ne nedreptateste in oricare chip – cu clevetiri, cu ocari, atunci sa ne gandim ca este fratele nostru pe care l-a cuprins vrasmasul. A cazut prada potrivniculul. De aceea trebuie sa ne doara pentru el si sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne miluiasca si pe el si pe noi, iar Dumnezeu ne va ajuta pe amandoi. Insa daca ne maniem asupra lui, atunci potrivnicul va sari de la el si asjpra noastra, si ne va batjocori pe amadoi. Cel care-i judeca pe ceilalti nu-l iubeste pe Hristos. (parintele Porfirie)
Lucrul de capatai este sa intram in Biserica. Sa ne unim cu semenii nostri, cu bucuriile si cu tristetile tuturor. Sa-i simtim ai nostri, sa ne rugam pentru toti, sa ne doara pentru mantuirea lor, sa ne uitam pe noi insine. Sa facem totul pentru ei, precum Hristos pentru noi.( parintele Porfirie)
Pe toate sa le infruntati cu iubire, cu bunatate, cu rabdare si cu smerenie. Sa fiti stanci. Toate sa se sparga deasupra voastra si sa se intoarca precum valurile, iar voi sa ramaneti netulburati. (parintele Porifirie)
Atunci cand ne leaga Hristos, nu mai exista distante. Cand voi pleca din aceasta viata fi mai bine. Voi fi mai aproape de voi. (parintele Porfirie)