Martiriul Sfantului Stefan: ADEVARUL ESTE MEREU UCIS CU PIETRE

28-12-2015 Sublinieri

StStephenMart

Va mai recomandam:

***

sfantul_apostol_intaiul_mucenic_si_arhidiacon_stefan_30

Meditatie ”Cuvantul ortodox”:

ADEVARUL ESTE MEREU UCIS CU PIETRE IN LUMEA CARE S-A PREDAT ”TATALUI MINCIUNII”

Şi nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea.
Atunci au pus pe nişte bărbaţi să zică: L-am auzit spunând cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu.
Şi au întărâtat poporul şi pe bătrâni şi pe cărturari şi, năvălind asupră-i, l-au răpit şi l-au dus în sinedriu.
Şi au pus martori mincinoşi, care ziceau: Acest om nu încetează a vorbi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt şi a Legii… (F. Ap., 6, 10-14)

Sfantul Arhidiacon Stefan a fost ucis cu pietre pentru ca SPUNEA ADEVARUL. Intaiul mucenic, desi condamnat de facto, inainte de orice judecata, a fost ocarat, calomniat, agresat, supus unei mascarade judiciare pentru pastrarea aparentelor “legale”, lasat  o vreme sa vorbeasca in apararea sa, si, pana la urma, executat rapid, lapidat, pentru ca… “nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea”. Adevarul ii prea ardea, lumina ii prea orbea, sfintenia le prea descoperea goliciunea murdara.

Cu cat marturisea mai intens si cu cat era mai prigonit, cu atat mai mult chipul sau devenea mai transfigurat, ingeresc. Si cu cat era mai vadita tuturor lumina si puterea dumnezeiesti care il insuflau, cu atat inversunarea satanica a celorlalti atingea cotele paroxistice ale iadului intrupat:

Iar ei, auzind acestea, fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui.

Scrasnirea dintilor si turbarea de furie atunci cand priveau acea “fata de inger” carea vedea “cerurile deschise” si cand auzeau cuvintele “pline de Duhul” nu faceau decat sa vadeasca pana la capat pervertirea demonica desavarsita. Minciuna bine ascunsa este terorizata de marturia senina a Adevarului, murdaria morala turbeaza in fata Curatiei, ticalosia este arsa de mireasma Sfinteniei, intunericul urii nu suporta Lumina.

Stefan spunea adevaruri grele, neconvenabile iudeilor orbiti de trufie, impietriti in cultul literei fara Duh si invechiti in minciuna si in rautatea care roade pe dinauntru ca viermele neadormit, provocand ”eruptii” violente in afara. Mai mult, la sfarsit, a fost chemat de Duhul Sfant sa aduca mustrare dureroasa fariseicelor care isi facusera un mod de viata din grosolana fatarnicie, din rea-credinta urat-mirositoare si din ura ucigasa. Iar toate acestea sub paravanul slujirii si respectarii cu strictete a unei Legi, ca reprezentanti sau oficiali ai unui “sistem” care le dadea putere, care ii legitima ca autoritati sacrosancte, intangibile, ca veritabili “dumnezei pe pamant”. Asa cum se intampla si astazi, in cazul altor puternici ai vremii, care slujesc noilor religii – agendele ideologice ale noilor Puteri globale – ei insisi pretinandu-se niste “apostoli” ai Dreptatii si Legalitatii, ai Corectitudinii (politice sau procedurale) si ai Drepturilor (impersonale), in numele carora, fara niciun scrupul, nenorocesc familii, frang destine si omoara oameni. Ca si atunci, si acum, in aplauzele frenetice ale multimilor “intaratate”, dornice de “spectacol” sangeros si satisfacute ca se pot afla “de partea buna a istoriei”, de partea celor tari si de temut…

In cazul iudeilor din Sinedriu care il insfacasera cu forta pe tanarul arhidiacon spre a-l aduce la un simulacru de judecata, bazata – cum se poarta si astazi – pe denunturi mincinoase, ceea ce facea ca ticalosia lor sa fie din cale afara de scandaloas si de abominabila era faptul ca era savarsita in numele lui Dumnezeu! Mai mult, ucigasii nemilosi ai Sfantului Stefan se inscriau deja intr-o traditie a crimei si a sacrilegiului, care nu te putea lasa tacut si indiferent, mai cu seama daca era vorba despre un “bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt”, precum intaiul dintre cei 7 diaconi:

Voi, cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduială de la îngeri şi n-aţi păzit-o!”

Da, adevarul Duhului a fost si va fi mereu ucis cu pietre, iar gurile lui au fost si vor fi mereu astupate cu furie crancena, devastatoare, nemiloasa. Pentru ca adevarul a fost si a ramas incomod, deranjant pentru lumea care se scalda in minciuna si ipocrizie, pentru toti aceia care fug cu disperare de constiinta lor, a carei voce o aud proiectata in afara si amplificata, in glasurile marturisitorilor. De aceea, oricine doreste sa se mantuiasca, ramanand in Adevar, este dator sa se pregateasca sa intampine aceeasi prigoana si sa patimeasca in acelasi chip, mai mult ca oricand in aceste vremuri ale “minciunii universale“, organizate, ideologizate si sistematizate pana aproape de perfectiune prin toate mijloacele posibile de manipulare in masa (a se citi: de reeducare). Fiindca Adevarul nu poate fi decat scuipat, hulit, biciuit si rastignit atunci cand lumea ajunge sa se dea complet in stapanirea Tatalui Minciunii.

137338_lapidarea-omorarea-pietre

***

Lidia Staniloae/ “La bursa adevarului”:

”[…] Ce ne rămâne atunci din semnificaţia noţiunii de adevăr? A adevăratului adevăr, fără să ne jucăm cu cuvintele! Fără îndoială există şi aşa ceva. Există şi un adevăr pentru care se moare, pe care unii şi-l asumă cu riscul vieţii.

Să ne reamintim de „magazinul pentru adevăruri”. Ce ciudată contradicţie, de care ne minunăm: pentru un adevăr real se suferă, se moare, datorită lui viaţa devine incomodă, ca în povestirea plină de cruzime a lui Anthony de Mello. Cel care vrea adevărul e privit cu milă, căci „va plăti întâi şi întâi cu pierderea liniştii, a calmului… şi anume pentru tot restul vieţii”. Ne întrebăm ce s-a întâmplat oare mai departe? Plăteşti amar pentru deţinerea adevărului…

In schimb, pseudoadevărurile sunt acceptate cu entuziasm, deţinătorii şi propagatorii lor sunt lăudaţi, înălţaţi în rang, numiţi binefăcători ai poporului, patrioţi, politicieni geniali, şi li se acordă dreptul să-i persecute pe ceilalţi.

[…]

Iisus-la-pilatAdevărul este incomod, nu aduce profituri imediate, nu ajută la dobândirea puterii, a autorităţii, a dreptului de a-i stăpâni pe ceilalţi. Poate ar trebui să ne schimbăm noi? Poa ar trebui să încercăm a ne schimba noi?

Şi ne mai întrebăm, odată cu Dostoievski, dacă, totul fiind raţional, s-ar mai întâmpla ceva pe pământ? Nu trebuie să uităm această poveste, acest simbol al dramei fundamentale a vieţii noastre. Ar trebui să ne-o spunem zilnic, să sperăm că pretutindeni unde ne aflăm trecem lângă un asemenea magazin în care ne simţim îndemnați să intrăm. Să nu plecăm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum n-am aflat ce marfă fabuloasă se află pe rafturile lui. Chiar dacă adevărul te costă liniştea, după cum spune povestea, te costă lipsa de griji. Cât de important era pentru Pilat adevărul, pentru a pune această întrebare unui potenţial condamnat? Fraza lui interogativă continuă cu o afirmaţie: „Eu nu găsesc nici o vina la El!...” Şi L-a trimis la moarte… Considerente politice, grija de a potoli spiritele unor supuşi totdeauna gata ele a se răzvrăti, indiferenţă, comoditate? De câte ori folosim şi noi cuvintele: „Îmi spăl mâinile, nu vreau să mi complic, nu vreau să mă pronunţ”? Iată preţul cu care ne plătim comoditatea, ca în istorioara de mai sus! La urma urmei, ce este adevărul, de ce să ne batem capul cu ceva despre care habar nu avem, a cărui certitudine nu ne-o garantează gândirea noastră complicată, deformată, încărcată cu fel de fel de pretenţii de subtilitate, de „comme il faut” şi de „politic corect”. Mai există pe lume, în lumea noastră, în lumea de aici desigur, vreo noţiune atât de ambiguă, paralizată de îngrădirea socială care joacă totdeauna un rol fundamental?

[…]

Se spune că adevărul este chipul nevinovăţiei, pentru că datorită lui nu ai nimic de ascuns. Oare cu asta am spus ce era de spus? Putem restrânge acest „tot”, astfel încât el să cuprindă cu adevărat adevărul? Ajungem la un pleonasm cu care încercăm disperaţi să spunem totul. Şi ne scuzăm că-l folosim, motivând că adevărul e vast, că nu-l putem cuprinde în întregime. Reuşim oare? N-avem încotro, acest „tot” este atât de greu de prins în gândirea noastră limitată! Nici nu prea pricepem ce înseamnă această vastitate cu care încercăm să descriem ceea ce de fapt nu se poate descrie. Se ajunge astfel la un apofatism pe care-l coborâm din sfera teologiei la limbajul cotidian. Deci ”adevărul” nu face parte din certitudinile subiective.

Copil fiind, Napoleon refuza să îngenuncheze când era pedepsit la şcoală: „În familia noastră se îngenunchează numai în faţa lui Dumnezeu”, spunea el. Nu ştiu dacă mai târziu şi-a adus aminte de fraza aceasta. Sau dacă n-a înlocuit-o cu adevărul lui, a ceea ce era pentru adevăr. Nu ştiu dacă noi ne amintim de fraza aceasta, chiar dacă n-am spus-o în copilărie. Şi ar mai trebui să ne amintim că, aşa cum spune Evanghelia, adevărul ne face liberi. Dincolo de toate întrebările şi răspunsurile pe care încercăm să ni le dăm, dincolo de toate afirmaţiile, definiţiile şi reflecţiile noastre, nu trebuie să uităm că adevărul eliberează. Poate că totul e atât de simplu, în ciuda dorinţei noastre de a-l complica”.

staniloae-lidia-la-bursa-adevarului-12124

*

Doxologia/ Lidia Stăniloae: „Libertatea este înţeleasă astăzi ca o absenţă a principiilor, ca o sălbăticire a moravurilor, a individului”

[…]

Adevărul eliberează

Am mai relatat povestirea lui Anthony de Mello preot, filozof şi psihoterapeut, referitoare la omul care voia să cumpere adevărul, într-o prăvălie pe vitrina căreia scria: „Magazin pentru adevăruri”. Da, în acest magazin se putea cumpăra întregul adevăr, doar că acesta era extrem de scump. Adevărul avea un preţ extrem de ridicat. I s-a spus cu milă că va plăti întâi şi întâi cu pierderea liniştii, a calmului …şi anume pentru tot restul vieţii. Şi întrebarea pe care o punea autorul era simplă: Ce s-a întâmplat mai departe? S-a hotărât omul să cumpere adevărul sau a renunţat? E o întrebare pe care, mai mult sau mai puţin conştient ne-o punem toţi. Ne sacrificăm oare comoditatea, liniştea, pentru o falsă armonie călduţă, cu care ne strecurăm fără complicaţii în viaţă? Cum s-ar zice, te fereşti din calea furtunii, n-ai ce face cu un climat aspru care te pune în faţa unei realităţi nu totdeauna favorabilă reuşitelor tale. Mai bine să fii amabil şi inconştient decât să te sacrifici principiilor. Poate că nici nu le ai, sau mai bine să nu le ai, îţi spui câteodată. Nu te sperie uneori adevăratul tău chip, opinia altora, care nu-ţi dau totdeauna dreptate şi nici ceea ce ai crede că ţi se cuvine. Nu e prea târzie satisfacţia de a fi rămas credincios ţie însuţi, aşa cum spune Shakespeare? „Mai presus de orice să-ţi fii credincios ţie însuţi…”

Chiar dacă mai târziu adevărul te mângâie, şi-ţi arată drumul către un ţel real. „Poate că e prea târziu”, îţi spui… „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” citim în Cartea Sfântă. Adevărul eliberează, ne spune ea, te îndepărtează de dorinţa de a te învârti mereu în jurul propriei persoane. El hrăneşte iubirea faţă de semeni, o face să crească, îi descopere darul de a-ţi descoperi adevăratul sens al vieţii. Eul tău este adus în faţa unui Tu care te întregeşte, care ridică omul la rangul de persoană conştientă, independentă prin sine însuşi şi prin celălalt şi depinzând de celălalt, de solicitudinea şi iubirea lui, aşa cum o formulează creştinismul. Astfel se caracterizează teologia comuniunii, aşa cum o formulează creştinismul.

În comuniune se identifică preocuparea pentru sine, grija de a-şi conduce existenţa într-un mod pozitiv cu aceeaşi preocupare, lipsită de egoism, pentru celălalt, considerat în mod propriu ca aproapele său. Realitatea aparte pentru fiecare devine o realitate comună, în care nu mai spunem Eu, ci Eu-Tu, transformând monologul într-un dialog ce izvorăşte din iubirea lui Dumnezeu pentru om. Această iubire se proiectează nu numai asupra noastră, a fiecăruia ca persoană creată de Domnul, ci ne cuprinde pe toţi, împreună, într-o comuniune dincolo de ceea ce noi am putea realiza fără ajutorul Creatorului, care ne amplifică astfel posibilităţile omeneşti limitate. Este realitatea infinităţii Dumnezeirii, care se apropie de noi pentru a ne oferi iubirea Sa şi care aşteaptă dragostea noastră, dorinţa noastră de a intra în dialog.

Este mai mult decât relaţia personalistă aşa cum a văzut-o Martin Buber, şi el un mare cărturar şi susţinător al relaţiei Eu-Tu. Dacă citim Vechiul Testament, nu putem să nu remarcăm că de fapt, el este o epopee a acestei relaţii personaliste, exprimată în marile evenimente pe care el le menţionează: Întreaga viaţă a lui Avram, conţinutul ei plin de semnificaţii, începând cu supunerea sa pentru a-l sacrifica pe Isaac şi culminând cu primirea vizitei celor trei străini în cortul său. Să ne amintim de ascensiunea lui Moise pe muntele Sinai, de Rugul Aprins, de primirea Tablelor Legii. Din toate scrierile proorocilor înţelegem legătura lor cu Domnul Savaot. Atât Vechiul Testament, în care omul se apropie de Dumnezeu cu sfială şi conştiinţa iubirii dumnezeieşti de care se bucură, cât şi Noul Testament sunt momente clare ale manifestării comuniunii dintre om şi divinitate, comuniune care nu poate avea loc decât între Persoane. Iubirea lui Dumnezeu pentru om, culminează cu chenoza divină, în care Dumnezeu coboară la el, se micşorează, se smereşte pentru a-i dobândi dragostea. Întruparea Sa este cea mai mare recunoaştere a omului, spune Mesajul Bisericii ortodoxe greceşti. şi creaţia Sa se amplifică, se prelungeşte în  relaţia dintre persoanele umane, în comuniunea dintre ei. Iar relaţia Eu-Tu între Dumnezeu şi creaţia Sa se amplifică, se prelungeşte în relaţia dintre persoanele umane, în comuniunea dintre ei.

„Adevărul întăreşte bunătatea şi luminează realitatea”

martiriul_sfantului_apostol_intaiul_mucenic_si_arhidiacon_stefan_2Orwell defineşte libertatea ca dreptul de a spune celorlalţi adevărul, lucruri  pe care uneori nu doresc să le audă. Astfel, concluziile istorisirii relatate de Anthony de Mello sunt cu atât mai plauzibile. De ce să ne pierdem liniştea, simpatia generală armonia călduţă? De ce să nu spunem că oricum: „Şi-aşa e bine, las că merge şi-aşa, important să mă simt mulţumit, eu, pentru că eu sunt cel mai important, pentru că eu am totdeauna dreptate”. Şi nu înţelegem că această goană după armonie care ni se pare că naşte din această atitudine, ne încătuşează cu goana după comoditate. Doar adevărul eliberează. Chiar dacă el presupune un efort deosebit, chiar dacă uneori doare.

„Recunoşti adevărul după efectul pe care-l are asupra ta şi asupra altora. Adevărul întăreşte bunătatea şi luminează realitatea”. Este răspunsul la întrebarea cum se poate recunoaşte adevărul, dat de un mare spiritual, părinte din pustie, dintr-o colecţie de scrieri duhovniceşti datată din sec. V.

Aşa fiind, este oare destulă lumină în jurul nostru? Înţelegem de ce uneori o căutăm fără speranţă, în obscuritate, fără a o găsi? Nu avem oare nevoie, aşa cum am mai spus, de „magazinul care vinde adevăruri”? Nu merită să-l plătim, oricât de mare ar fi preţul lui? Şi să-l păstrăm pentru tot restul vieţii?  

[…]

***

martyrdom-of-st-stephen

Elena Solunca Moise/ Ziarul Lumina:

Pentru cel credincios, mucenicia e o sărbătoare

“Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.” Sunt cuvintele care încununează şirul Fericirilor despre care Hristos a vorbit mulţimilor la începutul propovăduirii Sale; cuvinte ce, la prima luare aminte, par o sfidare a logicii obişnuite de înţelegere a rostului vieţii. Aparent aşa e, doar că Hristos îndemna la o viaţă a omului care, fiind în lumea aceasta mereu în criză de pe la căderea lui Adam, este şi ea într-o reîntoarcere la edenul de odinioară. Oare Hristos nu S-a întrupat pentru a da omului demnitatea dintâi, rostul pentru care iubirea Sa l-a adus din nefiinţă? Ura nedreaptă cu care L-au primit mai ales fariseii, cei care aveau tot ceea ce le era necesar pentru a recunoaşte în Hristos pe Fiul lui Dumnezeu, era feroce, orbindu-i până într-atât, încât L-au urât cu moarte nedreaptă; L-au şi răstignit, dar a înviat. Numai că nici aşa ura lor nu s-a domolit şi a ajuns să ia forme şi dimensiuni monstru­oase. După Înălţarea lui Hristos, ura lor nesăbuită s-a abătut asupra celor care L-au urmat, convinşi că El este Adevărul care ne face liberi, rupe cătuşele morţii spre a ne reda veşniciei ce pâlpâie nestins în inimile noastre.

Nu au înţeles cum, odinioară, nu au înţeles nici poruncile, iar pe profeţi i-au prigonit şi i-au ucis. Era orbirea celor care aveau ochi, dar nu vedeau, din care s-a născut ura aducătoare de moarte într-o perversă întoarcere a înţelesurilor lesne de făcut când omul se face pe sine idol, iar din voia lui, lege. Hristos, Fiul lui Dum­nezeu Care a luat chipul omului spre a-l îndumnezei, este pilda desăvârşită şi e în logica acestei firi revenite la sine să cheme: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. El a împlinit voia Domnului, care este „ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”, făcându-se unime dintre Cale, Adevăr şi Viaţă în care găsim desă­vârşirea ce se face locaş al binecuvântării lui Dumnezeu. Calea nu e uşoară, dar este singura ce duce spre lumină şi, apoi, Hristos este cu noi până la sfârşitul veacu­rilor.

În prelungirea restauratoare a poruncilor, Fericirile nu sunt stări de suspendare a clipei, ci consecinţa logică şi logică a unui mod de a fi în lume transcendând-o. Iată, fericiţi sunt cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu. În tensiunea care apare între a fi „în lume fără să fii din lume”; a trăi în mijlocul păcatelor stăruind a nu te lăsa purtat de ele e un război nemilos, pentru că vrăjmaşul nu oboseşte în viclenia lui să ne îndepărteze de Hristos spre a ne supune lui. El iscodeşte, nu fără o anume inteligenţă, curse în care ne prindem lesne uneori, reluând drumul început cândva de Adam şi care e sigur spre moarte. Cel mai folosit mijloc pe care îl foloseşte este minciuna, ca odinioară când a spus lui Adam: „Nu veţi muri!” şi celelalte. Din nefericire, şi acum, uneori, se dovedeşte efici­entă între nişte limite; şi acum se născocesc tot felul de istorii despre Hristos şi se transmit până dincolo de exces pe toate canalele media. Vorba Ecleziastului – nimic nu e nou sub soare. Noul vine de deasupra soarelui şi e adus de Hristos, Lumina cea adevărată, „care luminează pe tot omul ce vine pe lume”, „Soarele dreptăţii”, El rămâne şi Se perpetuează în lume prin cei care Îl urmează. Odinioară, poruncile s-au dovedit imposibil de urmat; acum ne-au fost date Fericirile, care nu interzic, nu spun ce să nu facem; ele arată cum să facem şi cu ce urmări. Şi atunci vedem cu ochii cei tăinuiţi ai inimii, înlăcrimaţi de bucurie, cum poate fi fericit acela care e ocărât şi prigonit pentru Hristos. El urmează pe Hristos şi face ca prin el iubirea lui Hristos să îmbrăţişeze lumea, dăruind tuturor, şi vrăjmaşilor, o arvună a luminii viitoare. Şi e fericit, căci, prigonit fiind, se apropie de Hristos; ocărât de oameni pentru El, va fi binecuvântat de Dumnezeu; fericit că înţelege trăitor cum lucrarea iubirii este iertarea care eliberează pe cel care a greşit şi înalţă pe cel căruia i s-a greşit. Arhidiaconul Ştefan, cel dintâi mucenic, a înţeles prea bine toate şi sub ploaia de pietre s-a rugat să le fie iertat ucigaşilor şi acest păcat, pentru că nu ştiu ce fac. Nu ştiau că Adevărul care e Viaţă nu moare decât pentru a arăta Calea spre Înviere. Sub ploaia de pietre a mărturisit:

Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”.

Se deschiseseră să-i primească sufletul. Poate fi o fericire mai mare? Şi o primă consecinţă – Pavel, prigonitorul care îi păzea hainele, s-a convertit şi a ajuns Apostol al neamurilor. El, care a cunoscut moarte mucenicească, încredinţează în vuietul veacului:

Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii… nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea întru Hristos”.

Cu deplină îndreptăţire, Sfântul Paisie Aghioritul afirmă că „pentru credincios, mucenicia e o sărbătoare”. Aşa să ne ajute Dumnezeu.


Legaturi:


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Lidia Staniloae, Meditatii duhovnicesti, Sfantul Intaiul Mucenic si Arhidiacon Stefan, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

Articole Recomandate

Carti recomandate