MERSUL PE APA IN MIJLOCUL FURTUNILOR VIETII: “Trebuie sa stim sa cerem ajutor. Sa intindem mana, asa cum a facut-o Petru, sa ne incredintam Domnului”

13-08-2011 Sublinieri

PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor:

VIATA CA O MARE

“Dreptmaritori crestini, faptele relatate in evanghelia de astazi se petrec in noaptea imediat urmatoare minunii inmultirii painilor de pe malul lacului Ghenizaret (Mt. 14, 14-22). Dupa ce a hranit multimile in pustie, Mantuitorul Hristos i-a silit pe ucenici sa urce in corabie si sa plece din locul acela, iar El a mers in munte sa se roage, in singuratate. Peste noapte insa, valurile au inceput sa se agite cu putere si furtuna mare s-a pornit, incat corabia in care se aflau ucenicii era gata-gata sa se scufunde. Si, strigand de groaza, la un moment dat L-au zarit pe Iisus mergand pe apa, dar, gandind ca este naluca, s-au infricosat si mai tare. Domnul insa i-a linistit si i-a imbarbatat, zicandu-le:

Indrazniti, Eu sunt; nu va temeti! (…)

Doamne, daca esti Tu, a zis Petru, porunceste sa vin la Tine pe apa.

Vino…, i-a zis Hristos.

Si a sarit Petru din corabie si a mers pe mare ca pe uscat, dar, vazand vantul, spune evanghelia, s-a temut. Iar in clipa in care s-a indoit, apa a incetat sa-l mai tina si el a inceput sa se afunde. Si, ingrozit a strigat: „Doamne, scapa-ma”! Atunci Iisus l-a luat de mana si, reprosandu-i: „Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?” l-a adus in corabie, iar vanturile s-au oprit.

Iubiti credinciosi,

La prima vedere evanghelia aceasta pare doar o minune oarecare. Una din multele minuni dumnezeiesti savarsite de MantuitoruI Hristos de-a lungul celor trei ani si jumatate, cat timp a durat predica Sa pe pamant. Va spun, insa, ca nu trebuie sa vedem in pericopa aceasta doar minunea ca atare, ci va invit sa privim impreuna la minunea de astazi ca la o adevarata pilda de viata, pilda plina de invatatura, pe de o parte, si de speranta, pe de alta.

Care este invatatura demna de evidentiat?

Am spus ca avem de-a face cu o pilda. Marea este lumea aceasta care, de multe ori, asa cum s-a intamplat sa le fie potrivnica ucenicilor, ne sta adeseori si noua impotriva. Valurile ei inspumate sunt imprejurarile grele prin care trecem cu anevoie si noi uneori, si din care, de cele mai multe ori, nu stim cum sa facem sa scapam. Iar vanturile, care l-au inspaimantat pe Petru mai mult decat marea insasi, sunt greutatile si ispitele care se napustesc cateodata nemiloase asupra noastra, ingrozindu-ne pana la moarte. Uitati-va la Petru: desi se indoieste intr-o prima faza, caci spune: „Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin la Tine pe apa” gaseste totusi curajul necesar de a infrunta valurile si, pentru aceasta, reuseste sa paseasca pe mare ca pe uscat. Vanturile insa il fac sa se clatine si sa se scufunde pentru cateva momente, dar chemarea in ajutor a Domnului ii aduce, pana la urma, salvarea.

Ei bine, noi suntem Petru, cei care, aflati in corabia acestei vieti, ne simtim adeseori clatinati si in pericol si, asemenea lui, ne indoim: vom mai putea oare scapa din asta? Oare ce ar fi de facut? Cum ar trebui sa procedam? Intrebari pe care si le-a pus si Apostolul, si la care Mantuitorul Hristos i-a raspuns invitandu-l „sa calce pe apa ca pe uscat”. Adica, sa strabata lumea aceasta, asa cum este ea, cu barbatie si incredere. Ce il infricoseaza pe Petru? Clipele grele ale vietii ca valurile inspumate, pe care vazandu-le si nemaiputandu-le infrunta, se indoieste si, devenind „greu”, se afunda. Gaseste in sine, totusi, puterea sa strige la Dumnezeu, iar Acesta se dovedeste „Mantuitor”.

Care este speranta?

Speranta pildei acesteia este Dumnezeu Care, desi intr-o prima faza Se arata a fi prea departe parca, in larg, necunoscut, strain sau confundabil cu o fantoma, pana la urma Se arata atat de apropiat lui Petru, incat il prinde efectiv de mana si il salveaza din valuri. Asadar, speranta noastra, ascultand evanghelia de astazi, este ca Dumnezeu nu se izoleaza undeva „in larg” dupa cum cred unii, ca Se afla undeva departe, neinteresandu-L prea mult viata noastra personala, cu faptele ei bune sau rele, ori neveghind asupra fiecaruia dintre noi. Evanghelia de astazi contrazice pe toti aceia care vad in El un Dumnezeu „indepartat”, „necunoscut” ori „impersonal”. Naluca li s-a parut ucenicilor! Himera li se pare unora! „Entitate” indefinita ori „simpla energie” altora. Ba chiar o utopie, zic unii, in pesimismul lor…

Dragii mei,

Astazi suntem siliti, o data in plus, sa recunoastem cu totii ca nu este asa. Hristos Dumnezeu este aproape, este Fiinta si Persoana si, pentru aceasta, este gata sa ne intinda mana si sa ne salveze de acolo de unde ne este greu in viata. Pentru faptul ca a stiut sa intre in dialog cu El, prin rugaciune, Domnul i-a raspuns lui Petru ca Persoana. Ce ne-am face daca El ar fi doar entitate sau energie impersonala, naluca, himera, ori daca ar fi o minte inabordabila? El insa este Fiinta care ne aude, ne vede, ne asculta si, mai ales, ne ajuta fiecaruia atunci cand stim sa I-o cerem!


Astfel, daca Apostolul a reusit si s-a salvat, este pentru ca L-a abordat pe Dumnezeu ca pe o Persoana, ca pe un Parinte, ca pe un invatator si prieten, iar nu ca pe o forta impersonala. Numai aceia dintre noi care vom vedea pe Dumnezeu ca pe o Persoana apropiata si capabila de dialog, si-L vom aborda in acest chip personal, vom putea dobandi ajutorul si binecuvantarea Lui. Nu cei care vorbesc despre El, iar nu cu El, pentru ca vedem pe multi vorbind frumos despre Dumnezeu, dar haideti sa vedem ca se si roaga Lui, pentru ca aceasta inseamna dialog cu El!Haideti sa vedem cati stiu sa intre in comuniune cu El?


Cati se spovedesc? Cati se impartasesc? Cati cauta sa-L „cucereasca”, asa cum ne straduim sa cucerim o persoana draga? Nu izolandu-L pe Dumnezeu undeva si vorbind foarte frumos despre El. Acela nu este dialog si, prin urmare, nu ne va putea niciodata aduce ajutorul si binecuvantarea Lui.

Iata invataturile si sperantele pe care le putem trage din evanghelia de astazi! Si noi calatorim pe valurile lumii acesteia, uneori foarte agitata sau chiar potrivnica. Si noi ne indoim adeseori, ca Petru! Ne e teama sa infruntam viata si sa „pasim” cu incredere, asa cum a calcat el pe valurile marii ca pe uscat. Ne este teama sa strabatem „furtunile” vietii acesteia. Ati vazut: in ultima vreme auzim parca, mai mult ca oricand, de persoane care, nemaiputand sa infrunte viata, sa se lupte cu greutatile si necazurile ei, depun „armele”! Oameni care isi iau viata, uneori tineri chiar! Apostolul Petru din evanghelia de astazi ne invita pe fiecare dintre noi sa fim „luptatori”, chiar daca viata pare grea la un moment dat; chiar daca valurile ei sunt naprasnice uneori, incat simtim ca ni se sparge „corabia” si suntem in primejdie sa ne inecam; chiar daca vanturile si furtunile ne inspaimanta, asa cum l-au inspaimantat pe Petru, incat era gata sa se scufunde. Apostolul, exemplul sau si, mai ales, ajutorul primit din partea lui Dumnezeu, ne arata tuturor ca trebuie sa stim sa cerem ajutor. Sa intindem mana, asa cum a facut-o Petru, si milostiv si bun va fi Domnul ca sa raspunda acestei chemari a noastra, sa ne asculte, sa ne ridice de acolo de unde, poate, la un moment dat in viata, ni se pare ca nu ne mai putem ridica.

Sa rugam asadar pe Bunul Dumnezeu, sa fie si pentru noi, pentru fiecare, in clipele mai putin placute ale vietii, mana cea de ajutor pe care a intins-o lui Petru! Sa ne ridice! Sa ne inalte! Sa ne binecuvinteze! Sa ne mantuiasca, pentru ca de aceea ne straduim fiecare si cautam sa-I placem Lui, ca, in viata aceasta petrecand impreuna cu El, in comuniune cu El, sa putem dobandi si vesnica fericire a vietii de dincolo. Amin”.

(din: †  Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

***

Extrase din cap. DESPRE SPONTANEITATE, CREDINTA SI LIBERTATE

(Pr. Constantin Coman in dialog cu Remus Radulescu)

“(…) Pr. Coman:  Eu cred ca, la inceput, nu este o indoiala, ci este o indrazneala, o foarte mare indrazneala. Petru nici nu sta prea mult pe ganduri. Are certitudinea, aproape, ca va merge pe apa. Asa citesc eu textul: „Daca esti Tu, spune-mi sa vin si voi veni!” Nu are nici o clipa de indoiala. Indoiala vine dupa aceea. Gestul esential este indrazneala, este incredintarea, despre care am mai vorbit. Se incredinteaza Mantuitorului Hristos, impotriva tuturor evidentelor. Evidentele ii spuneau ca nu este posibil ca cineva sa mearga pe mare ca pe uscat. Evidentele ii spuneau ca nu este posibil ca cineva sa faca acest lucru mai ales pe furtuna… Si totusi, are momentul acela de incredintare, care il face sa se biruie pe sine si lumea aceasta a evidentelor rationale. Este fantastica. Aceasta este credinta, de fapt. (…)

Noi, oamenii, avem din partea lui Dumnezeu semnale foarte puternice, cuvinte, chemari, fagaduinte. Iata, discursul Mantuitorului Hristos! Cine poate, citind Evangheliile, cele patru sau una dintre ele, sa nu reactioneze ca in fata unei provocari? Evanghelia lui Hristos este o provocare majora. El spune, despre Sine, ca este Dumnezeu, intai de toate, ca este Fiul lui Dumnezeu si ca puterea dumnezeiasca pe care o are o poate impartasi si omului, iar omul poate deveni asemenea lui Dumnezeu. Savarseste atatea minuni, printre care si cea de astazi, tocmai pentru a-i incredinta pe oameni de adevarul spuselor Sale. Savarseste minuni mai intai in zona lumii fizice, foarte accesibila ca perceptie oamenilor, tocmai pentru ca oamenii sa inteleaga ca este vorba despre o minune. Apoi, savarseste minuni in lumea duhovniceasca. Acestea sunt mai mari decat cele dintai. Evanghelia lui Hristos te provoaca la un raspuns. Cine ramane nepasator dupa ce citeste sau aude Evanghelia lui Hristos, acela fie este impietrit incat nu mai poate recepta nici un fel de provocare, fie este de rea credinta. Evanghelia este o provocare extraordinara, este o chemare.

De la lumea noastra la lumea lui Dumnezeu este o distanta uriasa. Acesta este saltul la care ne cheama Hristos: sa fim ca Dumnezeu, sa tintim masura dumnezeirii, sa adoptam modul de a fi al lui Dumnezeu. Nu sa fim mai buni, mai generosi, mai morali, mai umani. Chemarea esentiala este sa ajungem la El, sa ajungem la Dumnezeu. Si nu putem parcurge acest drum pe calea cunoscuta, sigura, cu certitudini, cu evidente, cu calcule. Nu se poate asa! Poate ca pana la un punct, ne ajuta aceste lucruri, daca nu cumva chiar ne impiedica!

Citeam zilele trecute o carte interesanta a cunoscutului savant roman Paulescu, Despre suflet si Dumnezeu. El demonteaza stiintific ideologiile si teoriile materialiste si duce foarte departe discursul despre Dumnezeu si despre suflet. Oricat de departe ar duce discursul, totusi, nici cel mai mare teolog si nici cel mai mare savant nu te va duce la Dumnezeu. Va trebui sa faci tu un pas, un pas in necunoscut. Acest pas in necunoscut este pasul pe care-l face Petru. Iti trebuie foarte multa credinta, pe fondul lepadarii totale, fie si numai pentru o secunda, de perspectiva rational-umana asupra realitatii. Este vorba sa te increzi lui Dumnezeu, sa te increzi lui Hristos, nu unui om oarecare. Si relatiile noastre interumane se intemeiaza pe incredere. Altfel nu am putea sta unul langa cealalt. Ei bine, daca noi ne incredintam, facem gestul si actul si starea de incredere in celalalt, de ce nu am avea incredere in Hristos? Daca am avea incredere in Hristos s-ar schimba lumea!

(…)

Pr. Coman: Sa nu te asezi cu prea multa certitudine in schemele acestea despre care, iata, tot vorbim. Sigur, este bine sa fim in randuiala, sa fim in canoane, dar sa nu incetam a ne misca. Randuielile si canoanele nu sunt pentru a ne imobiliza, pentru a ne bloca, dupa cum, iarasi, nu sunt scopuri in sine, ci mijloace. Daca le absolutizam, Il pierdem pe Dumnezeu, ne pierdem si pe noi insine si pe semenii nostri. Trebuie sa avem intuitia faptului ca Dumnezeu este dincolo de toate acestea si ca trebuie sa facem pasul lui Petru.

Ma intrebati cum ramanem in credinta, in incredintare, ca sa nu ne cufundam? In credinta suntem si ramanem atata timp cat evitam confortul “cuminteniei”, al status-quo-ului, al starii de siguranta, al certitudinilor mic-burgheze, al calculelor. Este greu! Ramanerea in credinta este un lucru greu. Cand codificam datele credintei, le transformam in sistem, riscul este si mai mare sa ne amagim ca suntem credinciosi, intrucat aderam la un set de informatii sau de adevaruri. Dar nu suntem de fapt credinciosi, ci devenim adeptii unei ideologii. Credinta este un demers interpersonal, viu, spontan, dinamic, cu forta launtrica mare. Sa ne amintim cuvantul Sfantului Apostol Pavel despre credinta, din Epistola catre Evrei, capitolul al Xl-lea:

„Iar credinta este incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute. Prin ea, cei din vechime au dat buna lor marturie. Prin credinta intelegem ca s-au intemeiat veacurile prin cuvantul lui Dumnezeu, de s-au facut din nimic cele ce se vad…” (Evrei 11,1-3).

Marturiilor aduse de Sfantul Pavel aici, recapituland exemplele de credinta din istoria vechiului Israel, pot fi adaugate marturii zguduitoare ale contemporanilor nostri. Exista o temere de a marturisi experienta credintei. Trebuie sa recunoastem, insa, valul de marturisiri cuprinse in literatura duhovniceasca marturisitoare din ultimele cateva decenii. Eu am luat mult curaj din literatura marturisitoare a Parintilor contemporani, care vorbesc despre cum L-au vazut ei pe Dumnezeu, despre cum s-au impartasit in chip sensibil de harul lui Dumnezeu, cum a coborat harul dumnezeiesc in trupul lor si in sufletul lor, cum au fost coplesiti de har precum fierul inrosit in foc… Vorbesc despre bucuria de negrait, despre gustul nemarginirii dumnezeiesti, despre gustul iubirii adevarate, despre dulceata mai presus de orice dulceata a impartasirii de harul dumnezeiesc! Toate aceste marturii sunt incurajatoare pentru noi si ne cultiva increderea.

Trebuie sa prindem si noi un pic de curaj, sa putem citi in noi si chiar sa dam marturie despre micile noastre bucurii, fìravele noastre experiente duhovnicesti. Trebuie sa avem curajul marturisirii. O bucurie altfel decat cele lumesti, o linistire, un gand care nu este din lumea aceasta. Trebuie sa avem curajul sa le recunoastem a fi de la Dumnezeu, de la Duhul lui Dumnezeu. Noi avem Duhul lui Dumnezeu de la botez. Oricat ar fi El de asfixiat de cresterea nesanatoasa, de zgura, de buruieni, de griji, de pacate, de placeri, de lene, de lacomie, de desfrau, totusi mai sunt palpaieli ale Duhului in noi. Am impresia ca nici nu ne mai uitam unde trebuie. Ne uitam numai in afara, nu ne mai uitam inlauntrul nostru. Il cautam pe Dumnezeu in afara noastra. Imi vine in minte marturia Parintelui Dumitru Staniloae, care spunea ca L-a cautat pe Dumnezeu in carti, in lucruri, in istorie, pana cand a aflat de la Parintii Bisericii ca trebuie sa-L caute inlauntrul sau!

Eu, in ultimii ani, m-am si asezat cu oarecare staruinta sa cercetez pnevmatologia, capitolul din teologie despre Duhul lui Dumnezeu si, in prelungire, componenta duhovniceasca a realitatii, duhul omului, daca vreti. Sfantul Apostol Pavel si ucenicul sau, Sfantul Evanghelist Luca, dezvolta foarte mult pnevmatologia. Duhul este semnul si locul libertatii, al miscarii libere. La nivelul duhului, omul isi poate realiza si actualiza libertatea si suveranitatea sa. (…). Sfantul Pavel este Apostolul si stindardul Duhului, al darului, al libertatii, al miscarii libere, al aventurii pozitive inspre Dumnezeu, al depasirii tuturor institutiilor, chiar si a celei mai redutabile, care era Legea mozaica. Sfantul Pavel il elibereaza pe om din stransorile legii, ale literei, ale rigorilor exterioare, chemandu-l la libertatea duhului. Nu este vorba despre o chemare la incalcarea legii si a randuielilor, ci la depasirea lor in sus. Cine se blocheaza in lege, nu ajunge la Dumnezeu. Randuiala trebuie sa ne duca la Dumnezeu. (…)

Daca dragostea este motivatia, suportul si finalitatea vietii, atunci va trebui sa recunoastem ca pentru a iubi omul trebuie sa se poata misca liber. Nu exista dragoste institutionalizata! In fond, ce este dragostea? Dragostea este miscare libera, spontana, necalculata, dezinteresata spre celalalt. Daca gesturile celui pe care-l iubesti sau care te iubeste sunt previzibile, relatia respectiva va fi afectata de rutina si de plictis. Unde exista predictibilitate suta la suta nu mai este nimic frumos! Unde intervin calculele, de orice fel, nu mai este dragoste. Sunt multe rezerve in sufletul nostru! Trebuie sa-l lasam sa se manifeste. Dar trebuie sa le ascultam. Cred ca tuturor ni s-a intamplat sa dam curs unui gand, caruia calculele nu-i dadeau mari sanse si sa avem surpriza implinirii lui. Ce-ar fi ca, atunci cand suntem in fata oricarei provocari din viata noastra, sa nu mai calculam la nesfarsit, ci sa citim, sa ascultam [in urma rugaciunii indelungi si staruitoare si cand inima nu inclina in mod patimas intr-o directie, n.n.], poate vine din adancul nostru, de la Duhul lui Dumnezeu gandul acela bun, solutia. Sa urmam glasul din adanc. Gheron Iosif, unul dintre cei mai insemnati isihasti ai veacului al XX-lea, spunea:

„Nimic nu fac, nimic nu hotarasc, nici pentru mine, nici pentru cei din jurul meu pana nu am instiintare de la Dumnezeu, in urma rugaciunii”.

Va dati seama ce inseamna lucrul acesta?!

R. Radulescu: Cerea si primea!

Pr. Coman: Avea indrazneala sa creada ca Dumnezeu comunica nemijlocit cu el, prin Duhul Sau cel Sfant si lucrul acesta chiar se intampla. Indrazneala ii venea din sfintenie. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: „Unde este sfintenie, este indrazneala multa!”. Gheron Iosif se curatise pe dinauntru, se sfintise cu adevarat, se eliberase pe dansul de gandurile si de voia sa. Duhul sau comunica, de o anumita maniera, cu Duhul lui Dumnezeu”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Pentru Duminica umblarii pe mare si a potolirii furtunii:

Avem, intr-adevar, mare nevoie, astazi, sa stim ce se intampla in lume, ce “zguduituri” infricosatoare ni se pregatesc prin mai-marii acestei lumi (mult peste tot ceea ce ne imaginam sau prevedem noi, crezand ca putem, cumva, cat de cat, “stapani situatia”) – dar, atentie!, asta numai cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru necredinta si  pentru pacatele noastre si ale lumii intregi, care au depasit orice masura – si cum suntem deja infectati si otraviti cu toate duhurile rautatii, ale minciunii si ale mortii prin toate cele care ni se intampla si acum. Ne este de folos si ne este indispensabil pentru mantuire sa incepem sa discernem semnele vremurilor prin hatisurile actualitatii tot mai bulversante, ca sa intelegem ce se (va) petrece cu noi, dar mai ales ca sa ne pregatim.

Dar nu vom putea nici vedea, nici intelege cu adevarat toate aceste evenimente, nu vom putea nici reactiona adecvat si intelept la ele, deci nici sa ne pregatim asa cum trebuie pentru a le infrunta, daca acum, mai ales acum, nu ne straduim din rasputeri sa dobandim in inima noastra, in intreaga noastra fiinta HARUL DUHULUI SFANT! Har, har si iarasi har – acesta este raspunsul, singurul mantuitor, la toate cate se vor pravali peste noi  in scurt timp cu o forta si cu o viteza zdrobitoare, care vor face desarte si ridicole toate planurile noastre de acum, toata bravada, vorbaria si cleveteala noastra necontenita, toate galcevile sterile sau vatamatoare pentru cate o felie de dreptate, toate zbaterile si sfortarile noastre pur omenesti. Asta nu inseamna ca nu trebuie sa ne mai facem partea noastra omeneasca, atat cat se mai poate! Ba, sa o facem, si inca fara zabava, dar cu multa intelepciune, cu luciditate si nu in duhul sau cu metodele lumii,  avand grija sa ne canalizam putinele resurse spre ceea ce este cu adevarat urgent, esential si realist  de facut.

Daca-i intrebati pe parintii sporiti, sub diferite forme, ei va vor spune cam acelasi lucru: nu mai pierdeti vremea, dobanditi harul prin pocainta intensa, prin rugaciune necurmata (“nu ca pana acum!”), prin smerenie adanca, din inima, pregatiti-va si restrangeti-va, adunati-va in suflet provizii duhovnicesti!

Numai legatura noastra vie si puternica cu Hristos ne poate salva in mod minunat si numai harul Duhului Sfant, daca l-am agonisit, poate sa lupte cu duhurile dezlantuite ale satanei, numai si numai El ne poate trece, precum pe cei trei tineri, biruitori prin cuptorul de foc de neinchipuit care ne-a fost anuntat si ras-anuntat de catre glasul profetic al Bisericii. Cine a avut urechi de auzit, a auzit! Iar cine a dorit, in ciuda a ceea ce a auzit, sa ramana in nedreptate si spurcaciune, in necredinta si in rautate, in viclenie si in trandavie, este liber sa ramana pana la sfarsit! Niciun efort si niciun mijloc omenesc, singure, nu pot sa mai ajute pe nimeni de acum.  Nicio strategie, nicio ambitie incrancenata si niciun calcul omenesc nu vor face fata suferintelor grele care ne asteapta, nici nu ne vor netezi calea spre moarte si Judecata. Nu altceva ne-a poruncit nici Mantuitorul Hristos, nu dupa alte cuvinte decat acestea, care niciodata nu trec, fi-vom judecati. Precum Petru (in Evanghelia Duminicii ce vine), va trebui, duhovniceste vorbind, sa mergem pe apa, iar asta… nu se invata omeneste in niciun fel, ci numai intarindu-ne credinta prin har, prin primirea si pastrarea in inimi a lucrarilor vii ale Dumnezeului nostru celui Viu!

***

Legaturi:

(…) Extrasul pe care-l puteti citi mai jos, din scrierile Sfantului Iustin de Celije, reprezinta, dupa parerea noastra, un cuvant duhovnicesc si teologic capital, desi… se pare ca astazi extrem de putini mai au disponibilitatea sa asculte un astfel de cuvant si inca si mai putini care sa vrea sa-l mai si aprofundeze, sa caute sa-l inteleaga… Nici macar altele si mai simple nu sunt auzite… Mai mult, astazi, de fapt, ajungem sa ne intrebam: oare cine mai are disponibilitatea sa mai si asculte altceva decat… propria minte si propria voie, de unde isi ia singur “dreptatea” si “adevarul”? :( Cum sa vrea, oare, multi dintre entuziastii “aparatori ai Adevarului” sa admita ca “adevarul” nu sta, pur si simplu, intr-un corp de enunturi fixe, impersonale si obiective, usor de asimilat si de reprodus? Ca a concepe si a propovadui in felul acesta adevarul este de-a dreptul minciuna si erezie, oricata corectitudine formala ar cuprinde “ideile” noastre! Ca esentialul... ba nu, ca… totul trebuie sa inceapa si sa se plineasca cu o relatie a lor extrem de vie cu un Dumnezeu-Persoana (Ipostas), adica un Dumnezeu VIU, prezent si revendicativ... Si ca ceea ce ajung unii dintre ei sa apere – iar nu sa marturiseasca, fiindca nu poti marturisi decat ceea ce ai experiat personal, ceea ce ai cunoscut existential – este doar un angrenaj conceptual, doctrinar, o proiectie ideatica, o referinta abstracta, sau chiar idolul unei ideologii (fie ea si “teologica”) in care si-au transformat credinta. Dar orice astfel de “credinta” este, prin ea insasi, o erezie, fiindca neaga, implicit, caracterul Intrupat al Adevarului-Persoana si prezenta Sa cu noi, aici si acum, tot timpul… Cine face din Hristos un pretext discursiv pentru a intemeia orice fel de “lupta” idealista (sau nu) si orice “bine” al lumii acesteia, acela se amageste amarnic: nu despre Hristos vorbeste si nu in El crede!

O ideologie inseamna un set de scheme rationale simpliste, rigide si oarbe de Duh, un sistem al gandirii si al actiunii strain de Cruce, imbibat de himere, de dorinte si de patimi omenesti si lipsit de experienta Vietii dumnezeiesti. Iar acea ideologie sau chiar asa-zisa… “teologie” ortodoxista, desprinse find de Hristos-Dumnezeul cel viu, chiar daca declamate in numele Sau, devin foarte usor forme slujitoare ale antihristului, precum si Cuviosul Serafim Rose nu ostenea a repeta… Aceasta este diferenta intre Ortodoxia cea Sfanta a inimii si a vietii integrale si ortodoxismul teoretic al mintii. Asadar un sistem – si acela inteles partial -, iar nu o Persoana, si nici un Adevar viu, trait plenar, “mancat si baut” real-euharistic... Preluand spusele unui frate, vom spune si noi ca“cine nu se straduie sa fie si nu va fi un purtator de Hristos, acela va avea mereu lepadarea drept tovaras de drum. Pentru ca un “Hristos” purtat numai la nivel de intelegere a mintii sau numai pe varful limbii (mai nou, al tastaturii) este un fals Hristos si, mai mult, o anticamera pentru Antihrist.

Cum spunea si Parintele Rafail Noica, noi ne-am obisnuit, de multe ori absolut inconstient, din pricina formarii noastre gresite, intelectualiste, lumesti si egoiste, sa ne traim credinta in chip eminamente rationalist si impersonal. Credinta noastra ajunge, astfel, sa fie, mereu, doar o raportare la o litera, ajunge sa fie o chestiune pusa in termenii lui “despre” (Dumnezeu, viata vesnica, sfinti, invataturi – vazute ca ceva static si obiectiv, exterior), iar nu in termenii lui “impreuna cu…”.

Insa dobandirea si pazirea vietii in Adevar nu sunt deloc niste “obiective” facile, ele cer lupta serioasa cu pacatele vazute si nevazute, implica o nevointa sufleteasca continua, o silire, o rastignire a eului, omorarea firii cazute… Si cine mai e dispus astazi sa faca asa ceva, daca am fost amagiti ca… “se poate si mai usor“, ca se poate si numai ramanand la cele de suprafata, pe care le putem savarsi lejer prin mijloacele comode ale firii noastre impatimite, dar, desigur, intotdeauna in numele Sfintei Treimi… Dar asta, ne-o dovedeste Cuviosul Iustin, nu este altceva decat ratacire pierzatoare de suflet:

Altminteri – fie că omul cugetă la adevăr, la rătăcire, la viaţă, la moarte, la bine, la rău, la dreptate, la nedreptate, la rai, la iad, la Dumnezeu, la diavol – dacă nu cugetă la toate acestea în Hristos Iisus, adică dacă cugetarea lui în privinţa tuturor acestora nu va creşte întru cugetare a lui Hristos, atunci ea se preface negreşit într-o mucenicie fără rost şi sinucigaşă.

E greu sa se mai auda si glasul lui Dumnezeu in toata larma noastra si in toata confuzia, printre atatea vorbe mari, printre atatea pretentii si ambitii… Cam greu sa-L mai lasam si pe El sa Se auda, cand suntem atat de preocupati sa ne impunem glasul nostru si sa facem, daca s-ar putea, si Judecata intreaga inca de acum, in locul Sau. Si stim ca Antihrist nu doreste decat sa-L scoata pe Dumnezeu-Omul dintre noi, sa ne faca sa-L “exilam” cat mai departe de noi, ca sa nu ne stanjeneasca in vreun fel in actiunile si in planurile noastre, sau sa-L credem existent undeva in abstract, insa absent din lumea Sa si absent din inimile noastre. Sa ne faca sa credem ca sta departe de noi si nu mai lucreaza, ca altii sunt la carma lumii… Ca nu ne vom intalni cu El decat dupa moarte! (Cumplita minciuna!) Si atunci, ce ne ramane? Decat a umple tot vazduhul cu orice altceva decat Hristos. Cu noi insine si cu lumea. Cu vorbe multe si goale. Cu duh de intuneric…

Toată filosofia diavolului stă în aceasta: a nu-L recunoaşte pe Dumnezeu în lume; a nu recunoaşte prezenţa Lui în lume; a nu recunoaşte întruparea, înomenirea Lui în lume; a afirma şi propovădui că nu este Dumnezeu nici în lume, nici în om

E greu sa-L mai descoperim pe Hristos, sa mai gasim cu adevarat Adevarul! Dar… sa ne straduim, cu ajutorul Sau…

Se plangea Parintele Sofronie, de multe ori, ca noi, oamenii Bisericii – sau cum zicem noi, Biserica – am decazut pana la a reduce duhovnicia la o moralitate insipida; si poate ca asa as putea rezuma ce ne arata, ce ne infatiseaza, intrebarea asta. Noi trebuie sa iesim din aceasta insipiditate, duhovnicia nu este o moralitate, moralitatea este numai primul, cel mai primitiv pas al pocaintei noastre. Dar ce ne propune Buna-vestire, Evanghelia, este Viata; si daca adineaori ziceam ca pana si viata virtuala a televizorului este mult mai puternica decat ce ni se propune in abstract prin cuvinte – ca tu ar trebui sa fii asa si asa – dar televizorul imi da sa traiesc altceva si aia ma influenteaza mai tare… Pai noi trebuie sa dobandim acea Viata, prin care toata viata asta biologica, zic, pamanteasca, sa devina insipida, si atunci bineinteles ca vom ravni din ce in ce mai mult catre aceea…”

Incepem cu moralitate – dar ceea ce cautam noi si ceea ce trebuie sa cautam este ceea ce striga inimile noastre dintru inceputul zamislirii noastre in lumea asta:Viata! Pocainta este intoarcere de la moarte la viata. Pocainta incepe numai in masura in care avem harul Duhului Sfant, fiindca omul, fiind in intuneric si necunoscand lumina, nu stie ce este lumina, dar nici intunericul. Numai in masura in care lumina harului deschide intelegerea inimii omului, prin viziunea asta, fie ea viziune in sensul deplin al cuvantului, fie ea o intelegere mai tainuita, dar totusi un fel de <<viziune>>, numai in masura acestei viziuni omul este in stare sa vada intai intunericul, intunericul in care zace. Numai vazand diferenta dintre lumina adevarata si intuneric putem sa vedem cat zacem in intuneric.

De aceea in pocainta, cand ne facem pocainta, toate trebuiesc indreptate si centrate in rugaciune. Daca vedem ca ne este greu sa traim o viata morala, stim, dibuim ca nu suntem la nivelul dumnezeiesc la care Dumnezeu ne asteapta. Cand incercam sa facem schimbarea asta in viata noastra, nu pe ea sa ne centram, ci sa cerem lui Dumnezeu, asa cum gasim si-n Psalmi si-n Rugaciuni: “Arata-mi calea in care voi merge“, “Lege pune in calea mea“, legea fiind prima calauza care ma trece prin jungla patimilor si a tuturor acestor elemente sau madulare ale iadului care traiesc in mine. Dar si legea, chiar si Legea lui Moise, si as indrazni sa zic, chiar legile Noului Legamant, noii Biserici, adica Canoanele noastre, nu sunt decat o prima calauza, pe care trebuie s-o depasim ca sa aflam Viata.

Liturghia ortodoxa incepe la Proscomidie cu cuvintele Troparului din Sfanta Joi: Rascumparatu-ne-ai din blestemul legii cu scump Sangele Tau“. Aceste cuvinte nu sunt o blasfemie; este un paradox de nespus, pe care il expune Sfantul Pavel in mai multe din Epistolele lui, ca Legea, care era sfanta, fiindca era data de Dumnezeu ca o calauza, la un moment dat devine un blestem, fiindca tinand preceptele Legii poti sa devii mai bun, dar viata nu gasesti: viata vesnica nu se gaseste nicaieri, in nicio lege. Pana cand, ajungand in prima parte a pocaintei noastre macar sa pastram o lege, macar sa nu rasplatesc omorand un om pentru un ochi, cum spune vechea lege: “Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte“; macar atata dreptate. Iar dupa aceea, intelegand ca “Ce castig eu daca el mi-a scos un ochi si daca eu ii scot ochiul lui, ce castig din suferinta lui?” Si poate aflu o stare morala mai inalta si ma apropii de Hristos zicand: “Lasa, Domnul sa-l ierte, macar lui sa-i fie bine”. Si opresc raul la mine si nu-l intorc inapoi asupra fratelui, care poate se mahneste si-mi intoarce iarasi inapoi. Este cunoscut ca, de exemplu, in anumite regiuni ale Italiei cuvantul vendetta, “razbunare”, trece din generatie in generatie si nu se mai sfarseste. Pana cand? Pana cand va veni cineva care va spune: “Stop, destul, la mine! Destul au suferit toti, si eu. Ce sa dau inapoi suferinta pentru suferinta?”

Si inca nu este destul, dar este un inceput. Un inceput poate ca inceputul talharului de pe cruce, care un adevar putea sa cunoasca: ca el era pacatos si vrednic de pedeapsa mortii, dar Cel din stanga lui, adica Hristos, era nevinovat. A marturisit aceasta nevinovatie, a savarsit acest act de dreptate, si Dumnezeu Care implineste neputinta omului i-a daruit mai departe sa cunoasca treapta urmatoare, harul prin care sa strige – sau sa sopteasca – un cuvant de mare credinta: “Pomeneste-ma, Doamne, intru Imparatia Ta“. De unde avea sa stie ca “asta care avea sa moara” are o imparatie, daca nu i-a dezvaluit – cum i-a spus Mantuitorul lui Petru cand Petru a marturisit: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu“; iar Mantuitorul i-a raspuns: “Fericit esti, Simone, fiul lui Iona, canu trupul si sangele a putut sa dezvaluie tie aceasta taina, ci Tatal Meu Care este in ceruri“, – adica harul dumnezeiesc. Asa gandesc, ca tot harul dumnezeiesc, pentru putina dreptate, as zice morala, a talharului de pe cruce, a dezvaluit talharului cu mai multa deslusire si mai multa intregime cine era Cel care se afla langa el pe Cruce, si a putut sa-si rosteasca cuvantul de credinta.

Va amintiti ca Sfantul Pavel zice: “Prin credinta suntem indreptatiti, si nu prin faptele Legii“. Dar faptele Legii, cand trecem prin stadiul acesta etic, moral, sunt o prima treapta, in care ne asemanam cat de cat cu Dumnezeu, Care nu este ucigas, Care nu este nedrept, Care nu pofteste bunul altuia, ci El Insusi da.

Dar iarasi zic: Este nevoie sa stim ce facem, si zic, este nevoie urgenta astazi. Intotdeauna a fost urgenta: nu stim cand se va taia firul vietii noastre si in ce fel. Intotdeauna trebuie sa fim treji, in toata vremea. Acestea sunt cuvinte pe care le gasiti in toate Evangheliile si in toate spusele Sfintilor Parinti. Dar astazi suntem batuti si bantuiti de multe uraciuni, la care nu vom putea face fata cu nimic, decat cu Harul.

Astazi, cred eu, vin zilele cand nu vom putea sa facem fata cu nimic la ce vine sa bantuie lumea asta, dar vom inghiti fara sa ne dam seama otravuri peste otravuri, vorbesc, de exemplu, de New Age si tot ce mai aduce el; si multi, multe suflete simple de crestini buni, constiinte curate au cazut, mai bine zis, am cazut in multe feluri de rataciri,fara sa ne dam seama, pana cand Mantuitorul, in bunatatea Lui, a gasit calea sa ne trezeasca si sa ne aduca la adevarata Credinta.

Prin asta am castigat si multa experienta, si cei care s-au poticnit stiu ce este poticneala, dar cei care nu s-au poticnit – as vrea sa va rog – credeti pe cei ce s-au poticnit, si daca nu credeti, cereti lui Dumnezeu har ca sa credeti; ca in poticneala nu se stie cine se poate ridica si daca unul sau doi ajung sa nu se mai poata ridica – nu ca Dumnezeu nu-I poate ridica, dar sunt poticneli din care cu anevoie se ridica omul, deznadejdi din care cu anevoie iese omul. Legam legaturi de nedezlegat. Dar daca unii s-au ridicat, adesea au dobandit mai multa experienta decat cei ce “nu cazusera”, si pe acestia va indemn sa-i credeti – experienta lor.

Cred deci ca se apropie zilele in vom intelege cuvantul Mantuitorului Care spune, in clipa de care am pomenit adineauri, cand i-a spus lui Petru: “Fericit esti Simone, fiul lui Iona, fiindca nu trupul si sangele”, nici educatia ta, nici Vechiul Testament cu care te-ai hranit, nici rugaciunile pe care ai invatat sa le faci ca atare, ca act al nevointei tale, nu au putut sa-ti dezvaluie taina asta, ci Tatal Meu Care este in ceruri, Harul, singur Harul Dumnezeiesc. Si a adaugat: “Si eu iti spun tie: Tu esti Petru, adica piatra pe care Imi voi zidi Biserica Mea, si portile iadului nu vor putea nimic impotriva ei“. Cred ca am vazut deja ca intr-o samanta lucrul acesta, ca minciuna asa de desavarsita a epocii noastre, nimica, dar nimica nu va putea intr-o zi sa o doboare, decat singura Biserica, in intelesul ei cel mai adanc. Biserica fiind aceasta credinta, ca a lui Petru, in dumnezeirea Acelui om Iisus care a trait acum doua mii de ani, credinta aceea, si daca pe credinta aceea ne zidim casa vietii noastre, piatra aceea a devenit acuma o Biserica asa cum o cunoastem noi, imbogatita de-a lungul veacurilor cu multe lucruri.

Dar, as zice, nici la aceasta imbogatire sa nu ne oprim, fiindca toate frumusetile Bisericii, toata cultura Bisericii, toata structura Bisericii – nu sunt decat tot atatea trepte ca sa intram in miezul a ceea ce este Biserica, adica si noi sa primim acel har pe care l-a primit Petru in ziua cand avea sa-l vada pe Hristos schimbat la fata; sau harul pe care l-a primit acel talhar in ziua cand credinta lui avea sa-l mantuiasca de moartea cea vesnica. Si cred ca aceasta Biserica, aceasta Credinta – si ce a devenit Credinta Apostolilor in istorie – este, cum am spus de multe ori, Biserica Ortodoxa; este singura piatra pe care stand, nu vom fi spalati de valurile urgiei, minciunii desavarsite ce se anunta in zilele de apoi, care, poate nu sunt asa de departe cum credem cateodata. Si deci, urgenta asta intotdeauna a fost – nu ca seman panica in oameni dar, ca sa trezesc un pic seriosul nostru, as zice sa ne apropiem cu alta adancime de fiecare cuvant pe care il primim in Biserica noastra, fiecare cuvant al Liturghiei noastre, fiecare cuvant din cartile noastre de rugaciune.

***


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Constantin Coman, PS Sebastian, Talcuiri ale textelor scripturistice, Umblarea pe mare si Potolirea furtunii

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

23 Commentarii la “MERSUL PE APA IN MIJLOCUL FURTUNILOR VIETII: “Trebuie sa stim sa cerem ajutor. Sa intindem mana, asa cum a facut-o Petru, sa ne incredintam Domnului”

  1. “Cati se spovedesc? Cati se impartasesc? Cati cauta sa-L „cucereasca”, asa cum ne straduim sa cucerim o persoana draga?”

    In acelasi duh, Ieromonahul Savatie Bastovoi, ne spune in cartea sa Intre Freud si Hristos:

    Petru s-a lepadat cu juramant de Hristos, in timp ce Iuda L-a marturisit fara frica nevinovat si nu doar in fata unei simple femei, care nu i-ar fi putut face nimic, ci in fata legiuitorilor iudei, care il puteau osnadi la moarte. Si, cu toate acestea, sfasierea cea mare a lui Iuda nu i-a folosit la nimic, pentru ca Iuda, desi se caia, fugea de Dumnezeu, nu avea indrazneala sa I se marturiseasca.
    Iuda, care a avut curaj sa marturiseasca inaintea oamenilor, nu a avut curaj sa marturiseasca lui Dumnezeu, iar Petru, desi s-a speriat si s-a rusinat de oameni, totusi, atunci cand a fost vremea, s-a marturisit lui Dumnezeu.
    Care a fost marturisirea lui Petru? A zis el oare: “Doamne, am gresit ca Te-am tradat, iarta-ma!”? Nu. Atunci cand, pe malul marii, Hristos Cel inviat l-a intrebat pe Petru: “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti tu pe Mine?”, Petru a marturisit altfel, socant pentru noi. Petru a zis: “Doamne, Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc!”. Asadar adevarata spovedanie nu este doar o numire cat mai amanuntita a pacatelor savarsite, ci mai ales o deschidere a sufletului, izvorata din dragoste.
    […]Spovedania nu este doar o simpla insiruire a pacatelor, a faptelor nedrepte, ci descoperirea intimitatii noastre, a aspiratilor noastre cele de taina. Oare nu asa fac cei ce se iubesc si oare nu in aceasta consta dragostea, ca sa simtim nevoia sa ne facem cunoscuti si sa cunoastem, la randul nostru pe cel iubit?

  2. O, Maică Sfântă în necazuri
    În ajutorul meu te chem,
    C’o mare-i viaţa, cu talazuri
    Și de furtuna ei mă tem.

    Căci navighez pe-a vieţii valuri
    C-o barcă mică şi uşoară
    -Stăpâna mea plină de daruri-
    Și mari primejdii mă’nconjoară.

    Tu eşti a mea apărătoare.
    Tu din necaz mă izbăveşti.
    Tu eşti creştinilor scăpare,
    Stăpâna ostilor cereşti.

    Tu eşti în veci a lumii Maică
    Şi Maica Domnului ceresc,
    Tu să-mi conduci micuţa barcă ,
    Să nu mă laşi să rătăcesc.

    Că m-a cuprins furtuna vieţii
    Şi-am rătăcit pe’ntinsul ei,
    Ca un nebun, în bezna nopţii
    Condus la moarte de mișiei.

    Şi-aş fi pierit Sfântă Stăpână
    Când sufletul mi-au înrobit,
    Dar m-a salvat a Ta lumină
    Și Fiul Tău cel mult iubit.

    Ca mine, azi sunt mulţi pe mare,
    Şi toţi Te cheamă-n ajutor,
    Auzi Măicuţă’a lor chemare
    Că Tu eşti Maica tuturor.

    Stăpână Sfântă şi slăvită,
    Din rugăciunea Ta trăim.
    Să nu ne laşi în ghiara morţii,
    Ca-n focul veşnic să pierim,

    Că vinovaţi suntem cu toţii,
    Şi-n mii de felui am greşit.
    Dar scapă-ne din jugul morţii,
    Rugând pe Fiul Tău iubit.

  3. Pingback: Predici la Umblarea pe mare - potolirea furtunii » Alex Rădescu Blog
  4. Pingback: NE PUTEM IMBOLNAVI DACA NE IMPARTASIM SAU DACA SARUTAM ICOANELE DIN BISERICA?
  5. Pingback: Razboiul e aproape, iar sfarsitul la usi. CE SA FACEM, DECI? -
  6. Pingback: Predici (audio si text) la DUMINICA MERSULUI PE APA SI A POTOLIRII FURTUNII: Parintele Arsenie Boca, IPS Bartolomeu Anania si altii. CREDINTA SI INDOIALA -
  7. Pingback: Parohia “Sf. Nectarie Taumaturgul” – Coslada (Madrid) » Blog Archive » Viata ca o mare – PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor
  8. Pingback: SUB MANA CEA TARE A LUI DUMNEZEU/ “Fii credincios pana la moarte si-ti voi da cununa vietii!” -
  9. Pingback: Cuviosul FILOTEI ZERVAKOS (†8 mai 1980) despre MANTUIREA IN VREMURILE APOSTAZIEI SI NECURATIEI GENERALE, INTR-O LUME VICLEANA SI STRICATA: “Satana face ultimul asalt… Numai la Dumnezeu ne vom putea refugia si sa fim gata pentru asta, caci s-
  10. Pingback: “Vom vedea pe Dumnezeu precum este” (I): ARHIMANDRITUL SOFRONIE si BINECUVANTAREA DE A CUNOASTE CALEA: “Rari sant sufletele care au destula barbatie pentru a iesi de pe cararile batute ale multimilor…“. MANA NEVAZUTA A DUMNEZ
  11. Pingback: LINISTEA DIN TOIUL FURTUNII -
  12. Pingback: PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu in DUMINICA POTOLIRII FURTUNII. Dumnezeu ingaduie furtunile incercarilor ca sa ne smereasca si sa ne izbaveasca de marea inselare a increderii in propriile fapte: “Adevaratul chip al omului este smerenia. Unde
  13. Pingback: DE CE O IUBIM ATAT DE MULT PE MAICA DOMNULUI?/ Care este cel mai mare dar al Preasfintei Fecioare? Parintele Cleopa despre FLAGELUL AMBITIEI NEBUNE DE “A FI IN RAND CU LUMEA”: “Cine se mai osteneste astazi sa alunge ciuma mandriei din in
  14. Pingback: INTRAREA IN IERUSALIM. Predica Sf. Vasile al Kinesmei despre ENTUZIASMUL NESTATORNIC si CALEA IMPARATEASCA. “Orice s-ar intampla cu voi, sa nu scapati din maini haina lui Hristos, sa mergeti neabatut pe linia urmarii Lui!” -
  15. Pingback: CHEMAREA PRIMILOR APOSTOLI. Cum Il urmam noi pe Hristos? Conditiile bunului raspuns la chemarea lui Dumnezeu: SMERENIE, ASCULTARE SI RAVNA | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: “Chiar dacă se dezlănţuie marea, chiar dacă se ridică necazurile din toate părţile, nu le da nici o atenţie, PRIVEŞTE SPRE HRISTOS!” | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: FURTUNA INFRICOSATOARE S-A RIDICAT… | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: DOCTORIA NADEJDII – Conferinta de la Cluj (martie 2016) a PS MACARIE DRAGOI (video+text). Balsam pentru durerile inimilor suferinde si ale sufletelor cazute in adancul prapastiei: SA STRIGAM CATRE HRISTOS, SA RIDICAM OCHII SPRE CER! | Cuvântul Orto
  19. Pingback: DOCTORIA NADEJDII – Conferinta de la Cluj (martie 2016) a PS MACARIE DRAGOI (video+text). Balsam pentru durerile inimilor suferinde si ale sufletelor cazute in adancul prapastiei: SA STRIGAM CATRE HRISTOS, SA RIDICAM OCHII SPRE CER! | Cuvântul Orto
  20. Pingback: UMBLAREA PE MARE. Predici audio de la Putna si Sihastria Putnei: AVEM NEVOIE DE CURAJ SI DE CONSECVENTA “PANA LA CAPAT” in urmarirea tintei noastre duhovnicesti. SA INDRAZNIM SA MERGEM PE APA IN LUME, URMANDU-L PE HRISTOS. Sa nu renuntam atunc
  21. Pingback: CU BINECUVANTAREA STARETULUI EFREM DIN ARIZONA la inceputul anului nou bisericesc: “AVETI RABDARE, FIII MEI! NU VA PIERDETI CURAJUL IN LUPTA!” | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: STRIGATUL SALVATOR | Cuvântul Ortodox
  23. Pingback: NU VA TEMETI! – Predici (video/ audio, text) de mare folos la Duminica a noua dupa Rusalii: INCHISOAREA FRICII, “RABUFNIREA IUBIRII” si IMPREUNA-LUCRAREA CU DUMNEZEU: “Doamne, vreau sa fiu cu Tine!” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate