“Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” – FRICA E VIRUSUL CARE NE DESFIGUREAZĂ, ne predă demonilor care ne îneacă. STAREȚUL MELCHISEDEC DE LA PUTNA: “Și în această NEBUNIE prin care trece omenirea, SĂ NE ARUNCĂM ÎN BRAȚELE LUI HRISTOS, cu încredere că el ne va prinde și ne va ține! Să rămânem CU OCHII ȚINTĂ la El, căci altfel NE AFUNDĂM! Aceasta vrea Hristos de la noi, să-I fim fideli!” (AUDIO, TEXT)

„Să cugetăm cu toții la tot ceea ce se întâmplă în omenire în aceste zile. Ne-am îndoit și ne îndoim de puterea lui Hristos. De aceea parcă ne afundăm și tot ne afundăm. Și se creează distanțe sufletești între noi. Se creează distanța aceasta care nu trebuie să fie. Și cresc neîncrederea, suspiciunea, bănuiala și toate celelalte”.

***

Părintele Stareț Melchisedec Velnic – Mănăstirea Putna

Cuvânt la sfârșitul Sfintei Liturghii, în Duminica a 9-a după Rusalii, Iisus umblând pe mare – 9 august 2020:

„Preacuvioși părinți, iubiți credincioși,

Evanghelia și Apostolul de astăzi ne-au trimis la credință, la lepădare și la dragoste. Petru, doar atât vreau să mai amintesc, și cu îngăduința dumneavoastră să precizez, că Petru, atunci când s-a aruncat în apă, gestul lui a venit mai întâi dintr-o credință adâncă, [anume] că cel din față care este pe ape, pe Marea Tiberiadei, este Hristos. Cel din fața lui, cel care deci la straja a patra din noapte mergea pe valurile mării este Hristos. Se leapădă de sine, de orișice raționament și-I spune lui Hristos: „De ești, spune să vin și eu pe apă”. Ceea ce s-a și întâmplat. A lăsat, căci dacă e să calculăm fiecare dintre noi, ne punem în mișcare rațiunea, „Ei, na! Cum să merg eu chiar acum pe apă?!” Dar lepădându-se de sine, de orișice judecată, de orișice raționament, a plecat. Hristos i-a spus Vino! Și el a crezut. S-a încrezut în cuvântul lui Hristos și știind că cel de-acolo, de pe valuri, este cel iubit, a plecat către El.  Între timp, a intervenit rațiunea. „Nu cumva m-oi înșela? Nu cumva o fi o nălucă?” Și în acel moment a început să se scufunde, să se afunde în mare. Și iarăși intervine credința lui și privirea la Hristos și-I spune: Doamne, scapă-mă!  Și Hristos îi întinde mâna și-i spune: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?

Aș vrea și vă îndemn pe toți, și monahi, și dumneavoastră credincioșii, să cugetăm cu toții la tot ceea ce se întâmplă în omenire în aceste zile. Ne-am îndoit și ne îndoim de puterea lui Hristos. De aceea parcă ne afundăm și tot ne afundăm. Și se creează distanțe sufletești între noi. Se creează distanța aceasta care nu trebuie să fie. Și cresc neîncrederea, suspiciunea, bănuiala și toate celelalte.

Ce-avem de făcut?

Nimic altceva decât ceea ce a făcut Petru. Să ne aruncăm în brațele lui Hristos. Cu încredere că el ne va prinde și ne va ține! Precum un prunc care se învață să meargă și întinde mâinile către tata sau mama, și acesta îi întinde brațele și el imediat se agață de brațele tatei și ale mamei, cam așa trebuie să fim și noi în toată această perioadă, în această nebunie prin care trecem. Căci e o nebunie. Trebuie să ne agățăm pe deplin de Hristos și cred că El va pune capăt. Să ne încredem în puterea Lui, în purtarea Lui de grijă, căci cred că astăzi, în aceste zile, Hristos – și noi, pe drept, ar trebui să fim mustrați de El, spunându-ne Puțin credincioșilor, pentru ce vă îndoiți de puterea Mea? Căci El, Hristos, pe cine nu a vindecat? Pe cine nu a izbăvit? Avem în mijlocul nostru atâtea icoane ale Maicii Domnului, făcătoare de minuni. Alergat-am către Ea ca la o Maică? Alergat-am la Ea cu acea încredere de fiu adevărat? Întrebări pe care să ni le punem și să le căutăm răspunsul, să ni-l dăm fiecare dintre noi.

Aș mai vrea să punctez numai atât. Să-i îndemn pe sfințiții părinți, pe monahi și pe frați să cugete la momentul în care au intrat în viața monahală. Eu am văzut și cugetând astăzi la Petru, exact ca în viața monahală. Te-ai aruncat înaintea lui Hristos. Dar în momentul în care îți iei ochii de la Hristos și de la ceea ce ai făgăduit înaintea lui Hristos, începi să te afunzi. Și apar ispitele, încercările, și vine închipuirea, slava deșartă, patimile și celelalte, neîncrederea, neascultarea și toate celelalte neajunsuri. Și acestea vin pentru că nu mai privim la Hristos. Pentru că ținta vieții noastre nu mai este Hristos, ci interese, de multe ori din acestea omenești, și care nu fac altceva decât să e zgâlțâie și să ne scoată din făgașul nostru în care ar trebui să fim. De aceea, fac în această zi îndemn și către toți monahii – către mine prima dată și către toți monahii. Ne-am aruncat spre Hristos, să rămânem cu ochii țintă! Căci, altfel, ne afundăm. Altfel, pierdem. De aceea, și acesta nu este un lucru neștiut, de aceea ați văzut că  mai sunt și unele abandonări, mai sunt și unele trădări, le numesc eu. Ca și în viața dumneavoastră, a credincioșilor. Sunt anumite abateri de la viața aceea limpede, clară, frumoasă, senină. Viața în Duh este viață de libertate întru Hristos.

Apostolul de astăzi ne-a arătat, și m-am bucurat că părintele a pus accent în cuvântul său pe lucrul acesta, și pe lucrul acesta, că suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu după Harul lui Dumnezeu. Foarte frumos  a zis-o Sfântul Apostol Pavel, la 2 Corinteni, cap. 3, versetele 9 și 10 și celelalte. Noi suntem zidirea Lui. Să nu uităm lucrul acesta. Dacă Îi suntem zidire, atunci au doară el nu poartă grijă? Poartă de grijă. Când un tată și o mamă nu mai poartă grijă de copil și de copiii lor? Atunci când aceștia se zbat și vor să se dea jos din ascultare față de tata și de mama. Când aceștia vor să evadeze. Și-n momentul când au evadat, atunci rămân ai nimănui și-i bate vântul. Dar atât timp cât ai tată și mamă, ai părinți, stai așezat. Și trebuie să stăm așezați. În această sfântă lucrare, căci ei împreună cu noi zidesc, căci suntem chip al lor și chip al lui Dumnezeu.

Dumnezeu să ne dea tuturor sănătate, înger păzitor! Post cu folos! Și vă invităm și vă așteptăm la serbările care se apropie, la Hramul mare al mănăstirii, păstrând și respectând legile acestea așa, după putere, dar cu încredere că Dumnezeu este cu noi. Cu credința aceea a lui Petru că El ne scoate, ne izbăvește din orișice ispită, din orișice necaz ar veni peste noi. Biserica, Tainele, cele sfinte, icoanele sfinte, Sfânta Împărtășanie și toate nu sunt altceva decât viață. De aceea să nu închidem ochii și inima de la Hristos, dătătorul de viață. Căci Îl obligăm pe „cel din fire bun și blând” cum spune Sfântul Simeon Metafrastul, să se comporte altfel de cum El ar dori. El vrea ca să fie permanent cu iubire. Dar, ca să fie cu iubire, și noi trebuie să fim precum Petru. Cu iubire să cătăm mereu  spre El. Și atunci El va fi cu noi. Cum am auzit în Evanghelia de astăzi: Nu te teme! Căci cu voi sunt. Și s-au liniștit. Gândiți-vă: corabie bătută de valuri, straja a patra din noapte, adică după orele 3, spre dimineață, când oamenii sunt somnoroși, și ei, erau și ei, Apostolii, corabia învăluită, pe Iisus mergând pe valuri, spaimă în sufletul lor, și Iisus vine la ei în corabie și toate se potolesc.

A menționat părintele în cuvântul său și a zis că Iisus a venit cu liniștea Lui. Aș zice mai mult. Iisus avenit cu dragostea Lui. Și n-a făcut altceva decât că i-a luat pe toți și i-a pus acolo, cum îi place aceluiași părinte să spună, bazându-se pe Sfântul Ioan Gură de Aur, i-a întors în inima lui Dumnezeu. Aceasta vrea Hristos de la noi, să-I fim fideli. Și dacă vom fi fideli și ochii îi vom avea ațintiți asupra Lui, va fi bine. Dumnezeul păcii și al dragostei să fie cu noi, cu toți. Amin!”

***

Paul Ghițiu:

„Frica – vedem atât de grăitor în ultimele luni – ne schimonoseşte, ne caricaturizează, ne desfigurează, ne dez-omeneşte, ne desfiinţează. Frica, un virus teribil. Ne trebuie un vaccin pentru imunizarea împotriva fricii? Sau îl avem?

Suntem fiecare o corabie pe apa mai mult sau mai puţin agitată, furtunoasă, sau liniştită a vieţii pe care o trîăim în această lume. Când valurile sunt potolite, sau doar domoale, corabia noastră înaintează şi ea cu mult spor şi în linişte. Nu ne e teamă, privim cu încredere spre viitor, sunt mulţumiţi, senini.

Dar atunci când furtuna ne prinde, când valuri sălbatice vin asupra noastră şi stau să ne sfârâme corabia şi să ne înece, ne speriem, ne pierdem cu firea, pierdem conducerea corabiei în favoarea demonului fricii. Şi aşa ajungem cu siguranţă să ne înecăm.

Frica e o slăbiciune, urmare a mândriei, din care pornesc toate slăbiciunile noastre; este poarta deschisă unui demon care ne ia în stăpânire atunci când suntem slabi pentru că pierdem legătura cu Dumnezeu; ea nu e firească, nu e de la Dumnezeu, nu e a noastră. Noi nu am fost făcuţi fricoşi, deci în tiparul nostru ideal nu suntem fricoşi, aşa cum nu suntem nici răi, ci stăpâniţi de răutate, cum nu suntem nici lacomi, ci stăpâniţi de lăcomie şi aşa mai departe.

De ce facem asta? De ce ne lăsăm, de ce ajungem să fim stăpâniţi de frică?

Pentru că ne pierdem busola, ne pierdem reperul, ne pierdem steaua, lumina după care ne ghidam pe marea vieţii, privim în jos către valuri în loc să privim în sus, către Dumnezeu.

Este exact ceea ce i s-a întâmplat lui Petru atunci când corabia ucenicilor fiind prinsă de furtună şi văzându-l pe Domnul Hristos venind pe valuri şi auzindu-i chemarea: Îndrăzniţi! Eu sunt, nu vă temeţi! a coborât şi el din corabie.

Primii paşi au fost fără probleme, căci încerca să nu-l piardă din ochi pe Mântuitorul, dar apoi a privit către valuri, ptivirea i s-a desprins de cea a lui Dumnezeu, legătura s-a întrerupt, teama l-a cuprins şi a pornit a se scufunda. Înainte de a fi înghiţit de valuri şi-a adus aminte – aşa cum şi noi putem să ne aducem aminte în orice clipă, chiar dacă pare a fi irevocabil ultima – că nu suntem singuri; niciodată nu suntem singuri.

Dumnezeu e întotdeauna, mereu fără nici o cuantică pauză, într-un continuu fluid, cu inima la noi, cu ochii pe noi, cu mâinile întinse către noi spre a ne ajuta în toată clipa.

Doar să îndrăznim şi să nu ne temem!”

Legaturi: