Interviu cu PARINTELE CIPRIAN GRADINARU din Namur: “E NEVOIE DE OSTENEALA SI DE DUREREA INIMII. Tot omul care vrea sa pastreze harul trebuie sa se nevoiasca tot timpul, nu doar Duminica dimineata!“
...si o propunere: infratirea parohiilor din diaspora cu cele sarace din Romania spre ajutorarea acestora
*
“Crestinismul este o lupta continua pentru largirea inimilor noastre!”
Parintele Ciprian Gradinaru din Namur, Belgia – interviu din Familia Ortodoxa
A trecut un an de cand Parintele Ciprian Gradinaru – si, prin el, minunata comunitate a centrului duhovnicesc de la Namur – au fost prezenti in mijlocul nostru. Sa descoperi Ortodoxia, traita la exigentele ei cele mai inalte, undeva langa sediul Parlamentului European, in inima Europei, sa spunem, seculare, nu este putin lucru. Dar iata ca asa a lucrat Bunul Dumnezeu, potrivit libertatii oamenilor, caci Duhul sufla unde voiesteIoan3:8 si, pana la urma, se folosesc de prezenta si lucrarea Sa numai aceia care au inima deschisa sa-L primeasca.
Modelul Manastirii si al centrului duhovnicesc Namur spune totul: nu locul este cel mai important, ci modul in care este asumata si traita credinta. Ajunsi in inima Europei, acesti romani isi implinesc menirea de a fi sarea cea buna, aluatul care sa dospeasca intreaga framantatura. Desi traiesc ca vechii evrei in captivitatea babiloniana, departe de scumpul lor Ierusalim, romanii de la Namur, prin credinta, sunt mult mai aproape de inima neamului si a Bisericii noastre decat multi altii care, desi se numesc tot romani, le este rusine de identitatea lor si cauta primul prilej ca sa-si lepede credinta. L-am rugat, asadar, pe Parintele Ciprian sa ne reintroduca in atmosfera liturgica si in framantarile care intretin aceasta comunitate in care romanii, desi in strainatate, se simt ca acasa – lectie atat de importanta pentru multi dintre noi, care am ajuns, in propria tara si in apropierea atator biserici, sa ne simtim ca in strainatate.
– Parinte, care au fost reactiile dupa interviul dat anul trecut „Familiei Ortodoxe”?
– Am fost impresionat… M-au contactat multi preoti si mireni, bucurosi ca impartasim aceeasi viziune asupra a ceea ce ar trebui sa fie parohia. Unii mi-au scris ca asemanator traiesc si ei, altii ca au preluat si pus in practica unele din ideile despre care vorbeam atunci (agapa duminicala, privegherile la Praznice si la Sfintii de peste saptamana, “candela rugaciunii“…). M-am convins o data in plus ca suntem datori sa-L marturisim pe Hristos atat prin prezenta noastra ca si crestini, ca si parohie acolo unde ne aflam fiecare, cat si prin cuvant, ca marturisire a lucrarii lui Hristos cu fiecare in parte.
– Marturisesc ca eu unul am fost cucerit de duhul de „familie in Hristos”, de parohia care s-a format aici, la Namur… Cu te credeti ca trebuie sa inceapa lucrarea preotului in parohie?
– In primul rand, trebuie sa aiba o viziune limpede si de perspectiva, o viziune in duh bisericesc, care sa inchege si sa dea unitate lucrarii parohiei. Adica nu ma duc intr-o parohie doar ca sa „prestez servicii religioase” enoriasilor: slujbe, rugaciuni, sa le renovez biserica, sa-i indemn sa doneze bani pentru tot felul de scopuri nobile.
Da, toate acestea trebuie facute, insa toate sunt subsumate misiunii preotesti fundamentale: sa-L aduc pe Hristos in mijlocul lor, sa-i ajut sa inteleaga ca Hristos este adevarata Viata cf Ioan 14:6 , sa mijlocesc pentru impacarea lor cu Dumnezeu cf. 2 Corinteni 5:18 ,sa lupt pentru a crea cadrul ca parohia sa devina cu adevarat loc de vindecare duhovniceasca — adica apropiere, unire cu Dumnezeu — pentru tot cel care voieste. Iar, ca sa reuseasca, preotul trebuie sa aiba inima de parinte (sau, mai bine zis, de mama) si sa-i poarte mereu si peste tot in inima pe fiii sai intru Domnul. Si, cel mai important, si nu uite nici o clipa ce-i spune Domnul: „Doctore, vindeca-te pe tine insuti!” Luca 4:23,adica sa se nevoiasca neincetat pentru propria despatimire. Apoi, preotul mai trebuie sa-l ajute pe fiecare enorias sa devina constient de propriul rol in cadrul parohiei. In genere, crestinul nu poate sa se mantuiasca traind singur, si nici nu poate sa se inconjoare doar de cei pe care-i alege, adesea, dupa criteriul unor patimi comune: barfim impreuna, ne distram fain impreuna — deci ei sunt „aproapele” meu! E limpede ca, atunci cand vrei sa apartii de o parohie, nu poti sa-i iubesti de la inceput pe toti. Incepi lupta prin acceptarea, prin asimilarea celorlalti in inima ta. Dar asta presupune o lepadare de sine, pe care nu o face oricine — si asa ajung sa se nasca enoriasii „idioritmici” care constituie parohiile „idioritmice” despre care vorbeam randul trecut…
“Eu trebuie sa devin aproapele aproapelui meu”
Insa viata crestina nu o putem trai raportandu-ne exterior la ea (“Pentru ce ma chemati «Doamne, Doamne», si nu faceti ce va spun?“ cf Matei 7:21 , ne intreaba Hristos adesea), ci printr-o asumare a ei, prin infaptuiri concrete. Si asa e si cu parohia: poti sa mergi la o parohie, dar sa nu faci parte din parohie! Ca in pilda cu samarineanul: eu trebuie sa devin „aproapele aproapelui meu”. Dar concret, nu la nivel de idee.
Cine e aproapele meu? Tu esti aproapele meu, daca vreau sa lupt pentru asta. Aproapele meu imi devine aproape atunci cand eu ii devin aproape. Trebuie inversata perspectiva. Cata vreme il resping pentru ca e slab in credinta, ori pentru ca e fumator sau laudaros sau mai stiu-eu-cum, ma indepartez, ma autoexclud din familia aceea din care fac parte cei ce si-1 asuma pe acel om. Cum e cu fratele mai mare din pilda Fiului Risipitor: crezandu-se „altfel”, „diferit” (ca sa nu zic superior!), s-a rupt de familie, s-a rupt de Tatal. Crestinismul e o lupta continua pentru a-ti largi inima cf 2 Corinteni 6:13, pentru a-l incapea pe celalalt in inima ta asa cum este el, pentru a iesi in intampinarea suferintei celuilalt… Ca sa devin frate cu cineva, eu trebuie sa mi-l asum.
Sigur ca e mai comod ca, dupa Liturghie, sa merg acasa si sa ma odihnesc cu familia. Dar daca nu voi face jertfa si osteneala de-a sta impreuna macar cu cei cu care ma intalnesc la biserica, de a-mi asuma riscul sa fiu refuzat sau dezamagit de ceilalti, voi ramane mereu departe de inima fratelui meu.
Sunt oameni pe care-i stiu de ceva timp si care, atunci cand i-am cunoscut, se simteau singuri si sufereau profund din cauza asta. Unii dintre ei mai sufera si azi, in timp ce altii au inceput sa se vindece, sa accepte altfel durerea… Diferenta vine din faptul ca cei care au inceput sa se vindece sunt dintre cei care se implica mai mult, mai des, mai adanc in viata parohiei, se apropie de ceilalti enoriasi, isi „nasc” alti si alti frati si surori.
Zice Domnul: „Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca va veti iubi unul pe altul“Ioan 13:35. Si daca nu ne cunoastem, daca nu ne intalnim ca sa ne cunoastem, nu o sa ajungem niciodata sa ne iubim. Si atunci, cum o sa-si dea oamenii seama ca noi suntem ucenicii Lui? Caci, daca trebuie sa le spunem noi oamenilor ca suntem crestini, daca ei nu-si dau seama de asta din atitudinile noastre existentiale, inseamna ca mai avem inca drum lung pana la a deveni ucenicii lui Hristos…
“De multe ori traim crestinismul «dupa ureche»”
De aceea am propus si caut sa propun mereu fratilor mei tot felul de proiecte care sa ne puna impreuna, la diferite etaje existentiale. In primul rand, intalnirile duhovnicesti saptamanale (de dupa agapa, in cazul nostru), pe care le cred absolut necesare pentru o parohie care vrea sa creasca intru Hristos. Dupa ce mancam impreuna, ramanem inca vreo ora-doua si prezint o tema care are legatura cu concretul vietii duhovnicesti — cum sa ne rugam, cum sa ne spovedim, ce reprezinta momentele Liturghiei etc. —, iar apoi discutam pe tema respectiva. Si faptul ca intalnirea este o ocazie unde oricine poate pune o intrebare, poate sa-si exprime punctul de vedere, este extrem de important.
De multe ori traim crestinismul „dupa ureche” (precum unii lautari canta), dupa pareri personale; dar daca vrem sa traim un crestinism autentic, trebuie sa il intelegem cu intelegerea Bisericii. La predica nu e nici locul, nici cadrul in care sa se aprofundeze multele aspecte ale vietii duhovnicesti. Sigur ca e un sacrificiu pe care preotul il face la aceste intalniri duminicale – trebuie sa se pregateasca pentru prezentarea pe care o va face, trebuie sa renunte Duminica la o ora-doua din timpul pe care l-ar putea petrece cu familia lui —, insa castigurile duhovnicesti sunt incomensurabile. E un moment foarte bun atat pentru a-i informa pe oameni, cat mai ales pentru a-i forma, caci surse de informatie intelectuala sunt la tot pasul. Vorbim adesea si despre duhul autenticului bisericesc, invitam iconografi care sa ne invete ce este icoana ortodoxa (spre deosebire de reprezentarile religioase), vorbim despre arhitectura bisericeasca, despre muzica bizantina, despre raportarea dreapta la Tainele Bisericii…
Tot la aceste intalniri, una dintre temele care vin des in discutie este educatia parintilor, plecand de la ce spune Hristos la un moment dat: „Lasati copiii sa vina la Mine“ Marcu 10:14. De multe ori, noi, ca parinti, ii impiedicam pe copii sa-L intalneasca: cu vietile noastre strambe, cu crestinismul nostru superficial, cu diferitii „virusi” ai pedagogiilor moderne pe care-i acceptam in abordarile noastre educationale, fiind convenabile egoismului nostru. Si trebuie lucrat mult in sensul acesta: ca sa ne reuseasca educatia, noi, parintii, ar trebui sa fim cei dintai educati si luminati de Hristos, ar trebui sa sporim duhovniceste pentru a nu-i mai impiedica pe copii sa mearga spre Domnul.
Apoi, lupta de a crede si concretiza cuvantul lui Hristos „unde sunt doi sau trei adunati in Numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor“ Matei 18:20 ne-a adus multe bucurii. Cand aflu ca cineva are nevoie de rugaciuni, trimit un mesaj mai multor apropiati — slava Domnului, tot mai multi! – si le cer sa se roage pentru persoana respectiva. Si am primit minunat de multe confirmari ca, dupa astfel de rugaciuni, cei in suferinta simt lucrarea lui Dumnezeu in viata lor.
“Milostenia sa fie o atitudine permanenta”
Zice Hristos ca “cine vrea sa vina dupa Mine, sa-si ia Crucea in fiecare zi, sa se lepede de sine si sa-Mi urmeze Mie“ cf. Matei16:24. Foarte mult conteaza purtarea si pregatirea de peste saptamana, de fiecare zi, pentru a putea primi harul Liturghiei la care participam cu totii Duminica. Avva Filimon spunea: „Du-te la tine acasa si te osteneste (in cele duhovnicesti, desigur), caci e nevoie de osteneala si de durerea inimii“. Tot omul care vrea sa pastreze harul Liturghiei si sa il inmulteasca trebuie sa se nevoiasca in toate zilele si noptile, nu doar Duminica dimineata – daca o face macar atunci! Asceza e partea pe care trebuie neaparat sa o aduca omul in relatia cu Dumnezeu.
M-am bucurat sa vad si in timpul Postului Mare cat de multi au venit de la mari distante ca sa facem impreuna Canonul Sfantului Andrei Criteanul. Dupa o zi de munca si post aspru, sa vii de la 80 sau 140 de kilometri… si sa faci si cateva sute de metanii! Sunt mereu miscat cand vad ca fratii din parohie inteleg tot mai bine cata nevoie e de asceza — atat trupeasca, dar mai ales launtrica; de la nevointa „pentru ca trebuie”, multi au ajuns sa simta dorinta de nevointa, iar unii chiar nevoia de nevointa, ca mijloc de atragere a harului dumnezeiesc…
– Pentru ca spuneati ca trebuie sa ne ajutam concret aproapele, spuneti-ne, va rog, cum sa ne raportam la milostenie?
– Mereu aceasta intrebare a fost una grea… Personal, propun enoriasilor milostenia ca atitudine permanenta. Practic, cred ca zeciuiala din Lege este o solutie. Altfel spus, in ziua de salariu, cel care vrea pune 10% din venitul lunii intr-un „plic al lui Dumnezeu” si se roaga sa-l ajute El si sa directioneze banii din plic asa cum stie El mai bine.
Am mai propus fratilor mei infratirea cu doua parohii din tara, din zona Pascani. Noi ne-am propus inca de la inceputurile parohiei sa-i ajutam cat putem pe saracii din tara; doar ca aveam mereu un sentiment de imprastiere. Atunci ne-am hotarat sa ne concentram pe o directie si sa ajutam una-doua parohii sarace din Romania, in mod constant. M-am bucurat de reactia Parintelui paroh de acolo, care, dupa cateva randuri de ajutoare trimise, mi-a scris ca tineretea se caracterizeaza prin curaj, prin entuziasm, prin speranta, dar ca atunci cand omul are parte doar de suferinta, toate acestea tind sa se stinga; insa, prin acest ajutor constant, prin aceasta infratire, a renascut nadejdea ca Dumnezeu nu i-a uitat, ca cineva se gandeste la ei.
Si, pentru ca ce a zis Parintele e important si adevarat, indraznesc sa profit de faptul ca revista „Familia Ortodoxa” e foarte citita atat in tara, cat si in diaspora, si sa propun fratilor nostri ca si celelalte parohii din diaspora sa preia ideea. Sunt, cred, vreo 4-500 de parohii in diaspora si, daca fiecare s-ar infrati cu o parohie saraca din tara, multe s-ar schimba… Asa cum a fost prin anii ’90, cand multe sate din Belgia si Franta s-au infratit cu sate din Romania si veneau cu ajutoare si bucurie — doar ca acum am putea aduce si o dimensiune duhovniceasca, totul trecand prin preoti, prin parohii. Nimeni nu cere sa dam din lipsa noastra, precum vaduva cei doi banuti ai sai. Ci macar din ce ne prisoseste, si tot ar fi mult…
“Viitorul tarii noastre sta in mainile preotilor”
– Parinte, fiind un subiect foarte discutat in ultima vreme, care credeti ca ar trebui sa fie atitudinea crestinului fata de politic, fata de criza?
– Daca resimtim vremurile de azi drept criza economica e pentru ca nu mai traim crestinismul cum trebuie, nu ne mai nevoim, pentru ca ne place sa-L transformam pe Dumnezeu in „prestator de servicii”, Caruia Ii aducem de fiecare data o lista de doleante (bani, sanatate, casatorie etc.) — si nu in Tamaduitorul inimilor noastre. Daca am fi obisnuiti prin propria alegere cu postul, cu lipsurile, atunci nici criza nu ne-ar afecta prea mult, asa cum razboaiele mondiale si atatea suferinte cumplite si saracii nu au umplut spitalele cu oameni bolnavi de depresie…
Ni s-a impus dupa ’90 ideea stranie — dar extrem de confortabila pentru cei care ne conduc! — ca, in calitate de crestin, nu trebuie sa te implici in politic, ca a avea atitudine civica crestina e dovada de inapoiere, de fanatism religios. Insa e mult mai mult decat evident ca, de partea cealalta, politicul se amesteca fara nici o jena, ba chiar cu nerusinare uneori, in cele ce ar trebui sa ramana la nivelul constiintei libere a fiecaruia: cum sa-ti educi copilul, cu ce sa-l hranesti, cum sa-1 instruiesti, si celelalte. Politicul iti impune sa-ti vaccinezi copiii chiar daca nu vrei. Politicul impune educatia pro-homosexualitate — si asta impotriva dorintei majoritatii parintilor. Politicul a decis ca trebuie sa inceapa in Romania invazia tacuta a strainilor—atatea veacuri de lupta ale stramosilor pentru a ne da mostenire pamantul tarii si libertatea sunt acum vandute pe un blid de linte!… Frati romani din diaspora, daca va permiteti financiar un sacrificiu, cumparati voi pamantul compatriotilor nostri care il vand! E si o investitie buna, dar si o dovada de patriotism; doar in felul acesta putem impiedica ultima cotropire — cu actele (tradarii politice) in regula — pe care pamantul tarii noastre o va mai suporta…
Toate aceste sminteli trebuie sa fie – desi, ne zice Hristos, „vai de cei prin care ele vin“ cf Matei 18:7! —, insa cred ca e datoria noastra sa luptam pentru a prelungi timpul si spatiul in care si noi, si copiii nostri sa ne mai putem inca lucra mantuirea.
Insa, daca e sa privim realist ce se intampla in lume, realizam ca nu mai putem astepta o elita care sa-si propuna sa schimbe in bine lucrurile de la „straturile de sus” (institutii, formulari sociale etc.) spre in jos, spre simplul cetatean (asa cum s-a incercat in perioada interbelica). Cred ca e momentul ca aceasta lucrare sa inceapa de jos in sus, de la nivel de persoana, de familie, de parohie. Crestini vii, luptand sa implineasca poruncile lui Hristos. Familii crestine, numeroase, puternice duhovniceste — deci si social, cum zice psalmistul: „Fericit barbatul care isi va umple casa de copii, nu se va rusina cand va grai cu vrajmasii sai in poarta” Psalmul 126:5. Cred ca viitorul tarii noastre sta nu in mainile politicienilor, ci in mainile preotilor, ale episcopilor. Pe preotul care traieste dupa cum vorbeste de la amvon, oamenii il vor urma si la biserica, dar si la munca, dar si cand trebuie sa ia atitudine in fata unor nedreptati de ordin politic (vezi exemplul Pungesti). Oile asculta si urmeaza glasul pastorului bun, gata sa-si puna sufletul pentru oile sale cf. Ioan 10:11. Daca poporul va naste si episcopii vor hirotoni preoti buni, viitorul tarii nostre va fi altul decat cel care se prevede.
“Vom putea schimba societatea cand noi insine vom fi schimbati”
Imbunatatirea starii poporului va veni si prin lucrarea mirenilor – care ar trebui incurajati mai mult de cler sa se implice in viata Bisericii, sa marturiseasca, sa caute si sa mearga spre cei ce sufera. Orice laic lucrator duhovniceste e un „semanator de credinta” in inimile celor pe care-i intalneste. Sfantul Porfirie spunea, de pilda: „un medic care e bun crestin e ca un apostol”. Samanta cade „a tout vent”, iar „pamantul rodeste de la sine”. Este impreuna-lucrare cu Dumnezeu.
Dar, mai presus de toate, vom putea schimba societatea cand noi insine vom fi schimbati, cand vom fi oameni noi intru Hristos — si nu cu actiuni exterioare, prin activism social, si nici cu barfe si scandaluri pe Internet. Trebuie sa ne implicam in lucrari filantropice, in luari de pozitie civice — insa, pentru a putea sustine astfel de lucrari, trebuie sa dutem o viata de asceza in Biserica. Sa luptam neincetat pentru propria vindecare.
– Credeti ca preotii trebuie sa vorbeasca de la amvon despre aceste lucruri?
– Sunt convins ca nu-i nevoie de predici politice. Datoria preotului e sa-l vindece pe om, prin harul lui Dumnezeu, sa-l puna in legatura cu Domnul, sa-l ajute sa inteleaga gandul Ziditorului sau in ce priveste sensul vietii pe care a primit-o in dar. Insa, daca preotul lupta sa-si implineasca aceasta datorie in parohia unde Dumnezeu l-a pus, enoriasul va intelege ca nu poate ramane fara reactie in fata unor gesturi politice care atenteaza la libertatea sa, la constiinta sa de crestin, de parinte, de cetatean. Preotul nu poate sa se foloseasca de calitatea sa de paroh pentru a sugera enoriasilor sai persoane pe care sa le voteze, insa trebuie sa militeze pentru gasirea tuturor formelor de a re-oferi valori crestine cetatii, macar ca optiune.
Dau slava lui Dumnezeu ca sunt contemporan cu tot mai multi crestini curajosi, cu atitudine civica crestina. Avem nevoie de gesturi de demnitate si la nivel national, si international. A venit iar vremea ca acela care se vrea crestin sa ia atitudine.
– Inteleg ca au fost vremuri cand crestinismul reprezenta si o atitudine sociala?
– Desigur. Steven Runciman, marele bizantinolog, spunea intr-un interviu ca, in Bizant, Biserica facea foarte multe pentru oameni, avand un rol social fundamental. Existau, spre exemplu, spitale ale Bisericii, iar multe manastiri se ocupau de azile de batrani si de educarea tinerilor.
De asemenea, mai spunea un alt lucru important: anume ca multi din Sfintii bizantini s-au amestecat in politica, detinand chiar si functii politice. Explicatia pe care o da e ca toti cei care vor sa-i influenteze pe ceilalti oameni exercita un rol politic, politica insemnand sa incerci sa organizezi Cetatea in conformitate cu o anumita conceptie existentiala — cea crestina, in cazul Sfintilor. Sa ne gandim ca tocmai credinta crestina i-a facut pe multi inaintasi ai nostri sa lupte militar cu paganii, cum avem si noi atatea cazuri de domni crestini, precum Sfantul Stefan cel Mare si toti ceilalti.
Am vazut si aici, in Belgia, crestini care cauta mereu sa isi adanceasca viata duhovniceasca, care se nevoiesc cu o viata liturgica vie, atenta, constienta, cu asceza „in camara lor”, care citesc carti duhovnicesti incercand sa si traiasca cele citite si care, in mare proportie, cauta sa aiba si o atitudine civica — implicandu-se recent, de exemplu, in campania de sustinere a singurului candidat politic de credinta crestin-ortodoxa marturisitoare pe care il cunoaste Romania post-comunista. Pe de alta parte, am vazut si crestini care traiesc o suficienta a credintei lor, a relatiei cu Dumnezeu si, in genere, a vietii lor in ansamblu, aidoma cocosului multumit de curtea lui — dar fara perspectiva! — despre care scrie Sfantul Siluan in cartea sa, si care se ascund in spatele unor sloganuri de genul „crestinul trebuie sa caute doar transcendentul”, „mai intai trebuie sa ne sfintim, apoi sa ne implicam in social” etc. si care sunt foarte critici si virulenti la adresa celor ce indraznesc sa iasa din rand, tulburandu-le, astfel, constiintele.
– Parinte, o ultima intrebare: ne puteti povesti vreo minune legata de Sfintii belgieni, mai ales ca sunt atat de putin cunoscuti in Romania?
– Una din marile descoperiri ale anului trecut a fost pentru noi Sfantul Palmas, un sfant de dinainte de Schisma, ale carui moaste se afla la o manastire ortodoxa flamanda din nordul Belgiei. Mi-a povestit Staretul de acolo ca, in urma cu cativa ani, in noaptea de Inviere, cand biserica era plina de lume, chiar inainte de momentul cand preotul ia Lumina de pe Sfanta Masa si spune credinciosilor „Veniti de primiti Lumina!”, cand toate luminile din biserica erau stinse, brusc s-a facut Lumina mare. Parintele s-a suparat, desigur „Cine a indraznit sa aprinda lumina acum, cand trebuia sa dau credinciosilor Lumina?…“. Insa imediat au realizat cu totii ca, de fapt, Lumina care stralucea in biserica izvora din racla cu moastele Sfantului Palmas — un sfant din primul veac dupa Hristos. Si, cat a tinut slujba, moastele au luminat in chip minunat. Au fost cateva sute de martori la aceasta minune. Va dati seama? In zilele noastre! In coltul asta de Europa, unde oamenii s-au lepadat de atata timp, in majoritate, de Hristos! „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?”…
***
din: “Familia ortodoxa”, nr. 5 (64)/ mai 2014
AJUTĂ MĂNĂSTIREA „ACOPERĂMÂNTUL MAICII DOMNULUI” DIN VEDRIN-NAMUR!
Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Vedrin-Namur este prima mănăstire ortodoxă română din Benelux. Din mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul oamenilor Săi, ea a fost întemeiată în mai 2011, în urma inițiativei membrilor parohiei noastre, a „Tuturor Sfinţilor” din Namur.
De-a lungul celor trei ani care au trecut, am trăit multe bucurii aici: rugăciuni, slujbe, conferințe, întâlniri duhovnicești, cursuri de iconografie și muzică bizantină. De asemenea, ne-am implicat mult în susținerea maicilor care au venit să întregească lucrarea duhovnicească de aici.
Am vrea să susținem și anul acesta mănăstirea și să mărturisim împreună credința ortodoxă pe aceste pământuri. Însă a ctitori este lucru greu si anevoios. La sfârșitul lunii iunie trebuie plătită a treia rată, de 51.000 de euro, a împrumutului pentru cumpărarea mănăstirii. Facem un apel călduros pentru a ne ajuta la plata ratei din acest an.
Ne-am bucura sa fiți părtași la această lucrare, venind şi văzându-o, rugându-vă împreună cu noi şi făcând donații în contul IBAN BE91 363-0864888-76, SWIFT (BIC): BBRU BEBB, beneficiar A.S.B.L. „C.O.P.M.D.” (Communauté orthodoxe «Protection de la Mère de Dieu»). La rubrica „Communication” scrieți un pomelnic, pentru lista de ctitori și binefăcători.
Prilejul de a deveni ctitori pururea-pomeniţi la Dumnezeiasca Liturghie nu e unul care ni se dă des!
Mulțumim celor care ne-au ajutat deja şi celor care ne vor ajuta. Dumnezeu să vă răsplătească!
Pentru orice alte informații, îl puteţi contacta pe Părintele Ciprian Grădinaru la adresa de e-mail pr.ciprian@manastirea.be.
Comunitatea închinătorilor Mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului”
Adresa Mănăstirii: 5020 Vedrin (Namur), Rue Su’l Tidge 86 – www.manastirea.be
Material realizat de Vlad Botez
Legaturi:
- PARINTELE CIPRIAN GRADINARU (Namur, Belgia) – sau RAVNA PENTRU “RAIUL” FRATIETATII INTRU HRISTOS in vecinatatea “Fiarei” europene. Model si inspiratie pentru regasirea COMUNITATII ORTODOXE AUTENTICE, astazi prea-uitate…
- “ROMANIA, TE IUBESC” despre oameni care au invatat sa vorbeasca lui Dumnezeu. PARINTELE ILARION – fostul bancher calugarit: “DACA TRAIESTI FARA SA CAUTI RASPUNSURI, NU LE VEI GASI”/ PARINTELE CIPRIAN, fostul ateu devenit preot si comunitatea sa ortodoxa din Vedrin-Namur, Belgia (video)
- “LARGITI-VA INIMILE!”
- Cuviosul Sofronie: “In locul regulei scrise trebuie ca inima noastra sa se largeasca…”
- Parintele Melhisedec Ungureanu (Man. Lupsa) – raspunsuri esentiale (1): CUM SA NE LARGIM INIMA? DE CE NU IL GASIM PE DUMNEZEU, CU CE SA INCEPEM?
- Cuviosul Paisie despre FOLOSUL CE SE DOBANDESTE DIN PRIETENIA DUHOVNICEASCA si despre CAT DE VATAMATOARE SUNT MEDIILE SI TOVARASIILE LUMESTI
- Cuviosul Paisie: Omul duhovnicesc este plin de durere pentru ceilalti
- INIMA INDURERATA
- MINUNATA FRATIE A PARINTILOR SERAFIM ROSE SI GHERMAN. Ce putere are ravna sincera si curata pentru Ortodoxie si ce inseamna fratietatea adevarata in Duh…
- PARINTELE SARBU: PUR SI SIMPLU, UN SFANT. Slujirea Liturghiei la Biserica Sapientei in evlavie, profunzime si trezvie: “Hai sa ne rugam! Hai impreuna!”
- “O ORTODOXIE LAICA, DAR CARE NU E LUMEASCA…” sau: Cum putem aduce mireasma pustiei in lume?
- Pr. Ioan Istrati denunta RELIGIOZITATEA DE FATADA A ROMÂNILOR SI ANEMIA DE HAR A LUMII: “Suntem cei mai religiosi dintre europeni, insa cei mai putin morali”
- CRESTINII DE DUMINICA si “comoara” grijilor lumesti/ Parintele Mihail Jar: “OAMENII I-AU INTRECUT PE DIAVOLI CU VICLENIA, TRADAREA SI RAUTATEA! NU STIU CAT NE VA MAI RABDA DUMNEZEU!”
- PARINTELE SERAFIM ROSE DESPRE EDUCATIA ORTODOXA A COPIILOR (VIDEO). Cum putem lupta cu ispitele lumii si cum putem trai ortodox in vremurile din urma?
- “Daca nu-I dam lui Dumnezeu TOATA viata noastra, suntem oameni care ne mintim pe noi insine si, de fapt, nu-I dam mai nimic. Daca Dumnezeu nu este in viata mea pe primul loc, nu este… pe niciun loc!”
- “Duhovnicul si ucenicul”: CRIZA VIETII DUHOVNICESTI A CREDINCIOSILOR “PRACTICANTI” si PERICOLUL BANALIZARII CELOR SFINTE. Urgenta iesirii din inertie, a retrezirii la pocainta adevarata, la nevointa si lucrarea launtrica
- IN FATA LUI IISUS: Viata launtrica a Duhului vs. falsa Ortodoxie a pietismului si moralismului religios. La ce “folosesc” Sfintele Taine?
***
- E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE CU DURERE
- Parintele Teofan Munteanu in Familia ortodoxa despre LUCRAREA RUGACIUNII in vremea “firescului caderii” generale, PRIGOANA si PIEIREA NEAMULUI: “Suntem putini, suntem ‘turma mica’. Si vom deveni si mai putini”
- NIMENI NU SE MANTUIESTE SINGUR: Rugăciunea unuia pentru altul – expresie a iubirii întreolaltă a tuturor
- PUTEREA RUGACIUNII UNORA PENTRU ALTII si CERCETAREA CREDINTEI NOASTRE. “Nu va lasa Dumnezeu desarta o mare nadejde pusa in El de cel smerit”
- TOT CE ESTE EXTERIOR ESTE IMPORTANT. E NEVOIE DE MANIFESTARE, DE COMUNICARE. De ce conteaza sa (si) vorbim, sa ne sprijinim, sa fim PREZENTI?
- PREDICA la DUMINICA INMULTIRII PAINILOR de la Putna (audio). LECTIA COM-PATIMIRII: “Lasati-va inimile sa primeasca, sa poarte durerea fratilor, si cu astfel de inimi mergeti la Hristos. Dumnezeul nostru este APROAPE”
- PARINTELE ZAHARIA ZAHAROU – conferinta de la Bucuresti (II), raspunsuri la intrebari (audio + text): BINECUVANTAREA DURERII INIMII si SCOALA LITURGHIEI
- UNDE ESTE “A PLANGE CU CEI CE PLANG”? (I). Despre inselarea motivelor fals-duhovnicesti ale “ne-tulburarii” pentru a justifica nepasarea si pasivitatea
- NE PASA UNII DE ALTII? O predica de referinta despre talcul Evangheliei demonizatului din Gadara pentru noi, cei de astazi. “Marturisirea adevarata se naste din rugaciune si rugaciunea se hraneste cu marturisirea Adevarului”
- PARINTELE MARTIR CONSTANTIN SARBU: “Lumea s-a saturat de predici, ea are nevoie de Hristos! Nu vorbe, ci fapte se cer!”
- Mitropolitul Antonie de Suroj despre APARAREA DE SUFERINTA ALTORA: Cum sa ne educam inima pentru a o face VIE?
***
- SAMARINEANUL MILOSTIV – Predici si talcuiri. Cine este aproapele nostru, pe cine sa ajutam si cum? INTRE INDIFERENTA, IPOCRIZIE SI JERTFA
- PARABOLA BUNULUI SAMARINEAN. Chemarea la slujire in iubire
- PILDA SAMARINEANULUI MILOSTIV. Predici (audio si video) cu IPS Bartolomeu, Pr. Calciu si parinti de la Putna si Sihastria Putnei. DRAGOSTEA DE APROAPELE
- Parintele Valentin Mordasov si Parintele Ioan Buliga despre MILOSTENIE si FAPTELE BUNE prin care putem castiga viata vesnica
Nu judec, intreb doar. Gasiti sau nu o contradictie intre “nevoirea” de care vorbeste parintele Ciprian Gradinaru si alegerea de a-ti parasi tara natala pentru un trai mai bun? Spre exemplu parintele Ioanichie Balan nu avea o parere prea buna despre cei care aleg aceasta cale.
@admin, daca considerati comentariul meu ca fiind deplasat sau ca nu-si are rostul, va rog sa nu-l publicati. si asa m-am gandit mult daca sa trimit comentariul ori ba, dar fiind o intrebare care ma macina de ceva vreme as fi fost curios sa aflu cateva pareri.
“Foarte mult conteaza purtarea si pregatirea de peste saptamana, de fiecare zi, pentru a putea primi harul Liturghiei la care participam cu totii Duminica.”
-cumva aceasta purtare si pregatire de peste saptamina si rugaciunile personale sunt darul nostru cu care venim la Liturghie; spunea Pr Zaharia, crestinii care se impartasesc din acelas potir se impartasesc si din darurile pe care le-a
adus fiecare
Doamne ajuta,
Traian
@ Ioan:
Tocmai ca sa nu fim ispititi spre a ceda judecarii, sa ne gandim ca, in marea majoritate a cazurilor, este vorba de oameni care au gasit calea mai profunda a vietii in Hristos, cu ajutorul parintelui Ciprian, tocmai dupa ce deja au facut pasul plecarii si s-au trezit acolo, in tara straina (facand abstractie de cei care, poate, se aflau/se afla la studii acolo), intre timp fiind ajutati sa-L descopere mai in adevar pe Dumnezeu si sa-si schimbe modul de gandire, scopurile vietii etc. Este o realitate ca foarte multi care in tara nu prea pretuiau credinta si o tratau mai rece si formalist, au ajuns, siliti de incercarile sufletesti ale dezradacinarii, sa afle abia acolo Calea.
@ Ioan
Adeseori avem impresia ca saracia crasa merge impreuna cu smerenia, cu nevointa, insa este bine stiut ca un om care dovedeste o saracie materiala poate sa se mandreasca chiar si cu aceasta, iar lucrul acesta nu este bine placut Domnului. Se poate insa ca si cineva care are o oarecare stare materiala sa considere ca ceea ce are, nu-i apartine de drept, si sa dea multumire Domnului pentru aceasta, ajutand totodata pe cei care sunt in nevoie. Prin urmare nici saracia si nici bogatia nu sunt vre-o garantie absoluta a starii sufletesti a omului. Exista deci o pseudosmerenie la cei care pot crea un cadru de nevointa doar ca sa fie inaltati de altii. Unora le place sa fie vazuti smeriti, ba chiar se mai si numesc asa: “eu, pacatosul…”, insa la o minima proba de adevarata smerenie imediat isi dau arama pe fata.
Pe de alta parte sa nu credem ca Occidetul se conjuga cu bunastrea si Orientul, Romania, cu “nevointa”. Cu siguranta in Romania poti gasi oameni care au un trai cu mult mai bun decat unii romani din Occident. Mai ales dupa Revolutie in tara au fost construite palate, de-a dreptul, vile peste vile care mai de care, pe care nu prea le gasesti in stilul asta in Occident.
Pana la urma notiunea de “trai mai bune” este destul de relativa. Ce poate sa insemne “trai mai bun” decat o viata mai buna, si o viata mai buna nu poate fi decat in Hristos. Omul poate sa-si construiasca hambare si sa puna toate bunurile pamantului insa sufletul lui sa fie intr-o deznadejde cumplita, poate suferi felurite boli si cate si mai cate. Bunastarea materiala nu poate aduce implinirea. Dar nici saracia! Nevointa este o lucrare duhovniceasca care nu se confunda cu bogatia sau saracia. Deci aparentele pot insela.
Pe de alta parte intotdeauna omul cand a fost prigonit, a fost in exil, si in cazul de fata in diaspora, aceasta a fost pricina pentru o cautatre mai in adanc a adevarului, si nu la suprafata, avand totul de-a gata. A fost pricina sa descopere in el insusi comorile sadite de Dumnezeu, sa lucreze el insusi si sa nu astepte de la altii. Astfel se intampla ca intr-o comunitate de oameni, deosebita fata de cea in care s-a nascut, omul este pus in fata faptului de a-si afirma identiatea, care pentru noi este cea de roman si ortodox.
Nu in ultimul rand poate ar fi bine de amintit ca nu toti romanii care au placat in straintate au ales lucru acesta pentru a avea un trai mai bun, ci cautau ceva anume, ce nu gaseau poate in tara, tinzand spre o implinire, care nu se conjuga intotdeauna cu o buna stare materiala.
@admin, @Corina, sunt intru totul de acord cu cele scrise de voi. Multumesc pentru raspunsuri!
@Ioan si ceilalti
eu am fost unul din cei multi “bolnavi duhovniceste” care au plecat din RO pentru un trai mai bun (bani; pregatire profesionala; faima; etc.). Din copilarie am fost intors cu spatele la Dumnezeu iar modul de viata din occident a pus numai oprelisti in calea mea spre Adevar. Si printr-o minune a aparut Parintele in viata mea si eu cel care nici nu concepeam sa intru in biserica am inceput sa ma nevoiesc sa il gasesc pe Hristos.
Intradevar unul poate spune ca “bolnavii” Romaniei trag spre occident si poate ca de aceea in occident gasesti cateodata preoti mai dedicati parohiilor decat propriilor familii. Oricum, astazi citind de Pr. Ciprian am inteles mai bine vorba Mantuitorului “Am venit sa vindec pe cei bolnavi si nu pe cei sanatosi”. Occidentul are nevoie de cei mai buni “doctori”.
Sunt de acord cu ceea ce a spud admin. Abia dupa ce am venit in Anglia incetul cu foarte incetulul am reusit sa descopar ce inseamna credinta vie. Pana atunci viata se rezuma doar la a participa la Sfanta Liturghie. Insa odata cu aceasta trezire au inceput sa apara problemele in familie caci am intelesc ca atunci cand vrei duhovniceste sa iesi din amorteala cel rau nu sufera si porneste raboi mare impotriva ta, mai ales prin cei apropiati. Si astfel, incercand sa inteleg razboiul acesta am inteles ca nu e altceva decat purtarea de grija a lui Dumnezeu. Cand eram in Romania si in stare de repaus toate erau bune. Ramane inca de neinteles de ce a trebuit sa vin in Anglia dar Dumnezeu stie mai bine. Iar o mare bucurie este ca am gasit manastirea de la Essex unde a trait multi ani parintele Sofronie. Din nefericire multi semeni se smintesc ca biserica nu e ca in Romania, ca la slujba se citest cu voce tare rugaciunile pe care multi preoti in Romania le citesc in taina. A trebuit sa vin in Anglia sa-mi dau seama ce rugaciuni minunate spune preotul in altar si pe eu nu le stiam. Tot aici am descoperit ca nu e important daca biserica e sau nu e foarte frumos pictata,ca daca are multe sau putine icoane ci important e schimbarea vietii si un continuu progres duhvnicesc. Tot aici am descoperit impartasirea deasa si folosul ei. Tot aici am descoperit cinstea pe care trebuie sa o acordam preotilor si episcopilor si sa nu-I judecam niciodata caci harul nu se amesteca cu pacatele lor. Tot aici am descoperit ca sfatul duhovnicului trebuie luata ca atare fara analiza si intrebari de ce?
@Vasile
Condițiile din diaspora sunt diferite de cele de acasă și asta duce la diferențe și în viața bisericească. Dar asta nu înseamnă că obiciuirile îndătinate la noi sunt greșite sau fără temei. Departe de a fi absolute, sunt totuși normative, dătătoare de evlavie sinceră, izvorăsc dintr-o tradiție îndelungată și bine ancorată. Chiar P. Sofronie recunoștea că multe din cele ce făceau în Anglia nu se pot aplica în Grecia (România pt noi) pt că nu sunt decât adaptări care merg într-un mediu duhovnicesc în formare, dar ar produce sminteală într-unul deja sedimentat. Ceea ce vreau să subliniez este că nu trebuie denigrată cumva tradiția îndătinată de acasă.
În rest, sporul duhovnicesc descoperă multe taine și lămurește multe nepotriviri.