MINUNILE MAICII DOMNULUI (extrase)

8-09-2011 Sublinieri

Pentru Sfântul Roman Cîntăreţul, care a făcut Condacele tuturor Sfinţilor

Se vede la Metafrast, în întâia zi a lunii lui Octombrie (Vieţile sfinţilor, luna octombrie ziua 1), întru care prăznuim pe Sfântul Roman Cîntăreţul (Melodul), că sfântul acela a fost din cetatea Edesa şi a lăsat patria sa, şi ducându-se în Ţarigrad, a locuit într-o mănăstire a Prea Sfintei Stăpânei noastre, ceea ce se zice întru cele ale lui Kir. Şi de multe ori se ducea din chilia lui la biserica Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioară cea din Vlaherne, şi acolo petrecea toată noptea la priveghere, că era foarte evlavios şi îmbunătăţit, priveghind la praznicele cele împărăteşti şi rugându-se toată noaptea. Pentru aceasta s-a învrednicit să ia vrednicia aceasta de la Stăpâna, adică: la privegherea Naşterii lui Hristos, aflându-se în biserica cea zisă sus a Vlahernelor, a adormit puţin de osteneală.

Şi atunci a văzut pe Prea Sfânta în vedenie, unde ţinea o carte, şi îi zise lui: „Deschide gura ta, ca să mănânci dăruirea aceasta, care îţi dau”. Deci i s-a părut lui cum că a deschis gura şi a înghiţit cartea aceea.

Şi atunci după ce s-a făcut ziuă, s-a suit în amvon şi a început cu multă evlavie condacul Praznicului, adică: Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte”, şi celelalte, pe care l-a cântat cu astfel de cântare şi cu atâtâ dulceaţă, încât s-a cunoscut prea arătat, cum că a venit din Cer, şi nu de la oameni darul care i s-a dat, şi toţi s-au minunat. Că nu numai Condacul acesta a făcut, ci şi toate celelalte ale praznicelor Mântuitorului, ale Preasfintei, şi ale tuturor Sfinţilor.

Şi a alcătuit mai mult de o mie de Condace, adică: a tot anul, câte se cîntă în biserica noastră. Iar de darul acesta s-a învrednicit minunatul de la Maica lui Dumnezeu pentru că avea evlavie către ea foarte, şi o cinstea, pentru aceasta şi de la ea s-a slăvit şi în lumea aceasta vremelnică, şi în viaţa cea cerească şi fericită. Pe care să dea Dumnezeu ca să o dobândim noi toţi. Amin.

***

Pentru Ioan Damaschin, pe a cărui mînă cea tăiată a vindecat-o cea Preanevinovată

Se vede în viaţa Sfântului Ioan Damaschin pe care a scris-o preaînţeleptul Ioan Patriarhul Antiohiei, cum că în vremea lui Leon Isaurul era mare prigonitor contra icoanelor în Constantinopol şi pe mulţi dreptcredincioşi a muncit împăratul cel urâtor de Hristos cu feluri de munci. Deci, înştiinţîndu-se de acestea Ioan Damaschin, pe care îl avea voievodul sarachinilor ca întâiul sfetnic, scria în fiecare zi scrisori, şi le trimitea în Constantinopol dreptcredincioşilor, în care arăta, cu mărturii vrednice de crezut, cum că toţi care nu se închină sfintelor icoane sunt eretici şi fără de Dumnezeu şi de împărăţia lui Hristos străini. Iar auzind împăratul aceasta, a cerut ca să-i dea una din scrisorile lui Ioan, pe care a arătat-o dascălilor, întrebându-i pe dânşii dacă poate cineva dintre dânşii ca să imite chipul scrisorii.

Deci s-a aflat unul iscusit de prisosit la frumoasa scriere, care s-a făgăduit împăratului ca să o scrie atât de asemenea, că însuşi Ioan nu va cunoaşte cum că este străină. Acestuia a poruncit împăratul cel viclean de a scris către dânsul o scrisoare ca şi cum ar fi de la Ioan, în care zicea acestea:

Împărate, întru mulţi ani să trăieşti, închinăciunea cea cuviincioasă împărăţiei tale aduc eu robul tău Ioan din Damasc, şi îţi arăt ca să ştii că cetatea noastră este în vremea aceasta slăbănogită, pentru că lipsesc cei mai mulţi ostaşi ai Agarenilor la război. Şi dacă vei trimite puţină oaste, cu înlesnire o iei, şi îţi voiu ajuta şi eu la o apucare ca aceasta pe cât pot, că în mâinile mele este toată cetatea”.

Acestea şi altele mai multe scriind vicleanul împărat a făcut şi altă scrisoare cu mâna lui, către Stăpânitorul Agarenilor, zicând acestea:

Prea de bun neam şi prea iubite Voievoade al cetăţii Damascului, să te bucuri. Ştii că nu este nici un lucru mai fericit mai lăudat, şi lui Dumnezeu plăcut decât dragostea; ca să păzească cineva tocmelile cele de pace, pentru aceasta nu voi să stric prietenia, pe care o am cu bunul neam al tău, cu toate că un prieten al tău adevărat mă îndeamnă şi mă cheamă pe mine la aceasta, şi îmi trimite scrisori de multe ori ca să viu asupra ta cu război. Iar pentru încredinţarea ta îţi trimit una din scrisori, pentru ca să cunoşti adevărata prietenie pe care o am eu către tine, şi vicleşugul, şi răul nărav al aceluia care a scris-o”.

Aceste două scrisori le-a trimis cu un rob al său, cel cu nume de leu şi cu socoteală de şarpe, la cel viclean şi barbar, care, văzându-le, s-a mâniat, şi chemând pe Ioan, i le-a arătat. Iar Ioan, înţelegând viclenia împăratului, spunea adevărul nu numai că nu le-a scris, ci nici măcar în mintea lui nu le-a gândit niciodată. Iar barbarul biruit fiind de mânie n-a crezut, nici soroc nu i-a dat ca să arate adevărul, ci a poruncit să-i taie mâna lui. Deci s-a tăiat dreapta aceea, care mustra pre cei ce urăsc pe Domnul, şi în loc de cerneală cu care se vopsea mai înainte, s-a vopsit cu al său sânge, pe care mînă au spânzurat-o în târg, ca să o vadă toţi. Şi după ce a trecut ziua, a trimis Ioan mijlocitor, rugându-se tiranului că să-i dea mâna să o îngroape ca să-i mai uşureze durerea lui, iar acela a primit, şi i-a dat-o.

Deci luând-o pe dânsa Ioan şi intrând în casa sa, a căzut la pământ cu faţa în jos înaintea sfintei icoane a Maicii lui Dumnezeu, zicând acestea cu lacrimi şi cu credinţă:

Stăpână, Preasfântă Maică, ceea ce ai născut pe Dumnezeul meu, pentru dumnezeieştile icoane dreapta mea s-a tăiat. Cunoşti bine pricina pentru care s-a nebunit Leon; apucă înainte dar, ca o grabnică ce eşti, şi-mi vindecă mâna mea; dreapta Celui înalt, Care S-a întrupat din Tine, multe puteri face prin mijlocirea Ta; aşa şi acum, pe dreapta mea aceasta să o vindece, pentru rugăciunile Tale, ca să poată scrie cu dulci şi întocmite cântări care se cuvin să se dea Ţie, Născătoare de Dumnezeu, şi Celui ce s-a născut din tine, şi totodată ajutătoare să se facă dreptei credinţe”.

Acestea zicând Ioan cu lacrimi, a adormit, şi văzu icoana pururea Fecioarei care îi zise lui, cu liniştită privire:

„Vezi, sănătoasă s-a făcut mâna ta, şi să nu-ţi pese mai mult pentru aceasta, ci fă-o pe dânsa „trestie a scriitorului ce scrie degrabă, după cum te-ai făgăduit mie acum”.

Deci, deşteptându-se şi văzând-o vindecată şi lipită mâna lui (o! prea mare puterea Ta, Preacurată!) s-a bucurat cu duhul pentru Dumnezeu şi pentru Maica Lui, că a făcut cu dânsul mărire Cel Puternic. Deci toată noaptea a cântat veselindu-se, cântare de mulţumire lui Dumnezeu, zicând:

Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, s-a proslăvit întru tărie”. Dreapta Ta a vindecat pe dreapta mea cea tăiată, şi pentru aceasta va sfărâma pre vrăjmaşii care nu cinstesc prea cinstită icoana Ta, şi a Aceleia ce Te-a născut pe Tine, şi prin mâna mea va zdrobi pe necinstitorii de icoane cei potrivnici mulţimii slavei Tale.

Deci a trecut toată noaptea veselindu-se şi cântând laude pururea Fecioarei Maria, Maicii lui Dumnezeu. Iar când s-a făcut ziuă şi au văzut vecinii lucrul cel minunat, au vestit în toată cetatea.

Însă oarecare urâtori de Hristos au zavistuit, şi ducându-se au spus Stăpânitorului cum că n-a tăiat mâna lui Ioan, ci altuia oarecăruia rob al lui, care pentru ca să-i facă bunătatea Domnului său, a primit ca să-i taie mâna lui, pentru că i-au dat arginţi nenumăraţi.

Iar Stăpânitorul a poruncit ca să vie Ioan, să vadă mâinile lui, şi venind i-a arătat mâna cea tăiată, care avea un semn roşu împrejur, pe care l-a iconomisit Preasfânta pentru nemincinoasa mărturie a tăierii. Deci i-a zis barbarul:

Care doctor te-a vindecat şi ce fel de doctorii ai pus?”.

Iar Ioan cu strălucit şi mare glas s-a făcut propoveduitor minunii, zicând:

Domnul meu m-a vindecat, doctorul cel Atotputernic, care are deopotrivă putere după voire”.

Iar Stăpânitorul a răspuns:

Iartă-mă, omule, că după cum se vede nevinovat eşti; nu ai greşit la pricina aceasta, şi cu nedreptate te-am osândit. Aşadar, să ai cinstea cea dintâi, ca să fii întâiul sfetnic al meu, şi mă făgăduiesc ţie, ca să nu fac nimic fără de sfatul şi voirea ta”.

Iar Ioan a căzut la picioarele lui, rugându-se să-l ierte, să se ducă să slujească Făcătoarei de bine, după cum i-a poruncit. Şi după ce s-a pricit mult timp s-a învoit Stăpânitorul, şi i-a dat voie şi iertare să se ducă unde voieşte. Iar Ioan mulţumind s-a dus, şi împărţind săracilor averea lui, şi slobozind pe robii lui, s-a dus la Mănăstirea Sfântul Sava, unde făcându-se călugăr s-a dat ascultător la un bătrân aspru, care i-a poruncit să-şi taie desăvârşit voia lui, după rânduiala petrecerii celei călugăreşti, ca să nu facă niciodată nimic fără de voie şi blagoslovenie şi să nu cânte nicidecum vreun tropar. Tai însă cuvântul, pentru ca să nu ies din ceea ce stă înainte. (Şi care pofteşte ca să se umilească mai mult să citească viaţa lui, în patru zile, ale lui Decembrie, ca să ia mare folos.)

Iar într-una din zile, un frate al Mănăstirii a rugat pe Ioan ca să-i alcătuiască vreun tropar de moarte umilitor, ca să ia puţină mângâiere, pentru că adormise fratele lui cel după trup. Iar Ioan se temea să nu scârbească pe bătrânul; însă s-a biruit de multa rugăminte a fratelui, şi scriind troparul acesta prea cu frumoasă cântare, şi anume: „Toate sunt deşertăciuni, cele omeneşti îl cânta, şi sosind bătrânul de afară, şi auzind glasul acela de cântare prea umilitoare, s-a scârbit, şi a gonit pe Sfântul ca pe un neascultător. Iară el, căzând la picioarele bătrânului, cerea iertăciune, dar acela nici întrun chip nu s-a plecat. Însă pentru multa rugăciune a proestoşilor, s-a înduplecat iarăşi ca să-l primească numai să se învoiască să cureţe ieşitorile şi să odihnească pe călugări. Iar el a primit, cunoscând folosul ascultării. Deci bătrânul, văzându-l pe dânsul că ascultă, l-a primit iarăşi, poruncindu-i să păzească tăcerea, după cum cea mai dinainte. După puţine zile, se arată Preasfânta bătrânului în somn, zicându-i:

Pentru ce ai închis un minunat izvor ca acesta, care varsă afară destule pâraie şi apă a odihnei sufletelor cu atâta dulceaţă, mai mult decât cel ce a izvorât cu străină cuviinţă, din piatră, în pustie? Lasă izvorul ca să adape toată lumea, să acopere mările eresurilor şi să le mute spre dulceaţa minunată. Acesta are să covârşească alăuta cea proorocească a lui David, şi Psaltirea, cântând cântări nouă Domnului, şi cântări pline de minunată dulceaţă, mai presus decât Cântarea lui Moisi, şi decât cântarea în fluier de horă a Mariamiei. Faţa de asemănarea alăutei lui cea dulce cântătoare şi minunată, au să se socotească un basm netrebnic cântările cele fără de folos ale lui Orfeus. Acesta va cânta cântarea cea duhovnicească şi cerească. Acesta va urma cântările cele heruvimiceşti. Acesta va croi drept dogmele credinţei şi va da la iveală răzvrătirea şi strâmbarea a tot eresul”.

Când s-a deşteptat bătrânul, care a avut vedenia aceasta, şi i s-au descoperit cele negrăite, a zis către Sfântul acestea:

O! fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta; nu în pilde, ci întru adevăr, nu întru ghicituri, ci în dogme. Grăieşte cuvintele pe care le-a scris Duhul Sfânt în inima ta; suie-te în muntele Sinaitului cel al vedeniilor şi al descoperirilor lui Dumnezeu, fiindcă te-ai smerit pre sineţi până în sfârşit; acum dar, suie-te în muntele bisericii, şi propovăduieşte, binevestind Ierusalimului; întru tărie înalţă glasul că preaslăvite mi s-au grăit mie pentru tine de la Maica lui Dumnezeu, şi mă iartă pe mine de câte ţie am greşit, că din necunoştinţa mea te-am împiedicat”.

Atunci dar, început făcând Ioan cântărilor celor cu miere curgătoare, lumina bisericile atâta, încât oricine auzea cuvintele lui şi facerile putea să înţeleagă. Deci întru acest chip vieţuind Sfântul într-o petrecere îmbunătăţită şi prea minunată, şi multe scrieri lăsând asupra luptătorilor de icoane, alcătuind canoane prea frumoase şi dulci la cântare, cum şi alte cuvinte de praznice, spre lauda şi mărirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, s-a odihnit întru Domnul, Căruia I se cuvine slava şi Stăpânirea, în veci. Amin.

***

Pentru călugărul care se îmbăta

Un monah oarecare era chelar într-o chinovie, şi da vin fraţilor. Şi avea el multă evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, nelipsind, niciodată de la slujba bisericii, căci era osârdnic la slujbele lui cele sufleteşti, şi nelenevos la cele trupeşti ale călugărilor, însă iubea vinul, săracul! Şi fiindcă avea slujba aceea, bea de multe ori mai mult decât alţii.

Deci, într-una din zile a cinat şi a băut atâta până când s-a îmbătat şi a căzut în aşternut. Iar în ceasul Utreniei a adormit, însă auzind toaca s-a sculat cum a putut ca să se ducă la biserică. Pentru că, după cum am zis mai înainte, el avea mult dor de cele dumnezeieşti, şi nu voia să se lipsească niciodată de adunarea cea de mântuire a fraţilor.

Deci umblând puţină depărtare de loc, cu greu mergea înainte, căci îl durea capul de beţie, însă pentru dorul pe care îl avea, se ducea. Atunci diavolul, prefăcându-se în chipul unui taur, venea înaintea lui şi se arăta cum că vrea să-l lovească cu coarnele, însă monahul nu s-a speriat şi făcându-şi cruce vrăjmaşul s-a depărtat puţin. Şi iarăşi închipuindu-se, s-a făcut câine negru şi-l împiedica ca să nu meargă mai departe, dar el făcând ca şi mai înainte, se ducea. Iar când a ajuns la poarta bisericii, s-a făcut dracul leu prea înfricoşat şi s-a pornit asupra lui să-l rupă. Atunci, arătându-se o femeie prea frumoasă a izgonit pe dracul, mustrându-l pe dânsul cu îngrozire, cum de a îndrăznit ca să facă rău robului ei.

Apoi, apucând pe monah de mână, l-a dus la chilia lui zicându-i:

Păzeşte-te de acum înainte să nu te mai îmbeţi, dacă doreşti să te mîntuieşti; mărturiseşte-ţi păcatul acesta la cutare duhovnic, şi să faci canonul care îţi va da”.

Iar monahul a întrebat-o pe dânsa, cine este, de i-a făcut atâta bunătate? Iar ea a zis:

Eu sunt Maica lui Iisus Hristos!”.

Acestea auzindu-le el, a căzut la pământ cu frică multă ca să i se închine, dar ea s-a făcut nevăzută.

Deci a plâns de bucurie şi s-a aflat în ceasul acela sănătos de beţie şi nevătămat. Şi mărturisindu-se cu sârguinţă şi cu dinadinsul, după porunca cea dumnezeiască, a păzit canonul şi s-a depărtat de vin, după cum se cade să facă fiecare creştin care se biruieşte de această patimă. Şi care nu se va mărturisi cu deamănuntul, să ştie că se va munci.

Toţi sunt datori să se păzească de multă băutură, ca de mare desfrânare. Deschideţi ochii voştri, cei ce iubiţi beţia, şi vă siliţi ca să vă depărtaţi de ea, pentru ca să nu vă lipsiţi de veşnica veselie şi îndulcire. Pe care, dea Dumnezeu, ca noi toţi să o dobândim, pentru rugăciunile cele bine primite ale pururea Fecioarei şi Maicii lui Dumnezeu. Amin.

***

Pentru un monah care era muncit de dracul curviei, şi s-a izbăvit prin Maica lui Dumnezeu

Oarecare monah se liniştea în muntele Eleonului, având o icoană prea frumoasă a Născătoarei de Dumnezeu în chilia lui, la care avea multă evlavie. Şi i se ruga în fiecare zi, cerând ca să-l izbăvească de dracul curviei. Că avea atâta război la această patimă, că nu-l lăsa ziua şi noaptea şi îl avea atâta biruit, încât se primejduia să cadă până şi în faptă. Deci, îndată ce se aprindea în inima lui văpaia aceea vătămătoare de suflet a spurcatei pofte, alerga la sfânta icoană, şi rugându-se cu lacrimi se prăpădea sminteala trupului.

Însă vrăjmaşul, deşi bine vedea cum cu ajutorul Născătoarei de Dumnezeu fratele se izbăvea, el nu înceta, ci totdeauna îl ispitea. Şi într-o zi, stând afară din chilie, i-au venit iarăşi viclenele gânduri. Deci, vrând să alerge către rugăciune după obişnuinţa lui, văzu cu ochii arătat pe diavolul, căruia îi zise:

Până când, vrăjmaşule al adevărului, vrei să mă ispiteşti? nu ai cunoscut socoteala mea, cum că nu mă supun? Pentru ce în zadar mă munceşti?

Răspuns-a lui diavolul:

Eu pe mulţi alţii mai îmbunătăţiţi decât tine am biruit, şi voi să te fac şi pe tine să te biruieşti mai pe urmă, căci nu mă lenevesc, nici altă slujbă n-am decât aceasta, însă dacă vei face aceea ce îţi voi zice ţie, voi înceta să te mai supăr”.

Iar acela a zis:

Ce voieşti să fac?”.

Răspuns-a lui dracul:

Cu înlesnire şi puţin lucru este aceea ce îţi cer ţie. Dar fă jurământ, cum că nu vei mărturisi altcuiva, şi îţi voi spune”.

Iar pustnicul, ca un neînvăţat şi fără de răutate ce era, pentru dorul ca să se izbăvească de acest fel de război, s-a jurat ca să nu spună altcuiva. Deci i-a zis lui vicleanul şarpe:

Să nu te închini mai mult icoanei ce o ai în chilia ta; scoate-o pe dânsa afară din chilie, şi eu mai mult nu te voi supăra”.

Iar monahul a zis:

Mâine îţi voi da răspuns pentru aceasta”.

După care dracul, făcându-se nevăzut, monahul se sfărâma cu gândurile, neştiind ce să facă din două. Şi avea multă scârbă şi muncă, mai ales pentru că s-a jurat ca să nu mărturisească nimănui. Căci diavolul cel prea viclean s-a silit să-i încuie uşa, ca să nu întrebe pe vreun dascăl care să-l înveţe despre greşeala cea mai mică.

Însă în ziua aceea a venit în munte Avva Teodor Eliotul, care om iscusit din Scripturi şi deprins în faptă din ispitele dracilor, şi câţi îl întrebau luau mare folos.

Deci ducându-se şi monahul cel zis, i-a vestit lui pricina; iar Avva l-a canonisit greu pentru jurământ, apoi i-a zis lui:

Nu ştii cum că vrăjmaşul nu scoate vreodată, pe cineva din păcat mare ca să-l arunce în cel mai mic, ci totdeauna în mai mare primejdie îl prăpăstuieşte? Care mai mare fărădelege este, decât ca să nu te închini Stăpânei cele Prealăudate? Mai mic păcat este să curveşti de mii de ori, decât să te lepezi de Născătoarea de Dumnezeu cea pururea Fecioară. Deci să nu asculţi mai mult pe vicleanul, ci o roagă pe dânsa şi ea îţi va ajuta, ca să ruşinezi pe dracul”.

După care pleacă pustnicul de la Avva şi ducându-se la chilie l-a întâmpinat dracul, zicându-i:

O! Bătrânule rău, au nu te-ai jurat mie, ca să nu spui nimănui orice îţi voiu zice ţie? Să ştii că pentru că ai călcat jurământul ai să te munceşti, şi eu nu voiu înceta până în sfârşit a te ispiti”.

Iar călugărul a răspuns:

Vrăjmaşule al binelui, şi preaînrăutăţitule; ori curvar de voi fi, ori jurător strâmb, nu mă vei judeca tu, ci numai Dumnezeu şi Stăpânul, Fiul pururea Fecioarei, de care zici să mă lepăd. Însă eu nu te voi asculta. Şi acum poţi să faci cu mine ce vrei; darul Ei îmi va ajuta şi mă va izbăvi de ispitele şi cursele tale”.

Atunci dracul s-a făcut nevăzut, iar monahul, făcând o iconiţă mică, după chipul icoanei Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu pe care o avea în chilie, o purta cu el totdeauna. Şi de atunci n-a mai putut să-l supere vicleanul, ci a petrecut viaţa lui cu fapte bune, şi s-a învrednicit fericirii celei cereşti, pe care dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

***

Cum că numele cel prea cinstit al pururea Fecioarei Maria pierde şi goneşte pe draci

Într-un oraş al Coloniei, Bune cu numele, era un preot ce se numea Petru, om desfrânat şi cu rău nărav, care pentru faptele lui cele necinstite şi urâte a fost spânzurat afară de casa lui. Şi o ţiitoare a lui, Aglaida cu numele, s-a înfricoşat şi îngrozit atâta când l-au spânzurat, încât a lăsat lumea, şi ducându-se într-o mănăstire s-a făcut călugăriţă. Deci după vreo câteva zile, stând ea la fereastra chiliei, a văzut afară, într-un izvor, că sta un drac în chip de tânăr, care a sărit la fereastră ca să o răpească. Iar ea îngrozită, a căzut înapoi, şi lovindu-se cu capul de pământ, în grabă s-au adunat surorile, şi au ridicat-o ca pe o moartă, şi au pus-o în pat.

Deci după o vreme, vindecându-se puţin, a venit iar dracul şi i-a zis:

Aglaido, prea iubita mea, ce ţi-am făcut de te-ai lepădat de mine? Eu ţi-am săvârşit toate voile tale, şi tu m-ai urât. Întoarce-te la lume şi eu îţi voi da ţie de bărbat un boier bogat, ca să te învrednicesc de multe bunătăţi. Să mănânci bucate prea bune, să bei şi să ai toate voile trupului; să nu şezi aici, nepriceput-o, ca să mori mai înainte de vreme cu atâtea postiri, privegheri şi rele pătimiri”.

Răspuns-a ea zicându-i:

Piei de la mine, vrăjmaşule al adevărului, că niciodată nu voi mai face voia ta, ci mai vârtos voi plânge, şi mă voi tângui pentru vremea în care ca o nepricepută ţi-am slujit ţie”.

Atunci dracul s-a făcut nevăzut, însă după puţină vreme iarăşi a venit şi tot asemenea de mai multe ori îi făcea supărare. Iar călugăriţele au sfătuit-o ca să aibă la chilia ei puţină aghiasmă, şi când va mai veni ispititorul, să o verse asupra lui şi să-l izgonescă cu semnul cinstitei Cruci. Şi aşa a şi făcut. Deci, când a aruncat aghiasmă vrăjmaşul a fugit, însă după puţină vreme iarăşi s-a întors!

Atunci o soră mai pricepută a sfătuit-o că atunci când va mai vedea pe dracul, să cheme numele Preasfintei Stăpânei noastre, şi să zică închinăciunea îngerului, adică aceasta:

Bucură-te, ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie, Domnul este cu Tine”,

şi celelalte.

Acestea zicând Aglaida către dracul, a fugit îndată cu atâta grabă ca şi cum l-ar fi gonit un fulger sau o văpaie ce l-ar arde, s-a făcut nevăzut şi mai mult n-a îndrăznit ca să se apropie de ea, nici să se mai arate cumva. Şi aşa s-a săvârşit Aglaida în mănăstirea aceea cu o petrecere plăcută lui Dumnezeu.

Deci câţi aveţi vreo ispită de la vrăjmaşii cei de gând, sau de la cei simţitori, să ştiţi că altă doctorie nu este mai folositoare, decât numele Ei cel prea lăudat şi minunat, chemat fiind cu evlavie şi cu credinţă. Amin.

***

Pentru cântarea Axionului (adică „Cuvine-se cu adevărat să te fericim…”) cum a fost cântat mai întâi de Arhanghelul Gavriil.

Cântarea aceasta la început se cânta la o chilie a mănăstirii Pantocratorului ce se numeşte Axionestin, la locul cel numit Adin, pentru minunea aceasta ce o vom povesti acum.

La schitul Protatului ce se află lângă Careia, aproape pe locul mănăstirii Pantoctratorului, este o vale mare care are multe chilii. La una din aceste chilii ce era cinstită în numele Adormirii Doamnei de Dumnezeu Născătoare locuia un ieromonah bătrân şi îmbunătăţit, împreună cu un ascultător al său. Şi fiindcă era obiceiul a se face priveghere în fiecare duminică la schitul Protatului, într-una din sâmbete, seara, vrând să meargă bătrânul la priveghere, zice ucenicului său:

Fiule, eu mă duc să ascult privegherea după obicei, iar tu rămâi la chilie şi precum vei putea citeşte rânduiala ta”.

Şi aşa s-a dus. Deci după ce a trecut seara, iată bate cineva la uşa chiliei, iar fratele alergă şi deschise şi vede că era un monah străin, necunoscut lui, care intrând a rămas în chilie în noaptea aceea.

La vremea utreniei sculându-se au cântat amândoi rânduiala utreniei. Şi când au ajuns la „Ceea ce eşti mai cinstită…”, monahul de loc, cânta numai: „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii…” şi celelalte până la sfârşit, adică obişnuita cântare veche a Sf. Cosma, făcătorul de cântări. Iar monahul acela străin făcea alt început al cântării aşa:

Cuvine-se cu adevărat să te fericim Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru”.

Apoi a adăugat şi pe: „Ceea ce eşti mai cinstită…”, până la sfârşit.

Aşadar, auzind monahul cel de loc, s-a minunat şi zice către cel ce se părea străin:

„Noi cântăm numai: Ceea ce eşti mai cinstită… , iar Cuvine-se cu adevărat… niciodată nu am auzit, nici noi nici cei mai înainte de noi.

Deci te rog, fii bun, şi scrie-mi şi mie cântarea aceasta, pentru ca să o cânt şi eu Născătoarei de Dumnezeu”.

Iar acela răspunzând a zis:

Adu-mi cerneală şi hârtie ca să scriu.

Iar cel de loc a zis:

Nu am nici cerneală, nici hârtie.

Atunci, monahul cel ce se părea străin i-a spus:

Adu-mi o lespede. Şi monahul alergând a aflat lespedea şi i-a adus-o.

Deci luându-o pe ea, străinul a scris pe dânsa cu degetul lui zisa cântare, adică: ”Cuvine-se cu adevărat…”. Şi, o! Minune! Atât de adânc s-au săpat slovele pe lespedea aceea vârtoasă, ca şi cum s-ar fi scris pe ceară moale. Apoi a zis fratelui:

De acum înainte aşa să cântaţi şi voi şi toţi dreptcredincioşii.

Şi aceasta zicând s-a făcut nevăzut. Căci era sfântul înger trimis de la Dumnezeu, ca să descopere cântarea aceasta îngerească şi care este prea cuviincioasă Maicii lui Dumnezeu. Şi mai precis a fost Arhanghelul Gavriil, precum se arată aceasta din titlul ce este deasupra, la sinaxarul lunii iunie, în ziua 11, adică soborul Arhanghelului Gavriil în Adin.

Căci părinţii de atunci făceau sobor şi praznic şi liturghie în fiecare an la zisa chilie Adin, întru pomenirea minunii, cinstind şi slăvind pe Arhanghelul Gavriil, care din început până la sfârşit a stat dumnezeiesc cântăreţ al Născătoarei de Dumnezeu, şi hrănitor şi slujitor şi vesel binevestitor al ei. Aşa a slujit şi spre descoperirea acestei cântări a Maicii lui Dumnezeu, ca unul ce numai lui după toate i se cuvine această slujbă.

Deci după ce a venit bătrânul de la priveghere şi a intrat în chilie, a început ascultătorul lui a cânta: Cuvine-se cu adevărat… după cum îngerul îi poruncise, şi prin urmare a arătat bătrânului său şi lespedea aceea, cu îngerească scriere săpată. Iar el auzind şi văzând acestea a rămas uimit de această minune. Deci luând amândoi lespedea aceea scrisă de înger au mers la Protatul şi au arătat-o la cel mai întâi al sfântului Munte şi la ceilalţi bătrâni ai obştescului sobor, povestindu-le toate cele ce se făcuseră, iar ei au slăvit cu un glas pe Dumnezeu şi au mulţumit Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoare pentru prea slăvita această minune. Apoi au trimis lespedea la Constantinopol la patriah şi la împărat, însemnându-le prin scrisori toată cuprinderea acestei minuni ce s-a făcut.

Deci de atunci această cântare îngerească s-a transmis în toată lumea ca să se cânta Maicii lui Dumnezeu de către toţi dreptcredincioşii. Iar sfânta icoană a Născătoarei de Dumnezeu ce se afla în biserica acelei chilii, în care s-a făcut minunea, s-a dus de către părinţii Sf. Munte în biserica Protatului şi acolo se află până astăzi, aşezată în sfântul altar, deasupra scaunului celui de sus. Pentru că înaintea acestei icoane s-a cântat întâi de către Arhanghelul Gavriil cântarea aceasta. Iar chilia aceea a fost numită „Axion estin”, adică „Cuvine-se cu adevărat”. Şi valea aceea în care se afla chilia se numeşte de către toţi până astâzi, Adin, care înseamnă „a cânta”, sau „cântare”, pentru că întru aceasta s-a cântat întâi îngereasca şi prea cuvenită Maicii lui Dumnezeu cântarea aceasta.

***

Pentru cel ce s-a lepădat de Hristos prin scrisoare

În părţile Italiei era un oarecare boier, cu numele Carol, care cheltuia averea sa pentru felurite desfătări, îndulciri, şi desfrânări trupeşti; şi în puţină vreme sărăcind şi nemaiavând de cheltuială ca să petreacă cu galantomie şi cu răsfăţare ca mai-nainte, s-a întristat şi s-a amărât până într-atât încât zicea, ca un deznădăjduit, cuvinte de hulă.

Iar într-una din zile, s-a dus într-o pădure să afle vreun vrăjitor, pe care să-l întrebe dacă nu ar putea diavolul să-l îmbogăţească. Deci umblând, l-a întâmpinat pe el diavolul în chip de ostaş, şi i-a zis lui:

Eu sunt acela pe care îl cauţi. Dacă vei primi să-mi faci zapis scris cu sângele tău, cum că te împreunezi cu mine, şi te lepezi de credinţa ta, eu îţi voi da toate bunătăţile lumii acesteia, şi îţi voi face toate voile tale, şi vei avea atâta mulţumire încât nu va fi altul asemenea ţie”.

Deci ticălosul acela, îmbătat de dorul iubirii de deşertăciuni, a primit ca un deznădăjduit ce era şi a scris cele împotriva botezului, adică s-a lepădat de Hristos şi s-a împreunat cu diavolul. Care i-a şi dat desfătări, bunătăţi vremelnice după cum i s-a făgăduit. Şi lua parte la toate petrecerile lui mergând după el în chipul ostaşului şi săvârşind toate poftele lui. Iar odată, trecând ticălosul acela pe lângă o biserică, şi întorcând ochii către dânsa, a văzut icoana Născătoarei de Dumnezeu. Şi aducându-şi aminte de fărădelegile lui, a suspinat amar şi l-a durut inima lui.

Atunci diavolul, lovindu-l cu un toiag, atât de tare încât i-a înnegrit carnea lui, i-a zis:

Păzeşte-te de-acum înainte, să nu mai îndrăzneşti ca să priveşti la Icoana Fecioarei Maria, că ea mi-a făcut mie multe pagube, şi pe mulţi i-a luat din mâinile mele; căci dacă te voi mai prinde vreodată că întorci ochii către dânsa, îţi voi da aspră moarte, păgubindu-te de bunătăţile vieţii celei de acum, iar sufletul tău îl voi lua cu mine în munca cea veşnică”.

Acestea auzind ticăjosul, a rămas întristat foarte, nu atât pentru ranele trupului, cât pentru moartea sufletului. Şi socotind cum ar face ca să se izbăvească de robia aceasta, zicea în gândul său: vrăjmaşul singur a mărturisit, cum că Preasfânta Fecioară a luat mulţi din mâinile lui; deci poate se va milostivi şi spre mine darul ei, ca o Maică a lui Dumnezeu Celui întrutot milostiv.

Acestea le gândea el, iar vrăjmaşul, necunoscând cele ascunse ale inimii lui l-a trecut pe lângă altă biserică, pentru ca să vadă dacă îi ascultă porunca. Şi acela văzând uşa deschisă, a alergat cu sârguinţă şi intrând înlăuntru a căzut la pământ înaintea preacinstitei icoane a Maicii lui Dumnezeu, bătându-şi pieptul şi strigând acestea din adâncul inimii, cu suspinuri şi cu lacrimi fierbinţi:

Stăpână şi Doamnă a lumii! Apucă înainte şi mă izbăveşte din mâinile diavolului. Multă este puterea Ta, împărăteasă a toate, arat-o şi spre mine cel de trei ori ticălos; Mare este milostivirea Ta, milostiveşte-Te şi spre mine cel nevrednic. Nemăsurată este mila Ta, miluieştemă şi pe mine, ticălosul”.

Acestea şi altele multe zicând vrăjmaşul, de mânie, afară din biserică, făcea multă tulburare. Însă după o bucată de vreme a strigat zicând:

Eu mă duc, necredinciosule, că mă goneşte puterea Fecioarei, dar păstrez zapisul tău, şi atunci când Fiul ei va face judecată ca să judece lumea, ca un drept Judecător, te va da pe tine în mâinile mele, fiindcă de bună voie te-ai lepădat de credinţa ta”.

Acestea zicând vicleanul, a pierit, iar Carol cu mai multe lacrimi şi cu suspine, se ruga mai stăruitor către milostiva Maică a Preamilostivului Dumnezeu, cerând milostivire şi iertare. Aşadar, a urmat trei zile plângând cu amar, din inimă, şi zicând cuvinte atât de dureroase şi cu aşa plângere, încât mai şi pietrele lăcrămau.

Şi aşa de multă osteneală şi de bătăile în piept ce le suferise, a obosit. Şi puţin adormind, a văzut în vis pe Preasfânta care îi zise lui:

Tu te-ai lepădat de Fiul meu, ce voieşti dar acum aici, în casa mea?

Iar el i-a răspuns cu smerită vorbire şi cu lacrimi, zicând:

O! Prea slăvită Maică a milostivirii, pentru cine S-a răstignit Fiul tău cel cu totul milostiv şi mult îndurat? Pentru cei drepţi sau pentru cei păcătoşi? iar eu deşi mare fărădelege am făcut, însă tîlharul, desfrânata, desfrânatul şi alţii mulţi mă îndeamnă să îndrăznesc, pe care, pentru nemărginita Lui milostivire, i-a miluit. Care nu Te-au avut pe Tine solitoare şi mijlocitoare, Maica Lui cea prea dulce, şi totuşi nu le-ai încuiat lor milostivirile cele iubitoare de oameni. Şi pe mine, care am încredere către Tine oare nu mă va primi? Milostiveşte-te spre mine, Stăpâna mea, că toate le poţi câte le voieşti şi orice vei cere de la Fiul şi Dumnezeul Tău primeşti negreşit, fiindcă te-a făcut pe Tine mijlocitoare a păcătoşilor”.

Atunci Stăpâna i-a zis:

Fiindcă ai urât fărădelegea ta, şi te căieşti din toată inima, te primesc pe tine şi te întorc la Fiul Meu. Dar să nu te arăţi nemulţumitor pentru darul acesta aşa de mare, ci să faci lucruri vrednice de pocăinţă”.

Iar acela, mulţumindu-i cu prisosinţă, a răspuns:

Stăpâna mea şi Doamnă slăvită, toate îţi sunt cu putinţă Ţie; deci, fă-mi mie şi darul acesta spre încredinţarea iertării mele: Porunceşte să-mi întoarcă vrăjmaşul zapisul acela viclean, cel scris de mâna mea, ca să nu mă înfricoşeze, cum că vrea să-l aducă la ziua judecăţii, Dreptului Judecător. Cunosc cum că nimic nu este cu neputinţă la Tine, deci, ca o Maică a Atotputernicului Dumnezeu poţi să iei şi scrisoarea acea cu totul nebunească, pentru ca să se smerească desăvârşit vicleanul şi să nu aibă nici o nădejde asupra mea”.

Răspuns-a lui Stăpâna:

întru slava Fiului şi Dumnezeului Meu, facă-se ţie şi aceasta”.

Acestea zicând, i s-a părut lui cum că a auzit în văzduh glasuri, zicând:

O! Stăpâna, ca o Maică a dreptăţii ce eşti, să nu faci nedreptatea aceasta, ca să iei pe acela care a mărturisit cu zapisul lui cum că este al meu”.

Iar Ea a, zis:

Vrăjmaşule al adevărului, totdeauna eşti mincinos, însă acum ai spus adevărul, cum că sunt Maica dreptăţii şi pentru aceasta voi face dreaptă judecată, luând zidirea Fiului Meu din mâinile tale, căci cu nedreptate este ca să o Stăpâneşti tu, cel străin”.

Acestea auzind Carol, s-a umplut de bucurie şi veselie, din care pricină deşteptându-se văzu cu mirare cum că n-a fost vis, ci a aflat, o minune! în mâinile lui, zapisul cel scris de el. Câtă veselie socotiţi că a fost în ziua aceea, nu numai pentru el, ci şi pentru toţi acei care au auzit şi au văzut zapisul acela. Toţi s-au minunat de nemărginita milă a Stăpânului, şi de puterea cea neasemănată a prea lăudatei Fecioare.

Vestea aceasta s-a dus în multe cetăţi şi oraşe. Şi după ce a auzit şi Preasfinţitul Leon, care era în vremea aceea arhiepiscop în Roma, a trimis oameni de au adus pe Carol. Şi văzând scrisoarea aceea, a poruncit să se facă la Biserica de obşte slujbă spre mare mulţumire Maicii lui Dumnezeu. Şi au săvârşit praznic cu mare veselie şi mulţi care trăiau în felurite fărădelegi şi în desfrânări erau afundaţi s-au pocăit din tot sufletul, nădăjduind cum că prin rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu vor dobândi iertarea păcatelor.

Iar Carol, făcându-se călugăr, a făcut roduri vrednice de pocăinţă după cum i-a poruncit Doamna noastră şi prin darul Ei s-a învrednicit de cereasca fericire. Pe care, să dea Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim pentru rugăciunile Ei şi ale tuturor sfinţilor.

Amin.

***

Pentru cel ce nu putea să înveţe carte, decât numai aceasta: Bucură-Te, Marie!

Întro cetate era un om cu numele Ioan, foarte evlavios şi bogat, dar avea mintea lui atât de greoaie, că nu putea să înveţe carte nicidecum şi nici măcar o rugăciune pe care să o zică după rânduiala creştinilor.

Pentru aceasta s-a dus într-o mănăstire şi dăruind acolo toate câte erau ale lui, s-a făcut monah pentru ca să-l înveţe fraţii carte.

Deci, pentru multa bogăţie pe care o avea, l-au primit cu dragoste şi toţi îi spuneau Psalmi şi rugăciuni, însă el nu putea să înveţe nimic.

Atunci un frate iscusit şi cu fapte bune, citindu-i lui toate rugăciunile, una câte una, l-a întrebat care din toate i s-a părut mai frumoasă, ca să-l înveţe, el a zis că aceea: Bucură-te, Marie” i-a plăcut mai mult.

Deci punând osteneală multă, după multă vreme a învăţat închinăciunea îngerească, adică aceasta:

Născătoare de Dumnezeu Fecioară, Bucură-Te, ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie şi celelalte.

Şi s-a umplut de multă bucurie şi veselie că a învăţat închinăciunea aceea îngerească, încât se părea că a găsit o comoară de mult preţ. Şi în toată vremea alt cuvânt nu zicea, decât numai aceasta : „Bucură-Te, ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie”, Pentru aceasta toţi fraţii iau scos poreclă zicându-i: „Bucură-Te, Marie, de care el însă mult se veselea, şi totdeauna se ruga către pururea Fecioara, zicând închinăciunea aceea îngerească cu bucurie şi veselie neasemănată.

Şi aceasta au zis-o pururea pomenitul până în ceasul în care i-a ieşit fericitul lui suflet.

Iar după ce i-au cântat prohodul după rânduiala, l-au îngropat într-un loc deosebit, pentru că sfinţitele lui moaşte au răspândit bună mireasmă, care nu s-a împuţinat după ce l-au acoperit, ci încă mai mult creştea în fiecare zi. Şi simţeau fraţii un miros de negrăită bună mireazmă.

Deci, când i-au făcut pomenirea cea de nouă zile, au văzut o minune preaslăvită şi s-au înspăimântat. Şi anume a răsărit din mormântul lui un crin prea frumos, şi pe fiecare frunză erau scrise aceste cuvinte cu slove de aur: „Bucură-Te, ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie”. Şi buna mireazmă a crinului aceluia nu se asemăna cu nici o floare pământească.

Iar egumenul a zis fraţilor:

Iubiţii mei! Din lucrul acesta minunat putem cunoaşte ce mare sfinţenie a avut fericitul acesta şi cât de multă dragoste către Doamna noastră! Deci, cu cuviinţă este să vedem şi rădăcina acestui crin, pentru ca să înţelegem cu ce daruri se răsplăteşte acel ce iubeşte din toată inima pe pururea Fecioara.

Şi săpând mormântul au văzut cum că crinul a crescut din gura Cuviosului şi s-au înspăimântat. Iar poruncind egumenul ca să se desfacă sfintele moaşte au văzut cum că pe inima lui era icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi mult s-au înspăimântat.

Deci luând cu litanie şi cu tămâieri sfinţitul acela crin, l-au aşezat în cinstit loc, împreună cu sfintele moaşte. Şi toţi îl cinsteau şi se cucerniceau de el, pentru dragostea Maicii lui Dumnezeu.

Pentru ale cărei rugăciuni dea Dumnezeu să ne învrednicim şi noi de fericirea cea cerească. Amin.

***

Pentru copilul irinicului (sau paşnicului) care s-a izbăvit din apele râului

sursa: http://www.icoane-pe-lemn.ro

În părţile Lombardiei era un bătrân cu soţia sa, cu fapte foarte bune, având multă evlavie către Preasfânta Fecioară.

Şi din multa dragoste pe care o avea, cheltuind mulţi bani, a zugrăvit pe un perete al casei lor icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, foarte frumoasă şi prea minunată. Deci, ori de câte ori treceau pe dinaintea sfintei icoane, în oricare zi sau ceas, se închinau zicând închinăciunea cea îngerească. Iar Preacurata, pentru a lor bună obişnuinţă, le trimitea darul ei, toate cele bune, cum şi toată veselia. Şi petreceau ei cu aşa fapte bune şi erau aşa de liniştiţi, necertându-se unul cu altul şi nici cu vecinii lor, încât toţi i-au numit zicându-le „paşnici”.

Deci aveau ei un prunc de trei ani, care văzând pe tatăl său şi pe maica sa că stau de multe ori înaintea sfintei icoane şi se roagă cu evlavie, a luat şi el obişnuinţă a face aşa. Şi de câte ori trecea pe acolo se închina, urmând pe părinţii lui.

Iar când a început a vorbi, învăţându-l pe el închinăciunea cea îngerească, o zicea ori de câte ori trecea pe lângă sfânta icoană şi se ruga, nu din evlavie, ci din obişnuinţă. Şi ca un prunc ce era, văzând pe Sfânta stând pe scaun (după cum era zugrăvită), socotea că aceea ar fi fost Doamna casei; pentru aceasta se temea şi se închina Ei, după cum vedea pe părinţii lui că făceau.

Deci, într-una din zile, jucându-se cu alţi copii la ţărmurile râului, din lucrarea urâtorului de bine a căzut în apă, iar ceilalţi copii mergând au vestit maicii lui că s-a înecat fiul ei.

Atunci a alergat ea plângând, cu toţi vecinii şi ajungând la râu, pentru că era foarte adânc, s-au dezbrăcat doi oameni şi s-au dat la fund, căutând cu sârguinţă, dar nu l-au aflat. Iar femeia uitându-se în altă parte, mai în jos, a văzut pe copil stând deasupra apei, în mijlocul râului, ca şi cum ar fi şezut pe un scaun prea minunat.

Deci întrebându-l:

„Fiul meu, cum te afli?

el i-a răspuns zicând:

Bine, maica mea, că Doamna mă ţine şi nu mă tem”.

Iar femeia, de bucurie, n-a înţeles despre cine a zis. Deci ridicându-l oamenii l-au dat maicii lui, care bucurându-se s-a dus la casa ei, unde tocmai sosise şi bărbatul său. Şi auzind el de întâmplare, l-a întrebat săi spună cum a scăpat. Iar pruncul a răspuns aşa:

După ce am căzut în râu, a alergat Doamna aceea a casei noastre (şi a arătat cu degetul icoana Născătoarei de Dumnezeu) care m-a răpit din apă şi m-a ţinut deasupra până când m-au luat oamenii.

Auzind acestea cei ce erau de faţă, mult s-au minunat, mai ales când au văzut pe prunc că arată cu degetul icoana şi căzând la pământ s-au închinat. Şi au slăvit darul Ei făcând toată noaptea priveghere. Căci oricine îl întreba pe copil de acea întâmplare, el răspundea spunându-i pricina curat; când era vorba de altceva, zicea cuvintele strâmbe şi îngânate, ca toţi copiii mici, iar când istorisea despre minune, spunea cuvintele aşa de lămurit şi aşa de bine întocmite că se minunau toţi de un lucru ca acesta.

Aşadar, toţi aceia care cinstesc sfintele icoane cu evlavie, ca şi pruncul acela, se izbăvesc din tot felul de primejdii vremelnice şi se învrednicesc de bucuria şi veselia cea netâlcuită. Pe care, o! de-ar da Dumnezeu să o dobândim noi toţi, întru Iisus Hristos Domnul nostru, căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

***

Pentru fraţii care s-au certat şi de către Preasfânta Stăpâna s-au împăcat

În chinovia cea mai sus arătată, din îndemnarea diavolului, s-au certat odată doi fraţi. Deci unul, ca un îmbunătăţit şi drept-credincios ce era, îl iertase pe celălalt şi se ruga pentru sufletul lui, pe când acesta se mândrea şi spunând egumenului minciuni, a zis că tovarăşul său ar fi făcut un păcat plin de ruşine.

De aceasta luând cunoştinţă monahul cel cucernic, s-a mâhnit foarte şi s-a ruşinat, neputând să sufere o clevetire ca aceea.

Însă neavând în oameni nădejde, ci la Atotputernicul Dumnezeu şi la Preacurata Maica Lui, a alergat la darul lor ca să-i ajute, pentru ca să nu se ruşineze de fraţii săi.

Deci, într-o dimineaţă, când se cânta Utrenia, văzu pe clevetitorul stând în strană cu neruşinare, aproape de el, nicidecum căindu-se pentru nedreapta lui clevetire.

Atunci fratele biruit fiind de mâhnire, neputând să-l vadă, a plecat din biserică şi ducându-se într-un Paraclis, a căzut la pământ rugându-se cu lacrimi şi zicând:

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, nădejdea celor deznădăjduiţi şi ajutorul celor neajutoraţi, grăbeşte şi mă izbăveşte de clevetirea cea nedreaptă, că dacă nu va apuca înainte darul tău, nu găsesc alt ajutor”.

Acestea zicând, a văzut pe Preasfânta că şedea aproape de sfinţita masă, împreună cu un cinstit şi drept încuviinţat bărbat. Iar fratele privind la ei cu frică şi cu evlavie, i-a văzut că s-au închinat către răsărit când au cântat cântăreţii: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”.

După care, întorcându-se Stăpâna către dânsul, i-a zis cu lină faţă:

Să nu te mahneşti mai mult, că m-am rugat pentru tine Fiului meu şi a luminat pe vrăjmaşul tău ca să se căiască de păcatul lui, pentru ca să nu se muncească, iar tu ca să te izbăveşti de nedreapta clevetire”.

Iar el a zis:

Te rog pe Tine, Doamna mea, spune-mi cine este sfântul acesta care şade împreună cu Tine şi pentru ce acum vă închinaţi?”

Răspunsu-i-a Preasfânta:

Acesta este Ioan Evanghelistul, fiul meu cel dăruit de Stăpânul când era pe cruce. Şi să nu te miri că ne-am închinat lui Dumnezeu, pentru că totdeauna când voi oamenii cântaţi aici pe pământ laude şi Slavoslovii Sfintei Treimi şi noi cei din împărăţia cerească ne închinăm şi împreună ne bucurăm pentru slava cea care cu cuviinţă şi după datorie se dă Preaslăvitului şi Prealăudatului Dumnezeu; şi ne plecăm cu evlavie capetele, închinându-ne Făcătorului şi Mântuitorului nostru”.

Acestea zicând, s-a înălţat la ceruri Impărăteasa a toate, lăsând în urma ei o aşa bună mireazmă, încât toţi s-au minunat.

Iar clevetitorul acela, din mirosul acelei bune miresme desăvârşit umilindu-se, a mărturisit înaintea tuturor nedreapta clevetire.

Deci, monahul cel cucernic, povestindu-le cu deamănuntul vedenia şi ducându-se în biserica unde s-a arătat Stăpâna, ieşea încă bună mireazmă din marmura pe care stătuse cu preacuratele sale picioare; pe care marmură scoţând-o, a păstrat-o şi păzit-o totdeauna ca pe nişte moaşte sfinte, pentru aducerea aminte de minunea pe care a făcut-o Preaslăvita Născătoare de Dumnezeu.

Pentru ale cărei rugăciuni, o! de am dobândi fericirea cerească! Amin.

***

Despre frumuseţea cea nemărginită a pururea Fecioarei Maria, pe care s-a învrednicit a o vedea un cleric evlavios şi cu fapte bune

În Paris era odată un cleric îmbunătăţit şi înţelept, care cu frumoasa scriere se îndeletnicea. Şi având acest om multă evlavie către Preasfânta Fecioară, dorea ca să vadă în această lume frumuseţea ei cea preaslăvită.

Deci, având această dorinţă de multă vreme şi pentru aceasta de multe ori rugându-se lui Dumnezeu, l-a ascultat pe dânsul „Cel ce face voia celor ce se tem de el”, căci trimiţând un înger din Cer, i-a zis lui:

Impărăteasa lumii a auzit rugăciunea ta şi m-a trimis ca să-ţi spun ţie ca să te pregăteşti, căci Duminică în ceasul Utreniei va veni ca să o vezi, însă nu în toată mărimea frumuseţii Ei, ci numai pe cât poate să vadă firea omenească. Însă să ştii, că de atâta strălucire ai să te lipseşti de lumină şi ai să rămâi cu totul orb”.

Iară el a răspuns:

Cu bucurie şi cu veselie primesc ca să mă păgubesc de lumina cea vremelnică, numai să mă învrednicesc a vedea prea frumoasa şi strălucita faţă a Doamnei şi Stăpânei mele”.

Şi ducându-se îngerul, a rămas clericul gândindu-se şi socotind şi din puţina credinţă îndoindu-se, zicea întru sine: Cum voi petrece eu toată viaţa mea orb, neputând ca să mai scriu şi nici să fac vreo altă slujbă pentru hrana trupului? De aceasta aducându-şi aminte, cugeta să închidă un ochi şi numai cu celălalt să se uite la Născătoarea de Dumnezeu, pentru ca să nu rămână orb desăvârşit.

Deci, când a sosit ceasul hotărît, a stat de faţă înaintea lui Impărăteasa a toate, cu atâta strălucire şi frumuseţe, încât limba omenească nu poate ca să o spuie nici să o înţeleagă.

Iar el, după ce a privit-o puţin timp numai cu un ochi, bucurându-se cu cutremur de o slavă ca aceea nemărginită şi de mare cuviinţă, s-a gândit să deschidă şi celălalt ochi, pentru ca să dobândească mai multă veselie şi bucurie, însă Stăpâna, făcându-se nevăzută de ochii lui s-a înălţat la Ceruri îndată; iar el a rămas numai cu un ochi sănătos (cu cel pe care îl ţinuse închis) iar de cel cu care văzuse strălucirea Prea Curatei a orbit desăvârşit.

Atunci dar mâhnindu-se şi imputându-si puţina sa credinţă, se defăima pe sine, zicând:

Vai mie, nebunului! cum m-am lipsit de o strălucire slăvită şi cerească desfătare ca aceasta! Pentru ce nu m-am uitat eu cu amândoi ochii şi să fi rămas cu desăvârşire orb, numai să nu mă fi lipsit de o strălucire ca aceasta! O! Dumnezeul meu! Primesc şi sunt gata să mă lipsesc şi de lumina celuilalt ochi, numai învredniceşte-mă să mai văd odată pe Doamna şi Stăpâna mea!”.

Deci făcând rugăciune de multe ori cătră Fecioara, cu lacrimi şi cu posturi ca să i se mai arate şi a doua oară, a venit îngerul şi i-a zis:

Impărăteasa a toate s-a milostivit de nevoinţa şi de lacrimile tale şi a primit ca să vină iară şi să o vezi, dacă te mulţumeşti să rămâi orb pentru dragostea Ei”.

Răspuns-a el, zicând:

Nu am cuvinte ca să-i mulţumesc după cum se cade pentru darul Ei; mă închin şi o slăvesc pentru aşa de mare facere de bine; şi nu numai de lumina ochilor sunt gata să mă păgubesc, ci şi de mâinile sau picioarele mele şi chiar de viaţa aceasta vremelnică primesc să mă lipsesc, numai să văd pe Doamna mea”.

Zis-a lui îngerul :

Pentru această evlavie a ta, te vei învrednici ca să vezi pe Stăpâna, mâine; şi nu numai că nu te vei lipsi de lumina ochiului sănătos, dar şi pe celălalt îl vei dobândi şi vei vedea cu amândoi ochii curat şi luminat şi se va veseli inima ta”.

Deci, arătându-se iarăşi Preasfânta, tocmai aşa s-a întâmplat, după cum i-a spus lui îngerul. Şi de lumina aceea nepovestită pe care a văzut-o, a căzut cu faţa la pământ, precum oarecând Apostolii în Tabor. Însă, dându-i lui dar şi putere Stăpâna şi luminându-i sufletul, când s-a ridicat, s-a aflat cu amândoi ochii şi a mai văzut-o încă multe ceasuri în urmă şi mult s-a veselit.

Deci înălţându-se Ea la Ceruri, el a rămas mulţumindu-i pentru atâta facere de bine. Şi petrecând tot restul vieţii sale întru fapte bune, s-a mutat la veşnicele şi fericitele cereşti lăcaşuri. Pe care să ne învrednicim şi noi a le dobândi, pentru rugăciunile Stăpânei celei prealăudate şi ale tuturor sfinţilor. Amin.

***

Pentru cel ce s-a îndoit de fecioria Maicii lui Dumnezeu şi s-a izbăvit prin oarecare facere de minune

După şapte sute de ani de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, era un pustnic, de neam din Atena, înţelept în scripturi şi în fapta bună mai înţelept, cu numele Eghidie. Care, după moartea părinţilor lui, împărţind la săraci averile sale, a plecat din patria sa.

Deci călătorind el la Ierusalim, după ce s-a închinat Sfintelor Locuri, s-a dus în părţile cele mai dinăuntru. Iar acolo, găsind o peşteră cu un limpede izvor şi cu vreo câţiva copaci, i-a plăcut mult liniştea locului aceluia. Şi rămânând acolo petrecea pustniceşte, fiind hrănit de o cerboaică, care cu dumnezeiasca voie se ducea la el de o mulgea şi cu laptele ei şi cu buruieni se hrănea.

Deci, prin apropierea acelui loc, într-o cetate oarecare se afla un dascăl, întru a cărui minte, diavolul cel ucigător de oameni semănase neghina îndoirii despre fecioria Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, căci îşi zicea în mintea lui: Cum poate să fie Maică şi Fecioară? Şi se silea sărmanul dascăl să scoată această drăcească gândire din mintea sa, dar nu izbutea.

Deci, auzind că pustnicul cel mai sus zis avea darul lui Dumnezeu şi înţelepciune omenească, s-a dus la dânsul, pentru ca să vadă nu l-ar putea izbăvi de hula aceea! pe care o avea în mintea lui.

Iar când era aproape de chilia Avvei Eghidie ca la trei stadii (ca din dumnezeiescul dar), a ieşit Cuviosul întru întâmpinarea lui, pentru că cunoscuse venirea dascălului şi gândul inimii lui. Deci, când s-au apropiat unul de altul, dascălul heretisindu-l pe sfântul, i-a făcut metanie până la pământ, însă cuviosul, drept răspuns, lovind cu toiagul într-o piatră, a zis cu mare glas:

Fecioară mai înainte de naştere”.

Şi îndată, o! preaslăvită minune! a răsărit dintr-acea piatră un crin foarte frumos la vedere, iar la miros cu neasemănată bună mireazmă.

Atunci, lovind a două oară în piatră, a zis:

Fecioară în naştere”.

Şi a răsărit alt crin asemenea celui mai dinainte.

Apoi, lovind a treia oară în piatră cu toiagul şi zicând:

Şi după naştere Fecioară a rămas”,

îndată a răsărit alt crin asemenea prea minunat.

După care cuviosul s-a întors la chilia sa, nemaivorbind nicidecum alt cuvânt. Deci, înspăimântându-se dascălul de o facere de minune ca aceasta, s-a izbăvit de ispită. Şi a propovăduit tuturor minunea, pentru ca să se proslăvească Preacurata Fecioara Maica lui Dumnezeu. Pentru ale cărei rugăciuni o! de am dobândi împărăţia cerurilor! Amin.

***

Cu totul înfricoşată, prin care s-a dovedit că o picătură de sânge dumnezeiesc acoperă toate păcatele oamenilor

Era un monah lenevos şi trândav, care nu păzea făgăduinţele chipului celui îngeresc, ci trăia fără de nici o grijă. Numai o singură faptă bună făcea, şi anume, din multa dorire şi evlavie pe care o avea către Preasfânta Fecioară, şedea în fiecare zi înaintea cinstitei icoanei Sale până ce zicea de o sută de ori rugăciunea cea îngerească, că nu ştia carte să citească alte rugăciuni.

Deci aşa trăind el cu lenevire la posturi, la privegheri şi la celelalte rânduieli ale vieţii călugăreşti, Dumnezeul cel prea bun, care voieşte ca toţi să se mântuiască, l-a învrednicit de a văzut o vedenie înfricoşată şi groaznică şi anume; cum că ar fi răpit diavolii sufletul lui şi l-ar fi adus înaintea Dreptului Judecător cerând să se facă dreptate şi să-l dea lor după faptele lui.

Iar împăratul, ştiind păcatele lui, a zis demonilor:

Duceţi-l pe dânsul în gheena, că n-are parte cu mine pentru că făgăduinţele Botezului şi ale chipului celui monahicesc nu le-a păzit”.

Deci, repezindu-se demonii ca nişte lupi turbaţi ca să-l ia pe el, îndată s-a sculat de pe scaun Stăpâna şi a zis:

Rogu-mă Ţie, Dumnezeul meu, îngăduie-mi să fac şi eu dreptăţile mele pentru acest suflet”.

Şi scoţând o carte în care erau scrise heretisirile (adică închinăciunea îngerului) pe care le zisese în toată viaţa sa, a poruncit celui ce-l păzea pe el să pună acea carte într-o parte a cumpenei. Iar în cealaltă punând dracii mai multe carti de ale lor în care erau scrise păcatele monahului, era mai mare greutate în această parte.

Atunci Maica cea multmilostivă a Preaînduratului Dumnezeu văzând că cu chipul acesta nimic nu s-a folosit sufletul acela (pentru că păcatele erau multe, iar fapta bună puţină) a zis către Stăpânul:

Adu-Ţi aminte, Prea iubitul meu Fiu, că din trupul meu ai fiinţa Ta cea omenească şi pătimitoare şi-mi dăruieşte o picătură din sângele Tău cel curat şi prea scump pe care l-ai vărsat pentru păcătoşi în vremea patimei celei mântuitoare. Aşa o! Stăpâne mult milostive, fie-Ţi milă de sufletul acesta pentru că foarte mult mă iubea şi se ruga către mine cu dragoste şi credinţă”.

Răspunsu-i-a Stăpânul:

Să ţi se facă voia, O! Maica Mea, că nu este cuviincios a trece cu vederea nici o cerere a ta. Însă să ştii că o picătură a sângelui Meu acoperă toate fărădelegile lumii”.

Deci, primindu-şi împărăteasa a toate darul cerut şi punându-l în cumpănă s-a uşurat partea aceea în care erau cărţile cu mulţimea păcatelor aşa de mult încât părea că este un pai, sau o pană. Atunci dracii risipindu-se ruşinaţi, au strigat zicând:

Foarte milostivă şi prea milostivă este Stăpâna către creştini şi de multe ori ne face nedreptate”.

Iar monahul, venindu-şi în fire, a slăvit pe Domnul, mulţumind Maicii Lui, care i-a arătat o vedenie aşa de minunată. Si căindu-se, şi-a îndreptat viaţa sa şi a făcut aşa de multe fapte bune, încât se mirau toţi cei ce-l ştiau cum era mai-nainte.

Deci, nevoindu-se cu dragoste de Dumnezeu, s-a săvârşit întru Iisus Hristos Domnul nostru, căruia I se cuvine cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

***

Pentru oarecare fecioară care în vedenie a văzut pe Hristos în rai, slujind Liturghie

Scrie Chesarie în Dialogul lui cum şi alţi dascăli, zicând că, într-un oraş al Franţei, era o fecioară cucernică şi de foarte bun neam, bolnavă şi slăbănoagă, dar foarte îmbunătăţită cu viaţa mai ales cu înfrânare, cu răbdare şi cu smerenie. Nu se afla alta asemenea ei. Că nu mânca altceva decât numai puţine stafide cu apă. Şi niciodată nu se plângea de boala ei ci mai mult încă se bucura şi slăvea pe Domnul care o pedepsea şi o muncea aici vremelnic, ca să o fericească dincolo veşnic.

Numai că atâta se amăra şi se mâhnea că nu putea să se ducă sărbătoarea la Biserica Domnului, ca să asculte sfânta slujbă. De asta plângea ea de multe ori, mai ales spre praznicele (sărbătorile) cele împărăteşti, pentru că ştia de ce mare folos sufletesc se lipseşte, însă, dacă cu trupul nu se putea duce, cu sufletul, adică cu mintea sa, niciodată n-a lipsit din biserică, ascultând cântarea de Psalmi şi dumnezeieştile Laude, precum din minunea cea scrisa mai jos se va vedea.

Pentru că unii, rugându-se în biserică cu limba păcătuiesc cu mintea, şi astfel îşi întinează cugetul inimii lor. Iar pururea pomenita aceea, neputând ca să fie cu trupul, era cu mintea, cu sufletul şi cu toată inima ei şi auzind laudele îngerilor se veselea.

Deci, într-o zi, fiind praznicul „Intâmpinării Domnului”, în oraşul acela se obişnuia a ieşi cu sfintele icoane prin târg tot norodul: bărbaţi, femei şi copii, spre slava şi mărirea Preasfintei. Atunci, acea fericită bolnavă, avea supărare nemângâiată că s-au dus toţi la procesiune (litanie), iar ea zăcea. Şi zicea acestea întru sine: toţi creştinii se duc la bucuria Maicii lui Dumnezeu, numai eu, ca o netrebnică şi păcătoasă, nu am parte de mulţumirea aceasta duhovnicească.

Acestea şi altele zicând, din dorirea inimii ei s-a aflat într-o astfel de uimire, că luând îngerul sufletul ei i l-a dus prin rai, unde a văzut o litanie minunată a tuturor puterilor cereşti şi a fericitelor suflete ale Proorocilor, Apostolilor, Mucenicilor, Ierarhilor, Cuvioşilor, ale feciorelnicilor şi ale celorlalţi Sfinţi, care mergeau doi cîte doi, strălucind ca soarele şi ţinând făclii în mâinile lor. Şi i-a dat şi ei îngerul o făclie aprinsă şi mergea cu celelalte fecioare.

Atuncea văzu pe Mântuitorul şi împăratul nostru Hristos, ca un Arhiereu desăvârşit, îmbrăcat în vestminte prea luminate, strălucind mai mult decât soarele, cu coroană împărătească şi arhierească prea strălucită şi de mult preţ.

Iar de-a dreapta Lui stătea împărăteasa Maica Lui cea Preaslăvită şi întru tot cinstită, în haină de aur îmbrăcată, împodobită. Şi aşa străluceau aceste două feţe împărăteşti că se lumina toată oastea aceea fericită, care într-un glas cânta Troparele şi Antifoanele cele potrivite praznicului cu un preadulce viers, neasemănat şi negrăit de frumos.

Iar ajungând la o mare şi prea frumoasă biserică, au intrat înăuntru toate cetele, cântând o cântare prea dulce, cu atâta măiestrie alcătuită, încât este cu neputinţă să o poată spune vreo limbă omenească.

Iar după sfârşitul cântării, intrând Stăpânul în Sfântul Altar, a început cu mare glas Dumnezeiasca Liturghie, zicând: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh” şi celelalte.

Iar din afară cântau îngerii Antifoanele; apoi marele Pavel a citit Apostolul, zicând: „Fraţilor, fiţi fără de toată grăirea împotrivă” şi celelalte.

Iar grăitorul de Dumnezeu Luca a cântat Sfânta Evanghelie, zicând: „În vremea aceea au suit părinţii pe Iisus Pruncul”.

Apoi, după sfârşitul Liturghiei, şezând Iisus pe scaunul Slavei Sale, au venit toţi după rânduială, câte doi şi făcându-i Lui metanie până la pământ, sărutau Preacuratele Sale picioare, dându-i făcliile pe care le ţineau în mâini.

Iar acea evlavioasă fecioară, văzând această vedenie şi cunoscând că trebuia să se întoarcă iar la pământul oamenilor, nu i-a dat Stăpânului făclia, ci din evlavie a oprit-o pentru aducerea aminte a acestei privelişti strălucite.

Deci, după ce i-a făcut metanie ca şi ceilalţi se grăbea ca sa se ducă însă îngerul nu a lăsat-o, ci i-a zis:

Dă făclia Stăpânului, după cum au făcut şi ceilalţi”. Iar ea a zis: Nu o dau, căci vreau să o am pentru evlavie”.

Atunci voind îngerul să o ia cu sila din mâinile ei, ea nu voia să i-o dea ci ţinând-o pe ea, aşa de tare o strângea încât s-a rupt în două şi a luat fiecare câte o bucată.

Şi în cearta aceea luând sfârşit vedenia cea întrutot strălucită şi înfricoşată, i s-a întors sufletul în trup. Şi văzând fecioara în dreapta ei jumătatea cea de făclie, s-a umplut de mare bucurie, mai ales când a văzut minunile cele preaslăvite ce se săvârşeau de Domnul cu făclia aceea. Că orbii vedeau, ologii umblau şi toate felurile de boli se vindecau.

Iar când istorisea fecioara cuiva vedenia cea minunată, o spunea cu atâta dulceaţă şi bucurie sufletească încât se arăta înger şi nu om.

Deci, trăind puţini ani după aceea, ca o fiinţă fără trup, nematerială petrecând, s-a dus ca să dobândească, cu adevărat, dulceaţa cea netâlcuită, frumuseţea cea negrăită şi veşnica veselie, de care să ne învrednicim şi noi, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor. Amin”.

(Din: Minunile Maicii Domnului, Tiparita intaia data in romaneste la anul 1820 la Manastirea Neamt)

Cititi si:


Categorii

Maica Domnului, Minuni si convertiri, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

18 Commentarii la “MINUNILE MAICII DOMNULUI (extrase)

  1. „Acesta este Ioan Evanghelistul, fiul meu cel dăruit de Stăpânul când era pe cruce. Şi să nu te miri că ne-am închinat lui Dumnezeu, pentru că totdeauna când voi oamenii cântaţi aici pe pământ laude şi Slavoslovii Sfintei Treimi şi noi cei din împărăţia cerească ne închinăm şi împreună ne bucurăm pentru slava cea care cu cuviinţă şi după datorie se dă Preaslăvitului şi Prealăudatului Dumnezeu; şi ne plecăm cu evlavie capetele, închinându-ne Făcătorului şi Mântuitorului nostru”.

    Sta in puterea noastra, sa ajungem sa cantam dintr-o inima curata catre Dumnezeu, cantari de slava! Invredniceste-ne Doamne!

  2. SLAVA LUI DUMNEZEU SI MAICII DOMNULUI

  3. Pingback: Film ortodox: LAVRA POCEAEV – MINUNILE MAICII DOMNULUI. “Talpa (urma) Nascatoarei de Dumnezeu” (VIDEO) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  4. Pingback: IATA, MAMA NOASTRA! – IPS Iustinian Chira despre MAICA DOMNULUI -
  5. Pingback: NASTEREA MAMEI LUI HRISTOS-DUMNEZEU SI A NOASTRA. Preasfanta Maica si Fecioara… -
  6. Pingback: NASTEREA MAICII LUI DUMNEZEU SI A NOASTRA, milostiva mijlocitoare a celor pacatosi si nadejdea cea ne-rusinata in neputinte si nevoi -
  7. Am citit acatistul Maicii Domnului Bucuria tuturor celor necajiti si Paraclisul 40 de zile si am primit ajutorul de a ma anjaga.Dupa un an d ecautari am gasit servici, in locul in care mi am dorit.

  8. Pingback: Predici la ADORMIREA MAICII DOMNULUI: Sfantul Iustin Popovici si PS Longhin Jar, episcop de Banceni (si audio): FERICIREA DE A O AVEA PE MAICA DOMNULUI CA MANGAIETOARE MILOSTIVA -
  9. Pingback: Sa praznuim ADORMIREA MAICII DOMNULUI daca nu e in Biblie? -
  10. Pingback: ADORMIREA MAICII DOMNULUI. Predici ale Parintilor Chiril Pavlov si Iachint Unciuleac: “Bucura-te, cea ce esti plina de har, care intru Adormirea ta nu ne lasi pe noi!”. CUM SA CINSTIM CUM SE CUVINE ACEST MARE PRAZNIC? -
  11. Pingback: ACOPERAMANTUL MAICII DOMNULUI. Predici audio despre istoricul sarbatorii, MINUNILE, MIJLOCIRILE si LACRIMILE bunei noastre Maicute din cer -
  12. Pingback: DE CE O IUBIM ATAT DE MULT PE MAICA DOMNULUI?/ Care este cel mai mare dar al Preasfintei Fecioare? Parintele Cleopa despre FLAGELUL AMBITIEI NEBUNE DE “A FI IN RAND CU LUMEA”: “Cine se mai osteneste astazi sa alunge ciuma mandriei din in
  13. Pingback: INIMA ADANCA A MAICUTEI LUI DUMNEZEU/ “Cine învaţă pe femei şi pe fete să muncească luni şi ani de zile, nu spre a-şi cumpăra cele de nevoie vieţii, ci rochii la modă, încălţăminte luxoasă şi alte lucruri deşarte…?”/ CU
  14. Pingback: Din cuvintele de folos ale unui parinte athonit de o luminata simplitate: “SPORESTE FARADELEGEA si de aceea se apropie a doua Venire. CINE ARE MARE DRAGOSTE CATRE EA, VA FI AJUTAT DE PREASFANTA NASCATOARE DE DUMNEZEU. Maica Domnului are putere, dar
  15. Pingback: ICOANA MAICII DOMNULUI de la NICULA si MINUNILE ei | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: PRODROMITA – icoana Maicii Domnului nefacuta de mana omeneasca – 150 DE ANI de la ZUGRAVIREA MINUNATA. Predica audio a Parintelui Sofian (12 iulie) | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: MAICA DOMNULUI ESTE AICI, NU SUNTEM SINGURI… “De atunci până astăzi şi pentru totdeauna, cine poate spune că nu are Mamă care să plângă pentru el?” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate