NADEJDEA – LUMINA LUI DUMNEZEU DIN MIJLOCUL INTUNERICULUI LUMII CARE L-A ALUNGAT DIN “CETATE”. Interviu cu Vladica Macarie in “Familia ortodoxa”: “Prin faptul că îl strângi pe om la inima ta îi arăţi că, de fapt, HRISTOS ÎNSUȘI ÎL ÎMBRĂȚIȘEAZĂ ȘI ÎL ȚINE LA INIMA SA IUBITOARE…”

9-08-2016 Sublinieri

PS Macarie Familia ortodoxa

Familia ortodoxa:

Preasfințitul Macarie, episcopul Europei de Nord: „Să-L căutăm pe Dumnezeu, ca și Dumnezeu să ne caute pe noi”

În întunericul zbuciumului și strâmtorării iadului care a cuprins, pe nesimțite, întreaga lume, pare să fi pierit orice urmă de Lumină din viața omului zilelor noastre. Dar, ne învață Sfinții Părinți, „și nădejdea este o lumină, chiar dacă nu desăvârșită”. Tragismul vieții cotidiene, la a cărei durere căutăm prea ușor anestezice – ieșiri omenești din criză, care nu aduc izbăvire, ci ascund doar boala sub așternutul uitării – face totuși să pară însăși nădejdea ceva cu neputință, sădind asupră-ne sămânța morții și smulgându-ne de la Dumnezeu.

Preasfințitul Macarie, episcopul român al țărilor scandinave, ne aduce însă înainte o mărturie dătătoare de nădejde: în negura învolburată a vremii noastre, numai prin credință în dragostea și milosârdia lui Dumnezeu, credință în cuvântul Lui, credință în mărturia Părinților Bisericii mai poate scăpa omul de deznădejde și de ură – căci Singur „Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care mântuieștecf. Psalm 67:21. (R.H.)

phoca_thumb_l_P1740246– Preasfinţia voastră, spun Părinţii zilelor noastre că deznădejdea este una din cele mai grele pătimiri ale omului contemporan. Ce este această deznădejde? Cum putem deosebi deznădejdea sufletească, adică depresia, de deznădejdea duhovnicească?

– Cu adevărat, deznădejdea este una dintre cele mai grele pătimiri ale omului contemporan, pentru că în ultimele secole, de la Renaştere şi Iluminism încoace, Dumnezeu a fost alungat atât din cetate, cât şi din viaţa oamenilor. Prin aceste revoluţii socio-culturale, omul s-a îndepărtat de Izvorul vieţii, implicit de credinţă. De aceea, azi nu mai crede în Divinitate, ci doar în forţele proprii: „Nu mai ajută la nimic în zilele noastre să crezi că există un Dumnezeu”, Care îţi binecuvântează fiecare zi cu darul vieţii. Omul, în aceste vremuri pe care le trăim, a ajuns să călătorească în spaţiu şi să disece nanoparticule şi cele mai elementare părţi ale trupului – iar golul necredinţei, din nefericire, a fost umplut de [ideologia secularista], iar necredinţa a oferit omului libertatea de a păcătui fără frica de-a fi sancţionat, fie şi moral, de Dumnezeu.

Însă dulceaţa libertăţii iresponsabile, păcătoase, a dus la pătimirea însingurării. Această însingurare se trăieşte la cote alarmante aici, în nordul scandinav, mai cu seamă în perioada nopţii polare. Omul singur, fără Dumnezeu şi fără aproapele, nu se mai încrede în nimic. Sindromul depresiv, atât de accentuat pretutindeni, dar mai cu seamă în aceste locuri, este întâlnit şi în Sfânta Scriptură. În Vechiul Testament, Regele Saul trăia acea melancolie pe numai psalmii lui David reușeau să i-o alunge, adică numai rugăciunea înălţată cu osârdie către Dumnezeu. Aceasta îl scapă pe omul de atunci, dar şi pe omul de acum de deznădejde. Ruperea de reperul vieţii, de Dumnezeu, şi respingerea autorităţii Sale, a purtării Sale de grijă, poate defini deznădejdea.

Nu ştiu dacă putem deosebi foarte uşor deznădejdea sufletească de cea duhovnicească… Teologul francez Jean-Claude Larchet citează mai mulţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii care definesc sufletul argumentând dihotomismul uman, adică existenţa omului ca trup şi suflet. Sufletul omului comportă anumite nivele de dezvoltare duhovnicească, de aceea putem spune că deznădejdea sufletească reprezintă neputinţa omului care nu a cunoscut dulceaţa prezenţei Preamilostivului Dumnezeu. Necunoscând această dulceaţă, caută să-şi explice prin raţionamente ştiinţifice, medicale, astfel încât omul să se poată manifesta doar în raport cu lumea şi nu cu Dumnezeu. Deznădejdea duhovnicească cere ca remedii epitimia duhovnicului, rugăciunea şi, totodată, implicarea în viaţa Bisericii.

Aici, în Episcopia Europei de Nord, încă de la începuturile slujirii mele arhierești, am pus bazele misiunii „În pace să ieşim” – sunt cuvintele de la sfârșitul Dumnezeieştii Liturghii –, deoarece pacea şi bucuria pe care le dobândim în Liturghia Bisericii trebuie să le împărtăşim şi celor aflaţi în însingurare şi în deznădejde, şi să le arătăm celor care nu sunt implicaţi în viaţa Bisericii că dacă cei apropiaţi ai lor, familiile lor, i-au uitat, noi, fraţii din marea familie a Bisericii, din „familia de familii”, îi avem în grijă, îi avem în rugăciune şi în lucrarea noastră duhovnicească.

– Puteţi să ne împărtăşiţi şi câteva din rezultatele acestui frumos gând, de a vă ocupa de sufletul celui de lângă dumneavoastră, al celui de lângă noi, ca aceasta să-şi găsească pacea?

– Mai întâi de toate, aş vrea să accentuez ceea ce am spus mai devreme, că există o legătură între deznădejdea sufletească şi cea duhovnicească. Şi legătura dintre cele două este dată de cunoaşterea sau necunoaşterea lui Dumnezeu. Îmi amintesc acum de Sfântul Siluan Athonitul care, după ce s-a bucurat de simţirea iubirii directe a lui Dumnezeu, a căzut într-o întristare, într-o deznădejde care a avut ca rezultat o mai asiduă căutare a lui Dumnezeu.

phoca_thumb_l_DSC1690Ne bucurăm, pe de o parte, de cei care sunt implicaţi în Liturghie, în viaţa Bisericii şi care pot exclama cu bucurie după fiecare Împărtăşanie: Veniţi cu toţii şi gustaţi, că bun este Domnul!”, dar ne întristăm pentru cei care nu sunt în Biserică, şi pe aceştia îi căutăm pretutindeni – pe cei care locuiesc în nordul scandinav desacralizat, şi mai cu seamă pe „oile cele rătăcite” ale Casei româneşti.

– Aţi avut bucuria să-i faceţi pe cei de acolo, care nu-L ştiau pe Dumnezeu, să Îl cunoască, să simtă această bucurie a gustării lui Dumnezeu în Sfânta Împărtăşanie?

– În Sfânta Împărtăşanie, dar şi în cunoaşterea lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi, în fiecare răsărit de soare, în fiecare respiraţie, în fiecare bătaie a inimii noastre. Fiindcă trebuie să fim mistuiţi de acest dor al întâlnirii cu Dumnezeu. Deznădejdea sufletească produce multe drame în raport cu semenii şi se poate transforma şi într-o rebeliune împotriva lui Dumnezeu, de aceea întărirea noastră duhovnicească se realizează numai atunci când se restabileşte legătura omului cu Dătătorul de Viaţă.

„M-a învăţat să mă uit la Soare…”

– Părinte episcop, dacă Biserica este un spital duhovnicesc, cum să tămăduim deznădejdea?

– Recomand celor care se plâng, în diferite situaţii, cât de greu le-ar fi, să facă o vizită la un spital la secţiile de Reanimare sau Oncologie, şi acolo să privească: nu doar în saloane, la bolnavii care caută o speranţă de viaţă pentru ziua de azi sau de mâine, ci şi la familiile celor bolnavi, care aşteaptă minuni de la medicii care le tratează rudele – şi, mai presus de toate, aşteaptă minuni de la Dumnezeu, prin Sfinţii vindecători de boli. După o astfel de experienţă la un spital, fiecare îşi poate da seama cât este de bine el însuși şi fiecare poate da slavă lui Dumnezeu pentru starea în care se află.

Aşa se întâmplă şi în Biserică cu cei care caută cu adevărat tămăduirea. Pentru că, trebuie să recunoaştem, nu toţi cei care trec pragul bisericii caută să fie tămăduiţi, iar superficialitatea unora, mai cu seamă în Taina Spovedaniei, demonstrează acest lucru – omul repetă aceleaşi păcate, fără regrete şi fără conştientizarea consecinţelor pe termen lung. Or unui astfel de om nu poţi să-i vorbeşti de dulceaţa cunoaşterii lui Dumnezeu pe care a pierdut-o Sfântul Siluan Athonitul, însă putem să-i arătăm alte modele de îndreptare şi de sporire a nădejdii. De pildă: ce reprezintă vindecarea paraliticului de la scăldătoarea Vithezda, după treizeci şi opt de ani de suferinţă? Sau: ce reprezintă întâlnirea Cuvioasei Maria Egipteanca cu Cuviosul Zosima? Exemplele pot continua, vorbind de tămăduirile din cea mai cruntă și deznădăjduită stare…

– Aţi vorbit de superficialitate. Cum să ne dăm seama că suntem superficiali şi cum să depăşim această stare?

– Această stare eu cred că o putem depăşi atunci când ne ancorăm în nădejde, când privim cu toată fiinţa noastră către Răsăritul cel de Sus. Părintele meu duhovnicesc, Mitropolitul Bartolomeu (Anania), mai ales în perioada în care am fost colaboratorul său apropiat, deseori îmi spunea un proverb învăţat de la mama dumnealui, pe care şi ea îl moştenise de la înaintaşii ei: „Decât să întind în unt şi să mă uit în pământ, mai bine să întind în sare şi să mă uit la soare. Şi-mi spunea: Asta am învăţat de la mama mea: să mă uit la soare”.

walkingpath-lightsCând am ajuns în aceste ţinuturi reci, mai umbroase, mai puţin desfătate de soare şi am trăit prima iarnă scandinavă, nu aveam posibilitatea să mă uit la soarele de pe bolta cerească, însă mi-am aţintit privirea spre Soarele cel de Sus, spre Mântuitorul Iisus Hristos, Lumina Lumii. Noi aici, în Scandinavia, ştim cât de greu este să treci peste iarnă în întunericul Nordului, când soarele se arată atât de puţin pe cer. Orice rază de lumină este dorită, este aşteptată şi apreciată – de aceea, nădejdea pentru noi toţi este Lumina Lumii, Care ne arată, chiar şi atunci când este întuneric pe bolta cerească, ne arată cât de mult ne iubeşte, iar în fiecare dimineaţă, când ne îndreptăm spre Răsăritul cel de Sus şi ridicăm ochii cu nădejde spre El, ne binecuvântează şi ne dăruieşte încă o zi de cunoaştere şi apropiere de El.

Să fim recunoscători pentru aceasta – şi putem să fim recunoscători prin cultivarea credinţei, prin rugăciune adâncă şi participarea la Sfânta Liturghie, întărindu-ne totodată şi prin lecturarea Sfintei Scripturi, a vieţilor Sfinţilor, care au fost oameni ca şi noi, însă au nădăjduit şi au primit cununa Slavei de la Dumnezeu.

 „Lipsa dragostei duce la căderea oricui”

– Preasfinţia voastră, cum aţi defini însă nădejdea? Ce să facem ca să dobândim această virtute?ps-episcop-macarie-la-nasaud

– Îmi aduc aminte că în Pateric un sihastru, văzându-se biruit de mâhnire, ca un doctor iscusit, şi-a dat ca leac buna nădejde: „Cred că Dumnezeu Cel iubitor de oameni se va milostivi de mine, păcătosul”. Aceasta este nădejdea. Aşa cum ne învaţă Sfântul Paisie Aghioritul, să nădăjduim că, acolo unde nu poate omul, poate Dumnezeu.

– Care este legătura dintre cele trei virtuţi de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: credinţa, nădejdea şi dragostea?

– Fiecare din acestea reprezintă repere importante pentru descoperirea sensurilor veşniciei în Dumnezeu. Credinţa este temelia pe care se zidesc celelalte, nădejdea este liantul dintre lucrările aşezate pe temelia credinţei, însă dragostea este cea care defineşte iubirea lui Dumnezeu din noi. Totodată, trebuie să precizăm, fiindcă vorbim acum de nădejde, că Sfinţii Părinţi ai Bisericii numesc nădejdea „maica virtuţilor” şi „pricinuitoare a virtuţilor”, şi subliniază legătura ei strânsă cu iubirea, care este culmea virtuţilor. Nădejdea, ne spun Sfinţii Părinţi, este uşa iubirii. Sfântul Macarie cel Mare ne îndeamnă să fim însufleţiţi de nădejde şi ne încredinţează că numai prin nădejde putem dobândi iubirea.

În pictura exterioară de pe peretele nordic al Mănăstirii bucovinene Suceviţa, iubirea este reprezentată iconic ca fiind ultima treaptă la capătul urcuşului duhovnicesc, aproape de Hristos – însă chiar şi de pe ultima treaptă poate cădea omul. sucevita-scara-ingerilor-2Este dureroasă această imagine a ascetului care rămâne agăţat de scară, doar cu picioarele pe treapta iubirii, fiind tras în hăul prăpastiei, de mâini, de către diavol. Dar uimirea noastră este foarte mare când sesizăm un aspect cu totul neaşteptat în această reprezentare a scării Sfântului Ioan Sinaitul: Arhanghelul Gavriil îi străpunge inima acestui ascet, care este pe punctul de a se prăbuşi în iad, cu o suliţă ce are vârful în formă de trident. Iată, Arhistrategul binevestitor al naşterii Înainte-Mergătorului Ioan şi al întrupării Mântuitorului Iisus Hristos a înlocuit crinul cu această suliţă care are în vârf un trident, ceea ce exprimă iubirea Preasfintei Treimi. Arhanghelul Gavriil străpunge inima neroditoare cu iubirea Preasfintei Treimi, şi aceasta ne arată că oricâte virtuţi dobândim prin nădejde, dacă nu rodim dragoste, care este criteriul ultim al judecăţii, ne facem înşelători de cele sfinte înaintea lui Dumnezeu. Lipsa dragostei duce la căderea oricui – şi ni se arată că chiar de pe ultima treaptă poate cădea omul.

Scara Sfântului Ioan Sinaitul, pictată pe zidul nordic al Mănăstirii SuceviţaÎn această imagine descurajantă vedem şi un ascet, pe o treaptă mai jos, care este pe punctul de a păşi pe treapta iubirii, însă cu multă nădejde, învăluit de iubire, îşi întinde mâinile către Domnul, Care se află la capătul scării, aşteaptându-i pe toţi cei ce urcă pe scară către Cer. Hristos poartă în mâna stângă un sul pe care stă scris: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi”, iar cu dreapta îl prinde de mână pe ascet, înainte de-a păşi pe treapta iubirii, şi-l trece spre cele înalte ale Împărăţiei Sale, fiindcă a iubit deplin, cu nădejde deplină. Ce lucrare adâncă, ce taină a nădejdii şi a iubirii!

– Dar este atât de greu să iubim, mai ales pe cei care ne supără…

– Mai ales pe cei care ne supără trebuie să-i iubim! Aşa cum i-a iubit Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe toţi cei care L-au hulit şi L-au prigonit, aşa trebuie să iubim şi noi: până la sfârşit. Însă această lucrare a iubirii jertfelnice trebuie să fie împlinită în rugăciune şi în ascultare, şi trebuie să ne implicăm cu toţii în lucrarea liturgică, socială, misionară a Bisericii, iubind pe toţi aşa cum ne-a iubit și ne iubește Mântuitorul Iisus Hristos. Numai aşa viaţa noastră capătă sens, iar omul care iubeşte este iubit şi preţuit şi de ceilalţi. Cât de mult suferă un om care nu iubeşte şi aşteaptă să fie iubit de ceilalţi!

Îmi aduc aminte de cuvintele unui duhovnic contemporan, Părintele Ioachim Parr, care spunea: „În loc să fii preocupat de cât te iubesc alţii pe tine, ar trebui să fii preocupat de cât Îl iubeşti tu pe Dumnezeu”…

– Aceasta este iubirea adevărată. Atunci când Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu, nu putem simţi decât o iubire deplină chiar și pentru cei care ne vrăjmăşesc şi ne urăsc. Aceasta trebuie să fie preocuparea noastră constantă: să-L iubim pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos din toată fiinţa noastră. Iubindu-l pe El, îl iubim şi pe aproapele, aşa cum ne îndeamnă Domnul Iisus Hristos în Evanghelie, ca pe noi înşine. Iubindu-l pe Hristos deplin, ajungem să trăim, să ne împărtăşim din Iubirea cea adevărată.

“Dumnezeu ne ține pe brațele Sale…”

DSCF0220– Ce putem face pentru cel de lângă noi căzut în deznădejde? Noi, oameni care avem și neputințe, slăbiciuni, cum putem să-l ajutăm să se ridice ‘in hăul in care se află?

– Am avut foarte multe experienţe cu oameni cuprinşi de deznădejde, una chiar recentă. Am fost sunat de un tânăr care se afla pe marginea un pod, la mare înălţime, şi era pe punctul de-a se arunca în prăpastie. Am reuşit doar atât să-i spun: Domnul Dumnezeu te ţine pe braţele Sale iubitoare! Nu deznădăjdui, copile, revino-ţi! Domnul Iisus Hristos te ţine pe braţele Sale şi nu te lasă să cazi!“. Din toată fiinţa mea, cu toată credinţa, cu toată certitudinea l-am încurajat – şi m-am bucurat că şi-a revenit în cele din urmă. Am reuşit să-l vizitez ulterior, iar acum suntem împreună pe calea mântuirii.Este foarte greu atunci când oamenii sunt cuprinşi de necredinţă, dar nu deznădăjduim şi tuturor le împărtăşim, cât putem, dragostea lui Hristos şi blândeţea Sa. Iată, îi căutăm pretutindeni pe fraţii noştri care suferă în aceste ţinuturi şi-i chemăm pe toţi la comuniunea iubirii, la comuniunea euharistică în Biserica Sa. Aici nu este ca în România: tragi clopotul şi aştepţi credincioşii să treacă pragul bisericii. Aici te grăbeşti tu să treci pragul înaintea lor, ducând biserica în casă şi casa în biserică.

Aceasta este experienţa mea şi a preoţilor din nordul scandinav, din aceste ţinuturi friguroase. Ne împărtăşim din căldura lui Hristos, iar această căldură la o Liturghie se simte şi se trăieşte deplin.

(…)

– Preasfinţia voastră, aţi cunoscut foarte mulţi oameni. Vorbiţi-ne, vă rog, de acei oameni care şi-au pus toată nădejdea in Dumnezeu, indiferent de cât de greu au fost încercaţi de soartă.

– Ne gândim în primul rând la Apostoli, la Sfinţii mai vechi şi mai noi ai Bisericii, pe care noi întotdeauna îi dăm ca modele de nădejde, de credinţă şi de iubire. Ne gândim în mod deosebit la oamenii care sunt în mare încercare, la acei căzuţi în deznădejde. Pentru aceştia ne rugăm, în primul rând – şi, totodată, îi îndrumăm, „cu timp şi fără timp”. Chiar şi un mesaj de încurajare contează foarte mult, chiar un telefon, nu mai zic de o vizită la spital sau în casa sau societatea în care unul ca acesta îşi trăieşte propriul său iad. Contează foarte mult să fim alături de ei.

În postul Crăciunului am trăit o bucurie deosebită lângă patul de suferinţă al unui intelectual, pe care l-am încurajat, pentru care m-am rugat. După mai multe vizite, am reuşit să-l spovedesc şi să-l împărtăşesc. Fiind aproape Crăciunul, la un moment dat m-a întrebat dacă ştiu să colind, şi i-am cântat mai multe colinde pe care le-am învăţat în copilărie, în satul meu năsăudean de la poalele Ţibleşului, pe care le cânt şi astăzi. Cu ochii plini de lacrimi, cu bucurie m-a ascultat şi mi-a făcut cel mai frumos compliment: Preasfinţite, mă bucur că nu v-aţi pierdut candoarea copilăriei!”. „Nici dumneavoastră nu v-aţi pierdut-o; mi-o arată lacrimile care vă curg şiroaie din ochii senini de copil”.

P1750853În momentele de încurajare, de comuniune duhovnicească, cu toţii trăim neprihănirea copilăriei, în momentele acestea, iată, înţelegem că putem depăşi toate formele nocive de depresie, care ne copleşesc din lipsa credinţei şi, mai cu seamă, din lipsa comuniunii.

Deznădejdea vine şi din faptul că oamenii nu se mai ascultă unii pe alţii, şi de aceea este foarte important să ne ascultăm – şi mai cu seamă noi, păstorii slujitori, să-i ascultăm pe cei aflaţi în nevoie, cuprinşi de viforul scârbelor. Pe lângă rugăciune, trebuie să avem şi această disponibilitate de a-l asculta pe cel pe care nu-l mai ascultă nimeni, de a-l încuraja pe cel pe care nu-l mai încurajează nimeni şi de a-l iubi smerit pe cel pe care nu-l mai iubeşte nimeni. Atunci când este încurajat, acel om simte că Mântuitorul Iisus Hristos îl ţine pe braţele Sale – El este lucrătorul.

PS Macarie binecuvantand in LiturghieCând îi binecuvântez arhiereşte pe cei pe care-i păstoresc şi pe care-i slujesc, îi încredinţez de faptul că nu sunt mâinile mele, sunt mâinile pe care mi le împrumută Marele Arhiereu, Mântuitorul lisus Hristos. Atunci când facem binele, mâinile noastre sunt împrumutate de Mântuitorul Iisus Hristos, cel Milostiv. El este Cel pe care Îl cunoaştem atunci când îl slujim pe cel aflat în suferinţă lângă noi şi pe care Il recunoaştem în comuniunea euharistică, la Liturghie.

– Cât de important este să avem o relaţie vie şi cât mai strânsă cu duhovnicul, în aceste vremuri atât de grele, în care foarte mulţi cad în deznădejde?

– Aici este cheia, aşa cum v-am spus: e necesar, absolut necesar duhovnicul. În această lume desacralizată, fiecare devine propriul său duhovnic – şi e un mare pericol acesta, să nu ceri sfatul celui mai înţelept şi mai rugător de lângă tine. Numai prin faptul că te duci cu nădejde la Părintele duhovnicesc, sau la un bun creştin trăitor, numai pentru acest fapt Dumnezeu îl luminează şi-i dă cuvântul de care ai nevoie.

Eu însumi trăiesc această bucurie de a primi cuvânt de la Dumnezeu atunci când cineva are nevoie. Când îmi împărtăşeşte necazul, situaţia gravă în care se află sufleteşte şi trupeşte, Îl rog pe Dumnezeu să mă lumineze şi să-mi dea cuvânt, şi Dumnezeu îmi dă cuvânt. Uneori e mai bogat, alteori e mai sărac, dar prin faptul că îl strângi pe om la inima ta îi arăţi că, de fapt, Hristos Însuşi îl îmbrăţişează şi îl ţine la inima Sa iubitoare.

(…)

– In încheiere, vă rugăm să ne daţi un cuvânt pentru tinerii din ziua de azi.

–  Eu nu pot spune drept cuvânt de folos pentru tinerii din ziua de azi decât ceea ce a spus Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelie: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă. Aceasta le-o recomand şi eu tinerilor şi credincioşilor de azi: să se sprijine pe Dumnezeu şi pe lucrarea lor jertfelnică, pentru ca să nu ajungem doar fiinţe autonome, consumatoare într-o societate de consum, ci să rămânem fiinţe euharistice, comunionale, pentru ca numai în Dumnezeu şi împreună unii cu alţii să ne bucurăm de veşnicie.

Împărăţia lui Dumnezeu nu este însingurare, ci comuniune, deci împărăţia lui Dumnezeu este opusul a ceea ce oferă lumea de astăzi. Aceasta le recomand tuturor: să-L caute pe Dumnezeu în Liturghie, ca şi Dumnezeu să-i caute pe toţi în bucuriile sau în greutăţile lor.

Material realizat de

Raluca Tănăseanu

Articolul poate fi citit integral in Revista Familia Ortodoxa nr. 91/August 2016

PS Macarie la Maieru 2

Legaturi:


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, PS Macarie, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “NADEJDEA – LUMINA LUI DUMNEZEU DIN MIJLOCUL INTUNERICULUI LUMII CARE L-A ALUNGAT DIN “CETATE”. Interviu cu Vladica Macarie in “Familia ortodoxa”: “Prin faptul că îl strângi pe om la inima ta îi arăţi că, de fapt, HRISTOS ÎNSUȘI ÎL ÎMBRĂȚIȘEAZĂ ȘI ÎL ȚINE LA INIMA SA IUBITOARE…”

  1. Citind preambulul articolului, m-am gandit instantaneu la Mitropolitul Bartolomeu, parandu-mi ca parca el a scris acele randuri, ca sa aflu mai jos ca PS Episcop Macarie Dragoi este discipolul lui!

    Părintele meu duhovnicesc, Mitropolitul Bartolomeu (Anania), mai ales în perioada în care am fost colaboratorul său apropiat, deseori îmi spunea un proverb învăţat de la mama dumnealui, pe care şi ea îl moştenise de la înaintaşii ei: „Decât să întind în unt şi să mă uit în pământ, mai bine să întind în sare şi să mă uit la soare”. Şi-mi spunea: „Asta am învăţat de la mama mea: să mă uit la soare”.
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2016/08/09/nadejdea-lumina-lui-dumnezeu-din-mijlocul-intunericului-lumii-care-l-a-alungat-din-cetate-interviu-cu-vladica-macarie-in-familia-ortodoxa-prin-faptul-ca-il-strangi-pe-om-la-inima-ta-ii-a/#more-108664

    Este reconfortant sa aflu ca Mitropolitul Bartolomeu a lasat in urma un discipol vrednic de el.

    “Prin aceste revoluţii socio-culturale, omul s-a îndepărtat de Izvorul vieţii, implicit de credinţă.”

    PS Episcop Macarie Dragoi in satul sau natal Spermezeu, jud Bistrita Nasaud
    https://www.youtube.com/watch?v=b2TljaJXiHw

  2. Pingback: “Sa fii prezent si cu sufletul in viata ta”: Parintele Pantelimon Șușnea despre LIBERTATI, INGRADIRI si DEPENDENTE, COMPROMISURI si (NE)IMPLINIRE, FRUMUSETE si (IN)SENSIBILITATE. Lucrarea seducatoare si inteligenta a Raului, COSTURILE ASCUNS
  3. Pingback: Cuvant marturisitor al PS MACARIE la hramul Manastirii DOBRIC (audio + text): “VREMURILE SUNT FOARTE GRELE şi devin din ce în ce mai grele, însă în aceste vremuri trebuie să mărturisim. BISERICA ESTE UNA, NU POT FI MAI MULTE! În Biserica Ort
  4. Pingback: Părintele Episcop MACARIE despre SFANTA EUFIMIA, marturisirea credintei, casatoriile homosexuale si cele mixte si PROVOCARILE DE AZI ALE BISERICII: sectarism, secularism, sincretism (VIDEO, tabara ASCOR Cluj de la Ghelari) | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: MESAJUL PREASFINTITULUI MACARIE, Episcopul Europei de Nord, pentru POSTUL CRACIUNULUI. Chemare la apropierea de inocenta copilariei, intr-o lume din ce in ce mai dezumanizata, pentru a ramane sensibili la Taina Intruparii (AUDIO) | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: PREASFINȚITUL MACARIE, Episcopul Europei de Nord despre NEVOIA VITALĂ a unor COMUNITĂȚI DUHOVNICEȘTI VII, în care “creştinii trebuie să fie deplin angajaţi în viaţa în Hristos, NU DOAR SĂ SOCIALIZEZE superficial”. “PAROHIA t
  7. Pingback: “Unde sunt dragostea și unitatea dintre noi? Mai știm noi să ne ascultăm unul pe altul?” Părintele episcop MACARIE despre IADUL LIPSEI DE IUBIRE în care trăim și noi, creștinii, contaminați de DUHUL LUMII. “Mulți vorbesc astă
  8. Pingback: CUI DĂM VIAȚA NOASTRĂ? † Părintele Episcop Macarie - PASTORALĂ RĂSCOLITOARE ȘI PROVOCATOARE, atingând multe probleme de dureroasă actualitate, la ÎNVIEREA DOMNULUI (audio, text): "Trăim vremuri de restriște pentru creștini. Există o p
  9. Pingback: CUI DĂM VIAȚA NOASTRĂ? † Părintele Episcop Macarie - PASTORALĂ de Înviere RĂSCOLITOARE ȘI PROVOCATOARE, atingând multe probleme de dureroasă actualitate: "Trăim vremuri de restriște pentru creștini. Există o prigoană, deocamdată în
  10. Pingback: “SĂ LUCRĂM LA DRAGOSTEA DINTRE NOI!”- Preasfințitul MACARIE al Europei de Nord: “Gândim și ne comportăm ca omul postmodern egocentric. Ca și cum am fi PE CONT PROPRIU. FIECARE CU TREABA LUI. Chiar și atunci când suntem în biser
  11. Pingback: Marturia impresionanta a PARINTELUI ARSENIE MUSCALU despre “firescul sfinteniei” CUVIOSULUI SOFIAN BOGHIU: “Am vazut un om in care viaza Dumnezeu, un om plamadit intr-o alta lume” (VIDEO, TEXT) | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: “SIMTIREA IUBIRII ESTE CEA CARE NE INVIAZA. Iubirea lui Dumnezeu are aceasta putere de a invia. Fara iubire suntem morți. IADUL ESTE INCAPACITATEA OMULUI DE A IUBI SI LIPSA IUBIRII”. (Omilia Parintelui Pantelimon de la Gabud despre INTALNIREA
  13. Pingback: ODIHNIREA FRATELUI – PRIMIREA LUI HRISTOS. Cuvantul de la Nicula al Protos. SIMEON PINTEA despre SINGURATATEA OAMENILOR “DIN TUMULTUL LUMII” DE AZI, nevoia de rabdare si disponibilitate de “A ASCULTA SUFLETUL IMPOVARAT, pentru ca n
  14. Pingback: PĂRINTELE EPISCOP MACARIE - MÂNGAIERE ȘI ÎNTĂRIRE pentru cei care se simt claustrați, singuri, zdrobiți, înfricoșați: "Chiar dacă ți-e greu, chiar dacă te simți zdrobit, nu ești singur, frate drag, nu ești singură, surioară scumpă.
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate