BISERICA PĂCĂTOȘILOR. “Dacă primim poruncile în afara iubirii Lui părinteşti, atunci Biserica se devalorizează şi ajunge un sistem”. ADEVĂRUL ŞI DRAGOSTEA sau “MÂNA” ASPRĂ ŞI “MÂNA” MÂNGÂIETOARE A ACELUIAŞI DUMNEZEU

26-01-2017 Sublinieri

21200004

Arhim. Varnava Iankos:

Biserica păcătoşilor

Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă.

Aceia care cred că sunt bine nu au nevoie de doctor. De doctor au nevoie cei bolnavi, aşa cum şi cei păcătoşi au nevoie de tămăduitor, adică de Hristos. Aceasta ne spune însuşi Domnul nostru în pericopa evanghelică de la Matei 9,9-13. El nu a venit să cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Nu a venit să-i îndreptăţească şi să-i recompenseze pe cei drepţi, ci a venit să-i cheme pe păcătoşi la pocăinţă.

Aceasta este purtarea (ethosul1) lui Hristos, acesta este ethosul Bisericii noastre, aceasta este rânduiala morală în Biserica noastră şi nicidecum alta. În Biserică nu vin cei curaţi si cei drepţi, nu este doar spaţiul drepţilor, ci este şi spaţiul celor decăzuţi, al celor ce-şi recunosc boala şi cer tămăduire!

Coexistenţa ambelor categorii creează totuşi o contradicţie. Pe de-o parte se spune că Biserica, Hristos, este pentru cei păcătoşi, dar în acelaşi timp vedem că se face o delimitare prin legi şi porunci, care-i evidenţiază pe cei drepţi. Pe aceştia îi laudă Biserica zilnic în cultul ei.

Aceasta pare descurajant şi, la o primă vedere, după cum am spus, contradictoriu. Pe de-o parte cuvântul pare să se vădească a fi slobod, cu lărgime, iar pe de alta să pună hotare care ne limitează! Aceasta este o realitate, aparentă însă. În esenţă lucrurile sunt cu totul diferite decât par.

Ne simţim contradictoriu pentru că nu privim în esenţă. Esenţa nu este construirea eului nostru pe un plan moral superior în mod separat de relaţia noastră cu Hristos, ci restaurarea relaţiei noastre cu Hristos. Parcursul nostru pentru mântuire şi tămăduire este să ne aflăm locul în Trupul lui Hristos. Să ne găsim relaţia noastră cu Hristos, adică să ne hrănim din harul Lui, să ne hrănim din dragostea Lui.

dsc_0694_copyDacă aceasta va deveni orientarea noastră, atunci de bună voie vom urmări să păzim relaţia noastră de Dumnezeu doritoare, care este tămăduirea, echilibrul şi odihna noastră. Vom căuta să aflăm modurile, căile care conduc la aceasta, dar în acelaşi timp şi pricinile care ne îndepărtează de ea.

Însă, întrucât nu avem maturitate, Hristos ne-a arătat această cale. Poruncile Sale nu sunt conţinutul, ci modul, calea de a rămâne în legătură, modul de a întâlni şi de a gusta această relaţie.

Dacă, prin urmare, primim poruncile Lui în afara acestui duh, în afara raportării noastre la Hristos, dacă primim poruncile în afara iubirii Lui părinteşti, atunci Biserica se devalorizează şi ajunge un sistem, fie el chiar cel mai desăvârşit sistem.

Chiar dacă am adopta cel mai moral sistem, dacă acesta nu ne conduce la dragostea de Dumnezeu şi la o legătură cu Hristos, este sărac, este, desigur, lipsit de folos, şi poate mai nefolositor decât toate sistemele păcătoase ale lumii pentru că, deşi făgăduieşte o relaţie, nu o oferă.

Pocăinţa şi zdrobirea nu sunt doar o întristare pentru dezastrul nostru personal, care reprezintă simptomul, indiciul. Esenţa, pricina – şi aceasta este pocăinţa noastră -, se găseşte în faptul că ne-am despărţit de trupul lui Hristos.

Pe cât este omul de izolat în păcatul său, tot atât de izolat este şi în virtutea sa, care este în-străinată de Hristos. Însă, el astfel se condamnă pe sine. Desigur că este chinuită conştiinţa lui pentru că nu s-a orientat acolo unde este pricina mântuirii lui, unde este crucea lui Hristos.

Îl putem huli pe Hristos atât în afara Bisericii, păcătuind în chip vădit, cât şi în Biserică, păcătuind prin virtutea noastră deoarece nu am săvârşit această deschidere faţă de Dragostea lui Hristos. În acest fel ne biciuim pe noi înşine. Totuşi, nu ne pedepseşte Hristos, ci însăşi starea noastră, şi pentru aceasta nu avem bucurie, nu avem libertate. În cele din urmă, tot parcursul vieţii noastre este constituit din motive şi prilejuri ca să se dovedească prin Dragostea lui Dumnezeu dezastrul nostru personal, căderea noastră personală, nefericirea şi tragismul nostru interior. Nu ca să rămânem într-acestea, ci ca să ne întoarcem către Hristos.

În cadrul vieţii duhovniceşti, în toate manifestările ei există o contradicţie aparentă. Pe de-o parte Cuvântul lui Hristos se înfăţişează aspru, iar pe de alta iubitor de oameni. Pe de-o parte se pare că trăim în virtute, dar suntem departe de Hristos – deoarece prin lupta noastră duhovnicească ţintim spre îndumnezeirea noastră departe de Hristos -, iar pe de alta se poate să păcătuim, dar, fiind zdrobiţi la inimă, să fim lângă Hristos, pentru că începem să ne demitizăm propriul „eu”, pe care înainte îl divinizasem. Hristos este Acela care ne face dumnezei după har.

În Biserică, aşadar, există două mâini: O mână care ne arată calea, care la exterior pare dureroasă, şi o altă mână care ne mângâie şi ne odihneşte pe acest parcurs urcător. Aceasta recunoaşte căderea noastră, îl recunoaşte pe om, arată îngăduinţă, fără să înceteze să fie adevărată şi să ne arate adevărul. Pe cât de primejdios este conservatorismul care se poate exprima în Biserică printr-o îngustime de minte, la fel de primejdios poate să fie şi liberalismul care nu indică arătarea căii. Acest lucru este datoare să-l facă Biserica dacă este adevărată. Să ne arate calea pe care o avem de parcurs, să ne arate datele noastre reale, să ne dez-amăgească şi în acelaşi timp să ne susţină dându-ne dragoste.

Aşadar, în Biserică o mână arată, iar cealaltă dăruieşte. Ne arată parcursul, dar în acelaşi timp ne dă şi mângâierea. Adevărata mângâiere nu este un drog care ne droghează conştiinţa cu o falsă simţire a vieţii. Adevărata mângâiere ne dă ceea ce ne arată cine suntem cu adevărat, cât de mult am deviat, dar în acelaşi timp ne mângâie că există nădejde pentru că Dumnezeu ne iubeşte. Aceasta se întâmplă în toate relaţiile noastre. Nu poţi să fii iubitor dacă nu eşti adevărat şi invers.

Când fărâmiţăm, sistematizăm şi îmbucătăţim dragostea şi adevărul, atunci toate sunt o minciună, pentru că toate cele dumnezeieşti constituie împreună o unitate. Unitatea este adevărată dacă este unitatea Trupului lui Hristos şi dacă raportarea noastră nu este [la] propria noastră filosofie sau teorie, ci [la] Hristos.

Hristos ne face sfinţi, adică ne face oameni. Pentru că dacă nu eşti om, nu devii nici sfânt. Este mincinoasă sfinţenia ta. Dacă mărturiseşti şi dovedeşti adevărata ta stare, păcătoşenia ta, dar în acelaşi timp şi adevărul înlăuntrul tău, adică dorirea după adevăr şi după Dumnezeu, această contradicţie este izbăvitoare, liberatoare. Te smereşte, dar îţi dă şi mângâiere, pentru că te încrezi în dragostea lui Dumnezeu, care te eliberează.

Acest fel de a fi (ethosul) creează conştiinţa noastră, şi această conştiinţă creează felul de a fi (ethosul), astfel încât să putem trăi odihniţi, fie că ne bucurăm, fie că ne întristăm. Fie că trăim în păcat, fie că ne pocăim. Toate acestea vădesc un alt mod de a fi, o altă posibilitate, care se exprimă în cuvintele lui Hristos, „nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” şi N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”. Răsturnarea oricărui sistem, conservator sau liberal, şi răsturnarea oricărei măsuri a [dreptăţii] omeneşti este susţinută pe arătarea dragostei lui Dumnezeu!

1 Cuvânt deseori folosit în această carte, care semnifică purtarea şi felul de a fi specific unei persoane sau unei comunităţi. Astfel, ethosul creştin, spre pildă, presupune un fel caracteristic de comportament şi de cugetare, care este şi semnul distinctiv al apartenenţei unei anumite persoane la Biserică (n.tr.).

(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)

13613158_1092326927528950_7222423726607894700_o

Legaturi:

(…) AM SCRIS ACESTE RÂNDURI CA SĂ NE FERIM DE ACEASTĂ ISPITĂ şi de ACEST PĂCAT FUNDAMENTAL AL VREMII NOASTRE: de a numi Ortodoxie ceea ce nu este Ortodoxie, chiar dacă are înfăţişarea ei. Căci se vădeşte în ea lipsa şi a intenţiei şi a puterii de a scoate sufletul afară din Sodoma acestei lumi.

Cine nu se duce la Biserică pentru a afla şi lucra lepădarea de sine şi unirea cu Hristos nu va afla nici Ortodoxia. Dar va afla, din păcate, o „ortodoxie” care îl poate amăgi şi adormi duhovniceşte cu totul… Căci lumea, cu potopul ei de răutăţi, te poate pune pe gânduri… Dar falsa ortodoxie îţi poate amorţi pe veci orice nelinişte bună a sufletului.

Foarte putini Il cauta pe Dumnezeu pentru El Insusi, dorind cu sinceritate si umilinta numai sa-L asculte si sa-I slujeasca, sa se pocaiasca de rautati, sa-si schimbe viata din temelii, sa omoare in ei omul cel vechi al patimilor, dar si mai mult, si mai greu: sa se lepede de ei insisi, de prejudecatile, de visele, de ambitiile, de gandirea si de voia lor! In locul aplecarii prioritare catre “omul cel tainic al inimii” si al anevoioasei si indelungii lupte cu duhurile care ne vrajmasesc dinlauntrul nostru, multi ne aruncam cu usurinta si ne irosim energiile exclusiv inspre lucrari exterioare, in cautarea febrila a satisfactiilor si a succeselor “duhovnicesti”, a rezultatelor palpabile si imediate. Cum spuneam si altadata, primejdiile care decurg de aici nu sunt mici, ele putand merge pana la expunerea la cele mai grosolane inselari diavolesti si pana la construirea unui “dumnezeu” propriu si unei Evanghelii “usoare”, dupa chipul si asemanarea noastra. Printr-un astfel de proces ia nastere si ceea ce se cheama “ideologizarea” credintei, transformarea ortodoxiei in ortodoxism, adica in ceva injugat la cele ale lumii acesteia care se termina cu mormantul.

Asa ceva se intampla atunci cand Dumnezeu si toate cele sfinte sunt dez-duhovnicite, de-vitalizate, de-personalizate si folosite numai ca referinte abstracte intemeietoare, atunci cand Dumnezeu, Biserica, Sfintii sau duhovnicii devin numai niste “efigii” cultivate ritualistic, niste “mituri” legitimante, niste “etichete” sau “insigne” sacre pe care ni le lipim de frunte sau ni le agatam in pieipt ca sa (ne) amagim ca “avem binecuvantarea” Lor si ca sa ne putem afirma, sub acoperirea lor, propriile agende, omenesti.

 

***

***

De acelasi autor:


Categorii

Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Preot Varnava Iankos

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “BISERICA PĂCĂTOȘILOR. “Dacă primim poruncile în afara iubirii Lui părinteşti, atunci Biserica se devalorizează şi ajunge un sistem”. ADEVĂRUL ŞI DRAGOSTEA sau “MÂNA” ASPRĂ ŞI “MÂNA” MÂNGÂIETOARE A ACELUIAŞI DUMNEZEU

  1. Pingback: PARABOLA PĂRINTELUI MILOSTIV: “Dacă omul nu se încredinţează de iubirea părintească a lui Dumnezeu, nu se poate lupta duhovniceşte” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: DUMINICA LUI ZAHEU. “Ne petrecem mare parte din viaţă în înşelare, necunoscând că suntem de fapt mici, lipsiţi, păcătoşi înaintea Lui”/ TÂNJIREA DUPĂ DOMNUL și URMAREA SA FĂRĂ AMÂNARE: „Coboară-te degrabă!” | Cuvântul
  3. Pingback: TÂLCUIREA PILDEI FIULUI RISIPITOR – PĂRINTELE VARNAVA IANKOS (conferință video subtitrată). ESENȚA PĂCATULUI – AUTONOMIZAREA ȘI DEGRADAREA RELAȚIEI. “Dacă omul nu iubește și nu trăiește durere în viața lui, nu-L va găsi
  4. Pingback: “Vrei să mântuiești un alt om care trăieşte în păcat? OFERĂ-I UN MOD DE A NĂDĂJDUI. Să creadă că poate să facă ceva bun şi că are ceva bun înlăuntrul său”. CUM SA CREĂM PREMISELE LUCRĂRII LUI DUMNEZEU CU NOI? | Cuvântul
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate