ORTODOXIE SAU ORTODOXISM? Viata sau Ideologie? Hristos sau Baraba? Silire sau libertate? Sau despre altfel de “tarini”, “boi” si “femei” (cf. Luca 14)
Vezi si:
Tema IDEOLOGIZARII credintei si a INSTRUMENTALIZARII ei pentru a sluji agende de alta natura (politica, sociala, economica, [para?]militara, culturala, de notorietate si de putere, de succes si de castig de orice fel in lumea aceasta sau, pur si simplu, a unor patimi, ambitii si himere personale/de grup) revine mereu si mereu in actualitate, la fel ca si cea a justificarii folosirii fortei/violentei, imoralitatii sau, mai larg, a oricarui mijloc pentru atingerea unor scopuri presupus nobile.
Dilema: Barabas sau Iisus?, optiunea intre revolutia “sabiei” (sau a oricarei arme lumesti) si revolutia Duhului si a Crucii, a rastignirii de sine revine si ea, in forme noi, provocata de tot mai numeroasele denaturari si patologizari ale discursului ortodox in spatiul public, astfel incat ne determina sa repunem pe tapet raportul dintre noi termeni pe care multi dintre noi ii confundam: Ortodoxie sau Ortodoxism? Este ortodoxia un sistem sau o doctrina care lupta pe arena lumii cu alte sisteme? Prin raportare la ce sau la Cine se defineste in primul rand Ortodoxia? Si nu doar in teorie, ci in chiar modul nostru de a o trai cotidian si de a o marturisi…
Cu alte cuvinte: ce fel de Ortodoxie intelegem, asumam si practicam noi, oare una care nu se poate prezenta pe sine decat in permanenta, infierbantata, incordata si furtunoasa opozitie, dar una tot galagioasa, moralista si ideologica, la tot raul moral si ideologic al lumii? Adica, pana la urma, oferim doar un alt discurs, foarte mult imbibat de patimile noastre nevindecate, care se situeaza in acelasi plan secular si este exprimat, adesea, in acelasi registru agresiv, triumfalist si vulgar, precum cel al adversarilor nostri? Ce se intampla atunci cand traim EXCLUSIV SI PRIORITAR sub zodia Ortodoxiei “anti-[orice]…”? Unde este aici acea “imparatie care nu este din aceasta lume”, unde este “legea cea noua” adusa de Acel Dumnezeu a Carui dragoste “atat de mare”…. aduce lumii un scandal si o nebunie cum nu s-au mai auzit? Si atunci de ce scandalurile si nebuniile pe care le provoaca sau pe care le afiseaza multi dintre cei care astazi striga public (chemati de… ei insisi) despre Ortodoxie sunt atat de comune, si de firesti, atat de obositoare si de tulburi, atat de… ale lumii, amestecandu-se jalnic in vacarmul si in marasmul general al insanitatii incurabile a lumii de astazi?
Unde mai este de gasit icoana vie si blanda a lui Hristos in mijlocul incrancenarii continue, duse pana la paroxism si la paranoia, de a identifica si a vana necontenit dusmani de toate felurile, absolut in orice si oriunde? Desigur ca acestia exista si ca este indispensabil a purta impotriva lor, in chip binecuvantat, un razboi intru cuvant, dar, oare, aceasta orientare eminamente negativa si polemica, saturata de o multime de exagerari, plecata lesne spre zvonistica, barfa, spre inchipuiri si banuieli spaimoase, sa ne fie chiar singurul sau principalul mod de definire, de afirmare si de manifestare a credintei? Daca, prin absurd, nu am mai avea dusmani si nici teme pentru care sa militam cu indarjire sticloasa, oare in ce fel ne-am mai putea “marturisi” unii dintre noi crezurile? Sau nu cumva si in Rai ne vom plictisi daca nu vom avea, subit, pe cine suspecta, condamna si uri, pe cine sa huiduim si sa tragem de barba, si contra cui sa sarim la bataie? Oare pentru asta a venit Hristos in lume si oare aceasta este Evanghelia Sa? De aceea, pentru foarte multi, raiul trebuie numaidecat construit chiar aici, pe pamant, prin biruinta cu orice pret si prin orice mijloace asupra tuturor ticalosilor…
Iar apropo de Evanghelia de duminica trecuta, ne intrebam: cam cate pretexte mult mai subtile si mai perfide decat “tarina”, “boii” sau “femeia” ne serveste astazi vrajmasul, adaptat perfect la “slabiciunile” si la bolile crestinului contemporan, pentru a sta cat mai departe posibil de Cina lui Hristos si de nuntirea tainica a Duhului?
Ocazie cu care, pentru aceasta prima postare de problematizare, readucem in prim-plan, un fragment dintr-un articol mai vechi:
“(…)
Adevarat, adevarat zic voua: Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat din paini si v-ati saturat.
Lucrati nu pentru mancarea cea pieritoare, ci pentru mancarea ce ramane spre viata vesnica si pe care o va da voua Fiul Omului, caci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatal”. (Ioan 6, 26-27)
Omul asadar cauta numai “painea”, adica numai cele pamantesti, vrea sa-si rezolve cat mai bine problemele din aceasta lume, sa aiba succes si confort in aceasta viata, sa scape de necazuri, de nedreptati, de constrangeri si privatiuni. De aceea au dat buzna multimile la Iisus, fiindca, asa cum intelegem din acelasi capitol de la Ioan, voiau sa-L sileasca sa le fie lor rege, acel rege terestru care sa le rezolve “problema painii” si care sa-i si elibereze de sub jugul romanilor. Hristos fugea de ei si de slava lor, ascunzandu-Se in munti si ei nu-L intelegeau de ce e asa “salbatic”; le-a predicat saracia si plansul, le-a binevestit fericirea celor smeriti si blanzi, iar ei tot pentru placerea si intaietatea in aceasta lume alergau; le-a propovaduit lor porunca iubirii si le-a fagaduit Legea cea noua, a Duhului, dar ei tot nu stiau “ai carui Duh” sunt, pana acolo incat si ucenicii Sai scoteau sabia sau voiau sa se pogoare foc din cer peste vrajmasi; a intrat in Ierusalim calare pe manzul asinei si iarasi n-au inteles nimic, ba chiar, in cateva zile, L-au si dat sa fie rastignit, preferandu-l pe zelotul Baraba… care, vezi bine, macar facea ceva concret pentru neamul lor, luptand cu stapanitorii romani!
Tocmai de aceea, in contrast, Antihrist va fi cautat, cerut cu insistenta si va fi pana la capat adorat de mase: pentru ca le va fi lor “regele” visat, regele caruia sa-i predea toata libertatea, dar care, sa le asigure in schimb, painea si circul mult dorite… Acela va fi regele care va savarsi “minunea” pe care Hristos a refuzat-o: de a preface pietrele in paini!
Si din viata “religioasa”, precum arata adesea si Cuviosul Seraphim Rose, omul firesc doreste sa ia, cu precadere, partea cea mai facila si mai exterioara, iar Hristos, daca se poate, sa i se faca lui, sluga, sponsor si chezas al unei fericiri pamantesti. Sau, intr-un chip mai subtil, sa faca din Dumnezeu un nume de fala si un prilej de autosatisfacere a eului si a vointei lor de legitimare a propriilor patimi, adesea foarte ascunse si propriilor ochi.
Foarte putini Il cauta pe Dumnezeu pentru El Insusi, dorind cu sinceritate si umilinta numai sa-L asculte si sa-I slujeasca, sa se pocaiasca de rautati, sa-si schimbe viata din temelii, sa omoare in ei omul cel vechi al patimilor, dar si mai mult, si mai greu: sa se lepede de ei insisi, de prejudecatile, de visele, de ambitiile, de gandirea si de voia lor! In locul aplecarii prioritare catre “omul cel tainic al inimii” si al anevoioasei si indelungii lupte cu duhurile care ne vrajmasesc dinlauntrul nostru, multi ne aruncam cu usurinta si ne irosim energiile exclusiv inspre lucrari exterioare, in cautarea febrila a satisfactiilor si a succeselor “duhovnicesti”, a rezultatelor palpabile si imediate. Cum spuneam si altadata, primejdiile care decurg de aici nu sunt mici, ele putand merge pana la expunerea la cele mai grosolane inselari diavolesti si pana la construirea unui “dumnezeu” propriu si unei Evanghelii “usoare”, dupa chipul si asemanarea noastra. Printr-un astfel de proces ia nastere si ceea ce se cheama “ideologizarea” credintei, transformarea ortodoxiei in ortodoxism, adica in ceva injugat la cele ale lumii acesteia care se termina cu mormantul. Asa ceva se intampla atunci cand Dumnezeu si toate cele sfinte sunt dez-duhovnicite, de-vitalizate, de-personalizate si folosite numai ca referinte abstracte intemeietoare, atunci cand Dumnezeu, Biserica, Sfintii sau duhovnicii devin numai niste “efigii” cultivate ritualistic, niste “mituri” legitimante, niste “etichete” sau “insigne” sacre pe care ni le lipim de frunte sau ni le agatam in piept ca sa (ne) amagim ca “avem binecuvantarea” lor si ca sa ne putem afirma, sub acoperirea lor, propriile agende, omenesti.
Foarte putini inteleg ca Hristos-Domnul, Imparatia Sa si viata intru El reprezinta UNICUL SENS al vietii noastre, iar nu mijlocul sau unealta noastra catre implinirea propriilor scopuri din viata de aici, din societate, etc. Hristos nu poate sa fie transformat in temei ideologic sau intr-un apendice formal pentru o lupta politica sau pentru un scop lumesc, nici instrumentat pentru a gira cu numele Sau cel preasfant o iluzorie imparatie pamanteasca, in spiritul reinviatei rataciri milenariste (hiliaste), din nou foarte la moda astazi. Hristos – Dumnezeul cel Viu nu poate legitima nici lupta pentru “pace”, “fraternitate”, “justitie sociala” sau pentru o “lume noua”, dupa cum nu poate legitima nici razboiul “anti-sistem” dus ca simplu scop in sine sau pentru vreo utopica biruinta pamanteasca ori chiar politica a Ortodoxiei si/sau a neamului.
Ca si cum sensul nostru ar fi eternizarea noastra in aceasta “vale a plangerii” sau chiar luarea in stapanire a acestei lumi. Pentru ca nu avem timp sau dorinta sa-L mai intrebam si pe Dumnezeu in Persoana daca ne da voie sa vorbim in numele Lui, sa-L mai intrebam si pe El care este voia Lui pentru noi, cum anume sa lucram sau sa marturisim pentru El astazi si acum; nici nu ne putem impaca (ne-fatalist, dar smerit si realist) cu proorociile sfintilor, de fapt cu dezlegarea pe care Insusi Tatal, precum este scris, o da astazi celui-rau sa-si dezlantuie rautatile si sa dobandeasca stapanire deplina peste fata pamantului:
“Si socotesc ca e perioada asta, pentru ca astazi, ca niciodata, intr-o masura neintalnita altcandva in istoria omenirii, raul se dezlantuie fatis si in toate aspectele lui si poate isi arata fete pe care noi nu le cunosteam ca putea sa le aiba. Si socotesc ca se poate acest lucru numai fiindca Dumnezeu Cuvantul a zis: “Cel ce nedreptateste, mai nedreptatească. Cel ce se spurca, mai spurce“. Socotesc ca Hristos a putut fi prins in gradina Ghetsimani numai fiindca a spus cuvantul: “Dar acesta este ceasul vostru si puterea intunericului“. Daca Cuvantul lui Dumnezeu nu ar fi zis asta, ar fi fost total cu neputinta sa Il prinda. Stim cel putin un moment in viata lui Hristos cand au fost trimisi ofiteri sa Il aresteze si n-au putut, fiindca, au zis dupa aia carturarilor si arhiereilor, ca niciodata om nu a grait ca Acest Om. Si pentru puterea cuvantului Lui, n-au putut sa-L aresteze. Ba si in Ghetsimani, cand a intrebat Domnul: “Pe cine cautati?” si au zis “Pe Iisus Nazarineanul” si le-a raspuns Domnul: “Eu sunt” au cazut “de-andaratelea” si… cazuti puteau sa ramana pana astazi. Asa ca daca Cuvantul lui Dumnezeu da voie si se pronunta, se va putea face acel lucru.
Si daca vedem rautatea dezlantuindu-se in lume este pentru ca Dumnezeu are o Pronie pe care nu o intelegem, o Pronie paradoxala (ba intr-o masura si intelegem ceva) prin care, cinstind libertatea omului – libertate care este poate semnul de capatai al asemanarii omului cu Dumnezeu si Dumnezeu Insusi cinsteste aceasta libertate – gaseste un moment in istorie cand da si raului libertate sa mearga; si sa mearga pana la capat! Dar asta nu inseamna ca raul poate birui [vesnic]… (Parintele Rafail Noica)
Ne este greu sa renuntam la bravada, la ambitii si idei fixe, la semetie, la reveriile unui eroism superficial si utopic si sa ascultam de chemarea Duhului, sau sa intelegem vitejia tainica a smereniei si a plansului (“Prin plans se pogoara in sufletul nostru barbatia cea duhovniceasca si omul se pune mai presus de inspaimantari si de frici”, ne invata Sfintii), nici nu putem sa credem ca biruinta Invierii trece numaidecat prin asumarea esecului pamantesc si a strivirii totale sub povara Crucii. (…)
Cine este Dumnezeu pentru noi, de fapt? Aceasta este intrebarea pe care ne-o provoaca o astfel de Evanghelie. Este El Dumnezeul Cel Viu, prezent si simtit in viata noastra, fara de Care nu putem face nimic? Iubim noi, oare, ceea ce El iubeste? Iubim sa stam de vorba cu El, ne este dor si tanjim dupa gustul si parfumul unei alte lumi si intr-acolo, Sus, ne atintim ochii inimilor?
Sau ne-am lipit adanc inimile de lume si de viata pamanteasca, incat nici macar din credinta, din rugaciune, din mersul la Biserica nu mai putem face o punte dinspre “scarbele vietii” catre frumusetea nepieritoare a Cerului? Mai avem Duminici si Sarbatori cu adevarat, traite intru lumina harului si neintinate de rautatile si uraciunile de zi cu zi? Mai ravnim sa aducem macar un strop din mireasma Imparatiei cerurilor in viata noastra si “să fim înainte de toate cetăţeni ai Ierusalimului Ceresc, Cetatea cea de Sus, către care se îndreaptă toate nevoinţele noastre de creştini, şi numai în al doilea rând membri ai acestei lumi pieritoare“?
«Văzând măreţia zidirii lui Dumnezeu, întrezărim o frântură, deşi neclară şi întunecată, din frumuseţea împărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu, pentru care cu toţii am fost zidiţi. Trebuie să ne aducem aminte mereu că sălaşul nostru este în ceruri; trebuie să ne scuturăm de toate patimile şi grijile deşarte şi meschine care ne ţin legaţi de pământ, de lumea aceasta căzută, care ne împiedică să realizăm ţelul zidirii noastre. Cât de uşor uităm pricina însăşi a existenţei noastre. […] Vremurile de pe urmă au şi sosit; vedem limpede cum se pregăteşte lumea pentru Antihrist. Creştinii vor avea de înfruntat o încercare fără precedent a credinţei şi dragostei lor de Dumnezeu. Vom fi nevoiţi să ne ascundem în pustie – pe meleaguri precum cele de aici. Desigur, până la urmă ne vor găsi chiar şi aici. Scopul ascunderii nu este doar păstrarea vieţii noastre pământeşti, ci acela de a câştiga timp spre a ne întări sufletele pentru încercarea finală. Iar aceasta trebuie să înceapă chiar de acum. Deci să începem cel puţin să ne luptăm cu lanţurile patimilor meschine şi să ţinem minte că adevărata noastră casă nu este aici, ci în ceruri. Să ne croim calea spre patria noastră cea cerească, după cum spunea Sf. Gherman… Ad astera! Ad astera!»
(reluare din: OMUL INTRE INMULTIREA PAINILOR SI A PESTILOR SI IMPUTINAREA CREDINTEI)
***
***
Un cuvânt aici ne cere o judecatã si o întelegere mai adâncã: “Sileste-i sã intre”. Un mare teolog apusean, pe care din veneratie nu-l numesc, tãlmãceste acest cuvânt prin “forteazã-i sã intre”. El socotea la vremea lui cã aflã aici temei în Sfânta Scripturã pentru a forta pe eretici sã intre în Bisericã. Adicã în afarã e silirea, constrângerea, iar înlãuntru se naste convingerea. Acest teolog interpreta Sfânta Evanghelie în chip exclusiv juridic, autoritar, cautionând chiar violenta, care anuleazã vointa, libertatea constiintei, crezul lãuntric, deschizând astfel în istorie calea tragediilor inchizitiei. Si e stiut cã inchizitia s-a îndepãrtat de la Evanghelie, de la Noul Testament, de la Noul Adam, Care “S-a întrupat de la Duhul Sfânt si din Fecioara Maria” si asa S-a fãcut Om; si a poruncit ca întreg lucrul Bisericii în lume sã se împlineascã numai prin puterea Duhului. De aceea Domnul însusi “cu Duhul lui Dumnezeu izgonea si demonii” din oameni (Matei 12; 28), nu cu rugul sau cu sabia.
Contemporan unei astfel de interpretãri apusene, Sfântul Ioan Gurã de Aur spunea: “Cel ce ucide un eretic sãvârseste un pãcat de neiertat”. Si, unanim, Pãrintii rãsãriteni afirmã: “Un lucru nu-l sãvârseste Dumnezeu: Nu-ti impune sã-L iubesti”. Iar Sfântul Ioan Damaschin aduce o nuantã nouã: “În necesitate nu e virtute”. Ceea ce este impus, ca necesar, nu mai e virtute. Dacã folosesti forta, atunci nu mai e virtute. Numai în libertate este virtute; de aceea, adaugã Sfântul Vasile cel Mare: “Dacã i-ai luat virtutii libertatea, i-ai luat esenta”. În tinerete, pe la douãzeci de ani, cugetam si eu: “Doamne, nu mai am nevoie de libertate; am nevoie de mântuire. Vreau, nu vreau, mântuieste-mã!”. Mai târziu mi-am dat seama – o datã mai mult – de taina aceasta a Duhului Sfânt si a libertãtii; numai asa se câstigã virtutea (care înseamnã bãrbãtie; de la latinescul vir, viri – bãrbat).
Existã însã o “silire” pe care o accepti de bunã voie, despre care Sfântul Ioan Scãrarul spune: “Adevãratul crestin e o silire a firii”; si care te învatã sã adaugi mereu: “zel peste zel, râvnã peste râvnã, foc peste foc”. Iar aceasta, plinind cuvântul Mântuitorului, care zice: “Împãrãtia cerurilor se ia prin strãduintã, si cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 1, 12). La Cina Mântuitorului, la dumnezeiasca Euharistie, la împãrtãsirea din viata Fiului lui Dumnezeu, cu “silire”, cu râvna si focul duhului ajungem; cu acel foc care mistuie în noi “spinii patimilor”, ai urii, ai orgoliului, si care ucid comuniunea. Prin acest foc al iubirii sfinte sã întâmpinãm acum venirea Fiului lui Dumnezeu în lume!
(in: Parintele GALERIU: Predica la pilda celor poftiti la cina)
Legaturi:
- Pilda celor poftiti la cina. PARINTELE CALCIU despre CHEMAREA LA NUNTA FIULUI DE IMPARAT si despre HAINA DE NUNTA
- CHEMAREA LUI HRISTOS SI PRIORITATILE NOASTRE
- Parintele Ioan Buliga: CHEMAREA
- Sf. Teofan Zavoratul: De ce suntem alungati de la nunta?
***
- Alexandr Soljenitan: OMUL-FLUVIU, CU O INIMA MARE CAT RUSIA. MECANISMUL GULAGULUI (I)
- In cautarea “mainii calde a lui Dumnezeu”. SOLJENITAN SI CAUZELE PROFUNDE SI ESENTIALE, ALE RAULUI DEVENIT TOTALITAR. De ce reusesc conspiratiile? (II)
*
- Credinta mecanica sau viata crestina ca SIMULACRU
- MIRCEA VULCANESCU: “Primejdia: tradarea Duhului de cei pusi sa-L apere… Crestinismul nu-i o doctrina, ci o viata”
- IN FATA LUI IISUS: Viata launtrica a Duhului vs. falsa Ortodoxie a pietismului si moralismului religios. La ce “folosesc” Sfintele Taine?
- CUM FUGIM DE HRISTOS?
- CATEVA FORME SUBTILE DE INSELARE SI DE PERVERTIRE A CREDINTEI SI A VIETII IN HRISTOS: Pietism, zelotism, intelectualism, hipercriticism
- CUVIOSUL SERAPHIM ROSE IN “JUNGLA ZELOTISMULUI”
- DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI. Pur si simplu actual
- “O ASTFEL DE „CORECTITUDINE” VA PRODUCE MEREU NUMAI SCHISME si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica…”
- FERICITUL SERAPHIM ROSE despre Ortodoxia milei lucratoare si a durerii inimii VS. “super-ortodoxia” celor cu inimile reci si inraite
- CUVIOSUL SERAFIM ROSE – “UN OM AL INIMII”
- TOATA NADEJDEA LA HRISTOS!
- Cuv. Seraphim Rose: “Cerule! Ce se intampla cu oamenii?…” – PUR SI SIMPLU ACTUAL! (I)
- Cuv. Seraphim Rose si lectia esentiala a discernamantului – PUR SI SIMPLU ACTUAL! (II)
- CUM INCEPE INSELAREA SAU IN CE FEL ORICARE DINTRE NOI IL POATE VINDE PE HRISTOS
- DESPRE CUM POT APOSTAZIA INSISI CEI CARE SE CRED LUPTATORI PENTRU “ORTODOXIA ADEVARATA”.
- PARINTELE RAFAIL: Care este sensul adevarat al pocaintei si ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?
- Cu parintele Rafail despre forme, formalism, formare in rugaciune
- Parintele Rafail Noica: “Nu ne dam seama cat traim in inchipuire”
- PARINTELE RAFAIL: Pocainta si nevointa – intre intelegerea eretica si intelegerea dreapta
- Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului
- CUM SA-L MAI (RE)CUNOASTEM PE DUMNEZEU ASA CUM ESTE?
- Suntem convertiti cu adevarat?
- “Du-te, sa-ti fie dupa cum ai crezut!” OARE NOI AVEM CREDINTA?
- Despre pocainta, fatarnicie si indreptatirile legaliste
- WIKILEAKS: echivalentul lui 11 septembrie pentru internet?
Ortodoxie sau Ortodoxism? Pe urmele omului lui Hristos, părintele Rafail Noica, unul dintre puţinii care mai propovăduieşte, de la moartea lui Arsenie Boca, Evanghelia lui Iisus Hristos! Cu tot respectul datorat unui ucenic al Domnului, aş vrea să-i arăt ceva central pentru Bisericile tradiţionale- termenul ortodoxie se referă la credinţa apostolică şi desemnează una dintre caracteristicile de bază, împreună cu catolicitatea, ale credinţei in Iisus Hristos. Termenii nu pot fi insă folosiţi separat, o credinţă, şi prin urmare o biserică ce nu se intemeiază ca şi comunitate pe o credinţă traită catolică, adică ne-separaţionistă,în comuniune cu toţi credincioşii, deschisă până la marginile Pământului, nu poate fi în adevăr, adică dreaptă, ortodoxă, dar nici o credinţă care se vrea dreaptă, în adevăr, dar nu este catolică nu poate fi în adevăr!
Credinţa ori este în adevăr, adică în Hristos, şi atunci este catolică şi apostolică, precum mărturseşte Crezul apostolic si cel niceean, ori nu este credinţă, sau măcar nu este o credinţă conformă cu ceea ce propovăduiau apostolii! A se vedea pentru asta mărturisirile de credinţă ale sfinţilor Părinţi de până la Marea Schismă( separaţie).
Părintele Rafail mărturiseşte însă tot adevărul,cei care nu au acaestă credinţă vie, credinţă care este prin ea însăşi catolică şi ortodoxă, aparţin numai unor închipuiri, iar Biserica Una Sfântă a lui Iisus Hristos se zideşte cu această credinţă, catolică( deschisă tuturor, până la marginile Pământului) şi ortodoxă, adică aflătoare în adevăr, dreaptă, căci nu poate fi cineva catolic sau ortodox, ci numai credincios lui Iisus sau necredincios, iar credinţa în Hristos este catolică şi ortodoxă sau nu este deloc.
Aşadar, să nu uităm perechile ortodoxie-catolicitate, atât de dragi sfinţilor Părinţi, şi să înţelegem şi cealaltă pereche, adică ortodoxism-catolicism.
@alex demeter:
Gresiti, si inca mult, adica… total.
Termenul de catolicitate nu are nimic de-a face cu Vaticanul sau catolicismul. O arata, istoric si dogmatic, teologul francez (convertit de la papism la ortodoxie) J-Cl Larchet, aici:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/01/20/sfantul-maxim-marturisitorul-si-raportarea-la-tezele-catolicismului-revelatiile-unei-carti-ale-teologului-francez-jean-claude-larchet/
Iar parintele Rafail Noica spune foarte clar despre catolicism aici:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/06/23/parintele-rafail-noica-filioque-este-culmea-ratacirilor-intr-un-singur-cuvant/
Termenul nefericit pe care-l aduceţi în discuţie, creând de fapt polemică, adică cel de ‘papism’, este înafara vocabularului unor teologi sau creştini care se respectă, aşa că nu voi participa la…’polemică’!
Mergeţi la cea de a II epistolă catolică ( acesta este termenul consacrat în Biserica primară, din limba Greacă koine, cel derivat din limba Slavonă este mult mai recent, adică sobornost)a lui Petru şi citiţi despre mărturisirea şi proorocia acestui Apostol despre cei ce au aceeaşi credinţă cu el, adică credinţa catolică şi implicit ortodoxă.
Dacă nici de Apostoli nu ascultă cineva, de cine ar putea asculta în Biserică?
Mulţumesc pentru recomandări.
@alex demeter:
Dvs ce apartenenta aveti, pana la urma, si, in afara de teoriile personale, ce repere mai aveti? Tocmai ce v-am dat un material in care aveti explicat, istoric si dogmatic, ce inseamna termenul de catolicitate. Papism este un termen legat de o realitate: suprematia Papei in catolicism.
Si neoprotestantii citeaza din Scripturi, asta nu inseamna ca le si stiu. Esentiala este PREDANIA, invatatura Sfintilor Parinti, pentru ca traditia a pre-existat Scripturilor existente in scris.
O precizare, poate stiuta de multi, in legatura cu catolicitatea: termenul in sine s-ar traduce cel mai corect prin “total” si are sensuri multiple, dar unul foarte des invocat de Parintii primari, anume de (Biserica sau credinta) “deplina, integra”. Asta o dovedeste si folosirea lui in vremea post apostolica cu sensul “nestirbita”, adica ortodoxa, fara devieri si lipsuri.
Iar episola Sf. Petru este mai degraba soborniceasca decat universala, adica se adreseaza tuturor credinciosilor, nu se refera la faptul ca exprima toata invatatura de credinta, ca e deplina (nici n-ar putea fi astfel o simpla epistola).
Dincolo de terminologie, am putea prinde fara gres sensurile, dar, pt ca mintea oamenilor e aplecata spre greseala, e bine sa se faca astfel de distinctii.
Am scris poate se folosesc unii, nu in spirit de polemica.
Biserica ortodoxa este si catolica, avand caracter de universalitate. Cultul catolic, chiar daca este denumit astfel, nu inseamna ca are si insusirile respective. Cultului catolic ii lipseste oricum atributul de “ortodox”, intrucat a iesit din Adevar, atunci cand a deviat de la adevarul de credinta (Crezul) stabilit de Crezul apostolic si cel niceean, de care pomeneste Alex Demeter (adica prin: Duhul purcede si de la Fiul – cand in Sfintele Evanghelie Mantuitorul spune:
“Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu Il voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine.” (Ioan 15:26)
si cand au facut o serie de schimbari (botezul prin stropire, celibatul obligatoriu la clerici, privarea mirenilor de la impartasirea din Potir, barbieritul clericilor), si atunci cand cei care au hotarat sa se desparta de Biserica UNA (Primara) la Marea Schisma, aruncand cu anateme.
Catolicismul reprezinta o ideologizare in slujba politicului (statul papal avid de putere politica). La fel ortodoxiSMUL, reprezinta ideologizarea credintei ortodoxe, de aici si termenii ortodoxie versus ortodoxism.
Pe langa altele care vadesc faptul ca ce numesc unii “Biserica” Catolica, cum ar fi minunea Luminii Sfinte de la Ierusalim (care se pogoara in ziua sarbatorita de Ortodoxie si nu la data sarbatoririi ei de catre catolici), sau apa sfintita, pe care ortodocsi o si beau, nu doar isi inmoaie degetele, si care la ortodocsi nu se strica, ca efect al lucrarii Duhului Sfant in timpul slujbei de sfintire a acesteia.
Suprematia si mai ales infailibilitatea Papei reprezinta o erezie totala impotriva lui Hristos si a Bisericii Sale, ridicata la rang de dogma, reprezentand uzurparea locului lui Dumnezeu-omul Hristos si o revolta fara precedent impotriva Lui. Se proclama infailibilitarea omului (cand tot omul este pacatos, doar Dumnezeu este fara de pacat), infaibilitate preluata de umanism, unde Dumnezeu este inlocuit de om.
Alex Demeter, cititi cum a fost cu francii, cu Carol cel Mare, care a impus schimbari in Biserica, pentru a se rupe de Imperiul Rasaritean (din motive care nu au nicio legatura cu credinta, ci exclusiv politice, de dominare), cum a fost cu Papa Leon al III-lea care a dat anatema pentru cei ce sustin erezia Filique si papa Ioan al VIII-lea care a condamnat-o. Catolicii de astazi se gasesc sub anatema propriilor papi! Singurul motiv al acceptarii adausului Filique de catre Roma fost unul temporar si lumesc, si nu unul dogmatic, incoronarea lui Henric al II-lea in 1014, conditie pusa de imparat pentru un ritm germanic al slujbei de incoronare (rit care includea Filique).
In loc sa interpreteze Sfintele Evanghelii dupa mintea lor, asa cum fac ereticii protestanti si neoprotestanti, ar fi mai util pentru catolici sa citeasca istoria cultului lor catolic.
Ca o concluzie, atunci cand Patriarhia Romei s-a rupt de Biserica cea UNA, s-a rupt de Trupul lui Hristos, si s-a lipsit de Harul dumnezeiesc, vadit si de faptul ulterior al desprinderii din Catolicism a protestantismului, calvinismului, si a numeroaselor secte.
Stiu o rugaciune de la parintele Cleopa.Dimineata te rogi, spui rugaciunile pe care le stii.Apoi cand iesipe usa ,la treburi, sa spui astfel , facand semnul crucii pe frunte:,,Ma lepad de tine satana de cinstirea ta si de slujirea ta si ma unesc cu Iisus Hristos.
Si mai este rugaciunea : Doamne Iisuse Hristoase ,Fiul lui D-zeu , miluieste-ma pe mine pacatoasa.