PARINTELE SOFIAN in memoria Arhimandritului Roman Braga: “COPILUL BATRAN”, cel plin de bucurie tacuta si de bunatate practica: “Era convins ca noi existam atata cat ajutam pe altii”

Din revista “Familia ortodoxa“, nr.9 (56)/septembrie 2013:

Arhimandritul Roman (Braga): “Parintele Sofian a fost  Batran de cand era copil”

Pe Parintele Sofian l-am intalnit prima data la Seminarul Calugaresc. Era cu sase ani inaintea mea. Il vedeam din cand in cand, stiam ca e fratele Serghie Boghiu. Era foarte cuminte si la locul lui si vesel — n-a fost nici­odata trist, asta era natura lui.

Si sa stiti ca asta e natura omului du­hovnicesc, pentru ca e pacat sa fii trist cand Dumnezeu este cu noi. Nu se poate, triste­tea este un pacat! Asta o spun si eu – poate ca de aia Dumnezeu m-a ajutat sa traiesc asa de lung. Le spun si la surori, si aici am lasat ca un fel de mostenire: surorile sunt vesele in manas­tirea noastra. Nu cred ca Dumnezeu ne-a fa­cut ca sa umblam cu capul in pamant numai. Dumnezeu ne-a facut sa ne bucuram de toata creatia Lui. Suntem in gradina asta mare a lui Dumnezeu, cu atatea planete frumoase si ata­tea stele, si copaci si paduri si flori, si copii fru­mosi — ca sa ne bucuram! Sa ne bucuram duhovniceste, pentru ca tot ce a facut Dumnezeu este bun, iar tristetea este rezultatul pacatu­lui. Postul, chiar si Postul Mare este plin de veselie. Sigur, azi am mancat bine si mancam bine, iar maine postim sa avem Liturghie — dar trebuie sa postim cu veselie. Sa multumim lui Dumnezeu ca avem si o zi in care ne gandim la partile negative ale noastre, dar niciodata sa nu ne pierdem nadejdea in Dumnezeu!

“Nu s-a contrazis niciodata, a fost egal cu el insusi”

Parintele Sofian — si asta e caracteristica lui -, Parintele Sofian nu s-a contrazis niciodata. A fost egal cu el insusi, din copilarie. Era vesel tot timpul, tacut, nu vorbea decat ce trebuie. Aproape ca spuneau ca e mut; toti ceilalti fa­ceau glume proaste, dar Parintele Sofian zam­bea si tacea. Asa a fost pana la sfarsitul vietii. Daca te-ai fi dus la Antim, chiar si cand era batran el statea cu capul in pamant zambea si te asculta. Parintele Sofian nu s-a contrazis.

A fost batran de cand era copil. I se spunea „copilul batran”. Cuminte, curat, tacut, asculta­tor, dar ascultator intr-o limita. Facea tot ce-i spu­neau mai-marii lui. Nu s-a contrazis niciodata, a fost egal cu el insusi. Este dovada unei maturitati duhovnicesti innascute, care n-a capatat-o prin efort, cum facem noi, ci i-a dat-o Dumnezeu prin Duhul Sfant. Este o inspiratie. A fost ascultator, manastirea depindea de el ca administratie, cei­lalti erau numai cu poruncile. Vasile Vasilache nici nu stia ce se intampla la Antim. Parintele Sofian era cu totul: cu masa, cu organizarea, cu relatiile externe, cu tot. Cuviincios in toate, incat a star­nit admiratia atator intelectuali din Universitatea Bucuresti, care au navalit in Antim. Antim a avut o elita de credinciosi: Anton Dumitriu, Alexandru Mironescu, care citeau la strana, erau foarte credin­ciosi – toti intelectuali din Universitatea Bucuresti, veneau datorita Parintelui Sofian.

Mai tarziu a fost evenimentul asta, cu „Rugul Aprins”, in care doi ani de zile a stat acolo Sandu Tudor. Parintele Sofian slujea cu credinta, cu bu­curie. Slujea Liturghia cu bucurie, mare bucu­rie si, in acelasi timp, cu seriozitate. Imi amin­tesc cum l-a repezit odata pe un diacon, profesor de la Teologie, care statea acolo si slujea cu el la Antim, l-a repezit ca vorbea in timpul Liturghiei cu un preot — acolo se gasea sa vorbeasca! Da, ii repezea cu o seriozitate:

„E Liturghie! Aveti timp dupa aia. E Duhul Sfant aici!”.

Era foarte serios, dar in aceiasi timp bun la suflet, foarte bun la su­flet. Asta e o alta caracteristica a lui.

Dupa aceea a doua mare caracteristica, dupa mine, a duhovniciei Parintelui Sofian este ca el era un duhovnic practic, nu meditativ. Sa nu vi-l inchi­puiti acuma pe Parintele Sofian pe un scaunas, fa­cand Rugaciunea inimii. Parintele Sofian era practic: punea mana in buzunar si dadea. De aia umblau cersetorii droaie dupa el. Uneori se repezea intr-insii, pentru ca veneau pana la usa si intrau si-n casa—stii cum sunt tiganii — dar nu refuza pe nimeni.

El era un duhovnic practic. Avea o lista a tu­turor pe care i-a cunoscut: vaduve care stau in pat acasa, nu pot sa vina la biserica, n-au ce sa manance, saraci, in apartamente din Bucuresti — avea adresa, numarul, apartamentul unde stau, tot. Mai ales acuma, dupa Revolutie, cand era staret complet la Antim, singurul, se ducea la instaritii astia de dupa Revolutie, la toti securistii care si-au deschis firme de import-export si de tot felul, si:

„Uite ce! Nu ma intereseaza, eu nu te critic in ziare, cum te critica zi­aristii, de unde ai luat banii si ce-ai facut. Bine ca ai deschis usa, da’ uite lista asta de saraci: apartamentul cutare, numarul cutare”.

Si se uitau si executau. Se ducea la astia toti:

„Nu uita lista asta! N-au ce sa manance – Dumnezeu ti-a dat, da’ nu ti-a dat de­geaba!”.

Erau impresionati, i-a cucerit pe toti. Era o duhovnicie practica a lui. El nu era omul care sa stea cu mainile in san, de aceea l-a iubit si Patriarhul Iustinian enorm- si Teoctist… Si el a avut o influ­enta buna si asupra acestor doi patriarhi.

Iustinian l-a intrebuintat pentru ca era prac­tic:

„Du-te si fa receptia la biserica cutare care a terminat pictura. Du-te pentru proiectul de la Elefterie”.

Il intrebuinta ca profesor la Scoala de Pictura Bizantina de pe langa Patriarhia Romana si acolo, si staret la Antim, si slujitor la Antim, tot timpul. El nu avea timp sa stea undeva sa faca Rugaciunea inimii, ca sa spui ca este un duhovnic contemplativ si un sfant care statea si se ruga tot timpul zi si noapte — nici n-avea timp sa-a termine rugaciunile! Le citea, nu le citea, poate noaptea, Dumnezeu stie!

„Intotdeauna cu zambetul pe buze”

Am dormit la el in camera vreo doua-trei nopti venind din America, pana cand ne-au cazat la blocul ala al Patriarhiei care e acuma camin. Da, el prefera sa dorm la el, si ma lasa in camera, si ma uitam acolo in cartile lui, in cartile de rugaciune. N-avea timp. Venea fulgerator, trecea prin camera si:

„Te deranjez putin, dar n-am timp sa stau, trebuie sa ma duc, ma cheama Patriarhul!”.

Plus de asta, statea la biserica, isi facea timp pentru marturisire pana la 2 noaptea. Asa l-am vazut cand am venit din America.

A fost tacut, vesel, dar de o veselie interi­oara — de aceea era intotdeauna cu zambetul pe buze. Statea si te asculta si zambea. Duhovnicia era intr-insul innascuta, dar el a pus mana, a ajutat unde vedea ca trebuie, a fost un adminis­trator bun si ascultator. Ascultator de doi patri­arhi, care au fost foarte impresionati de el si care au fost influentati de el. Patriarhul Teoctist s-a si spovedit la Parintele Sofian.

Sofian era tacut, dar se bucura de toate. El se bucura de toate. Asa cum spune Santul Pavel:

„Totdeauna sa va bucurati” ^{1 Tesaloniceni 5:16}.

La fel si la inchisoare. La inchisoare, el cu pictura lui si cu cu­nostintele de pictura, impreuna cu Parintele Felix, n-au lucrat asa greu ca noi — cu lopata la roaba si facand diguri zi si noapte, ca bratele Dunarii sa nu inunde, iar vara la agricultura, la sfecla. Comunistii astia au dat cultivarii Balta Brailei si Balta Ialomitei, dar era si Siberia Romaniei acolo, cu cateva zeci de colonei… Am stat doi ani intr-o singura colonie. Initial eu eram mai batran acolo, dar el o venit din Aiud cu Parintele Felix (Dubneac), si ne-am trezit intr-un colt al unui dormitor mare, o baraca mare foarte friguroasa — intr-un colt eram opt calugari. Era o manastire intreaga!

Altceva nu-mi mai amintesc din inchisoare, decat tot asa: veselia lui innascuta, duhovnicia lui tacuta, practica. Ajuta si acolo pe cine putea — daca era un batran care nu putea sa faca ceva, el era singurul care sarea primul ca sa-l ajute.

Asta a fost a Parintelui Sofian: sa ajuti pe ci­neva, pentru ca el era convins ca noi existam atata cat ajutam pe altii. Cat facem pentru noi, noi nu existam, nu traim.Viata crestinului este „Ce pot sa fac pentru tine?”. Poate ca ai nevoie de ceva, poate pot ajuta pe cineva! Asta dadea sens vietii Parintelui. Atata timp cat faci si faci caz de tine insuti:

”Da, dar eu? Da’ ce, eu n-am fost ..? Eu! Al meu! Asta eu l-am facut! Daca nu eram eu…”.

Daca tot asa spui, nu existi ca persoana, existi ca individ. Ori individul in greceste este atomos — cu­vantul insemneaza izolare completa; de aici vine atom. Cand esti in comunitate, traiesti in comunitate, si ai nevoie de altii si te ajuti unul cu altul, in dragostea asta practica, atunci esti o persoana. Deci viata crestina are sens atata timp cat faci ceva pentru altul. Ori Parintele Sofian asta a fost. Nu s-a gandit la el niciodata.

Material realizat de Ieromonahul Teofan (Popescu)

Legaturi:

Vezi si: