Părintele Zaharia Zaharou despre GREUTATEA MÂNTUIRII, “ȘTIINȚA DOBÂNDIRII HARULUI”, viața creștinului ca o necontenită CONVERTIRE și CUM TREBUIE AJUTAȚI CEI AFLAȚI SUB CERCETAREA PRIMULUI HAR: “Ceea ce ne ține şi ne dă viață este simţirea vie a lui Dumnezeu în inimile noastre, în trupurile noastre”
Continuare de la:
***
Vedeti si:
- “ADU-TI AMINTE DE DRAGOSTEA CEA DINTAI” – Parintele Zaharia despre “AVENTURA” CREDINTEI si ETAPELE LUCRARII LUI DUMNEZEU cu noi si in noi (I)
- “Adu-ti aminte de dragostea cea dintai” (II) – Parintele Zaharia despre DEZNADEJDEA HARICA, “TRANSFORMATORUL DUHOVNICESC” al starilor psihologice si LUPTA de a-L pune pe DUMNEZEU MAI PRESUS DE TOATE
***
Întrebări şi răspunsuri
Intrebarea 1: Trăim într-o lume modernă în America, alături de protestanţi evanghelici care dau o mare însemnătate convertirii – de obicei o convertire sentimentală – şi mă întreb în ce măsură se deosebeşte aceasta de modul cum înţelegeţi dumneavoastră întâia cercetare a harului. Oare noi ortodocşii subliniem îndeajuns faptul că oamenii au nevoie de această cercetare?
Răspuns: Unii dintre sfinţii mai apropiaţi epocii noastre, precum Sfântul Serafim de Sarov şi Sfântul Siluan, ne aduc mereu aminte că scopul vieţii omului este dobândirea Duhului Sfânt. Singura ştiinţă pe care se cuvine să o cercetăm necontenit în această viaţă şi să ne-o însuşim cu toţii este ştiinţa dobândirii harului.
Cât despre convertire, cred că întreaga Scriptură, atât Vechiul cât şi Noul Testament, ne cheamă să ne întoarcem la Dumnezeu şi să ne convertim inimile. Iar această convertire nu este, cum cred unii, ceva care s-a petrecut odată şi rămâne pentru totdeauna. Este vorba despre o convertire dinamică, un proces ce trebuie susţinut. Mântuirea nu este rodul unei credinţe intelectuale, nici al unei convertiri spectaculoase şi nici al faptelor noastre. Ceea ce ne ține şi ne dă viață este simţirea vie a lui Dumnezeu în inimile noastre, în trupurile noastre. De aceea în Vechiul Testament se pune întrebarea: „Ce este omul?” Iar răspunsul este dat în Pilde: omul este o inimă cu o simţire dumnezeiască şi duhovnicească, adică cineva care poartă în inima sa urmele energiei dumnezeieşti, urmele prezenţei lui Dumnezeu, ale lucrării harului.
Nu trebuie să ne temem a folosi aceiaşi termeni pe care îi întrebuinţează şi protestanţii. Ei spun că sunt evanghelici – noi suntem şi mai „evanghelici”, pentru că ei iau în considerare numai unul din aspectele convertirii. În Biserica noastră avem o atât de mare bogăţie a vieţii şi o tradiţie neîntreruptă din vremea lui Hristos până în zilele noastre, pe care nicio altă biserică nu poate pretinde că le are. Aceasta o mărturisesc chiar preoţii anglicani care vin în vizită la noi la mănăstire. Adeseori îi auzim spunând: „Voi, ortodocşii, sunteţi singurii care aţi păstrat neschimbată tradiţia”. Într-adevăr, avem această tradiţie de care nu suntem însă pe deplin conştienţi şi pe care nu ştim s-o preţuim cum se cuvine. Dacă cercetăm istoria Bisericii, teologia şi viaţa ei liturgică, precum şi duhul nevoinţei ascetice, în toate vedem această tradiţie neîntreruptă de-a lungul veacurilor. Dar cu protestanţii trebuie întotdeauna să vorbim cu smerenie, recunoscând părţile bune ale credinţei lor şi încercând cu blândeţe să subliniem laturile care le lipsesc. Însă trebuie să vorbim în aşa fel încât ei să se simtă respectaţi, cinstiţi, pentru a-i insufla să asculte ce avem de spus.
Întrebarea 2: Care este învăţătura Părintelui Sofronie despre mântuirea oamenilor în general? Se spune în Evanghelie: ”Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află”. Contemplăm zidirea omului şi măreţia gândului lui Dumnezeu de a-l mântui pe om pentru veşnicie. Cum se împacă acestea cu faptul că puţini află calea cea îngustă care duce la viaţă? Versetul pe care l-am citat ne spune oare că puțini se vor mântui şi mulţi se vor pierde? Iar dacă este aşa, atunci cum se potriveşte aceasta cu măreţia gândului lui Dumnezeu pentru om?
Răspuns: Dacă vă spun ce credea Părintele Sofronie despre aceasta, probabil că vă va duce la deznădejde, aşa cum şi pe mine mă duce uneori la deznădejde. El mărturiseşte că a trăi creştineşte este cu neputinţă, creştineşte se poate numai muri. Aceeaşi idee o întâlnim şi la Sfântul Apostol Pavel care spunea că moare în fiecare zi pentru ca Hristos să rămână viu înlăuntrul său. De asemenea, Părintele obişnuia să-l citeze pe Sfântul Siluan care zicea: „Dacă nu ne iubim vrăjmaşii, suntem încă departe de duhul mântuirii“. Aceste cuvinte nu sunt deloc uşor de purtat, dar ele sunt foarte adevărate: ca şi creştini nu putem trăi în această lume, putem numai să murim. Dar tocmai aceasta şi încercam să facem în fiecare zi, până la ultima noastră suflare: să păzim poruncile, să „gustăm” puţină moarte în nevoinţa noastră de a le împlini. Sfântul Apostol Petru spune:
Dacă noi suntem casa lui Dumnezeu, nu vom scăpa de această judecată, ci neapărat vom trece prin grele ispite. Insă, precum adevereşte acelaşi Apostol, atunci când trecem prin focul ispitelor, aceasta nu este ca să pierim, ci pentru ca Duhul slavei lui Dumnezeu să Se poată odihni peste noi.
Vă voi spune acum şi ceva mai încurajator. Este adevărat că prin darul desăvârşit al lui Dumnezeu întreaga viaţă a Fiului Său, adică judecata care a avut loc în viaţa Fiului Său, ar trebui să se repete în propria noastră viaţă. Dar chiar dacă primim de la Dumnezeu numai un mic dar, întrebuinţându-l cu înţelepciune, acesta ne va uni cu Trupul Bisericii şi cu Capul Trupului, adică cu Hristos. În acest chip, vom deveni părtaşi întâi ai vieţii Capului Trupului şi apoi ai darurilor mădularelor puternice ale Trupului lui Hristos, care sunt sfinţii. Aşadar, oricât de mic ar fi darul nostru, dacă îl păstrăm şi îl ocrotim, Dumnezeu ne va pune „credincioşi [stăpâni] peste multe“. Dacă păstrăm cu sfinţenie ceea ce este puţin, Dumnezeu ne va covârşi cu darurile Lui cele bogate. Prin micul nostru dar ne vom împărtăşi de marile daruri ale sfinţilor. De aceea se cuvine ca în tot ceea ce facem să adăugăm o fărâmă de iubire. Atunci când vorbim despre ceva sau despre cineva, să adăugăm un strop de dragoste, să fim mărinimoşi, vorbind frumos despre fratele nostru, chiar mai mult decât este el vrednic. La fel se cuvine să facem şi atunci când ne gândim la ceva sau la cineva: să nu uităm să adăugăm acea fărâmă de iubire. Aşadar, dacă în tot ce facem, în tot ce spunem şi în tot ce gândim adăugăm o fărâmă de dragoste, atunci, treptat, vom moşteni marea dragoste care se revarsă din Crucea şi Învierea lui Hristos. Cred că în felul acesta putem tâlcui cuvintele Domnului:
“Cel ce este credincios peste puţine, peste multe va fi pus”.
Intrebarea 3: Care este învăţătura Părintelui Sofronie despre hinduism şi despre budism, precum şi despre milioanele de oameni care nu cunosc credinţa creştină?
Răspuns: Părintele a trăit această înşelare pe propria-i „piele”! Timp de şapte sau opt ani el a practicat aceste credinţe orientale – cădere pentru care s-a tânguit mai târziu cu nemângâiat plâns de pocăinţă. A înţeles că a urma această cale înseamnă sinucidere în planul veşniciei şi a scris despre aceasta în nenumărate rânduri. El aflase Veşnicia Absolută în Dumnezeul Personal, în Hristos Care a spus: „Eu sunt Cel ce sunt”. Aceste credinţe, chiar în latura lor cea mai bună şi mai nobilă, cuprind numai o mică parte de adevăr. În unele religii orientale, întemeietorii şi îndrumătorii lor duhovniceşti sunt cinstiţi pentru că i-au învăţat pe oameni să se elibereze de suferinţă. Dar ce însemnătate poate avea aceasta, dacă ne gândim că noi am primit nemăsurat mai mult în Hristos, Care a prefăcut moartea în viață şi ne-a arătat cum să ajungem la desăvârşirea iubirii dumnezeieşti prin suferinţă? Deci, pentru noi, calea nu constă în a fugi de suferinţă, ci, înfruntând fără să păcătuim încercările vieţii acesteia, noi biruim moartea şi intrăm în veşnicie prin puterea dragostei.
Intrebarea 4: Părinte, aţi vorbit despre cât este de important să avem purtarea cuvenită în special în prima perioadă a harului, amintind şi unele din primejdiile acestei perioade. Aţi putea să ne sfătuiţi cum să-i povăţuim duhovniceşte pe cei aflaţi sub îndrumarea noastră?
Răspuns: Atunci când vin la noi oameni care se află în prima perioadă a harului, trebuie să avem grijă să nu tratăm această stare la nivel sufletesc, psihologic; să nu încercăm să le aducem mângâiere sufletească, micşorându-le astfel încordarea duhovnicească. Ar trebui mai degrabă să-i ajutăm să-şi înţeleagă starea, şi dacă putem, chiar să le sporim tensiunea, însă cu discernământ, ca să nu-i vătămăm.
Îmi aduc aminte de un tânăr care se afla în această stare de încordare duhovnicească extremă şi avea un atât de puternic simţământ al deşertăciunii şi zădărniciei lumii acesteia, încât vedea moartea în fiecare lucru. Bunăoară, dacă se uita la un copac, îndată şi-l închipuia veştejit şi căzut la pământ. In toate vedea ameninţarea morţii, gata să nimicească şi să înghită totul. El primise harul pomenirii morţii, de mare preţ pentru omul care s-a întors la Dumnezeu, întrucât îl desprinde de tot lucrul pământesc, de orice alipire faţă de această lume. Întrebuinţat cu dreaptă înţelegere, acest dar îl uneşte pe om cu Duhul lui Dumnezeu, făcându-l de un duh cu El.
Aflându-se, aşadar, în această stare, tânărul a mers la un duhovnic care a încercat cu orice preţ să-i micşoreze tensiunea duhovnicească prin mângâiere sufletească. Cuvintele încurajatoare ale duhovnicului nu l-au convins însă pe tânărul care nu dorea ca această încordare dătătoare de viaţă să ia sfârşit, ci căuta numai calea de a o trăi în chip înţelept şi folositor. Astfel, el s-a adresat Părintelui Sofronie, care auzind cele întâmplate a fost atât de dezamăgit, încât l-a sfătuit pe tânăr să-şi găsească un alt duhovnic. Deşi avea mare respect faţă de toţi duhovnicii şi niciodată n-ar fi încercat să submineze autoritatea vreunuia dintre ei, Părintele Sofronie a înţeles că a continua să meargă la un duhovnic ce căuta să şteargă orice urmă a acestei binecuvântate tensiuni ar fi însemnat o totală distrugere pentru acel tânăr. La fel, atunci când Domnul era răstignit pe Cruce, iudeii îi strigau: „Coboară-Te de pe cruce şi vom crede”. Dar dacă El S-ar fi pogorât, noi nu am fi fost mântuiţi, moartea n-ar fi fost desfiinţată. Căci în însăşi clipa în care Hristos murea pe Cruce moartea era nimicită şi şuvoiul vieţii se revărsa peste întreg neamul omenesc. Aşadar, nu trebuie să atenuăm sau să micşorăm încordarea duhovnicească în cei aflaţi în prima perioadă a harului, ci mai degrabă să le explicăm că aceasta este o binecuvântare de la Dumnezeu. Pe de altă parte, în acest răstimp trebuie să avem grijă să nu facem lucruri mai presus de puterile noastre, pentru ca nevoinţa fară măsură să nu ne istovească cu totul şi să ne strivească. Aceasta este cu adevărat o mare primejdie, căci dacă un om duhovnicesc se prăbuşeşte, cu anevoie se mai poate ridica, întrema. De aceea trebuie să fim buni iconomi ai propriilor noastre puteri, iar pentru aceasta avem cu toţii nevoie de îndrumare.
Intrebarea 5: Consideraţi că este înţelept să-i prevenim pe catehumeni în legătură cu primejdiile acestei perioade, mai bine să aşteptăm ca ei să fie botezaţi şi apoi să-i povățuim?
Răspuns: Cred că este nevoie de amândouă. In primul rând, este de mare folos să se familiarizeze cu Sfintele Scripturi, cu cuvântul lui Dumnezeu, căci acest cuvânt ne este întotdeauna spre mângâiere şi zidire duhovnicească. Chiar dacă cuvintele lui Dumnezeu sălăşluiesc îmbelşugat în inimile lor şi împărătesc asupra întregii lor fiinţe, aceasta îi ajuta să fie stăpâni pe cugetul şi pe simţurile lor şi va contribui la renaşterea lor duhovnicească. Aceasta este una dintre căi. De asemenea, este foarte important să-i încurajăm pe oameni să nu uite niciodată învăţătura pe care au primit-o in chip nemijlocit de la Dumnezeu. Domnul a săvârşit minuni în viața noastră şi ne-a ajutat să trecem prin grele încercări. Acestea sunt lecţii pe care nu trebuie să le uităm niciodată. Iar dacă ne aducem aminte de ele cu smerenie, atunci ele vor reaprinde înlăuntrul nostru recunoştinţa faţă de Dumnezeu şi insuflarea pentru nevoința duhovnicească ce ne stă înainte.
Totodată se cuvine să-i ocrotim pe oameni, arătându-le care sunt primejdiile de care trebuie să se ferească pentru a putea păstra harul. Atunci harul va lucra împreună cu ei şi îi va ajuta să se păzească de mândrie şi de judecarea aproapelui şi chiar să dezrădăcineze aceste patimi din inima lor. Dar înainte de toate trebuie să le atragem atenţia asupra faptului că această perioadă este o binecuvântare de la Dumnezeu, o comoară pentru care se cuvine a aduce neîncetat mulţumită Domnului. Este într-adevăr o perioadă foarte bogată în viaţa omului, cu un mare potenţial duhovnicesc.
*
PS: Reluam aici si finalul primei parti a acestei conferinte Parintelui Zaharia, intrucat se refera la aceeasi tematica a primejdiilor duhovnicesti pentru cei aflati in perioada harului celui dintai:
Totuşi, această primă perioadă a harului, care clatină din temelii întreaga fiinţă a omului, nu este lipsită de primejdii. Omul trebuie să trăiască neîncetat într-o stare de mare încordare duhovnicească, dacă doreşte să păstreze harul ce i-a fost încredinţat, căci acesta îl va arunca negreşit într-o luptă crâncenă cu viaţa lui de mai-nainte. De aceea avem trebuinţă de un povăţuitor duhovnicesc încercat, care a străbătut el însuşi această cale şi îi cunoaşte tainele şi care este purtătorul adevăratei înţelegeri duhovniceşti. Fără o îndrumare corespunzătoare, această stare de încordare şi acest conflict lăuntric ne pot vătăma. Părintele Sofronie mi-a atras atenţia asupra acestei primejdii, spunându-mi: „Dacă nu avem grijă, putem suferi o oarecare vătămare atunci când ne aflăm în această stare de tensiune maximă”. Cei cu un psihic slab pot să înnebunească, o inimă slabă se poate îmbolnăvi ş.a.m.d. Omul cel nou intră în conflict cu omul cel vechi, căci puterea harului în cel renăscut duhovniceşte reprezintă o adevărată declaraţie de război faţă de vechiul lui sine. Dacă omul va răbda însă această stare de extremă incordare şi trezvie, va învăţa curând să-şi cârmuiască fiecare mişcare a fiinţei – a minţii, a inimii, chiar şi a trupului. De pildă, în vremea rugăciunii nu va şedea niciodată comod pe scaun, nici nu se va sprijini de ceva atunci când stă în picioare, ca să nu piardă cumva această încordare duhovnicească. In Orientul îndepărtat scopul meditaţiei este relaxarea, în timp ce rugăciunea creştină se săvârşeşte într-o stare de încordare maximă la care omul participă cu tot trupul: ne rugăm în picioare, cu mâinile pe lângă corp, căci ne înfăţişăm înaintea Ziditorului nostru, Izvorul fiinţării noastre.
O altă primejdie ce se poate ivi în această perioadă binecuvântată este ispita de a vorbi mult prea uşor despre viaţa duhovnicească, pentru că ne simţim inima plină de bucurie si slobodă de orice povară. Foarte adesea, însă, în suflet se strecoară slava deşartă, împreună cu dorinţa de a-i învăţa pe ceilalţi, ceea ce poate duce la retragerea harului. Părintele Sofronie spunea că este naiv din partea cuiva să vorbească despre viaţa duhovnicească, dacă nu a cunoscut-o el insuşi din cercare timp de cel puţin paisprezece ani. In Sfântul Munte, călugării zâmbesc compătimitor atunci când un începător, care nu are experienţa greutăţilor celei de-a doua perioade, nici nu-i cunoaşte adevărata natură ca ştiinţă a pocăinţei, se apucă să dea sfaturi despre viaţa duhovnicească. Stareţul socotea paisprezece ani, pentru că Stântul Apostol Pavel şi-a scris prima Epistolă către Tesaloniceni după paisprezece ani de la întâlnirea sa cu Hristos pe drumul Damascului.
Prezenţa Domnului ne dă însă puterea să biruim toate aceste primejdii. Am văzut cât de uşor ne este să împlinim lucrarea lui Dumnezeu în această perioadă: să priveghem, să păzim poruncile, să nu judecăm pe nimeni. Iar dacă ne vine totuşi vreun gând de judecată, cuvintele ne sunt parcă retezate de o mână nevăzută, înainte de a le putea rosti. Dacă ne dăruim cu totul acestui puternic val al Duhului, noua noastră viaţă poate fi aproape fără de păcat. Cerurile ne sunt deschise, rugăciunile şi cererile grabnic ascultate. Gustăm din pacea împăcării cu Dumnezeu şi în inimă purtăm bucuria mântuirii, despre care Duhul însuşi dă mărturie, cum obişnuia să spună Sfântul Siluan. Potrivit Părintelui Sofronie, harul pe care îl primim la început poate atinge măsura celor desăvârşiţi. De asemenea, Stareţul spunea adeseori că „Dumnezeu nu dă harul Său fără discernământ”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu mai înainte cunoaşte cum va răspunde fiecare la darul Său, şi ştie dacă ne vom osteni sau nu să-l redobândim. Dacă vede că omul îşi va sfârşi viaţa în păcat, nu-i va încredinţa o mare măsură a harului, căci nu vrea ca viata să-i devină un chin de neîndurat. Vedem, aşadar, cât de mult depinde harul cel dintâi de hotărârea şi de credincioşia omului.
În această perioadă binecuvântată, pomenirea morţii ne însoţeşte neîncetat, învăţându-ne să preţuim mai mult cele nevăzute decât cele văzute. Nici chiar veacuri întregi de viaţă fericită pe pământ nu-l mai pot ispiti pe cel ce s-a învrednicit de harul pomenirii morţii. El poartă în minte şi în inimă un singur ţel, acela de a fi cu Hristos acum şi în veşnicie. Această unire cu Hristos este cu adevărat cel mai mare dar al nostru, în slujba căruia ar trebui să ne punem toate celelalte daruri. Atunci când vorbeşte despre învierea morţilor, Sfântul Pavel nu descrie raiul în termeni pământeşti, ci spune numai că „vom fi răpiţi în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul.” Aceasta este viaţa veşnică: să fim pururi cu Domnul. Nu mai putem adăuga nimic altceva, căci nu există cuvinte în stare a descrie ce înseamnă a fi cu Domnul. Lucrul cel mai de seamă este să fim ai Lui, fie că trăim, fie că murim. Fie că petrecem în trup, fie că ne despărţim de el, singurul nostru scop este să fim bineplăcuti Domnului, ca să fim pururea cu Dânsul.
Iată, aşadar, care este întreaga menire a primei perioade a vieţii duhovniceşti: să sădească în fiinţa omului simţământul adânc al chemării sale, conştiinţa nezdruncinată că a fost zidit pentru a petrece veşnic cu Domnul. Acesta este singurul şi marele ţel al legământului nostru cu El”.
Legaturi:
- PENTRU CE TRAIM? CUM MOARE SUFLETUL, CUM SE PIERDE DUHUL SFANT? “Acolo unde se afla Duhul Sfant, acolo se iveste si lupta cea grea”
- CUM SE PASTREAZA SI CUM ESTE ALUNGAT DUHUL SFANT?
- PARINTELE ARSENIE MUSCALU: Ce sa facem ca sa traim bucuria Invierii, cum sa pastram harul, cum sa ne reinsufletim ravna si bucuria de a trai?
- Parintele Arsenie Muscalu despre STRAPUNGEREA INIMII (umilinta) – CALEA PRIMIRII DUHULUI SFANT: “Foc am venit sa aduc pe pamant“
- Parintele Arsenie Muscalu: DE CE AVEM NEVOIE PENTRU A TRAI DUHOVNICESTE?
- “Din Viata si din Duh”. PARINTELE SOFRONIE SI SINGURA INTREBARE FUNDAMENTALA: “Cum sa dobandim pe Duhul Sfant in noi si sa-L pastram?”
- De ce crestinii nu mai cauta Duhul Sfant? Ce inseamna inchinarea in duh si in adevar? CULTURA DUHULUI, A TAINEI VERSUS CULTURA IMAGINII, A EXTERIORULUI
- SF. SERAFIM DE SAROV SI CAUTAREA ADEVARATULUI SCOP: “Sunt intru Duhul Domnului ori nu?”
- SCRISOARE CATRE UN PRIETEN, LA POGORAREA SFANTULUI DUH
- SFANTUL SILUAN: “Fara har, sufletul e asemenea unui dobitoc”
- Sfantul Siluan despre NECREDINTA, MANDRIE, IUBIRE SI PACEA INIMII. “Omului pacatos Domnul ii pare neinduplecat, pentru ca nu este har in sufletul lui”
- SUNTEM CONVERTITI CU ADEVARAT?
- Pogorarea IN NOI a Sfantului Duh – CONDITIA MANTUIRII
- Pogorarea Duhului Sfant – taina esentiala a vietii noastre. FARA PLANS SI FARA IUBIRE NIMENI SA NU SE AMAGEASCA, NU VA DOBANDI HAINA DUHULUI!
- PUTINI SUNT ADEVARATII CRESTINI!
- Cuvant patrunzator al IPS Teofan, de Rusalii: PRETENTIA SUPERIORITATII, DUHUL VICLENIEI SI JUDECATA APROAPELUI – PIEDICI SIGURE IN CALEA DUHULUI SFANT
- Cum si de ce PIERDEM foarte usor HARUL dupa ce mergem la biserica si chiar dupa impartasire? DUHUL LUMESC AL DESERTACIUNII si FANTANILE SPARTE CARE NU POT TINE APA DUHULUI SFANT (I)
- Amagitoarele “impliniri” desarte ale vietii si puterea esentiala a harului: “NUMAI CU HARUL DUHULUI SFANT PUTEM REZISTA ATRACTIEI LUMII. Nu este cu putinta sa fii mucenic daca nu esti intarit de Sfantul Duh“
- “Curajul sfant la inceput de drum” – Conferinta de la Iasi (2011) a Ierom. Melhisedec Ungureanu: DE CE OAMENII NU SE MAI ROAGA? CARE SUNT ETAPELE VIETII DUHOVNICESTI? DESPRE EXPERIENTA HARULUI (video)
- Parintele Melhisedec Ungureanu (Man. Lupsa) – raspunsuri esentiale: CUM SA NE LARGIM INIMA? DE CE NU IL GASIM PE DUMNEZEU, CU CE SA INCEPEM?: “Daca starea ta duhovniceasca reala este la parter si tu Il cauti pe Hristos la mansarda, n-ai cum sa-L gasesti…”
- STARETUL MELHISEDEC DE LA LUPSA – CONFERINTA DE LA BUCURESTI (audio si text): Se poate obisnui omul cu Duhul Sfant? Chemarea la adanc si agonia lumii
- ARHIMANDRITUL TIHON: “Adu-ti aminte de dragostea ta dintai!”. Interviu exploziv despre OBOSEALA DE VIATA DUHOVNICEASCA, NECREDINTA “CREDINCIOSILOR” SI… CINISMUL ORTODOCSILOR “PROFESIONISTI”
- SFATURI DUHOVNICESTI DE LA PARINTELE PROCLU (I): “Duhul Sfant se lasa simtit pe masura ce duce cineva viata de pocainta”
***
- ARHIMANDRITUL SOFRONIE si BINECUVANTAREA DE A CUNOASTE CALEA (II): “Calea crestinului este rastignirea… A trai crestineste este cu neputinta; crestineste este cu putinta numai a muri… aceasta este acea CALE INGUSTA ce duce la viata”. CONSTIENTIZAM MARETIA CHEMARII NOASTRE IN HRISTOS?
- DIN COMOARA CUVINTELOR CUVIOSULUI SOFRONIE DE LA ESSEX: “Noi si spunem, si vrem sa auzim multe cuvinte, dar nu facem nimic pentru a le implini”, “Trufia, erezia si inselarile nu se vindeca usor, trebuie multa pocainta”
- STARETUL SOFRONIE DE LA ESSEX DESPRE CREDINTA ORTODOXA versus ratacirile catolice, protestante, orientale (inclusiv despre karate, magie, Filioque)
***
- Din SCRISORILE SFANTULUI NECTARIE catre ucenicele sale monahii – pilde de IUBIRE SI GRIJA PARINTEASCA PLINA DE DISCERNAMANT: “Cu trupuri bolnavicioase nu se poate ajunge la sporire duhovniceasca pentru cei care nu s-au desavarsit. Voi AVETI NEVOIE DE SANATATE pentru a putea sa lucrati…”
- Cuviosul Serafim Rose despre ISPITELE NOU-CONVERTITILOR sau CUM SE POATE PIERDE HARUL LA CEI RAVNITORI?
- SFATURI PARINTESTI DE FOLOS EXCEPTIONAL SI PENTRU NOI de la Cuviosul Serafim de la Platina
- INSELARI SUBTILE, DAR MORTALE IN VIATA DUHOVNICEASCA: Cum poate fi confundat harul cu stari sufletesti in Rugaciunea lui Iisus? Poate ajunge chiar impartasirea sa hraneasca ratacirile noastre, cand uitam scopul Sfintelor Taine?
- CATEVA FORME SUBTILE DE INSELARE: Pietism, zelotism, intelectualism, hipercriticism
- Parintele Arsenie Muscalu despre INCREDEREA IN VISE si deosebirea intre RAVNA DUHULUI si RAVNA NEBUNA. Ce urmareste VRAJMASUL prin ispite de-a dreapta?
- PARINTELE CLEOPA despre dreapta masura, sfatuire, smerenie, despre ispitele calugarilor si ale celor ce nazuiesc spre daruri mari: “Cate oleaca, incet…”
- PARINTELE CLEOPA DESPRE PAZA MINTII: “Sa nu iesi la razboi fara Mine!”
- ISPITA ANGELISMULUI SAU INSELAREA DIN RAVNA CEA CU MANDRIE – Cazul parintelui Ioil din manastirea Slatina si discernamantul Avvei Cleopa
- CADERILE “DE-A DREAPTA”. Noi invataturi si pilde de pateric romanesc culese de IPS Antonie Plamadeala. CONDITIILE FAPTELOR CU ADEVARAT MANTUITOARE
- CUVIOSUL IOAN DE LA VALAAM (I): “Nu trebuie sa tanjim dupa stari inalte… Sarcina noastra este sa facem tot ce ne sta in putinta si sa ne ostenim spre lucrare – restul tine de har”
- SCARA SFANTULUI IOAN: Invataturi importante pentru dreapta socoteala si pentru deslusirea unor nuante duhovnicesti si taine ale razboiului nevazut: “Se intampla uneori ca ceea ce pentru unul este leac, pentru altul este otrava“. SA NU SARIM ETAPELE IN VIATA DUHOVNICEASCA!
- SFANTUL AMBROZIE DE LA OPTINA despre diferite forme de INSELARE: “Nu orice dorinta ce pare buna e de la Dumnezeu. Tot ce insufla vrajmasul este ori INAINTE DE VREME si PESTE PUTERI, ori cu SEMETIE si cu slava desarta”
- Din scrisorile duhovnicesti ale Sfantului Ignatie Briancianinov: PACEA DUHULUI SFANT si “LUCRAREA SANGELUI” NOSTRU: “Mai bine sa fii socotit nestiutor din pricina neputintei mintii tale de a se sfadi decat intelept din pricina nerusinarii tale. SARACESTE PENTRU SMERENIE, NU FI BOGAT PENTRU OBRAZNICIE!”
- Sfantul Ignatie Briancianov despre SUFLETESC si DUHOVNICESC: “Sa nu va inselati! Sa nu socotiti INFIERBANTAREA omeneasca a fi lucrare a DUMNEZEIESCULUI FOC!”
- Important de inteles: VINUL NOUL AL DUHULUI NU SE TOARNA IN BURDUFURI VECHI – “Exersarea virtutilor care NU SE POTRIVESC felului de vietuire al omului face aceasta viata NERODITOARE. Si viata se iroseste, si virtutile pier”
“Omul cel nou intră în conflict cu omul cel vechi, căci puterea harului în cel renăscut duhovniceşte reprezintă o adevărată declaraţie de război faţă de vechiul lui sine.”
Aceasta “adevarata declaratie de razboi” este extrem de greu de suportat. In parte pentru ca omul cel vechi nu vrea sa se micsoreze, sa faca loc celui nou sa creasca, dar si pentru ca in aceasta perioada a vietii duhovnicesti harul nu se arata ca lumina, ci ca foc arzator, curatitor (am citit asta tot la Parintele Sofronie).
P.S. Multe multumiri pentru aceste adevarate margaritare duhovnicesti pe care ni le oferiti. Si chiar si pentru sublinieri – de multe ori mi-au fost de folos.