Predică trezitoare despre LUPTA VICLEANĂ DE A FI DESPĂRTIȚI DE DUMNEZEU, DE A NE LEPĂDA DE HRISTOS, ca să rămânem sănătoși în această lume și despre SISTEMATICA ÎNFRICOȘARE practicată de către mai-marii lumii, care are ca scop “ÎNCHIRCIREA SUFLETELOR și ÎNDOBITOCIREA NOASTRĂ, transformarea noastră în animale speriate”

Pr. Tudor Ciocan – Cuvânt la Înmulțirea Pâinilor, Biserica Sfintii Nicolae, Calinic, Spiridon si Nectarie („Pescăruș”) – 2 august 2020:

„Prea cucernice părinte și iubiți frați creștini,

Iată că am început și postul Sfintei Mării. Scurt și destul de aspru post, și trebuie să-l parcurgem cât putem fiecare dintre noi. Cu atenție. Căci în felul acesta, cu aceste mici exerciții de voință, ne întărim și ne pregătim pentru a face față marilor ispite. Iar marile ispite au rolul de a ne curăți pentru ca să putem intra în Împărăția Cerurilor. Cât de grele ispite? Dumnezeu știe.

Ne rugăm mereu lui Dumnezeu, pentru că ne știm slabi, să nu ne lase pe noi în ispită. Că nu El ne conduce în ispită, dar să nu ne abandoneze atunci când suntem puși la încercare, ci să ne întărească în încercare, așa încât să putem să fim așa cum Îi place Lui să fim. Pentru că nimeni, în nici un fel de ispită, nu poate face față dacă este singur. Diavolul este mult prea viclean, are mult prea multă știință, mult prea multă răutate, mult prea multă putere față de un om. Și mai ales față de un om căzut, cum suntem noi, care trăim într-o lume căzută. Chiar dacă prin Taina Botezului ni s-a refăcut firea omenească, lumea căzută își pune în continuare pecetea asupra noastră și ca atare, diavolul ne poate păcăli, ne poate induce în eroare prin multe căi. De aceea trebuie să-I cerem mereu lui Dumnezeu să fie cu noi. Și Dumnezeu este cu noi în măsura în care încercăm să ne apropiem de el.

A fost Dumnezeu cu evreii în pustie. I-a scos din robia egipteană, din greaua robie în care ajunseseră. Nu fuseseră luați. În care s-au dus de bunăvoie, în Egipt au intrat de bunăvoie, n-a fost ca robia cea de a doua, babilonică. În Egipt, Iacov și frații săi au intrat de bunăvoie, chemați de Iosif, dar încetul cu încetul, din ceea ce li se părea că este libertate și bucurie, acolo unde stăteau ei în ținutul Goșen și aveau de toate și belșug, la un moment dat s-a schimbat puterea politică și au devenit robi în țară străină, pentru că de fapt nu era țara dată lor de Dumnezeu. Darul pe care l-au primit de la Dumnezeu era Țara Sfântă, nu Egiptul, nu acel ținut mănos al Goșenului. Ajungând robi, a trebuit să iasă de-acolo pentru că erau zdrobiți și pe cale să fie nimiciți cu totul, să dispară ca etnie, și dispărând ca etnie, ca neam, ar fi dispărut și șansa întrupării lui Dumnezeu, care trebuia să se facă în acest popor, nu în altul. De aceea, Dumnezeu i-a scos în pustie. Și acolo, pentru că au fost neîncrezători, deși au văzut mari minuni cu ochii lor sensibili, cu ochii lor simțiți, așa cum vedem și noi acum, cu ochii noștri, așa ei au văzut minuni. Dumnezeu i-a obligat să stea în pustie 40 de ani. Obligat, pentru că erau nevrednici de-a intra în Țara Sfântă, veneau încă cu mentalitate de rob, erau încă robi. Mai bună era carnea egiptenilor, cu robie și cu omorârea pruncilor de parte bărbătească decât asprimea pustiei. De aceea a trebuit [ca ei] să stea acolo, pentru ca să-și curețe acest fel de a gândi: ”pântecele mai presus de orice”. În pustie Dumnezeu, deși i-a certat, pentru că 40 de ani de pustie nu este puțin, e practic o viață, de fapt aproape două generații, nu i-a părăsit și i-a hrănit cu mană. Și acolo s-au plâns la un moment dat! ”Mană?! Noi vrem carne!”. Și a plouat peste ei, a adus Dumnezeu niște păsărele, multe, de au putut să mănânce și carne, și spune psalmul, că încă nu se terminase bine carnea din gura lor și deja s-a văzut mânia lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu pentru aceasta ne-a făcut, ca să fim pântece și să slujim pântecelui, ci ne-a făcut să trăim liberi și să fim buni într-o lume liberă.

Minunea de azi pe care a făcut-o Mântuitorul este prefigurată de această hrănire cu mană în pustie a evreilor de către Dumnezeu. Și această minune este, la rândul ei, o prefigurare a ceea ce va fi la sfârșitul veacurilor. Și putem s-o înțelegem cu multă luare-aminte. Pentru că trăim într-o astfel de epocă de mare criză care de multe ori, nu totdeauna, dar de multe ori, dă senzația de acest sfârșit eshatologic al lumii. Aveau mană în pustie și, cum spune Mântuitorul, Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit. Iar cel care va mânca pâinea aceasta va fi viu în veacul veacului. Pâinea acesta este Sfânta Împărtășanie, este Trupul și Sângele Domnului, prefigurată de această minunea înmulțirii pâinilor.

Dacă ești lângă Hristos, nimic din cele lumești nu trebuie să te despartă de El. E suficient să ai încredere în El. Dacă ești departe de Hristos, poate e greu să vii către Hristos, dar odată ce ești la Hristos, nu trebuie vreodată să lași pe cineva sau ceva să te despartă de El. Pentru că dacă lăsăm să ne despartă ceva de Hristos în lumea aceasta, vom fi despărțiți de El în veșnicie.

Că există pocăință? Sigur că da. Ucenicii Domnului. Toți cei doisprezece s-au lepădat de Domnul și s-au lăsat despărțiți de Domnul din pricina fricii. Iuda s-a lăsat despărțit de Domnul pentru veșnicie pentru că dincolo de trădare n-a înțeles că există întotdeauna pocăință, puterea aceasta a pocăinței care este extraordinar de mare, pentru că ne face din nou liberi din robi ai păcatului în care ne aruncăm de unii singuri. Dar pocăința înseamnă părere de rău cu adevărat, sinceră. A plâns cu amar, cum se spune de Sfântul Apostol Petru, când și-a dat seama că a împlinit acea profeție și s-a lepădat, el, care spusese cu câteva clipe înainte că își va da viața pentru Hristos, s-a lepădat pentru că l-au dat pe față câteva femei și câțiva oameni de-acolo, și s-a lepădat foarte ușor de Hristos. O palmă n-a suferit pentru Hristos. A plâns cu amar, dar nu a deznădăjduit. Nu ne place plânsul. E greu să ajungi în starea în care să plângi cu amar. Nu este o stare firească. Starea firească a omului este de fericire. Este de veselie. Este de bucurie. Pentru că asta este starea primordială a lui Adam și Eva în Rai înainte să păcătuiască. Asta este starea din Împărăția Cerurilor. A fi fericit. De aceea, să fim cu luare-aminte ca nu cumva ceva sau cineva să ne despartă de Hristos. Pentru că pe urmă va trebui să plângem cu amar ca să venim înapoi la Hristos. Nu să ne facem că plângem. Nu să mimăm pocăința. Mai bine să nu cădem decât să trebuiască să ne ridicăm după cădere.

Putem să nu cădem? Da, putem să nu cădem. Este cu noi Hristos. I-a hrănit pe aceștia cu pâinea înmulțită dată printre ei. Ne hrănește pe fiecare dintre noi. Nu-L vedem acum, dar este cu noi și L-am vedea dacă am avea ochii în Sfânta Împărtășanie și dacă am avea ochi duhovnicești de-a vedea, I-am vedea prezența Lui tainică în Sfântul Altar și prezența Lui tainică aicea, pe Sfânta Masă, și prezența Lui tainică cu noi împreună, aici, cu fiecare dintre noi și acasă. Dar n-avem ochi duhovnicești. Și atunci, pentru că nu-L vedem, prea ușor Îl pierdem din vedere. Și dacă-L pierdem din vedere, atunci viața noastră duhovnicească își pierde Nordul, cum se spune. Își pierde Steaua Polară, își pierde direcția. Și-odată ce viața duhovnicească își pierde direcția, dă de o viață spirituală, psihologică, și până la urmă o viață de rătăcit în căutarea unei fericiri pe care n-o mai știe, pentru că L-a pierdut pe Hristos, și în căutarea unei satisfacții de a supraviețui de pe o zi pe alta, poate cu diverse mici plăceri. De aceea este bine să nu-L pierdem pe Hristos. Suntem cu Hristos aici. Să nu-L pierdem! Nu vom dispera și nu vom deznădăjdui.

Dar nu-L pierdem nici atunci când unii sau alții încearcă să ne despartă de El. Contează foarte mult starea noastră lăuntrică. Avem de-a face cu o luptă sistematică pentru a-L scoate pe Hristos din sufletele noastre. Și o luptă vicleană. Nu este o luptă pe față. Nu ni se spune: ”Lepădați-vă de Hristos și o s-o duceți bine”. Nu se spune ca atare, dar de fapt, asta este esența mesajului. ”Stați departe de Sfânta Biserică! Stați departe unii de alții! Stați departe de Sfânta Împărtășanie, și atunci o să fiți sănătoși!”

Cum am mai spus, diavolul ne pune în față niște vremuri excepționale în lumea aceasta. Așa cum I-a pus lui Hristos la picioare lumea întreagă și I-a spus: Închină-Te mie și toate acestea vor fi ale Tale, așa ne face și nouă. Ne pune în față ceea ce nu ne poate dărui. Nu diavolul ne poate face  sănătoși. Nu un om în lumea aceasta ne poate face sănătoși. Ci sănătatea, și cea trupească, și cea duhovnicească sunt întemeiate pe relația cu Dumnezeu. Bineînțeles că în sănătatea trupească trebuie să cerem și ajutorul oamenilor. Normal că dacă sunt bolnav, mă duc și la medic. Dar să n-am impresia că voi putea vreodată dobândi sănătatea absolută trupească dacă mă lepăd de Dumnezeu. Dacă-L ignor pe Dumnezeu. Dacă-L pun pe Dumnezeu între paranteze și spun „Mă ocup acum de sănătatea trupească, cu Domnul o să văd eu mâine, poimâine, după ce mă fac eu bine”, pentru că s-ar putea să nu existe un mâine sau un poimâine. Dar sigur va exista un moment al judecății și un moment în care aceste alegeri ale mele mă vor pune în fața Tronului lui Dumnezeu și mă vor așeza ele, aceste alegeri pe care le-am făcut sistematic, mă vor așeza de-a dreapta sau de-a stânga. Dumnezeu ne vrea pe toți de-a dreapta. Ne vrea pe toți în împărăția cerurilor. Nu are pe nimeni de pierdut Dumnezeu. Nici o făptură din lumea aceasta n-ar trebui să piară. Nici iadul nu a fost făcut pentru noi, ci a apărut din răutatea diavolului. Dar suntem liberi. Pentru că nu ne duce niciodată în Rai și în Împărăția Cerurilor Dumnezeu cu forța. Împărăția Cerurilor este împărăția iubirii desăvârșite. Iar iubire înseamnă dăruire total necondiționată și liberă. Trebuie să ne pregătim pentru aceasta. Trebuie să vrem aceasta, să cultivăm aceasta. Speranța deșartă că vom putea fi bine lipsindu-ne de Dumnezeu este evident de sorginte diabolică.

Nu atât de evident, dar tot ceva necurat este la mijloc atunci când boala este exagerată sau când este folosită ca prilej de terorizare a noastră. Înfricoșarea, pentru ca să fim terorizați, să fim speriați. Sistematică înfricoșare, de luni de zile. Și, din păcate, constat că deja unii care acum câtva vreme erau mai realiști, încetul cu încetul, turnându-se această picătură de otravă mediatică, ajung să creadă toată nebunia care se întâmplă în jurul nostru. Nu spun că nu se întâmplă nimic. Să nu fiu greșit înțeles. Spun doar că este extrem de exagerat ceea ce ni se propune și că este exagerat ca să fim înfricoșați. Nu numai în România. În toată emisfera  nordică și în toată lumea aceasta pe care o cunoaștem. Nu știu ce-o fi prin Africa, în India și prin Asia asta mai puțin dezvoltată, Vietnam, Indochina, pe-acolo, dar în rest este același mecanism. Înfricoșare, înfricoșare, înfricoșare. Nu știu cum este planul lui Dumnezeu cu alte neamuri, care nu sunt creștine și ortodoxe. Dar știu că astfel de înfricoșări aici, în neamul nostru creștin și ortodox, ne îndepărtează de Hristos. Știu că aici acesta este scopul principal al înfricoșării! Închircirea sufletelor noastre, a fiecăruia dintre noi și îndobitocirea noastră, transformarea noastră în animale speriate.

Și atuncea, ce-avem de făcut? Este să înțelegem mereu că Hristos n-a făcut minuni doar acum 2000 de ani și nu a fost prezent doar acum 2000 de ani între  oameni, ci că face minuni și acum și este foarte prezent și acum și aici. Este prezent cu fiecare dintre noi, cu fiecare dintre dumneavoastră și cu mine în măsura în care încerc să-L caut, în măsura în care încerc să mă feresc de ispite.

Nu numai desfrâul, avortul sunt ispite și căderi. Și înfricoșarea, și ipohondria, adică teama patologică de boală sunt căderi și ispite. Așa cum îi cer lui Dumnezeu să mă ajute și în alte ispite mai clare – în desfrâu, în mânie, în bârfă, în clevetire – să-i cer lui Dumnezeu să mă ajute și-n această ispită a înfricoșării de boală, să mă întărească. Și dacă o am, s-o spovedesc tot timpul. S-o mărturisesc și să-i cer lui Dumnezeu să mă întărească. Pentru că această ipohondrie este echivalentul trădării pe care Apostolii au făcut-o în noaptea din Ghețimani și apoi la judecata Domnului. Este cea care ne desparte în momentul ăsta, încearcă să ne despartă în momentul ăsta de Dumnezeu. Așa, ca societate. Că fiecare în parte avem păcatele noastre, așa este. Și vedeți că aceeași înfricoșare au avut-o și Apostolii atunci. Înfricoșare! Le-a fost frică nu cumva să pățească și ei ca Dumnezeu, ca Domnul nostru, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu întrupat.

Mai-marii lumii acesteia prin frică vor să conducă. Prea puțini sunt cu adevărat înțelepți. Prea puțini sunt cu adevărat duhovnicești. Or fi și între ei duhovnicești și înțelepți, nu putem să generalizăm. Dar principiul de stăpânire a noastră este FRICA. Deci, dacă credem cu adevărat că Hristos este și că este viu în viața noastră, chiar dacă ne este frică, o să-i cerem Lui să ne ajute să trecem peste această frică. Și dacă simțim că prin frică vor unii să ne conducă, nu înseamnă că vom deveni nesupuși, dar nu ne vom lăsa înfricoșați. Niciodată! Pentru că dacă am o frică pe care vreau s-o cultiv în mine este frica de Dumnezeu. Nu frica de oameni. Că mi-e rușine față de duhovnicul meu să păcătuiesc, da, dar aceea nu-i o frică. Copilul nu are frica aceasta animalică față de părinți. De asemenea, vă rog să aveți mereu și mereu în minte, când deschideți televizorul sau când primiți informații că vi se făgăduiește o sănătate vremelnică fără nici o acoperire și că, de fapt, în schimb, vi se cere sufletul. Și atunci veți putea mai bine cumpăni: ce este mai important pentru mine? Sănătatea sufletească pe care știu sigur că o am, pentru că sunt cu Hristos, pentru că Hristos mi-o făgăduiește ca Dumnezeu și pentru că am simțit-o de-atâtea ori în viața aceasta, sau o potențială bunăstare trupească pe care nimeni n-a gustat-o desăvârșit în lumea aceasta, după  păcat? Și atunci o să știu mai bine cât de mult trebuie să-i dau cezarului, ce să-i dau cezarului și ce să-i dau lui Dumnezeu. Dumnezeu nu intră peste cezar, așa cum este el propovăduit în Evanghelii, așa cum Îl cunoaștem în Biserică, așa cum ne-a învățat Hristos. Dumnezeu nu intră peste cezar cu forța. Că dacă cezarul ar deveni și el creștin, foarte bine și foarte frumos, cum a fost Împăratul Iustinian de astăzi, sau Împăratul Constantin sau, la noi, binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt sau Neagoe Basarab, sau Sfântul Martir Brâncoveanu Constantin. Dar cezarul în mod sistematic încearcă să-l scoată pe Dumnezeu din viața noastră.

Așadar, să ne rugăm, să stăm cu adevărat cum se cuvine în fața lui Dumnezeu, ca fii ai Lui, și cu demnitate să  ascultăm de cezar, atâta timp cât nu se atinge de sufletele noastre. Putem face aceasta dacă ne luptăm cu propriile patimi, cu frica de boală, cu mândria, cu desfrâul, cu nepăsarea duhovnicească. Cultivați-le pe acestea și, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom trece cu bine în lumea aceasta. Și prin aceasta așa-zisă pandemie. Și dacă vom trece cu bine prin aceasta, ne vom pregăti pentru următoarea, și următoarea și următoarea, pentru că vor veni și altele, până când la un moment dat fie ni se va termina viața noastră a fiecăruia dintre noi și vom ajunge în Brațele Părintești, pentru că asta ne-am dorit toată viața, fie va veni Hristos a doua oară și atunci ne vom bucura cu el împreună, pentru că știm că tot chinul pe care l-am purtat în viața aceasta și toată crucea pe care am avut-o de dus nu a fost zadarnică. Ci, deși ne-a fost greu și uneori aproape am fost zdrobiți, păstrând nădejdea în Hristos, am primit de la El darul acesta minunat de a fi împreună cu el și aici, și în veacul viitor. Amin!”

Legaturi: