Gheronda Iosif Vatopedinul: UNDE DUCE ADEVARATA POCAINTA? DE CE AVEM NEAPARAT NEVOIE DE SPOVEDANIE SI DE PLANS?

Unde duce adevarata pocainta?

Harul cel iubitor de oameni al lui Dumnezeu, desi este unul, lucreaza in felurite chipuri in cei credinciosi. Celor incepatori pe calea pocaintei, care nu si-au lepadat patimile, lucreaza imbarbatandu-i, ca sa nu se imputineze cu sufletul si sa dea inapoi. Ce­lor ce au sporit si se nevoiesc cu osardie, isi face simtita prezenta din vreme in vreme si ii intareste in iubirea de osteneala. Celor ce au inaintat in lucra­rea „faptuitoare” si au imblanzit simturile, despartindu-le de patimi, le daruieste dumnezeiasca ilu­minare. Celor care isi pazesc cu acribie simturile de robia a ceea ce este irational si patimas, le sporeste luminarea mintii, stapaneste peste intelesuri si naste hotarari rationale si placute lui Dumnezeu.

Taina cea de negrait si cutremuratoare — pentru ratiune —, dupa Parintii nostri, este urmatoarea: Atunci cand mintea prin paza a imblanzit si a su­pus simturile in fata pornirilor si miscarilor irationale, incat sa se odihneasca in ea „cuvantul duhului vietii”, harul se pune sub stapanirea mintii si se unesc aceste doua stihii desavarsite, care formeaza omul desavarsit.

În pocainta completa (intreaga), cand „ceea ce este muritor a fost inghitit de viata” si mintea impreuna cu harul vor pecetlui invierea, incepe simtirea cea mai presus de fire si incredintarea; incepe astfel slujirea faptuitoare a plinatatii (pleromei) Bisericii.

Chiar daca harul este unul, se imparte in multe moduri in organele sale — sufletele sfintite — si se da „fiecaruia dupa masura darului” (Efeseni 4,7). Unuia ii da intelepciune, altuia cunoasterea si teologia, al­tuia proorocia, altuia tamaduirile, altuia slujirea, potrivit cu nevoile, pentru constituirea plinatatii Bisericii. Exact aceasta este ceea ce nu numai „in vremea aceea”, ci si astazi este valabil, adica faptul de a se prelungi promisiunea Domnului nostru, ca nu ne va lasa singuri niciodata.

Aceste stari, care sunt o forma de propasire in cei ce tin acribia constiintei lor, sunt permanente, dar nu sunt controlate de cei ce le patimesc, „ca sa se inve­dereze ca puterea covarsitoare este de la Dumnezeu si nu de la noi” (2 Corinteni 4,7). Unora li se daruieste „incredintare” de cate ori harul gaseste ca este potrivit. Si aceasta iarasi nu este controlat de catre cel ce patimeste, cand, cum si cat. De obicei insa aces­tea le provoaca rugaciunea, si iarasi nu cand voieste „cel ce cere”, oricat ar cauta aceasta.

Lucrarile harului niciodata nu sunt controlate in chip absolut de catre om, oricat le-ar cauta, pen­tru ca atotmantuitoarele hotare ale proniei lui Dum­nezeu sunt aproape neschimbabile. Avem dreptul de a cauta si de a cere, dar nu acela de a porunci. Voia dumnezeiasca cea dupa binevoire este mantuirea su­fletului, si daca aceasta este impiedicata de vreo anumita „mangaiere”, nu este indeplinita niciodata.

Care sunt mijloacele practice care conduc si contribuie la faptuirea pocaintei?

De vreme ce pocainta este indreptarea greselilor, care privesc fapte si intelesuri, primul lucru care se impune este indepartarea noastra de motivele si cauzele care le-au provocat. Dupa aceea, trebuie sa ur­meze hotararea curajoasa si statornica — lucru care nu este strain caracterului si vointei noastre — sa nu mai repetam acele lucruri care au provocat vinovatia. Împreuna cu aceasta hotarare trebuie sa corelam si continua invocare a ajutorului dumnezeiesc si astfel sa readucem harul dumnezeiesc, pe care pacatosenia noastra l-a intristat si l-a alungat.

Lucrul cel mai necesar, care constituie si miezul pocaintei si in continuare si al terapiei (vindecarii), este atotcuprinzatoarea iubire de osteneala. Aceasta zdrobeste si desfiinteaza iubirea de placere cea cu multe forme, pe care a provocat-o iubirea noastra de sine (filavtia), de vreme ce „orice calcare de porunca si orice neascultare isi primeste dreapta rasplatire” (Evrei 2,2). Aceasta vadeste aplicarea absoluta a dreptatii dumnezeiesti, care se scarbeste de punerea in lucrare a irationalului, care este reaua intrebuintare a legilor si canoanelor ipostasului nos­tru rational.

Asa cum am mentionat in raspunsul nostru an­terior, reaua intrebuintare a intelesurilor firii noastre rationale duce in mod necesar la reaua intrebuintare a lucrurilor. Se savarseste astfel pacatul cel cu multe forme, care are drept rezultat principal placerea, maica mortii. Alt leac si mijloc pentru com­baterea reala a acestei catastrofe nu exista decat mantuitoarea iubire de osteneala. Acesta este motivul pentru care parintii duhovnicesti impun „canoane” celor care pasesc pe calea pocaintei. În felul acesta provoaca in fiii lor duhovnicesti o involuntara iubire de osteneala impotriva iubirii de placere, care pro­vine din calcarea legii.

Foarte mult ajuta pentru o pocainta statornica si adevarata cunoasterea in profunzime a menirii noas­tre. Cine am fost la inceputul creatiei noastre, cand viclenia si toate cele ce se afla in legatura cu aceasta inca nu robisera sufletul nostru? De unde am cazut, iar acum unde trebuie sa ajungem cu harul Hristosului nostru?

Daca acestea vor coexista si vor merge impreuna cu noi totdeauna in chip nedezlipit, niciodata nu ne vom iesi din fire, nici nu vom fi atrasi de provocarea irationalului si a pervertirii firii.

De ce este necesara spovedania?

Spovedania este primul element al pocaintei. În parabola fiului risipitor vedem marea ei insemnatate cand citim:

„Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inain­tea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau” (Luca 15,18).

Prin cuvantul „sculandu-ma” arata indreptarea caderii, intreruperea hotararii celei vi­novate si a savarsirii greselii pacatoase. Prin marturisirea „am gresit (am pacatuit)”, cauta mai inainte de toate iertarea. Elementul urmator al pocaintei active este smerenia, care respinge irationalul in care imaginatia inselata se misca in chip egoist.

„Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau”.

Ruperea voluntara a filiatiei este marturia necesara a constiintei greselii si intoarcerea faptuitoare a persoanei in locul ei firesc.

Diferite pasaje din Scriptura se refera la necesi­tatea spovedaniei, ca marturie practica a pocaintei. Prin spovedanie, omul isi descopera lipsa de credinta, tradarea si negarea indatoririlor sale, din care a provenit caderea si nimicirea. Îsi vadeste vinovatia si astfel nimiceste mijloacele si cauzele zdrobirii sale si incheie (intregeste) intoarcerea in sanurile Tatalui, care s-a intrerupt prin pacat si prin calcarea legii.

Orice incalcare a legii si neascultare pricinuieste in om o dubla vinovatie. Si in trup, impreuna cu simturile, si in suflet si minte, de unde porneste tradarea. Prin spovedanie omul vindeca ambele forme de vinovatie, de vreme ce cel ce se spovedeste descrie cu smerenie lepadarea si tradarea ca fiind ale sale. Nici spovedania nu se face fara pocainta, nici pocainta fara spovedanie. Amandoua sunt mijloace absolute si nedespartite ale mantuirii.

Principala cauza a ratacirii omului este judecata gresita a mintii. Pocainta inseamna intoarcerea mintii la corecta judecata si folosire a intelesurilor, astfel incat sa dispara irationalul. Lucrarea aceasta a echilibrarii omului e rod al iubirii de oameni a lui Dum­nezeu si a devenit cel mai mare dar al Sau facut firii noastre, de vreme ce am cazut din prima noastra stare, cea dupa chipul lui Dumnezeu. Nu trebuie sa neglijam pocainta, de vreme ce, potrivit cuvan­tului Scripturii:

„Cine este curat de intinaciune, chiar daca viata lui pe pamant ar fi de o singura zi?” (Iov 14,4-5).

Cine poate sa descrie intinderea iubirii de oa­meni si a atotbunatatii lui Dumnezeu fata de om, din moment ce il primeste daca se intoarce cu pocainta, oricat de mare ar fi tradarea si faradelegea lui? Cine va descrie nenorocirea si intunecarea omu­lui inselat, atunci cand calca in picioare si respinge acest dar, care il recheama pe apostat si pe tradator in sanurile iubirii parintesti si il elibereaza de vesnica si groaznica osanda?

Cu adevarat, daca iubirea de oameni a lui Dum­nezeu nu ne-ar fi ingaduit pocainta, nu ne-ar putea oferi nimic, nici chiar insasi iconomia Mantuitoru­lui nostru, de vreme ce transformabilitatea si perver­tirea din viata noastra pacatoasa si atotvinovata o pot nimici. Nici un descendent din radacina adamica sa nu neglijeze sa puna in lucrare in viata sa marele dar al pocaintei, ca sa nu planga zadarnic in vesnicia viitoare. Plansul si lacrimile sunt uneltele prin­cipale si aducatoare de castig ale pocaintei auten­tice, iar cei ce se pocaiesc in chip drept sa nu se desparta de ele.

Ce este plansul si care este folosul lui pentru credincios?

Domnul, in predica Sa de pe munte, ii fericeste pe „cei ce plang”, dupa fericirea celor „saraci cu duhul”, adica a celor smeriti. Cel ce este cu adevarat smerit are plansul neincetat, deoarece isi simte ticalosia intru toate si se roaga cu durere catre „Cel ce poate sa mantuiasca”, Dumnezeu.

Plansul se naste din simtirea micimii, a nimic­niciei, a ticalosiei si a neputintei omului. Plansul este cel mai nemincinos ambasador catre aceia care pot oferi izbavire si ajutor, mai cu seama insa catre Dumnezeu, Cel ce este singurul vrednic sa dea mangaiere.

Plansul nu exista atunci cand omul se afla in sanurile iubirii desavarsite si ale infierii lui Dum­nezeu. A fost adaugat si acesta la pedepsele peda­gogice date impotriva neobrazarii omenesti de dupa cadere.

Nu cred sa existe in intregul spectru al pocaintei un mijloc si o masura atat de binefacatoare, care sa aduca un rezultat imediat, precum plansul. Primul lucru pe care l-a intampinat stramosul neamului omenesc dupa surghiunirea lui a fost plansul si lacrima. Din pacate, pe acesta il mostenim toti cei ce-i suntem urmasi. Acest rod al propriei noastre nefe­riciri l-a gustat si Domnul nostru. Chiar daca El n-a plans pentru Sine Însusi, ci pentru a noastra stricaciune si ticalosie.

Asadar, primul rod prin excelenta pe care ni l-a oferit aceasta vale a plangerii (lumea de dupa cadere) este plansul si lacrima. Nu cred sa se fi nascut om care sa nu se fi impartasit de ele. Putem insa foarte bine sa transformam aceasta otrava a pedepsei noastre in medicament mantuitor prin mijlocirea pocaintei si, desigur, sa fim numiti fericiti. Cu siguranta „cei ce plang” si „cei ce lacrimeaza” sunt toti cei ce locuiesc pe pamant, insa sunt numiti fericiti doar purtatorii credintei si ai pocaintei.

Motivele si pricinile plansului stau in simtirea vinovatiei si a pacatoseniei noastre si in cele ce do­vedesc ticalosia caracterului nostru fata de menirea noastra universala. Încalcarea acestei datorii, dar si nemitarnica amenintare a dreptatii dumnezeiesti strapunge constiinta si in continuare inima. Deoarece „inima” este apasata, aceasta creeaza plansul, starea de intristare pentru pacate. Daca atunci se vor adauga rugaciunea si osandirea de sine, care sunt considerate lucruri necesare, vor incepe sa vina la­crimile si se va schimba prima otrava a iubirii de sine in medicament mantuitor al vindecarii; iar cre­dinciosul va castiga fericirea, despre care s-a spus:

„Fericiti cei ce plang, caci aceia se vor mangaia” (Matei 5,4).

Orice stare intristatoare ce se naste din lucra­rea pocaintei este folositoare, indiferent daca este sau nu urmata de plans si lacrimi. Însa experienta si Sfintii Parinti ne conving ca este cu neputinta sa lipseasca plansul si lacrima de la cei ce staruiesc in pocainta; mai cu seama de la aceia care au gustat dragostea lui Dumnezeu si pronia Lui parinteasca in viata lor.

Dupa cum acribia pocaintei si a fricii dumnezeiesti impreuna cu un program foarte exact nasc si mentin plansul, tot asa si viata lipsita de luare aminte si imprastierile, mai cu seama insa incalcarea infranarii, il risipesc si provoaca uscaciunea si paralizia sufletului. Atotcuprinzatoarea iubire de osteneala, care este de altfel si intelesul crucii, constituie princi­palul lucru care mentine plansul, si aici gasim motivul pentru care Sfintii nostri Parintii, ca purtatori ai pocaintei, nu au neglijat-o niciodata in viata lor. De multe ori au dus lupte duhovnicesti care pentru noi par exagerate. Însa ce altceva sa fie usa si calea „cea stramta si cu necazuri”, care duce spre viata, decat cuprinzatoare iubire de osteneala? Si pe drept cuvant „putini sunt cei care o afla”.

(din: Gheronda Iosif Vatopedinul, “Dialoguri la Athos”, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

Legaturi: