“Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne…”. LUMEA NE ORBESTE SI NE FACE SA NU-L PRIMIM PE HRISTOS. “Pentru cele duhovnicesti n-avem ochi… Sa ne interiorizam, sa ne sondam adancurile si sa vedem cine suntem. SA INCEPEM PRIN A NE SMERI” (VIDEO, TEXT)
Protos. Hrisostom (Putna) – Predica la Duminica a 31-a dupa Rusalii, a Vindecarii orbului din Ierihon (2 decembrie 2018):
SMERENIA PRILEJUIEȘTE VEDEREA (ÎNȚELEGEREA) DUHOVNICEASCĂ
“Suntem cu o duminică mai aproape de Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, suntem cu un pas mai aproape de a-L întâmpina pe Cel Care S-a pogorat din cer pentru ca pe noi, oamenii, sa ne ridice la El, pe Cel Care a venit sa ne aduca aminte ca si în cer avem Părinte, că noi nu suntem nişţe simple vieţuitoare pe acest pământ, ci suntem fiii Lui, fiii Dumnezeului Celui Preaînalt. Şi, cum spunea Sf. Ap. şi Ev. Ioan, El, adică Hristos:
De ce nu L-au primit, deşi erau ai Săi? Erau ai Săi pentru că Dumnezeu îi vede şi ne vede aşa, ca fiind ai Lui, însă noi iată că nu-L vedem aşa, ca fiind Părintele nostru ceresc. Noi nu vedem lucrurile aşa cum le vede El.
Şi de aceea duminica aceasta ne pune înainte vindecarea acestui orb pentru a ne aduce aminte de orbirea noastră. A fi orb nu inseamna numai a nu vedea nimic, ci şi să vezi greşit, să vezi strâmb. Întru ale Sale a venit şi ai Săi nu L-au primit – nu L-au primit pentru că nu L-au văzut şi, daca L-au vazut, nu L-au înţeles, pentru că lumea aceasta i-a inabusit.
Acest orb de care Sf. Ap. Marcu ne spune că se chema Bartimeu, fiul lui Timeu – de ce ni se spune si numele lui? De ce Sf. Marcu insista pe acest lucru? Pentru ca este o persoana concreta, este un om care are un parinte ce vine si el dintr-o alta familie si asa mai departe. Suntem oameni, suntem nascuti si asta inseamna ca avem un parinte, suntem oameni adevarati, oameni nascuti dintr-o relatie de iubire. Si pe acest Bartimeu il vedem ca sedea la marginea drumului, cersind. Lumea pentru el nu era asa de evidenta, sa spunem asa. Nu il strivea cu ispitele ei asa cum ne striveste pe noi lumea de astazi, insa era suficient de puternica astfel incat sa-l reduca pe acest Bartimeu la o vietuitoare, ca sa zic asa, si sa-mi iertati barbarismul. Pentru ca el urmarea doar sa supravietuiasca. Incerca sa traiasca de azi pe maine si cersea si statea la mila celor din jur, a celor pe care nu-i vedea, doar ii auzea. Zgomotele din jur, desi erau estompate pentru el, desi nu insemnau mare lucru pentru el, insemnau suficient de mult, astfel incat el sa stea la marginea prapastiei dintre nadejde si deznadejde.
Si iata ca, la un moment dat, trece pe acolo Hristos, împreuna cu ucenicii Lui. Şi, auzind zarvă, o zarvă deosebită, nu mai auzise aşa ceva până atunci, a întrebat ce se intampla. Şi, când a auzit cine este Cel Care trece, că este Hristos, despre Care se dusese deja vestea că vindecase de boli pe care cei de atunci crezusera că erau incurabile, atunci a iesit la iveala nadejdea ascunsa din inima lui. Atunci a ieşit la iveală adevăratul Bartimeu. Dorinţa aceea ascunsa din inima lui a izbucnit şi spune Sf. Ev. Marcu că şi-a lepădat haina lui şi a alergat după El şi striga Miluieşte-mă! Oamenii îl opreau pentru că obişnuinţa îi făcuse să se împietrească cumva, să rămână nesimţitori la nevoia celuilalt. (…)
Oamenii, după cum spuneam, îl opreau. Dar el, cu cât era mai mult oprit, cu atât striga mai tare. Şi a început să strige: Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă! De ce a zis fiul lui David? David, în poporul evreu, era simbolul nădejdii, pentru că David fusese luat din popor. David era un împărat ca nimeni altul. Cum spune în psalmul 151: Mic eram între fraţii mei si fraţii mei erau mari şi buni, dar Dumnezeu nu a binevoit întru ei, m-a ales pe mine, m-a luat de lângă oile care nasc. El era unul dintre cei de jos şi era blând şi smerit. De aceea el reprezenta pentru poporul evreu nădejdea că Dumnezeu Se coboară la fiecare şi poate ridica pe oricare din praf şi să-l ridica la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. De aceea a strigat Fiul lui David, miluieşte-mă! Şi Iisus l-a auzit. Şi s-a întors. S-a dus catre el. Iisus l-a văzut. Îl observase şi înainte, dar acum l-a văzut. Observati diferenţa, nuanța. Una este sa observi, alta este sa vezi. Atunci cand vezi, intelegi ce se intampla inaintea ochilor tai, te unesti cumva cu ceea ce se intampla in fata ochilor tai. Cand vezi pe cineva, atunci ii marturisesti existenta. Din momentul acela persoana aceea exista pentru tine si tu existi pentru el. Si se infiripeaza relatia. Şi Dumnezeu l-a vazut si a venit catre el si l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Ce doreşti? Nu ştia Dumnezeu ce vrea? Sigur că ştia. Ne punem mereu întrebarea: de ce este nevoie să-I cer lui Dumnezeu dă-mi aia, dă-mi aia, sau să insistăm? Pentru că El a zis: Cere şi ţi se va da, bate şi ţi se va deschide. Insistă! De ce să insistăm? Nu ştie El? Pe de altă parte, a zis că cine este tatăl acela care, cerându-i fiul său pâine, îi va da piatră, sau cerându-i peşte îi va da şarpe? Şi dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Părintele vostru din cer, puţin credincioşilor? Aşa încât nu inmultiti cuvintele voastre cand va rugaţi, că ştie Tatăl vostru din cer de ce aveţi nevoie – aici este vorba de altceva. A zis: Nu înmulţiţi cuvintele voastre. Însă insistaţi! Cereţi şi bateţi la uşă până vi se va deschide.
Şi de ce trebuie să insistăm? Revin la această intrebare. Nu pentru ca trebuie sa-I atragem atenţia lui Dumnezeu, Dumnezeu ştie, într-adevăr, ce avem nevoie, ştie mai bine decât noi ce avem nevoie şi, de multe ori, El nu ne dă ceea ce-I cerem, ci ceea ce avem nevoie. Însă Dumnezeu, când ne dă un dar, doreşte ca noi să ne bucurăm pe deplin de acest dar. Insistenţa noastra ne ajută pe noi înşine să ne statornicim in conştiinţa ca avem nevoie de acel lucru, astfel incat Dumnezeu va putea sa ne dea darul in mod deplin. Şi noi să ne bucurăm deplin de acest dar şi, mai ales, să înţelegem că Dumnezeu ne-a dăruit acest dar pentru că ne iubeşte. De aceea Hristos l-a întrebat Ce voieşti? Şi el a zis: Să văd. Hristos i-a răspuns la fel de simplu: Vezi! Lucru care s-a şi întâmplat. Şi orbul a vazut pe loc, a inceput sa vada si sa laude pe Dumnezeu si, împreună cu el, toată lumea lăuda pe Dumnezeu şi, spune Sf. Ev. Luca, orbul a început să meargă după Hristos, să-L urmeze, unde Se ducea Hristos acolo era şi el. Cum spunem noi, nu-şi mai lua ochii de la El.
Revin la acel cuvânt al Sf. Ap. Ioan: Întru ale Sale a venit, dar ai Lui nu L-au primit. Noi suntem orbi, de aceea nu-L primim pe Dumnezeu. Suntem orbi şi ori nu ştim acest lucru, ori nu vrem să recunoaştem acest lucru.
Suntem orbi pentru că nu vedem ceea ce se ascunde în faţa ochilor noştri. Suntem orbiţi de strălucirea lumii din jurul nostru. Lumea din jur, şi cu frumusetea ei, şi cu ispitele ei, şi cu plăcerile ei, şi, mai ales, cu evidența ei, ne orbește. Lucrurile din jurul nostru nu au nevoie de prea mult ca sa fie crezute. Ele ni se prezinta de multe ori intr-un mod agresiv si nu ma refer la reclame sau la celelelte metode prin care media incearca sa ne manipuleze, ci la tot ceea ce cade sub simturi. Lumea aceasta trupeasca, lumea aceasta trecatoare nu are nevoie de prea multe efort din partea noastra ca să o vedem. Insa lumea cealalta trebuie cautata. Trebuie să sapi, trebuie să te adâncești, să te adâncești în tine, întâi în tine, pentru ca întâi să-ți descoperi nevoia adevărată a sufletului.
Pentru ca omul este singura creatura, singurul pe care Dumnezeu l-a creat – o creatură înseamna un lucru finit, care nu este fara de inceput, ci limitat – deși este creat, este singura creatură care poate şi are nevoie să cuprindă în sine infinitul, veşnicia. Pe om nu-l poate sătura nimic mai puțin decat veșnicia. Pentru că omul, atunci când era în rai, era în Dumnezeu şi Dumnezeu în el asemenea unui burete în apă. Buretele este în apă şi apa este în burete, tot aşa omul era în Dumnezeu şi Dumnezeu în el. Când a fost alungat din rai, Dumnezeu a ieşit din el, dar a lăsat un gol care tinde să se umple. Însă noi, din păcate, încercăm să umplem acel gol, să astâmpărăm acea sete interioară, cu lucrurile văzute, cu lumea care, dupa cum am zis, ne agreseaza. Insa aceste lucruri sunt mult mai finite decat noi, oamenii. Şi, fiind finite, nu pot să sature. Este ca şi cum am încerca să ne astâmpărăm setea cu apă sărată. Însa nu se poate; pe masura ce bem, in aceeasi masura setea devine mai chinuitoare. Asa se intampla cand ne alipim de cele lumesti, de cele care cad sub simturi.
Insa, daca ne interiorizam, daca ne adancim in noi insine, o sa vedem ca nevoia noastra este mai inalta de atat. Si acea nevoie va creste in noi acea disperare pe care a avut-o orbul cand a strigat: Doamne, miluieste-ma! Fiule al lui David, ajuta-ma! Asemenea psalmistului care a zis: Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne, Doamne, ajuta-ma! Din care adancuri? Din adancul firii sale, din adancul nostru, acolo unde se ascunde chipul lui Dumnezeu din noi, acolo unde suntem si ne recunoastem si noi a fi dupa chipul lui Dumnezeu si fii ai Dumnezeului Celui Preainalt. Din acel adanc trebuie să strigăm către Dumnezeu. Dar trebuie să vedem şi să recunoaştem că suntem orbi. Pentru cele duhovniceşti n-avem ochi. Pentru cele lumeşti avem şi ochi şi urechi, avem toate simţurile, ne sunt lipite de cele înconjurătoare.
Ai Săi nu L-au primit pentru că nu L-au înţeles. Noi trebuie să privim asemenea lui Dumnezeu, să încercăm să vedem prin ochii Lui. De ce spun Sfinţii Părinţi că Dumnezeu Se ascunde în poruncile Lui? Şi Hristos spune că cel care Mă iubeşte pe Mine va împlini poruncile şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni şi vom face locaş la el. De ce spune acest lucru? Pentru că o poruncă nu trebuie inţeleasă doar ca o poruncă, ci trebuie înţeleasă aşa cum o vede Dumnezeu. Dumnezeu, daca zice să nu furi, El zice: Eu nu fur! Dacă vrei să fii asemenea cu Mine, nu fura nici tu! Dacă zice: Nu ucide, zice: Eu nu ucid! Şi nici tu să nu ucizi, fiul Meu nu face aceste lucruri, fiul Meu trebuie să se asemene Mie! De aceea au zis Părinţii că Dumnezeu Se ascunde în poruncile Lui. Cum spunea frumos părintele Rafail Noica: Poruncile lui Dumnezeu sunt spovedania lui Dumnezeu. Dumnezeu Se dezvăluie pe Sine in aceste porunci. Dar trebuie să vedem lucrurile aşa cum le vede El, să ne smulgem din această stare de simplă vieţuitoare care vede doar supravieţuirea, care trăieşte doar pentru plăcerea de o zi, şi să vedem că suntem mai înalţi de atât. Omul este, in acelaşi timp, şi foarte mic, dar şi foarte înalt. Dacă ne uităm la lucrurile din univers şi la pământ, suntem o fărâmă de praf, însă, dacă ne uităm la Dumnezeu, chiar dacă este Dumnezeul dumnezeilor, cinstea pe care ne-a făcut-o Acest Dumnezeu ne ridică deasupra creaţiei. Nu putem să înţelegem acest lucru dacă nu vedem asemenea Lui.
Şi cum putem să vedem noi lucrurile la fel ca Dumnezeu? Este destul de simplu: trebuie să ne aşezăm lângă El şi să ne uităm din perspectiva pe care o are El. Luaţi un exemplu concret: să zicem că este un om care se uită din camera lui la fereastră. Şi tu stai în camera alăturată și el îţi spune ceva ce el vede afară, dar tu nu înţelegi ceea ce spune el. Pentru ca să poţi înţelege exact ce spune el trebuie să te aşezi lângă el şi să te uiţi şi tu pe acelaşi geam pe care se uită el. La fel trebuie să facem şi noi dacă vrem să înţelegem cum vede Hristos. Şi cum vede lucrurile Hristos? El ne-a arătat: Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima. Veniţi şi staţi lângă Mine! În Pateric cred că este un cuvânt care cred că arată cel mai bine ce este aceea smerenie, adică cum se poate obţine smerenia. Un frate s-a dus şi l-a întrebat pe un bătrân: Părinte, cum să dobândesc eu smerita cugetare? Şi el a zis: Du-te şi stai lângă un om smerit şi el te va învăţa! Stând lângă el, sălăşluindu-te lângă el, vei învăţa să fii şi tu smerit! Într-un fel am putea spune că smerenia se molipseşte. De aceea spune şi Sf. Isaac Sirul: Mă minunez văzând pe omul smerit cum stă la picioarele lui Hristos, aşteptând de la El să-i dea când vrea, dacă vrea, ce vrea şi cât vrea, nemaifiind conştient de sine, ci numai de Dumnezeu.
Nu ne mai aducem aminte de Maria, care stătea la picioarele lui Hristos? Și de Marta, care era prinsă de cele văzute, de cele care strigau în jurul ei: păi mâncarea trebuie făcută, masa trebuie aşezată trebuie să-L primeşti pe Învăţătorul, trebuie să slujeşti, trebuie…, trebuie…, trebuie…. Şi Mântuitorul i-a spus, cu blândeţe, dar i-a spus: Marto, de multe te îngrijeşti şi te sileşti pentru multe, însă un singur lucru trebuie. Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea: să stai la picioarele lui Hristos. Stai lângă El și smereşte-te. Pentru că la picioarele lui Hristos nu poţi să stai, nu poţi să rămâi decât dacă te smereşti. Şi smerindu-te ai să înţelegi, şi înţelegând ai să vezi ceea ce vede şi El.
Ai să vezi că şi tăcerea Lui la rugăciunea ta este un răspuns de care ai nevoie. Ai să înţelegi dincolo de cuvintele oamenilor cuvântul lui Dumnezeu. Ai să înţelegi că dincolo de lumea aceasta este o altă lume care te aşteaptă. Ai să înţelegi că cele duhovniceşti sunt mult mai presus decât cele trupeşti, la fel cum Împărăţia Cerului este mult mai presus decât lumea aceasta. La fel cum veşnicia este incomparabil mai mare decât vremelnicia aceasta. Lumea aceasta va trece, pământul va arde, cerurile se vor strânge, cum vedem în Apocalipsă, ca un cort. Şi ce va rămâne? Cuvântul lui Dumnezeu. Lumea aceasta va trece, dar cuvântul Meu, zice Dumnezeu, nu va trece. Avem urechi să-L auzim? Avem ochi să vedem şi să înţelegem ce este în spatele acestui cuvânt? Ne punem întrebarea aceasta? Să ne punem întrebarea aceasta!
Dacă avem în noi această orbire să ştiţi că două sunt cauzele: în primul rând ne-am lăsat orbiţi de cele din jurul nostru. Îl vedem pe Bartimeu că, atunci când a înţeles că momentul mântuirii este aproape şi că el poate să fie mai mult decât un cerşetor la marginea drumului a început să strige cu disperare către Hristos şi n-a mai ţinut cont de cei din jurul lui! Cred că ajunsese nici să nu-i mai audă pe cei care încercau să-l oprească. Lumea din jur tăcea pentru el, pentru că el de acum nu mai avea ochi, nu mai avea urechi, nu mai avea simţuri pentru lumea aceea, ci toată atenţia lui era îndreptată către Hristos.
De aceea să ieşim, cum spune Sf. Pavel: Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ceea ce este rău să nu vă atingeţi. Să ieşim din această lume, să ne retragem din această lume, şi mă refer la modul duhovnicesc, nu e nevoie să meargă toţi în pustie, dar să ne interiorizăm, să înţelegem, să ne sondăm adâncurile şi să vedem cine suntem, să aflăm cine suntem. Şi, dacă o să vedem că suntem orbi, să nu ne speriem, căci ăsta este adevărul. Ci să ne îmbărbătăm și să zicem precum psalmistul: Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne, ajută-mă! Numai Tu poţi să-mi dai vedere! Dar iată ce vedere-ţi cer: arată-mi calea Ta! Arată-mi frumuseţea Ta, Dumnezeule! Cum spunea Sf. Prooroc David: Ce am căutat? Una am voit de la Dumnezeu: să cercetez locaşul Lui şi să văd frumuseţea Domnului. Asta este singura dorinţă adevărată a unui om. Faţă de această dorinţă, celelalte nu contează. Dar, sondându-ne adâncurile, dar, într-adevăr, de păcatele noastre. De aceea au spus Părinţii că singurul gând, singura lucrare care sapă până in adâncurile ființei noastre, până acolo unde este chipul lui Dumnezeu din noi este căinţa. Căinţa face acest lucru. Defăimându-ne pe noi înşine pentru ceea ce am ajuns să fim, pentru ceea ce am făcut din chipul lui Dumnezeu din noi, defăimându-ne și cerând iertare cu smerenie, cu cuminţenie, cu umilinţă lui Hristos, ajungem să aflăm cine suntem. Şi, aflând cine suntem, rămânem în acest cuget smerit. Aceasta este a doua cauză pentru care noi suntem orbi: pentru că nu avem smerenie.
Hristos S-a smerit pe Sine şi noi ne mândrim?! Cum putem să-L vedem pe Hristos dacă ne punem împotriva Lui? Că spune Sf. Scriptură că Dumnezeu celui mândru îi stă împotrivă, dar celui smerit îi dă har. Să ne smerim, dar să facem acest lucru cu tot dinadinsul. Noi ne-am obişnuit să facem acest lucru ca o reacţie la ce se întâmplă în jurul nostru. Noi doar reacţionăm la ceea ce vine asupra noastră. Noi ne gândim că smerenia înseamnă că, atunci când te ceartă cineva, tu să nu te mânii şi să zici: Iartă-mă, am greşit. Asta-i prea puţin! Aceasta nu e încă smerenia adevărată!
Smerenia adevărată este să te sileşti să te pui la picioarele lui Hristos şi să recunoşti că eşti nimic, că fără El nu poţi nimic, şi să recunoşti că da, L-ai trădat şi I-ai schimonosit chipul şi chipul lui Hristos din tine este de nerecunoscut. Lucrul acesta ne va întreba Hristos la Judecată. Nu câte fapte bune ai făcut sau câte rele. Ce ai făcut cu chipul Meu din tine? Să nu auzim acel cuvânt: Nu te cunosc pe tine, pe care Părinţii l-au tâlcuit şi aşa: Nu Mă recunosc pe Mine în tine. Să nu auzim acel cuvânt, ci să ne silim să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să ne silim să ne deschidem ochii aceia duhovniceşti care văd dincolo de această zidire, care văd că această zidire a avut la început un scop bun, a fost darul lui Dumnezeu pentru noi, dar pe care noi trebuia să-l întoarcem lui Dumnezeu, să-l lucrăm, să-l înfrumuseţăm şi să-l dăm înapoi. Un dar care trebuia să ne unească pe noi cu Dumnezeu. Și ce a ajuns? Lumea aceasta acum ne desparte de Dumnezeu pentru că noi ne-am complăcut, noi ne trândăvim şi nu vrem să ne silim să vedem dincolo de ceea ce cade sub simţuri. Ne lăsăm orbiţi şi păcăliţi de frumuseţea şi strălucirea acestei lumi, de dulceţile trecătoare ale plăcerilor şi uităm că noi suntem veşnici, că noi trebuie să rămânem alături de Dumnezeul Cel veşnic, Care a venit întru ale Sale.
Se apropie Crăciunul, se apropie Naşterea lui Hristos. Să ne silim. Nu mai este mult, nici puţin. Este suficient timp ca să ne pregătim şi să ne deschidem ochii sufleteşti şi să ne aşezăm seara la rugăciune şi să începem prin a ne smeri, prin a cere iertare lui Dumnezeu, prin a cere iertare pentru că i-am supărat pe cei din jurul nostru, pentru că nu ne-am comportat ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, nu ne-am ridicat la înălțimea chemării noastre. Aşa să ne începem fiecare rugăciune, prin a ne cere iertare, prin a ne smeri cu tot dinadinsul şi atunci o să începem să vedem. Şi, văzând, o să începem să semănăm. Să vedem ce să facem ca să semănăm cu Hristos. Şi atunci Hristos într-adevăr nu va mai veni la cei care nu L-au primit. Ai Săi vom fi noi, care-L vom recunoaşte. Ai Săi sunt cei care sunt smeriţi cu inima.
Cum a zis la Proorocul Isaia Dumnezeu: Către cine Îmi voi pleca Eu ochii decât către cel smerit şi cuminte şi care tremură la auzul cuvintelor Mele. Să ne temem nu cu spaimă. Să ne temem să nu mâhnim pe Dumnezeul nostru Cel bun şi milostiv. Să ne temem să nu cădem mai rău decât deja am ajuns şi să cerem iertare şi să ne smerim ca să începem să vedem şi noi şi să-I cerem lui Dumnezeu: <Doamne, vreau să văd! Vreau să Te văd!> Şi atunci facă Bunul Dumnezeu ca să auzim şi noi în adâncul inimii noastre, de unde strigăm, acest cuvânt simplu din partea lui Dumnezeu: VEZI! Amin.”
Legaturi:
Vindecarea orbului din Ierihon: DISPERAREA – SCOALA RUGACIUNII ADEVARATE
8 Commentarii la ““Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne…”. LUMEA NE ORBESTE SI NE FACE SA NU-L PRIMIM PE HRISTOS. “Pentru cele duhovnicesti n-avem ochi… Sa ne interiorizam, sa ne sondam adancurile si sa vedem cine suntem. SA INCEPEM PRIN A NE SMERI” (VIDEO, TEXT)”