2012: DECLARAT ANUL CREDINTEI LA CATOLICI. Ce “praznuieste” PAPA, ce a insemnat CONCILIUL VATICAN II?

19-10-2011 10 minute Sublinieri

Papa Benedict al XVI-lea a declarat anul 2012 Anul Credinţei, într-un demers simbolic cauzat de jubileul Conciliului Vatican II (1962). Această declaraţie înseamnă şi o chemare a credincioşilor catolici să recitească textele Conciliului.

Pentru Papă, mărturisirea credinţei este esenţială pentru o societate care tinde să reducă credinţa la un fapt privat. Conducătorul Bisericii Romano-Catolice a decis să anunţe, după Anul Sfântul Apostol Pavel şi Anul Preoţiei, 2012 drept “Anul Credinţei”, printr-un „Motu Proprio. Acest text se intitulează „Porta Fidei” şi prefigurează o Enciclică care va fi consacrată în 2012 acestei teme.

Prin acest nou an tematic, Papa Benedict doreşte să aducă în atenţia credincioşilor catolici importanţa credinţei creştine în viaţa creştină. Anul Credinţei va fi deschis oficial în 11 octombrie 2012, la 50 de ani de la începutul Conciliului Vatican II, dar şi 20 de ani de la publicarea Catehismului Bisericii Catolice (11 octombrie 1992).

Chemarea la credinţă a Papei Benedict este şi „o invitaţie la convertire autentică şi reînnoită la Unicul Mântuitor al lumii şi la o viaţă nouă care modelează întreaga existenţă pe noutatea radicală a Învierii”. Papa a chemat la un tandem între credinţă şi iubire, care ar putea anula efectele devastatoare ale secularizării şi neo-păgânismului.

NOTA

Stranie coincidenta (?) aceasta alegere a anului 2012 drept an al credintei, nu doar de comemorare a Conciliului Vatican II, ci si de afirmare a credintei catolice.

Aparent, mesajul din anul 2012 va fi unul legat de “convertire” autentica la Unicul Mantuitor (Hristos) si Inviere. Desigur, din perspectiva eretica a catolicilor. Insa, in plus fata de ereziile cunoscute, vor exista si implicatii socio-politice pe care Vaticanul le-a “propovaduit” lumii cu incepere, indeosebi, chiar de la Conciliul II Vatican.

Sa ne aducem aminte de analiza recentei enciclice pe teme sociale a Papei Benedict astfel:

„Tradiţia” progresului şi a statului mondial la pontifii romani

Enciclica Charitas in Veritate se distinge în mod deosebit prin ideile progresiste susţinute precum şi prin idealul dezvoltării plenare a omului, dezvoltare care este înfătuibilă prin intermediul reformelor urgente şi „curajoase”, în cadrul unei ordini mondiale în care domneşte justiţia, pacea şi libertatea (mai degrabă, emanciparea). Idealul etic definit de Papa Benedict este identic cu cel umanist de inspiraţie kantiano-ralwsian-habermas-ian si nu a aparţinut dintotdeauna pontifilor romani. Punctul de cotitură, cum vom vedea, este reprezentat de Ioan al XXIII-lea şi de Conciliul Vatican II. Vom analiza, în această parte, pentru început, ideea dezvoltării plenare a omului aşa cum a fost formulat de Papa Paul VI şi apoi, preluat de Papa Benedict. Ea este formulată îndeosebi în Capitolul I al Caritas in Veritate: Mesajul Populorum Progressio.

Este un capitol în care Papa Benedict reia, practic, opiniile predecesorului său, Papa Paul al VI-lea, exprimate în cadrul unei enciclice intitulate „Populorum Progressio” şi care exprimă doctrina socială oficială a Bisericii Catolice. Prin doctrină socială se înţelege, de fapt, o definire a momentului istoric pe care o dă Biserica Catolică precum şi o recomandare normativă legată de această descriere a stării de fapt. Este importantă deoarece, în funcţie de cum alege să descrie starea de fapt şi ce fel de recomandări normative face, pontiful îşi dă girul unor viziuni despre om şi destinul său politic (fiind vorba de o doctrină socială).

Astfel, cu titlu de „adevăruri” doctrinare, Benedict reia două linii de forţă afirmate în Populorum Progressio:

„Primul (adevăr, n.n.) este că întreaga Biserică, în toată fiinţarea şi acţiunea sa, când proclamă, celebrează, când performează lucrările dragostei (sau filantropiei), este angajată în promovarea dezvoltării umane integrale.”

Şi, mai departe:

„Al doilea adevăr este că dezvoltarea umană autentică priveşte întregul persoanei în fiecare din dimensiunile sale.”

Aşadar, în Populorum… sunt afirmate două imperative categorice care stabilesc drept scop al lucrării bisericeşti dezvoltarea umană în integralitatea sa. După cum vom vedea mai jos, dezvoltarea nu este decât un al termen, mai filosofic, pentru progres. În toată enciclica se vorbeşte, de altfel, despre dreptul la pâine şi apă, despre securitatea socială, combaterea foametei şi a altor plăgi sociale, alături, e drept, şi de alte plăgi etice. Chestiunea socială este subiectul acestor preocupări, la care se adaugă, ca să nu pară, totuşi, o abordare pur socialistă a istoriei, dimensiunea spirituală a omului.

Este de reţinut însă cum Paul VI defineşte idealul etic al dezvoltării umane, care priveşte la atingerea unei stări de bine pământesc, o propăşire prosperă a întregii umanităţi, văzută în toate aspectele sale, drept ideal al bisericii.
Este oare acest lucru un ideal bisericesc sau este mai degrabă idealul Marelui Inchizitor al lui Dostoievski?

Să ne reîntoarcem însă la textul din enciclică:

„Paul VI în mod clar înţelege că „chestiunea socială” s-a răspândit în toată lumea şi a înţeles legătura între impulsul către unificarea umanităţii şi idealul creştin al unei singure familii de popoare în solidaritate şi fraternitate. (care ideal? Poate doar Biserica, insa Biserica este Imparatie a Cerului si nu se confunda, ca aici, cu Imparatia Cezarului-n.n.) În conceptul de dezvoltare, înţeles în termeni creştini şi umani, el a identificat inima mesajului creştin social, propunând dragostea (sau filantropia) creştină drept principala forţă în serviciul dezvoltării”.

Mai mult, pentru Papa Benedict, „ideea unei lumi fără dezvoltare arată o lipsă de încredere în om şi Dumnezeu”. Mai departe:

între evanghelizare şi avansarea umanităţii – dezvoltare şi eliberare – sunt, de fap, profunde legături… Mărturia dată dragostei (filantropiei) lui Hristos, prin lucrările justiţiei, păcii şi dezvoltării, sunt parte integrantă a evanghelizării… Paul VI a învăţat că progresul, în originea şi esenţa sa, este în primul rând şi cel mai mult o vocaţie: în planul lui Dumnezeu, fiecare om este chemat să se dezvolte şi să se împlinească, pentru că fiecare viaţă este o vocaţie.”

Evanghelizarea este echivalată, de Papa Paul VI şi, după el, de Papa Benedict, cu reforma politică şi socială.Scopurile pur politice (şi nu numai politice, ci şi socialiste) ale dezvoltării, progresului, dreptăţii şi păcii sunt văzute ca scopuri evanghelice. Tot ce trebuie să facă biserica, după Papă, este să „analizeze semnele vremurilor şi să le interpreteze, oferind lumii ceea ce are ea mai caracteristic: o viziune globală a omului şi a rasei umane”.Iată, aşadar, ce înseamnă pentru noii Papi interpretarea semnelor vremurilor – o justificare, prin intermediul unei viziuni antropologice, a planurilor de edificare a unei noi ordini mondiale. Biserica înhămată, cu tot arsenalul său etic, în slujba marilor arhitecţi.

În continuare, este evocat Paul VI cu imperativul categoric al dezvoltării plenare a omului:

„Adevărul dezvoltării consistă în completitudinea sa: dacă nu implică omul întreg şi fiecare om, nu este dezvoltare adevărată. Acesta este mesajul central al Populorum Progressio, valid pentru azi şi pentru toate timpurile.”

Mai departe, se arată că

„Populorum Progressio în mod repetat subliniază nevoia urgentă de reformă şi, în faţa marilor probleme puse de injustiţia dezvoltării popoarelor, cere ca acţiuni curajoase să fie luate fără întârziere.

Urgenţa este justificată nu numai din derularea evenimentelor, ci şi pentru „însăşi problema care se află în joc: întemeierea unei autentice fraternităţi”.

Pe bună dreptate ne întrebăm: când au vorbit despre aceste scopuri politice Evangheliile? Când Apostolii şi când Sfinţii Părinţi? Să nu ne lăsăm înşelaţi: toate aceste scopuri umanist-utopiste sunt prevăzute a fi atinse prin „acţiuni energice”, prin reforme, prin construirea unor structuri politice, adică de putere.

Să recapitulăm: adevărul etic pe care biserica catolică îl propovăduieşte, prin Papa Paul VI şi Benedict, este dezvoltarea plenară a omului, în particular, şi progresul întregii umanităţi, în general. Acest ideal de dezvoltare plenară este, de fapt, legat intim de imperativul evanghelizării; mai mult, evanghelizarea este de fapt ideal social al dezvoltării. Biserica este chemată să mobilizeze lumea în jurul idealului, prin oferirea unei viziuni etice justificatoare. Pentru împlinirea dezvoltării plenare şi a progresului este nevoie urgentă de reformă şi de acţiune curajoasă. Miza este uriasă: realizarea fraternităţii universale.

Toate aceste concepte nu sunt noi, ci au circulat bel et bien prin văzduhul agitat al ideologiilor politice mai mult sau mai puţin totalitare. În special mitul dezvoltării plenare a omului este de factură iluministă şi a fost, de asemenea, promisiunea cea mai ispititoare a comunismului. Toate făgăduiau omului eliberarea, emanciparea de constrângerile istorice, sociale, de nedreptăţile societăţii vechi în care trăiau, de alienarea provocată de progresul mijloacelor de producţie, schiţând zorile unei noi societăţi, a unui nou om, împlinit în mod integral. Cat de multa legatura are acest ideal cu Evanghelia se vede comparand imperativele categorice enuntate de Papii recenti cu Fericirile: fericiti cei saraci, cei ce plang… versus fericiti cei ce se dezvolta (dpdv social) plenar.

Ce este nou (deşi nu foarte recent) este faptul că biserica (fie ea şi cea catolică) îşi asumă acest ideal umanist, pe care îl „amendează” doar în partea sa agresivă faţă de religie. Până la mjlocul veacului XX bisericile erau, de bine, de rău, vocea conservatoare care propuneau lumii o altă viziune etică asupra omului care era incompatibilă cu cea propusă de utopiştii umanişti. Împlinirea omului era întotdeauna văzută dincolo, în împărăţia lui Hristos, care nu este din această lume. Edificarea unei lumi a dreptăţii, fericirii şi păcii universale era văzută drept curată nebunie sau pretext de întemeiere a unei dictaturi universale (cum şi este).

Între timp s-a petrecut ceva. Nu este greu de închipuit ce, dacă aruncăm o privire asupra istoriei Bisericii Catolice. Astfel, începând cu anul 1958 nu a mai existat nici o condamnare a Francmasoneriei, ultima fiind realizată de Pius al XII-lea cu câteva luni înainte de a muri. Punctul de turnură, după unii istorici ai B.C., îl reprezintă pontificatul lui Ioan al XXIII-lea (citat şi el ca predecesor de Papa Benedict) care nu numai că nu a mai actualizat vreo condamnare a francmasoneriei, ci a şi iniţiat deschiderea faţă de reprezentanţii acestei organizaţii secrete. O deschidere care se face simţită, în primul rând, la nivelul ideilor. Salvini, Mare Maestru al Masoneriei, declara:

Ioan al XXIII-lea a publicat recent un document în care, pe acest subiect, s-a apropiat foarte mult de poziţia noastră… şi Mater et Magistra, ca şi Pacem in Terris, în mod efectiv prezintă idei foarte sugestive ale apropierii umane între diferite ideologi” (Cf. Stephen Hand, Roncalli and Freemasonery).

Într-adevăr, cele două „documente” citate de marele maestru sunt două enciclice care încep să abordeze problema progresului (Mater et registra) şi a stabilirii unei „ordini universale a păcii în adevăr, dreptate, filantropie şi libertate” (Pacem in Terris). De asemenea, în ultima enciclică este de notat că Papa se adresează, pentru prima oară, „tuturor oamenilor de bună credinţă”, mesajul fiind, astfel, universal şi nu doar adresat credincioşilor catolici.


Ideile expuse în Pacem in Terris au fost exploatate şi folosite pe larg în ceea ce a constituit un adevărat şoc pentru Biserica Catolică: Conciliul Vatican II. Început sub pontificatul lui Ioan al XXIII-lea, Conciliul este încheiat sub Papa Paul VI, citat masiv, după cum am văzut, în encilica Caritas in veritate. Vatican II este vestit pentru declanşarea procesului de aggiornamento în Biserica Catolică, pentru deschiderea faţă de ecumenism precum şi faţă de lumea modernă, de fapt, un mod eufemistic pentru a desemna înclinarea bisericii catolice faţă de ideile moderniste umaniste.

Un alt moment de revigorare a acestor idei „generoase” a fost reprezentat de pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea. Predecesorul lui Benedict a avut unele atitudini cât se poate de făţişe în favoarea unei ordini universale a dreptăţii şi păci, intitulată de unii lideri politici şi de unii analişti „noua ordine mondială”. De asemenea, a pus o greutate în plus asupra idealului umanist, făcând, practic, din OM, adevăratul scop al devoţiunii religioase:

„În mod repetat, Ioan Paul al II-lea a susţinut că Naţiunile Unite sunt ultima speranţă a omenirii, făcând apel explicit la o nouă ordine mondială sub conducerea ONU În timp ce numeroase idei (susţinute de papa Ioan Paul al II-lea – n.n.) sunt asemănătoare cu cele ale masonieriei, voi cita pe Abatele de Nantes care exemplifică cum Ioan Paul afirmă că scopul Bisericii este să arate oamenilor că mesajul Bisericii este demnitatea Omului. Remarcile abatelui sunt în paranteză: <<Dacă taina lui Hristos – Hristosul mistic precum şi Hristosul istoric (?) – revelează taina omului însuşi, adică omenirii de-a lungul timpului (şi, astfel, o taină ce aparţine tuturor religiilor şi ne-religiilor, poate?), atunci tot ceea ce este esenţial uman este însumat în taina lui Hristos, şi este exprimat de Hristos atât în cuvânt cât şi în faptă… Această idee din Lumen Gentium trebuie să fie legată de tema centrală din Gaudium et Spes, unde Hristos este prezentat ca Revelator al tainei complete a omului şi demnităţii umane. Conciliul subliniază că demnitatea esenţială a omului este inextricabil legată de mesajul lui Hristos, Evanghelia Sa, care acţionează ca un aluat, provocând fie o conştientizare puternică a acestei demnităţi fie trezind nevoia de a o căuta şi atinge>>Este atunci „Dumnezeu” umanitatea?” (Stephen Hand, John Paul II, Alas, Magnified Errors of the Second Vatican Council)

Într-adevăr, accentele puse schimbă cu totul sensul revelaţiei şi taina lui Hristos, cea din veac ascunsă, pe care o aduce Mântuitorul. Dacă taina lui Hristos este cu adevărat revelarea adevăratei firi a omului, însă o fire dezrobită de tirania păcatului şi îndumnezeită, prin Răstignire faţă de această lume şi faţă de firea cea căzută, în citatul de mai sus Ioan Paul al II-lea face ca taina lui Hristos să fie subordonată şi definită, de fapt, evoluţiei istorice a omenirii. Acesta este sensul adăugirii viclene „a omenirii de-a lungul timpului”, precum şi a afirmaţiei „tot ce esenţial uman este însumat în taina lui Hristos”. Cu alte cuvinte, Hristos nu a făcut altceva decât să descopere omenirii ceea ce era deja, ceea ce omenirea este din punct de vedere istoric şi prin evoluţie.


Istorismul care face din OM centrul Evangheliei (şi, deci, nu din Hristos-Omul) este, la rândul său, o redută cucerită prin intermediul papilor: astfel, papa Paul VI a abolit condamnarea făcută noţiunii de evoluţie (şi, în general, modernităţii) de Pius al X-lea. Aşadar, în spatele imperativelor etice ale dezvoltării plenare a omului se află, de fapt, un umanism evoluţionist şi istorist care înlocuieşte complet pe Hristos, Dumnezeu-Omul, cu omul, făptura istorică ce găseşte singură drumul către îndumnezeire şi înveşnicire.

Acesta este, aşadar, fundalul în care aceste idei umaniste, progresiste, de factură clar socialistă, au penetrat adânc în Biserica Catolică prin intermediul papilor. Pentru acest lucru, de altfel, sunt citaţi în mod covârşitor papii Paul VI, Ioan XXIII şi Ioan Paul al II-lea.

Ioan Bucur

Recapituland, in anul 2012 Vaticanul celebreaza un Conciliu prin care s-au pecetluit apropierea de francmasonerie, de teoria evolutionista asupra lumii si de evocare a fraternitatii universare bazate pe imperative sociale, declansarea agiornamento-ului. Totul in paralel cu intarirea autoritatii papale!

Iata ce mai aflam despre Conciliul respectiv dintr-un articol semnat de Ioan Ica Jr., un entuziast al evenimentului, de altfel:

(…) Deschiderea solemnă a Conciliului Vatican II a avut loc pe 11 octombrie 1962 în bazilica San Pietro în prezenţa a 2540 de episcopi (faţă de numai 700 prezenţi la Vatican I), dintre care doar 1041 din Europa (379 din Italia), 956 din cele două Americi, iar restul din Africa şi Asia (pentru prima dată europenii nu mai dominau). În alocuţiunea inaugurală papa Ioan XXIII şi a reafirmat optimismul şi dezacordul său faţă de “profeţii nenorocirii şi ai catastrofei”. Umanitatea a ajuns la un punct de cotitură, iar Biserica e chemată să citească “semnele timpului”, să-şi reformuleze depozitul credinţei şi instituţiile făcând distincţie între substanţa lor permanentă şi formulele istorice şi să caute unitatea creştinilor şi a întregii umanităţi sprijinind eforturile ei spre progres, eliberare şi pace. (…)

Între timp sănătatea papei Ioan XXIII s-a agravat, el murind pe 8 iunie 1963, nu înainte de a fi promulgat enciclica socială “Pacem in terris”, în care pentru prima dată un pontif roman se adresa nu numai credincioşilor catolici, ci tuturor oamenilor de pretutindeni în problemele grave create de “războiul rece” dintre supraputeri (criza cubaneză din 22-25 octombrie 1962 avusese loc chiar în primele zile de lucrări ale conciliului). Pe 21 iunie 1963 a fost ales ca papă cardinalul de Milano, Giovanni Battista Montini, care şi-a luat numele de Paul VI (1963-1978). Acesta s-a angajat să continue mai eficient lucrările conciliului la care a invitat ca auditori şi laici, şi a promis reforma curiei romane al cărei centralism birocratic nemulţumea întreg episcopatul. (…)

S-a cerut reforma curiei romane şi a centralismului roman şi crearea în jurul papei a unui organism episcopal colegial. La sfârşitul lui noiembrie s-a discutat schema în 5 capitole despre ecumenism (principii generale; mod de aplicare, relaţii cu Bisericile Ortodoxe şi comunităţile ecleziale ieşite din Reforma protestantă; locul iudaismului; şi libertatea religioasă). Şi aceasta reprezenta o cotitură revoluţionară: după secole de izolare a Romei în complexul unicei Biserici adevărate şi de intransigenţă în revendicarea întoarcerii la “staulul” roman a tuturor creştinilor separaţi şi taxaţi drept schismatici şi eretici, documentul recunoştea eclezialitatea deplină a Bisericilor Ortodoxe şi elemente de eclezialitate în comunităţile protestante şi propunea drept cale de refacere a unităţii creştine nu convertirea, ci dialogul. Discuţii aprinse au promovat capitolele care afirmau locul iudaismului în istoria mântuirii şi libertatea religioasă, în care declaraţiile aveau şi implicaţii politice disputate. S-a decis detaşarea lor din textul despre ecumenism şi reelaborarea lor ca declaraţii separate. (…) În discursul de încheiere papa Paul VI a anunţat hotărârea sa de a face un pelerinaj la Ierusalim pentru a se întâlni acolo cu patriarhul ecumenic Athenagora I. Întâlnirea decisivă între cei doi patriarhi ai Occidentului şi Orientului doritori să reconcilieze cele două emisfere ale creştinătăţii a avut loc între 4-6 ianuarie 1964, şi a avut drept efect trimiterea de observatori oficiali din partea Constantinopolului (arhim. André Scrima) la lucrările Conciliului de la Vatican. Pe 6 august 1963 papa Paul VI a publicat prima lui enciclică (“Ecclesiam suam”) în care explica viziunea sa asupra stării Bisericii Catolice, a înnoirii şi reformei ei şi asupra “dialogului” ca metodă de realizare a prezenţei Bisericii în lume. (…)

Pe 14 noiembrie comisia teologică a introdus astfel la sfârşitul capitolului III din schema despre Biserică o notă interpretativă pregătită în secret: faimoasa “nota explicativa praevia” care reafirma independenţa şi libertatea papei faţă de colegiul episcopal şi relaţia de dependenţă unilaterală a acestuia de papă, precum şi faptul că încorporarea episcopului prin consacrare în colegiul episcopal e condiţionată de comuniunea sa ierarhică cu papa care-i determină juridic câmpul de exerciţiu al autorităţii. (…)

Ultimul document aprobat de Conciliul Vatican II şi unul din cele mai disputate şi revoluţionare a fost ampla şi solida constituţie pastorală despre Biserică în lumea contemporană (“Gaudium et spes”, 9 capitole; 2309 voturi pentru, 75 contra, 9 abţineri). După o expunere preliminară asupra “condiţiei omului în lumea contemporană”, primele patru capitole tratau pe larg despre demnitatea persoanei umane, despre comunitatea umană, despre activitatea umană în lume, precum şi despre misiunea Bisericii în lumea contemporană. Următoarele cinci capitole analizau “câteva probleme urgente”: despre căsătorie şi familie, despre cultură şi promovarea ei, despre viaţa economico-socială, despre viaţa politică şi, în sfârşit, despre pace şi evitarea războiului şi construirea comunităţii internaţionale. Textul pleca de la convingerea optimistă că progresul şi marile mutaţii sociale ale modernităţii au o legătură cu realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Obiecţiile care i s-au adus se leagă în principal de confuzia între limbajul uman şi cel al credinţei, dintre progres şi mântuire, şi de absenţa unei viziuni autentic evanghelice despre lume. În concret s-a remarcat absenţa unei condamnări explicite a marxismului şi comunismului şi s-au reproşat poziţiile adoptate în ce priveşte căsătoria şi războiul. După aprobarea ultimelor documente ale Conciliului în aceeaşi zi, 7 decembrie 1965, s-au citit simultan în bazilica San Pietro şi în catedrala patriarhală Sfântul Gheorghe din Fanar (Istanbul) ridicarea anatemelor din 16-20 iulie 1054 prin care cardinalul Humbert şi patriarhul Mihail Keroularios se excomunicaseră reciproc. Interpretat eronat de mass-media ca o realizare a unirii celor două Biserici, gestul era în realitate, aşa cum s-a explicat de ambele părţi, un act de bunăvoinţă, ca un angajament moral al ambelor părţi de a depăşi neînţelegerile din trecut şi de a se angaja pe calea dialogului teologic în soluţionarea diferenţelor dogmatice dintre cele două Biserici care s-au acumulat în decursul mileniului II prin proclamarea unilaterală de către Roma a unei serii întregi de dogme (Filioque, purgatoriu, primatul de jurisdicţie şi infailibilitatea papală şi dogmele mariologice: Imaculata Concepţie şi Asumpţia corporală ale Fecioarei Maria). (…)

Conciliul Vatican II a mai insemnat, asadar, si startul dat relatiilor “ecumenice” Ortodoxia si ridicarea anatemelor. Este de notat faptul ca Vaticanul nu a renuntat nicidecum la statutul de “singura biserica adevarata”, formulele ecumeniste fiind simple formule iezuit-politice care nu au schimbat cu nimic doctrina papistasa.

Incarcat an 2012! Va fi anul in care criza va ajunge la apogeu, in care relatiile internationale cine stie ce tensiuni vor inregistra, anul “revelatiilor” mayase si, iata, si anul in care avansul antihristic al doctrinei catolice va cunoaste o noua ofensiva.

Este demn de reamintit ca anul 2012 era propus si pentru realizarea Sinodului Pan-Ortodox. Sansa noastra este ca… marile patriarhii sunt intr-o crunta rivalitate de putere si este putin probabila depasirea diferendelor pe termen scurt, dar, nu se stie niciodata…


Categorii

"Reforma" in biserica/ aggiornamento, Ecumenism, Erezii, secte, rataciri, sminteli, inselari, scandaluri..., Masonerie, Noua ordine mondiala, guvern mondial (Pasi catre Antihrist?), Opinii, analize, Papa (Papism)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

32 Commentarii la “2012: DECLARAT ANUL CREDINTEI LA CATOLICI. Ce “praznuieste” PAPA, ce a insemnat CONCILIUL VATICAN II?

  1. Despre astea ce parere aveti?
    http://en.wikipedia.org/wiki/Prophecy_of_the_Popes
    Daca Ratzinger batran si bolnav moare,conform celor de mai sus urmatorul papa ar fi ultimul…poate inscaunat tocmai in 2012.

  2. Papa si ecumenismul propovaduiesc si indeamna omenirea catre trairea in duh lumesc, catre increderea in om sau, mai pe scurt si mai cuprinzator, propovaduiesc idolatria si anume:inchinarea omului la idolul om.

    Singura cale, singurul adevar, singura implinire a omului si singura viata vesnica sunt in Domnul nostru Iisus Hristos.

    Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu si adevarat ne spune:

    30. Cela ce nu este cu Mine, impotriva Mea este; si cela ce nu aduna cu Mine, risipeste. (Matei cap.12)

    Si noi stim dragi crestini ortodocsi ca, cel care este impotriva lui Hristos, nu este altul decat Satana. Si aceasta viclenie, prin care diavolul incearca sa-l duca pe om la pierzare, dureaza de 7519 ani, de cand a facut Dumnezeu cerurile, pamantul, toate vietuitoarele si pe primul om, Adam.

    Singura noastra nadejde este numai in Hristos.

  3. “Întâlnirea decisivă între cei doi patriarhi ai Occidentului şi Orientului doritori să reconcilieze cele două emisfere ale creştinătăţii a avut loc între 4-6 ianuarie 1964, şi a avut drept efect trimiterea de observatori oficiali din partea Constantinopolului (arhim. André Scrima) la lucrările Conciliului de la Vatican.”

    Ca o mica paranteza, pentru cei ce nu stiu, este vorba despre un personaj controversat in diaspora romana din Franta, Andrei Scrima, preot roman plecat din tara “cu acte in regula, la o vreme cand nici pasarea nu iesea din tara”, cum spune I.P.S Bartolomeu Anania in cartea Memorii (pag. 588), admirator al “marelui poet Mao”, definindu-se pe sine “cetatean al universului”. Fusesera colegi la Biblioteca Patriarhiei Romane.
    In aceeasi carte Inaltul descrie o intamplare destul de relevanta in ceea ce priveste caracterul persoanei, o scena penibila din Statele Unite, dintr-un restaurant in care se afla la masa cu Andrei Scrima ca invitat al sau iar, la intrebarea chelneritei daca vorbesc limba spaniola, I.P.S Bartolomeu ii spune ca vorbesc limba romana, fiind romani, dar ca limba este inrudita cu spaniola, la care Andrei Scrima se dezice totalmente gratuit de neamul sau, spunandu-i chelneritei ca de fapt el este francez dar cunoaste bine limba romana…

  4. @ Daniela:

    Ne-ar ajuta daca ne poti trimite scanat sau transcrise toate referirile la A Scrima din Memorii. Multumim!

  5. Sigur, fara probleme!

  6. Bine prezentată și edificatoare analiza aceasta. Ţinta este clară. Misiunea asijdera. Idei “întâmplător” asemanatoare ( măestrit ortodoxite) au aparut și pe la noi. De curând avem și noi ani tematici, miuni filantropico-sciale, cultural-misionare și …, asemănări uneori izbitoare. Institutionalizarea a preluat controlul total. Totul vorbește despre realizari sociale, culturale, administrative, medicale, etc, bine organizate și iscusit mediatizate, toate desigur în limbaj ortodox și impletite extrem de convingator cu argumentaţii ortodoxe ce-ţi iau orice posibilitate de replică. Instituţia este, totul, conduce totul. Multe din “misiunile” acestea aparţin de fapt statului, care ne impoziteaza la sânge. Dar…, și preotul trebuie să adune “fonduri” pentru “misiuni”. Sarcina care îl decredibilizeaza extem de mult. Unde mai este Maria cu partea cea bună, care nu se va lua de la ea ?. “Maria” de astăzi este o Marta-“Marie”, ce-i ofeară lui Iisus casă, masă, și omenie prin reălizarile ei, nu șade la picioarele Lui Iisus ascultându-L , ci îi cere Lui Iisus să o determine pe Maria să se implice, să o sustina. Umanismul, omenescul a eclipsat, duhovnicescul. Noua “dimensiunea spirituală” nu mai este delimitată în duhovnicesc și lumesc. Ba spiritualitatea lumeasca mai elevata, este interpretata ca duhovnicesc.Este clar că nu mai conduce duhovnicul și duhovnicia ci institutia. Acesta a devenit doar argumentul și motivul, care judtifică instituţia, nicidecum unica și adevărata ţintă și misiune.

    Îmi știu limitele și nimicnicia, știu că este o îndrăzneală mare și un mare risc (in privinţa mantuirii) să spun acestea, dar simt că trebuie să le spun.

  7. Să observați că lipsește mărturisirea că ”Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat” din discursul papilor…

  8. @ quintus:

    Proasta parere. Daca se poate intampla sa fie asa e fiindca, eventual, “cineva” a pus la cale astfel lucrurile. Nu e exclus.

    Altminteri intra tot la:
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2010/11/24/raspunsuri-duhovnicesti-de-la-parintele-ambrozie-iurasov-despre-profetiile-de-tip-vanga-si-nostradamus-horoscoape-ozn-credinta-in-superstitii/

  9. Pingback: "Relicve" ale Papei Ioan Paul al II-lea, "FERICITUL" SINCRETISMULUI ANTIHRISTIC, plimbate prin Bucuresti
  10. Pingback: ASSISI 2011, PE 27 OCTOMBRIE: detalii despre program si participanti. VA PARTICIPA PATRIARHUL DANIEL?
  11. Pingback: VATICANUL CERE O NOUA ORDINE MONDIALA: AUTORITATE SUPRANATIONALA CU JURISDICTIE UNIVERSALA SI BANCA CENTRALA MONDIALA
  12. Pingback: ASSISI 2011 A INCEPUT: ZIUA INTAI a evenimentului ultra-sincretist (GALERIE FOTO). Participa si patriarhul ecumenic Bartolomeu, IPS Iosif Pop si PS Siluan Span
  13. Pingback: PRIMATUL PAPAL, OBSESIA ABSOLUTA A VATICANULUI. Interviul cardinalului Kurt Koch, seful Consiliului de Promovare a Unitatii Crestinilor
  14. Pingback: ASSISI 2011: rugaciuni comune, "reflectii" gaunoase si imbratisari cu toti paganii si ereticii (FOTO SI VIDEO)
  15. Pingback: APOCALIPSA MAYASA: pe 21.12.2012 AR VENI UN ZEU DIN CER, conform ultimelor "descoperiri" arheologice
  16. Pingback: Cum va fi 2012? (I) ANUL DECISIV IN VEDEREA ATINGERII PLANURILOR ANTIHRISTICE? - Razboi întru Cuvânt
  17. Pingback: Trist si smintitor: SI PS TIMOTEI, EPISCOPUL SPANIEI SI PORTUGALIEI, impreuna cu alti clerici zelosi a participat la SAPTAMANA DE RUGACIUNE ECUMENISTA cu catolicii si protestantii - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  18. Pingback: Patriarhul Ecumenic Bartolomeu la dreapta Papei Benedict la comemorarea Conciliului II Vatican, reiterand erezia ”BISERICILOR SURORI”: SPERAM CA BARIERELE DINTRE BISERICILE RASARITEANA SI APUSEANA VOR FI ELIMINATE - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  19. Pingback: fost ales NOUL PAPA: un cardinal argentinian necunoscut si "aparator al saracilor" care si-a luat numele de PAPA FRANCISC I [video] - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  20. Pingback: "Aparatorul saracilor" sau PAPA WASHINGTONULUI? Rolul controversat al actualului Papa FRANCISC I in legitimarea JUNTEI MILITARE OPRESIVE impuse de CIA in Argentina - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  21. Pingback: Cunoscutul duhovnic grec NECTARIE vede legatura intre DEMISIA PAPEI BENEDICT, NOUL PAPA SI IMPLINIREA APOCALIPSEI sub ochii nostri: "Sa ne pregatim duhovniceste pentru ultimul RAZBOI IMPOTRIVA CRESTINILOR!" - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  22. Pingback: GHERONDA NECTARIE - mesaj de "felicitare" pentru papa Francisc/ CINE SUNT IEZUITII si CINE ESTE "PAPA NEGRU"?/ Papa - asteptat cu nerabdare in Israel/ DOCUMENTAR TVR despre "Profetia Papilor" (VIDEO) - Razboi întru Cuvânt -
  23. Pingback: Vaticanul isi canonizeaza IDOLUL: Papa Ioan Paul al II-lea e declarat oficial “SFANT” – semnal puternic de continuitate al lui Francisc in directia eretic-antihristica - Recomandari
  24. Pingback: PREOT CATOLIC pe post de “clown” si DJ in “biserica”, in timpul unei cununii: ALEARGA, CANTA SI DANSEAZA “MAMMA MARIA”. Cam aici a ajuns catolicismul… (VIDEO) - Recomandari
  25. Pingback: Poate fi imblanzita “SECTA MAGNATILOR” GLOBALISTI prin Forumurile gen DAVOS si predicile sicofante ale PAPEI FRANCISC? - Recomandari
  26. Pingback: EPISCOPI SI PREOTI PAPISTASI ZBENGUINDU-SE PE RITMURI DE MUZICA SALBATICA – la Rio 2013 si nu numai! (VIDEO)… CADEREA DE PE URMA A UNEI “BISERICI” ERETICE - Recomandari
  27. Pingback: ZIUA “ISTORICA” A BEATIFICARII A DOI PAPI LA VATICAN. “Pseudo-sfinti” antihristici celebrati intr-o ceremonie tip “CORPORATE”, elogiata de media, altfel, profund anticlericala - Recomandari
  28. Pingback: PAPA FRANCISC: Big Bangul si evolutia sunt adevarate - Recomandari
  29. Pingback: GHERONDA NECTARIE – mesaj de “felicitare” pentru papa Francisc/ CINE SUNT IEZUITII si CINE ESTE “PAPA NEGRU”?/ Papa – asteptat cu nerabdare in Israel/ DOCUMENTAR TVR despre asa-zisa “profetie” a papilor̶
  30. Pingback: Reprezentantul Bisericii Rusiei pune la indoiala STATUTUL de SINOD PANORTODOX al intalnirii de la CRETA/ PATRIARHIA SERBIEI CONTESTA REGULAMENTUL SINODULUI SI ISI ANUNTA RETRAGEREA/ Pr. John Chryssavgis, consilier al PATRIARHIEI ECUMENICE, considera ca de
  31. Pingback: Reprezentantul Bisericii Rusiei pune la indoiala STATUTUL de SINOD PANORTODOX al intalnirii de la CRETA/ PATRIARHIA SERBIEI CONTESTA REGULAMENTUL SINODULUI SI ISI ANUNTA RETRAGEREA DE FACTO/ Pr. John Chryssavgis, consilier al PATRIARHIEI ECUMENICE, consid
  32. Pingback: Biserica Rusiei pune la indoiala statutul de SINOD PANORTODOX al intalnirii de la CRETA/ PATRIARHIA SERBIEI contesta regulamentul Sinodului si ISI ANUNTA RETRAGEREA DE FACTO/ Pr. John Chryssavgis, consilier al PATRIARHIEI ECUMENICE, considera ca deciziile
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare