Opinii si analize despre TRAUMA UNEI NEDORITE NOTORIETATI STRIVITOARE pentru o tanara din generatia Facebook, PEDEPSITA FARA MILA de “opinia publica” pentru “VINA” DE A FUGI LA MANASTIRE. Dar si despre resorturile totalitare ale PSIHOZEI ANTICRESTINE CONTAGIOASE. Reeducarea in direct

19-02-2014 23 minute Sublinieri

cyber_bullying_by_xnightmares_exist

“Faptul că se discută la televiziune pe un ton insistent şi ameninţător despre răul pe care îl face educaţia religioasă în general sau despre trauma pe care o familie ”neglijentă” o poate provoca copilului său, în aşa fel încât acesta ajunge horribile dictu să fie atras de povestirile despre Iisus, ne arată deja că există oameni care aspiră să exercite cu stricteţe monopolul educaţiei în societate… Povestea fetei care a fugit la mânăstire, la fel ca naraţiunile clasice despre copiii neascultători, pare să fi devenit o foarte bună poveste ”educativă” pentru ce păţesc tinerii care stau de vorbă cu preoţii sau care citesc cărţi nepotrivite. Noii pedagogi deţinători ai adevărului recent ar fi, eventual, psihologii, care ar dobândi un rol mai important în şcoli în aşa fel încât să corecteze la timp aceste abateri de la ”normalitate”.

***

Este strigator la cer cum au sacrificat-o pe fata asta, pe Iulia, fara sa le pese ce fac cu sufletul ei, aruncand-o “lupilor” doar pentru a-si tese subiectul fierbinte prin care ei sa infiereze Biserica. Fara scrupule! […] Oricum, este foarte ingrijorator ceea ce se vede. Mocneste o ura iesita din comun impotriva Bisericii vecina cu indracirea. Ura pe care o vor contagioasa”.

hartuire online

***

Cu ceva vreme în urmă, când pe YouTube apăruse o filmare cu nişte elevi care se băteau, un coleg a exclamat: „Dacă exista tehnologia asta pe vremea când ne băteam noi la şcoală, eram pierduţi. Ajungeam la Sing Sing!” Mi-am reamintit de spusele lui, citind pe Facebook şi pe unele dintre cele mai accesate site-uri din România mulţimea de comentarii nemiloase, ironice sau vulgare făcute la adresa Iuliei Ionescu, eleva de la Sf. Sava, care a plecat de acasă pentru a se duce la mânăstire.

Este imposibil să reuşeşti cu un click să intri în spaţiul ei intim şi să emiţi opinii întemeiate despre motivele care au făcut-o să plece de acasă, despre lucrurile neştiute de nimeni, poate nici chiar de ea însăşi, care au determinat-o să îşi ia lumea în cap. Însă povestea ei este acum de notorietată naţională şi este dezbătută în tot spaţiul public, fata e trimisă de unul şi de altul în judecată online, iar întregul incident capătă proporţiile unei traume greu de depăşit.

Am prieteni care, din diferite motive, au fugit la 15 – 16 ani de acasă şi s-au întors după câteva zile. În afară de părinţii lor şi de câţiva apropiaţi, nimeni nu îşi mai aminteşte de această escapadă, iar ei sunt astăzi nişte oameni respectabili, de 30 şi ceva de ani, cu familii şi vieţi obişnuite. Nimeni nu i-a acyberbully courtesy ofrătat cu degetul pe stradă în vulnerabilii ani ai adolescenţei, nimeni nu a ridicat din sprâncene când s-au dus cu CV-ul în mână în faţa angajatorilor, niciun coleg de serviciu nu şi-a dat coate cu un altul, spunând te miri ce despre această chestiune. Şi-au rezolvat cum au ştiut şi putut problemele cu familia şi ei înşişi şi au mers mai departe, fără să mai poarte, zi de zi, povara unei notorietăţi strivitoare. Pentru ei nu au existat consecinţe majore: au avut noroc şi au beneficiat de avantajul anonimatului, dar copiii şi adolescenţii de astăzi nu mai pot avea acest privilegiu.

Noi, cei trecuţi de 30 de ani suntem din generaţiile care au scăpat ieftin. Cu câteva excepţii, am avut şansa de a face greşeli în şcoală sau liceu şi de a învăţa din ele fără să fim văzuţi de milioane de ochi sau fără să fim urmăriţi tot restul vieţii de o arhivă online, accesibilă oricui, în fiecare secundă. Mulţi au făcut, în anii imaturităţii, lucruri penibile sau scandaloase de-a dreptul, rămase în poveşti care şi-au pierdut an după an din detalii, până ce vecinii, profesorii, cunoscuţii le-au dat uitării. Cum mai poţi să dai uitării beţia vreunui adolescent, când o vezi, pe net, în imagini vii demne de „Marea mahmureală”? Chiar dacă există posibilitatea de a scoate un film compromiţător de pe o serie de platforme, până atunci răul va fi fost deja făcut.

Câteodată, seduşi de imaginea eroilor de carton de la emisiunile mondene, tinerii se filmează sau se fotografiază ei înşişi în ipostaze care îi vor bântui mai târziu. Aparent, ştiu exact ce fac, însă nu cred că sunt întru totul conştienţi de consecinţe. Sau se gândesc că ele nu există, de vreme ce copiii de bani gata conduc băuţi maşini de lux, fotbaliştii se bat prin cluburi, iar starletele României se înjură la ore de maximă audienţă, fără ca toate acestea să se întoarcă împotriva lor. Nu sunt însă aşa de sigură că lucrurile vor arăta pentru un copil din Berceni la fel cum arată pentru unul născut în Primăverii sau că foarte multe tinere vor vrea să meargă până la capăt pe drumul deschis de Bianca Drăguşanu. Când vor dori să-şi construiască un alt fel de viaţă, este posibil ca un moment de exihibiţionism online din trecut să le joace o festă urâtă. Până atunci însă, un astfel de gest îi expune atacurilor şi hărţuielilor de tot felul.

În procesul de educaţie al generaţiei cu Facebook-ul de gât ar trebui să deschidem un nou capitol, unul referitor la comportamentul online, la protejarea imaginii şi la gestionarea situaţiilor în care au fost expuşi fără milă în spaţiul public. S-ar putea ca de multe ori ei înşişi să găsească o cale potrivită pentru a face faţă acestei situaţii. Au însă nevoie ca adulţii la care ajung astfel de imagini să nu îi judece cu prea multă duritate: să arunce primul comentariu agresiv acela care nu a făcut niciun lucru de care să-i fie ruşine la vârsta lor.

O domnişorică de 15 ani a fugit de acasă, din Bucureşti, şi s-a dus tocmai în Bucovina, unde-i duhovnicia mai bună, să se spovedească. Şi-a amanetat nişte lucruşoare din poşetă, un telefon şi nu mai ştiu ce alte flecuşteţe nelipsite de la copiii de astăzi, şi dusă a fost.

De aici începe nebunia. Facebookul tresare din milioanele lui de fibre şi fotografia fetei, cu o floare albastră în păr, cucereşte pagină după pagină. Se dau semnalmente, fel de fel de amănunte intime din viaţa fetei. Tot ce avea adolescenta de mărturisit în taina patrafirului devine public şi oamenii încep să spargă în dinţi, ca pe seminţe, toate aceste secrete. Şi toate ipotezele. Simţind vântul dinspre Internet, presa titrează: “O ţară întreagă se roagă pentru adolescenta dispărută”.

Titlurile ard pe primele pagini, emisiunile de ştiri se deschid zgomotos cu acest subiect. Toată ţara freamătă, România e o faşă de pansament udată cu lacrimi, gata de pus pe rănile fetei. Numai să fie găsită! Toată lumea îşi dă cu părerea. Psihologi, sociologi, preoţi, poliţişti, profesori vin la televiziuni şi comentează evenimentul. Se ţes scenarii dintre cele mai sumbre. Mai sunt zeci de copii dispăruţi, dar despre ei nu se spune nimic. Numai despre fata asta se vorbeşte. Şeful Poliţiei Române ţine conferinţe de presă. Biserica Ortodoxă Română tresare din moleşeala ei milenară şi le dă ordin egumenilor să scotocească prin mănăstiri. Guvernul, nici mai mult, nici mai puţin, organizează o celulă de criză condusă de un viceprim-ministru. Şi atât. Mai sus de acest nivel nu s-a trecut: n-am avut o alertă Interpol, NATO nu şi-a scos dronele de căutare, ONU s-a abţinut să dea o rezoluţie. Şi cine ştie ce se mai întâmpla, poate chiar axa Pământului s-ar fi înclinat, noroc că fata a fi fost găsită într-un tren în timp ce se întorcea frumos acasă, la jucăriile ei.

Să reţinem că domnişoara fata nu a fost răpită, nu s-a pierdut, nu era somnambulă. A vrut ea să plece, a premeditat. Şi o ţară întreagă s-a pus de-a curmezişul în drumul ei. Toţi s-au aprins de la Facebook şi au sărit ca artificiile în sus, până la guvern, cu mult fum şi cu multă gălăgie, uitând de toţi ceilalţi copii dispăruţi şi îngrămădindu-se pe urmele unuia singur: a fetei nespovedite, neîmpărtăşite. Şi totul s-a terminat cu bine. Pentru cine, însă?

Întâmplarea îmi aduce aminte de fuga mea de acasă, ce poveste!, acum mulţi ani, în vara când mă pregăteam să intru în clasa întâi. Oare să spun? Mă doare inima, dar spun: acum 40 de ani!

Acasă era bine, nu-mi lipsea nimic, ai mei mă iubeau, n-aveam nicio grijă. Dar sub acea îndestulare călduţă clocotea o nelinişte răvăşitoare: voiam să văd trenul! Auzisem de tren, de la fraţii mai mari, mi-l arătaseră în cărţile lor de şcoală, seara, la lumina lămpii cu gaz, dar nu-l văzusem aievea niciodată. La culcare, când frunza flăcării tremura pe perete, fraţii mei îmi spuneau poveşti înspăimântătoare despre fiara care mânca jar şi scotea fum pe nări, trăgând după ea un fel de case pe roţi, într-un şir lung, mai lung decât drumul de-acasă până la pădure, cel mai lung drum bătut vreodată de mine. Cică era cu totul şi cu totul din fier, nu obosea niciodată, putea să meargă fără oprire prin toată lumea, ajungând chiar până la Iaşi. Despre Iaşi ştiam că e un oraş mare, unde nu există noapte, pentru că se aprinde câte un bec la fiecare casă.

Eram fascinat de poveştile despre tren. Şi când fraţii mei s-au plictisit să mi le tot spună, am început să întreb prin sat: “Eşti om mare. Ia spune-mi, te-ai tras cu trenul? Unde ai fost? Cum este?”. Şi ei îmi povesteau, fiecare cât ştia şi cum putea. Uneori, noaptea, dormeam afară, în fân, ca să aud şuieratul cumplit al trenului de Iaşi, venind de peste dealuri şi văi, de cine ştie de unde. Şi în loc să mă înspăimânt şi să fug în casă, îmi plăcea, mă întindeam în pielea goală pe pământ, cu braţele desfăcute, fiindcă îmi spusese un moş că se cutremură pământul când trece trenul, şi voiam să simt prin piele, cu tot trupul, tremurul din adâncuri. Visam la depărtări, evadam în lumi neumblate şi, în călătoriile mele închipuite, nici măcar nu-mi era dor de casă. Ziua călăream un băţ prin ogradă, cu un şirag de tinichele în urma mea, în chip de vagoane, şi făceam ca trenul, u-uuu!, iar când bunicul zvârlea chiştocul de Mărăşeşti pe jos eu îl luam pe furiş, haţ!, şi scoteam si fum pe gură, ca o locomotivă adevărată. Aşa am învăţat să fumez înainte de a merge la şcoală, dar îmi iert asta acum, ca nefumător ce am devenit, conştient fiind că uneori pasiunile te pot duce în direcţii greşite. Dar ce ne-am face fără pasiuni?

Tata, cu ochi ageri, a văzut unde îmi umblă mintea şi mi-a cumpărat un trenuleţ din plastic. Praf l-am făcut în câteva zile, atâta l-am frecat prin toate gările construite în ogradă două cărămizi puse în picioare şi una în lung, peste ele. Din ce aveam la îndemână: coceni, cutii de conservă, beţe, pietre, cârpe, pământ, am construit oraşe, poduri, am ridicat munţi şi am sfredelit tuneluri, am plantat păduri şi le-am umplut cu fiare din glod, acoperite cu lână de la oi.

Totul era frumos câteva zile, apoi nu-mi mai plăcea, voiam mai mult. Şi într-o zi am fugit de acasă. Voiam să văd trenul, trenul adevărat.

Am luat-o în direcţia de unde mi se părea mie că vin, în liniştea umedă a nopţii, strigătele trenului-tren, cel viu şi frumos. Aş fi putut să o iau într-o direcţie greşită, să ajung cine ştie unde, dar parcă m-a chemat ceva în direcţia potrivită şi am ajuns unde voiam, la halta de pe malul Jijiei.

A fost un drum periculos. Mai mult de 10 kilometri în necunoscut, desculţ, având la mine doar o punguţă cu mămăligă rece şi cu ceapă. De apă nu-mi făceam griji. Pământul deschidea din când în când, prin văile verzi, câte un ochi de apă rece. Dădeai broscuţele cu burta galbenă la o parte şi beai, îţi trecea setea. În vremea aceea lupii nu erau doar în poveşti, ci veneau în sat să mănânce oi, am văzut cu ochii mei o haită gonind prin zăpadă, în Hârtop, unde ne dădeam cu sania. Vara, când fugeam de acasă la moş Ion, la stână, el trăgea cu puşca după lupi. Mistreţii erau ceva obişnuit, mă salutam cu ei. Dacă nu era o scroafă cu purcei, n-aveai de ce mă teme. Ştiam că mai sunt, ascunşi prin păpuşoi, şi bandiţi, borfaşi sau oameni nebuni scăpaţi de la spital, ce ar fi putut să mă omoare, draci prin locuri blestemate, care mi-ar fi luat sufletul, balauri şi câte şi mai câte grozăvenii din poveştile noastre copilăreşti, dar am strâns din dinţi şi am mers tot spre tren, spre tren, spre tren, nu pe drum, ci prin păpuşoi şi prin văioage, ca să nu mă vadă careva şi să mă ducă de urechi acasă.

După-amiază, rupt de oboseală, ars de soare, m-am oprit pe culmea unui deal. Deodată, am auzit ţipătul trenului. Am sărit ca ars. În vale, departe, de-a lungul Jijiei, l-am văzut gonind prin luncă. Strălucea cu o bucată de soare scursă pe pământ, o dâră vie. Am luat-o la vale, cât puteam de tare, cu picioarele sângerând prin bulgării uscaţi. Mai erau vreo trei kilometri până la calea ferată, dar mie mi se părea că voi putea ajunge dintr-o fugă, dintr-o sforţare.

Am alergat, mai mult pe vârfuri, de durere, până la haltă. Trenul nu mai era acolo demult. Ştiam că se va întoarce seara, apoi din nou pe la 3 dimineaţa. M-am ascuns sub malul Jijiei şi l-am aşteptat. Voiam să îl văd de aproape. De asta plecasem de acasă. Mâncare nu mai aveam. Cum crescusem pe coclauri, pe lângă sat, ştiam să deosebesc buruienile bune de mâncat, scoteam peştele cu mâna din culcuşul lui de mâl, scoicile. Atunci, aşteptând trenul, am prins peşti cu mâna, câţiva cărăşei, şi i-am mâncat cruzi. Am molfăit frunze de măcriş, cepuşoare de pur, cu gust de usturoi, şi mi-am potolit foamea.

Trenul! Nu l-am auzit, întâi l-am simţit în tălpi. Pământul înviase şi mă gâdila. Am alergat spre staţie. Plângeam de bucurie. L-am văzut venind spre mine, mare cât un deal, strălucind ca Făt-Frumos în armură, însângerat de lumina asfinţitului. Voiam doar să-l ating, apoi să mă ascund undeva, pe lângă haltă, aproape de oameni, iar dimineaţă s-o iau înapoi spre casă. Când a oprit, cu un scrâşnet lung de fier pe fier, m-am apropiat încet de el, pe partea opusă haltei, pe unde nu erau oameni, şi mi-am lipit obrazul ars de soare, cu băşici cleioase, de platoşa lui de tablă, rece, mirosind a smoală şi, nu ştiu cum, a depărtări. Aş fi vrut să-l pot îmbrăţişa, să-l ţin lângă mine. Venisem doar să-l văd, dar când am simţit că se smulge încet de pe şine, că nu-l pot ţine pe loc, că-l pierd, mi-am făcut vânt şi am sărit pe scară. Tremurând, am păşit în tren cu teamă şi cu bucurie, ca într-o biserică.

Ca şi în povestea fetei dispărute de acasă, pe care a cătutat-o şi guvernul, tot un controlor de tren m-a găsit şi pe mine. I-am spus, cu inocenţă, că plecasem de acasă (nu că am fugit, ci că am plecat: cum se pleacă) doar ca să văd trenul, dar că pe urmă mi-a venit să şi merg cu el, să ajung până în Iaşi, oraşul unde nu există noapte, cel mai îndepărtat oraş de pe pământ. Naşul m-a dus până la Iaşi, unde m-a dat pe mâna Miliţiei. Miliţienii mi-au dat mâncare şi m-au dus să dorm la copilcamera Mama şi copilul. Acolo, o femeie m-a spălat într-o cădiţă şi mi-a pansat picioarele zdrelite. Am dormit buştean. N-am văzut Iaşul, dar măcar am ajuns până acolo. Dimineaţa, un miliţian m-a urcat în trenul de Dorohoi, m-a dat în primire controlorului, iar controlorul m-a pus în braţele altui miliţian, care mă aştepta în gara Zlătunoaia. De acolo m-a dus cu o şaretă până peste deal, la ferma unde lucra tata.

Nu mi-a zis nimic tata. Ştia de seara că lipseam de acasă, dar nu-şi făcuse griji. Pe atunci copiii nu erau ţinuţi în hamuri. Dormeam uneori pe unde mă apuca noaptea: la stână, la moş Ion, la herghelie, la nănuţul Drăghici, la Baloate, la iaz, în căsuţa din salcâmi. Dar niciodată nu fugisem din sat. Miliţianul se aştepta să mă ia tata la bătaie, dar el a zis râzând: “Lasă, a fost băietul până la Ieş” ‒ şi m-a mângâiat pe cap. Pracă ar fi fost mândru de mine! M-a trimis repede acasă cu un tractor de la el de la fermă, unde era un fel de şef. Am intrat în sat ca un erou. Cine mai văzuse, ca mine, trenul? Cine mia fusese, ca mine, până la Iaşi? Singur, nu de mânuţă. Eram eroul tovarăşilor mei de joacă şi chiar al meu însumi. Nu şi al mamei, care a mai rărit gardul cu o nuia ca să-mi arate cât suferise când n-am ieşit, seara, la numărătoare. Ea dădea cu sete, dar pentru prima oară nici nu simţeam bătaia. I-am zis că şi dacă îmi taie picioarele, tot nu-mi pare rău. Preţul era prea mic.

A fost cea mai frumoasă călătorie a vieţii mele. Călătoria mea iniţiatică, adevărata mea intrare în lume. Cred că mi-a schimbat viaţa. Am învăţat de la vârsta aceea, atât cât puteam eu pricepe, ceva despre pasiune, despre curaj, despre sacrificiu, despre stropul de nebunie care îţi colorează viaţa.

Cine ştie, poate că şi fata plecată la duhovnic pornise în călătoria sa iniţiatică. A fost alegerea ei. Poate destinul ei acolo s-ar fi împlinit, în mănăstire. Dar ne-am opus toţi. Copiii de astăzi cresc în incubatoare, să nu-i atingă niciun fir de praf, cu milioane de ochi aţintiţi asupra lor. Când pleacă de acasă, îi caută guvernul! Copii de plastic, copii de sticlă, într-un joc plin de precauţii, stupide de la un punct încolo, copii care n-au îmbrăţişat niciodată un tren.

Povestea fetei care a fugit la mânăstire pare să fi devenit o foarte bună poveste ”educativă” pentru ce păţesc tinerii care stau de vorbă cu preoţii sau care citesc cărţi nepotrivite.

O fată de 15 ani a fugit de acasă şi, fascinată de ambianţa şi decorul vieţii monahale percepute poate mai mult ca imagine literară, s-a ascuns două zile la o mânăstire din Moldova. Poliţia alertată de părinţi a intrat în funcţiune, televiziunile şi-au făcut datoria mediatizând cazul, parchetul a făcut investigaţii preliminare, dar în cele din urmă totul s-a sfârşit cu bine. Din acel moment întreaga poveste a reintrat integral în sfera vieţii private şi toată campania publică ar fi trebuit să ia sfârşit. Pur şi simplu televiziunile ar fi trebuit să tacă şi să se ocupe de alte subiecte.

Din nefericire, episodul nu e trecut sub tăcere iar dezbaterile iau amploare, participanţii profitând de ocazie ca să-şi exprime copios idiosincraziile: anticlericalii fac aluzii maliţioase la cazul Tanacu şi la finanţarea publică a Bisericii, psihologii îşi revarsă resentimentul asupra practicii spovedaniei sau confesionalului, ”iluminiştii” denunţă înapoierea moldovenilor săraci şi îndoctrinaţi de biserică.

Dar problema este că toată această dezbatere se desfăşoară în legătură cu o familie care nu mai vrea să fie în centrul atenţiei şi care nu-şi doreşte decât să se întoarcă la anonimatul protector de dinainte. Întregul scandal a fost şi aşa prea amplificat cu tot felul de suspiciuni care s-au dovedit nefondate. De aceea trebuie ca cineva să atragă atenţia televiziunilor că au depăşit limitele şi că, din prea multă bunăvoinţă şi pasiune pedagogică, vor tranforma viaţa acestei familii într-un infern.

La prima vedere, realizatorii TV dezbat teme de interes general, cum ar fi relaţia dintre biserică şi societate sau concurenţa dintre diferite modele educaţionale, dar în realitate nu reuşesc decât să focalizeze atenţia telespectatorilor asupra unui caz particular. În felul acesta, protagonista inocentă a întâmplării şi familia ei ajung obiectul unei dezbateri publice, care strecoară tot felul de presupoziţii nefavorabile. Chiar dacă nu li se pronununţă numele, membrii acestei familii sunt evocaţi aluziv în fiecare moment al dezbaterii, ca şi cum i-ar privi direct.

Problema este că, din punctul de vedere al unei societăţi liberale, programele de televiziune nu pot fi interzise oricât de intruzive ar fi ele, deoarece fiecare are dreptul să spună ceea ce crede de cuviinţă, chiar dacă provocă prin vorbele sale o profundă rană morală. E neplăcut, dar e preţul ordinii liberale. Putem doar să facem apel la discernământul oamenilor de televiziune şi să-i convingem că bunele lor intenţii se transformă, încetul cu încetul, într-un mare rău.

Dar în ceea ce se întâmplă putem distinge nişte tendinţe care nu mai sunt deloc liberale şi care schiţează de pe acum o EU anti Christianperspectivă îngrijorătoare. Faptul că se discută la televiziune pe un ton insistent şi ameninţător despre răul pe care îl face educaţia religioasă în general sau despre trauma pe care o familie ”neglijentă” o poate provoca copilului său, în aşa fel încât acesta ajunge horribile dictu să fie atras de povestirile despre Iisus, ne arată deja că există oameni care aspiră să exercite cu stricteţe monopolul educaţiei în societate.

Povestea fetei care a fugit la mânăstire, la fel ca naraţiunile clasice despre copiii neascultători, pare să fi devenit o foarte bună poveste ”educativă” pentru ce păţesc tinerii care stau de vorbă cu preoţii sau care citesc cărţi nepotrivite. Noii pedagogi deţinători ai adevărului recent ar fi, eventual, psihologii, care ar dobândi un rol mai important în şcoli în aşa fel, încât să corecteze la timp aceste abateri de la ”normalitate”.

Într-o epocă în care tradiţiile religioase sunt în regres, dobândind o mentalitate defensivă şi temătoare, spiritul laicist care se străduieşte să evacueze cu totul orice urmă de cultură tradiţională se află în plină ofensivă. Dar tentativa aceasta de a trasa un model unic al educaţiei este cu totul antiliberală. Paradoxal este că liberalismul, care a atacat el însuşi la vremea sa monopolul educaţiei religioase, a ajuns să fie ameninţat de chiar produsele sale.

Aşa cum nu putem interzice vorbăria incontinentă a televiziunilor, chiar dacă devine stupidă şi intruzivă, tot aşa nu ar trebui să acceptăm avansul acesta lent al gândirii unice.

1. Cum poţi să patologizezi şi să criminalizezi o practică milenară ? Asta înseamnă să demonizezi trecutul, o întreagă cultură, segmente largi de populaţie. Este o practică de tip stalinist, iar cel care se face responsabil de astfel de practici are el însuşi nevoie de un psihiatru, dacă nu chiar de un exorcist. Sunt o grămadă de copii care merg la spovedit, conform rânduielii, de la şapte ani, şi care sunt perfect normali şi cât se poate de luminoşi. Şi sunt o grămadă care nu merg şi au probleme sufleteşti cât se poate de serioase. În plus, putem spune că societăţile moderne cu toxicomaniile, dependenţele, narcisismele, antidepresivele, sinuciderile, crimele, rampage shooting-urile, divorţurile, sectele lor sunt mai sănătoase mintal decât societăţile tradiţionale ?

Înmulţirea psihologilor reprezintă o modalitate de succes în abordarea acestor probleme, sau mai degrabă un fenomen simptomatic care însoţeşte dezvoltarea fenomenelor mai sus menţionate, dând mai degrabă mărturie, în general, de limitele psihologiei (sau mai bine zis psihologiilor) seculare ? Îşi pun problema progresiştii care au luat zilele astea cu asalt mass-media dacă cu cumva tocmai Biserica, atât cât poate şi ea în vremurile astea tulburi, reprezintă forţa care ţine în frâu dezvoltarea acestor fenomene, că, în încercarea lor de a ne vindeca, ne îmbolnăvesc, ucigându-ne de fapt doctorul care ne tratează ? Sau de fapt chiar asta urmăresc ? S-a făcut vreun studiu care să demonstreze faptul conform căruia copiii care se duc la duhovnic sunt mai instabili psihic decât ăia care nu se duc? Îi trage cineva la răspundere pe psihanaliştii ai căror pacienţi ajung să se sinucidă (s-a întâmplat şi cu pacienţii fiicei lui Freud)? Se face diferenţa între un duhovnic bun şi unul prost ? Sau duhovnicii sunt toţi proşti iar psihologii sunt toţi buni, chiar dacă şi aceştia din urmă se ceartă între ei, incapabili să ajungă la o concluzie comună cu privire la natura omului şi la ce anume îl face fericit ?

2. În cazul de faţă ai un copil dintr-o familie divorţată (divorţul fiind un fenomen la care, spre deosebire de omul religios, “omul terapeutic”, preocupat doar de autosuficienta “împlinirea de sine”, este prin definiţie mult mai predispus), ai o mamă care, conform vecinilor, nu-şi lasă fata să iasă din casă, şi ai nişte site-uri zelotist-apocaliptice (da, trebuie subliniat şi răul pe care îl fac aceste grupări, atât sufletelor tulburate cu care intră în contact, cât şi Bisericii în ansamblul ei, prin talentul cu care o expun mediatic) care i-au băgat fetei în cap idei habotnic-sectare. Şi mai ai un duhovnic care predică dragostea şi valorile familiale, libertatea şi discernământul. Ei bine, nu ştiu cum se face că, din toată povestea asta, vinovatul prinicipal este considerat tocmai duhovnicul.

3. Fireşte, prin încetăţenirea ideii că rezolvarea problemei fetei stă în înlocuirea duhovnicului cu psihologul, încearcă şi anumiţi psihologi (încă aştept reacţia psihologilor şi psihiatrilor care se delimitează de poziţiile exprimate zilele acestea de colegii lor de breaslă) să-şi îmbunătăţească poziţia pe piaţă şi să-şi consolideze capacitatea de control la nivelul societăţii româneşti. Cu privire la aceste valenţe ale psihoterapiei recomand excelentul docmentar difuzat de BBC şi intitulat “The Century of the Self”. Dar ce te faci că, aşa cum rezultă din cazul fetei plecate la Mănăstirea Tismana (pe care presa l-a scos de la naftalină în procesul intentat “duhovnicilor corupători de minori”)[1], psihologia nu te vindecă totdeauna de răul ăsta care se cheamă “fanatismul religios”. Cel puţin nu atunci când o studiezi, tu cu mintea ta (aşa cum a făcut fata cu pricina la Universitatea din Timişoara), şi eventual începi să o priveşti şi critic şi să-i înţelegi limitele. Deci studiul psihologiei se poate dovedi periculos. Mult mai bună este ascultarea, din fragedă pruncie, de un psiholog care operează cu noţiuni pe care nu le poţi înţelege şi care, profitând de “sancta simplictas”, îţi poate modela el personalitatea aşa cum e mai bine. Dacă iese prost, asta e. Oricum nu există altă alternativă la mersul la psiholog. Doar nu vrei să te duci la medievalii ăia de popi. Deci cum rămâne cu “crede şi nu cerceta”, dicton invocat de un alt jurnalist agramat[2]. Oare nu e nimic medieval în acest mod de impunere a unei instituţii responsabilă cu gestionarea comportamentelor ?

4. Mai vine şi Mândruţă[3] cu sofismele lui europenist mic-burgheze. Cică dovada că nu religia îl îmblânzeşte pe om ci codul penal este faptul că în timpul comunismului societatea era mai sigură, şi că în nordul secular societatea este mai sigură decât în sudul religios. Păi una la mână că religia creştină îi îmblânzeşte doar pe cei care se lasă îmblânziţi, adică pe cei care chiar păzesc poruncile lui Hristos pe bune, nu pe superstiţioşii care au învăţat să-şi facă cruce înainte să dea în cap ei ştiu de unde, dar numai de la Biserică nu. Pe de altă parte, statul totalitar îi îmblânzeşte pe toţi cu forţa. Ideea e următoarea: codul penal este un rău necesar (nici Biserica nu învaţă altceva), şi cu cât este mai multă nevoie de codul penal, cu atât mai rău pentru societate, deoarece creşte statul şi deci scade libertatea. De aceea, cu cât e mai multă credinţă autentică (adică autentică libertate duhovnicească, nu formalism, superstiţie sau fanatism), cu atât avem mai puţină nevoie de codul penal. Sau, altfel spus, cu atât mai bine. Pe de altă parte, nu are cum să nu te amuze felul în care indivizi precum Mândruţă profită întotdeauna de astfel de ocazii pentru a-şi legitima pe criterii culturale poziţia dominantă în societate (noi, purtătorii de lumină, care aducem din Occident advevărata moralitate care nu se sprijină decât pe autoritatea codului penal – “pe aceştia trebuie să-i ascultăm”) ocultându-şi în acelaşi timp poziţia de clasă. Nu-i aşa că diferenţa cu privire la criminalitate între statele din sudul sărac şi cele din nordul bogat, nu are nimic de-a face cu faptul că sistemele sociale ale celor din urmă se bazează, în mare parte, pe exploatarea sărăciei celor dintâi.

Şi tot irelevant este şi faptul că Statele Unite ale Americii, ţară care nu urmează modelul social european, dar în care psihologii (ca şi avocaţii şi antenele NSA-ului) mişună pretutindeni, are (cu tot cu pedeapsa cu moartea – poate că şi asta o fi bună în viziunea nostalgicului Mândruţă, cel puţin pentru “călugării periculoşi”) o criminalitate cu mult mai mare decât România. Şi mai are nu doar adolescenţi psihopaţi care îşi mătrăşesc colegii de şcoală (cel puţin unii dintre ei au trecut în prealabil pe la psihiatrii şi psihologi, dar na că n-au avut ac de cojocul lor), ci chiar şi psihiatrii musulmani (probabil tocmai buni să ţină, pe viitor, loc de duhovnici) care îşi mătrăşesc colegii din armată.

5. Cât priveşte aplicarea codului penal în cazul stareţului de la Sihăstria Rarăului, este clar că aici avem de a face cu un clash cultural, dar în niciun caz sub forma în care acesta este prezentat de către onor analiştii şi psihanaliştii. Sigur, faptul că stareţul a minţit autorităţile este cel puţin discutabil, şi sunt unii care confundă un pic cam maniac o adolescentă fugită de acasă şi adăpostită la mănăstire cu un oponent al regimului comunist vânat de Securitate. Dincolo de aspectul acesta, faptele au ioan sihastriademonstrat cât se poate de clar că părintele n-a sechestrat pe nimeni şi nici n-a călugărit-o pe minoră în mod iresponsabil. I-a luat bilet de tren şi a trimis-o acasă, frumuşel, după ce i-o fi dat un sfat înţelept. De ce a minţit autorităţile ? Păi deoarece pentru el, care face parte dintr-o lume în care fuga de timpuriu la mănăstire e un fenomen nicidecum patologic, patologică şi abuzivă e mobilizarea autorităţilor statului în vederea aducerii înapoi cu poliţia a unui adolescent fugit la mănăstire. Iar premisa nespusă a acestei mobilizări, care iniţial a fost motivată, cum era normal, de credinţa că fata fusese răpită, este că monahii care primesc, măcar şi pentru o noapte, un adolescent fugit de acasă, au acelaşi statut ca şi răpitorii de copii. Că, în ciuda evidenţelor, monahii (repet monahii, nu diverşi scrântiţi care au îmbrăcat haina monahală) îi atrag pe copii într-o reţea periculoasă şi vor să-i împingă în mod iresponsabil în viaţa monahală, profitând de frăgezimea minţii lor. Implicit, atunci când statul (pe care altminteri îl vezi prin zona aia săracă doar când vine să bată ţăranii care îşi apără glia), mânat de la spate de minţile luminate ale presei, se raportează în acest fel la biserică şi mănăstire, monahul închide poarta mănăstirii, cu convingerea că ştie mai bine să gestioneze o astfel de situaţie – adolescent cu mintea necoaptă fugit la mănăstire – decât “celula de criză” mobilizată de frica  jurnaliştilor şi psihanaliştilor care adoptă o poziţie cât se poate de anticreştină.

6. Despre remarca lui Costi[4], cu concertul de muzică punk, ce să mai zic. Nici nu-mi dau bine seama dacă vorbeşte serios sau e doar caterincă rogozană. Mă întreb totuşi dacă-l propune, ca alternativă mai sănătoasă la modelele duhovniceşti, pe sociopatul ăla de vocalist de la Sex Pistols care şi-a înjunghiat partenera după care a murit de supradoză. Bine, nici nu trebuie să-l propună, că îşi revendică ei sau alţii singuri locul în sufletul copilului de îndată ce acesta râmâne pustiit. Iarăşi întreb (lăsându-l pentru moment la o parte pe simpaticul Costi), chiar şi strict din perpectivă socială, sunt conştienţi ce fac cei care lovesc în manieră neostalinistă într-o instituţie care are totuşi două mii de ani vechime? Pe de altă parte, pe pagina de facebook, Costi vine cu o remarcă un pic mai interesantă : “băi, fata aia de liceu care a fugit la mănăstire şi-a vîndut I-phone-ul. E una dintre cele mai radicale mişcări ale momentului. era un tip care se plîngea pe net că munceşte de vreo 24 de ani “cu carte de muncă” şi abia şi-a luat un I-phone 4. Şi fata asta renunţă la un Ip 5?” Poate dă Dumnezeu să se ţină de firul ăsta şi să ajungă mai aproape de adevăr. Zicea Bakunin că “îl caută pe Dumnezeu în Revoluţie”. Să sperăm că şi Costi va căuta adevărata Revoluţie (cea spirituală) în singurul loc în care poate să o găsească.

7. Este duhovnicia într-o societate urbanizată post-modernă – acolo unde adolescentul de cincisprezece ani e altul decât adolescentul de cincisprezece ani din lumea în care a copilărit părintele Cleopa -, cu presiune mediatică şi eventual concurenţă (deseori neloaială) psihanalitică o provocare? Este. Are Biserica Ortodoxă Română resursele să o înfrunte ? Să nădăjduim că da. Cert este că abilitatea de a face faţă la această problemă începe cu conştientizarea ei, cu conştientizarea faptului că Biserica trăieşte între două lumi, una a tradiţiei ce persistă şi alta, în continuă schimbare, a (post) modernităţii. Iar dacă vrea să-i mântuiască pe oamenii care trăiesc în această lume, rebranşându-i la tradiţie, trebuie întâi de toate să le înţeleagă foarte bine lumea. Dincolo de acest fapt, la baza acestui conflict se află de fapt întrebarea ce este omul şi cum anume se împlineşte el ca fiinţă. Îl înţelegem pe om, ca şi chip şi asemănare a lui Dumnezeu, în lumina învăţăturii creştine, conducându-l pe calea vieţii, prin practica terapeutică a Bisericii, spre desăvârşire ? Sau îi lăsăm lui Dumnezeu atâta loc în viaţa omului cât îi lasă paradigma antropologică seculară de ultimă oră, care, la fel ca şi precedenta, e şi ea ferm convinsă că a descoperit ce e omul, drept pentru care şi ştie cum să-l facă fericit (eventual chiar şi împotriva voinţei lui) ? Unde se află adevărul (cel puţin în deplinătatea lui, căci altminteri, sunt destui psihologii care au înţeles destul de multe despre om, şi care îl şi pot ajuta pe om în limitele acestei cunoaşteri limitate) ? În revelaţie sau în speculaţie ? În jurul acestei întrebări se conturează inevitabil şi cea mai importantă luptă care, de la Republica lui Platon încoace, se dă în toate societăţile care nu au o minte comună : lupta pentru minţile copiilor şi deci, pentru viitor. Despre această luptă e vorba şi în cazul de faţă, luptă pe care Biserica trebuie să o poarte cu smerenie pastorală şi îndrăzneală apologetică susţinută de rigoare teologică. Cu toate că, din nefericire, uneori avem mai degrabă parte de ţâfnă şi aroganţă pastorală combinată cu timorare apologetică şi sterilitate sau chiar incultură teologică.

[…]

Striblea a descoperit șapte păcate ale preotului duhovnic, în cazul elevei dispărute. Mulți alții cer anchetarea Bisericii, aruncă anatema asupra lăcașurilor monahale și ar vrea să-l vadă la zdup pe călugărul care a dus fata la tren.  De cealaltă parte, Patriarhia se apără, invocând regulamente și canoane bisericești.

Ca om care nu merge la biserică decât la nunți și înmormântări, dați-mi voie să spun că Biserica greșește, cum greșesc și aceia care îi o critică.

În opinia mea, problema pleacă din familie. Eleva nu era fericită acasă, altfel n-ar fi căutat o altă soluție, în Suceava.  C-o fi fost divorțul părinților, că are alte necazuri, că se înțelege sau nu cu apropiații, nu-i treaba noastră. Cert este că nu mergea bine ceva. Care sunt riscurile, în situații similare?

Sinuciderea nu este exclusă, dimpotrivă. Am și acum în minte povestea unor copii din copilăria mea, petrecută în Timișoara. Băiat și fată, au fugit de acasă pe la 15 ani, ca să fie împreună, s-au ascuns la o mătușă și s-au sinucis, ca în Romeo și Julieta. Au luat o cutie cu pastile de inimă, când și-au dat seama că vor fi găsiți de părinți.

Drogurile sunt tot o formă de sinucidere, mai lentă, dar cu mai multe distrugeri în jur. Vârsta de 15 ani este una critică. De la alcool la etnobotanice, câte nenorociri nu se întâmplă cu copiii care își caută fericirea la dealerul din colțul străzii, nu la parohul din Sihăstria Rarăului.

Anturajul, evadarea  în gașcă, spre tot felul de pericole și infracțiuni, la fel.

Acum, ce se putea întâmpla atât de rău în cazul elevei de la Sava? Bine că este credincioasă: ortodoxia n-o lasă să se sinucidă, cum mai fac adolescenții când li se pare că se surpă lumea. Să presupunem că rămânea în mănăstire. Și? Era mai rău decât să fure pentru heroină? Studenta de la Medicină, atee și fericită, a ucis și tranșat împreună cu iubitul un bulibașă, cu care se prostitua. Nu a acuzat niciun comentator societatea cu fervoarea cu care înjură, acum BOR, instanță morală care nu acceptă prostituția și consideră omorul drept un păcat capital.

Ce greșește Biserica? În opinia mea, că se scuză și dă explicații, într-o situație în care de vină sunt societatea și familia.

Comentarii ale cititorilor:

daniela

Intr-o oarecare masura, toata campania asta s-ar putea sa aiba un efect invers in cazul unora. Prin mizeria pe care au facut-o isi dau arama pe fata, lucru care va aduce niste lamuriri in mintile celor care nu si-au pierdut orice umbra de bun simt si au ochi de vazut si urechi de auzit. Cati or mai fi. Pentru un adult cu mintile cat de cat acasa falsul din discursul lor este strident.

Desigur, in procesul de reeducare pe care il fac, acestia nu-i tintesc in principal pe adulti ci tintesc mai ales generatia tanara si foarte tanara, pe acestia mizeaza in viitor. Nu vor sa-i piarda din gheare. In randul generatiei Iuliei se intalneste frecvent dorinta de a nu fi marginalizat, respins si ridiculizat, de a fi acceptat, de a fi in rand cu ceilalti. Cred eu ca acolo se tinteste. S-ar putea ca de aici sa fie stradania asta iesita din comun (chiar lipsita de inteligenta) de a infiera cu orice pret orice apropiere de Biserica, spovedanie, monahism, etc. in acest caz.

Pe de alta parte, e clar ca astia transforma in spectacol orice eveniment mai mult sau mai putin important fara sa le pese de consecinte. Au toate mijloacele sa o faca. Este strigator la cer cum au sacrificat-o pe fata asta, pe Iulia, fara sa le pese ce fac cu sufletul ei, aruncand-o “lupilor” doar pentru a-si tese subiectul fierbinte prin care ei sa infiereze Biserica. Fara scrupule!

Dar nu e numai atat. Nu. Nici prima explicatie si nici setea de subiecte de scandal nu explica lucrurile decat partial. Este prea irational ceea ce s-a spus si scris.

Se transmite si un mesaj periculos. Cu alte cuvinte, orice individ insetat de faima care vrea sa fie luat si el in seama observa cu usurinta ca pentru a se afla in centrul atentiei, intervievat la televizor,etc. e deajuns sa implice Biserica, preotii, calugarii, etc. intr-o poveste de scandal, ca succesul in massa media e asigurat iar el devine vedeta. Poate fi un mijloc prin care sa fie intetite povestile de scandal cu Biserica pentru creerea unui curent de opinie nefavorabil Bisericii mai eficient si mai larg decat pana acum.

Este greu sa iti explici tot ce s-a intamplat. Oricum, este foarte ingrijorator ceea ce se vede. Mocneste o ura iesita din comun impotriva Bisericii vecina cu indracirea. Ura pe care o vor contagioasa.

Catalin:

Din pacate multi se lasa inselati de genul asta de stire, din ignoranta, din prostie sau chiar din rautate. Tema adevarata nu este fata plecata si revenita acasa, ci biserica si oamenii bisericii. Orice subiect legat de biserica si Dumnezeu este exploatat la maximum de presa.

Tema principala este ca biserica nu-l mai reprezinta pe Dumnezeu sau Dumnezeu este inventat de preoti si de religie, iar preotii sunt niste lacomi de bani, oameni fara niciun fel de calitati, calugarii sunt homosexuali, inapoiati etc etc. Tot ceea ce e traditie romanesaca, chiar si legat de biserica, este improscat cu noroi si batjocorit. Uitati-va la expresii gen “pupatori de moaste si de icoane” sau modul in care se filmeaza un eveniment religios (oameni la cozi, se vorbeste numai cu oameni care nu prea stiu sa exprime ceea ce simt sau chiar inadins sunt cercetati oameni ce par dezechilbrati, imbulzeli pt un blid de mancare, etc) Dragilor asta se numeste MANIPULARE, si vorba distinsului Caragiale, curat murdar, coane Fanica.

Aduceti-va aminte de Tanacu, de filmarile cu spagi luate de preoti sau altele facute de acestia… In toate acestea nu se cauta adevarul, nu se cauta lucrurile bune sau chiar daca se gasesc cele rele nu se cauta si se sspun spre a fi indreptate; pe de alta parte, nu se cauta eroii acestui neam, cum au fost cei care au murit in temnitele comuniste, care depun marturie cu jertfa lor, nu se cauta modele si exemple pt acest neam, daca sunt sau au fost preoti si oameni minunati in tara asta (cine a auzit de Pr Arsenie Boca, de Pr Dumitru Staniloae, de Pr Cleopa Ilie, de Pr Arsenie Papacioc sau de Pr. Teofil Paraianu, stie ce spun; cine nu a auzit de ei intai sa se documenteze chiar si pe google si apoi sa vorbeasca)

Intai a fost subiectul acesta cu fata fugita de acasa la o manastire din Moldova; s-a gasit ceva legat de biserica cum ca acei calugari au tinut fata si nu au anuntat politia, si vezi Doamne, s-au cheltuit bani publici prin mobilizarea mai multor politisti sau alte aberatii de acest gen; am ramas siderat cand am auzit ca s-a apelat la ajutorul SRI iar in trenul de intoarcere, Suceava-Bucuresti, erau mai multi agenti sub acoperire care reperasera “obiectivul”‘; va dati seama, ce mobilizare de forte s-a facut pt un caz de disparitie, in timp ce in cazul accidentului a viatic de la Horea nu prea am auzit de ajutorul SRI si localizarea ce ar fi putut fi facuta de acestaApoi urmat imediat subiectul cu o familie din Bucuresti care are o fata plecata la manastire de vreo 7-8 ani (acum fata are 25-26 de ani), cautandu-se un vinovat chiar si acum, iar acesta fiind profesorul de religie care ar fi indrumat-o sa aleaga calea calugariei.

Zilele astea am vazut pe net imagini cu un profesor de religie (devenit intre timp preot), FILMATE acum 8 ani, care in mod absolut regretabil si incalificabil, l-a regretat pe Antonescu ca nu a exterminat toti tiganii din tara si care prin atitudinea lui absolut tembela a dat apa la moara celor care “iubesc” nespus biserica acestui neam.

Iar astazi am citit despre o reactie absolut tampita a unei mame otodoxe, de etnie bulgara, al carei copil a invatat la gradinita sa spuna o rugaciune inainte de masa, de o educatoare tot ortodoxa. Este o tema absolut aberanta si nu am s-o dezvolt, cine are curizitatea se poate informa, insa iata ca ea este pusa pe tapet pt a intari aceasta asumptie denigratoare legata de biserica, pt a arata cu degetul comportamentele normale, firesti, de bun simt ale unor oameni (calugari, mame, tineri,)slujitori ai bisericii sau simpli credinciosi, caractarizate, generate, provenite, izvorate dintr-o practica religioasa inapoiata, dintr-o ortodoxie atipica, retrograda, care nu ar tine pasul cu vremurile, cu modernismul, consumerismul de tot felul, cu globalismul.

Desigur ca avem mereu masuri diferite si ochelari de cal. Vedem cu o maxima si impresionanta acuratete punctul negru de pe un costum de culoare neagra (nu zice nimeni ca slujitorii bisericii sunt ingeri pe pamant sau anumite comportamente ale unor preoti aduc mai degraba a negustorie, decat a slujire a aproapelui sau a celui nevoie), insa nu vrem sa observam macularea tot mai accentuata a valorilor si traditiilor romanesti, a firescului si normalitatii, degradarea morala dusa pana aproape de disparitia oricarui bun simt in spatiul public, atat de drag presei, de promovarea desantata in media a tot felul personaje ilare sau grotesti.

Aceasta degradare continua nu este cauzata de biserica si slujitorii ei, ci de rautatea, ipocrizia, lacomia, nemernicia, ticalosia “fonfilor şi flecarilor”, a “găgăuţilor şi guşaţilor”, a “bâlbâiţilor cu gura strâmbă” de atatea minciuni debitate, care sunt din nefericire, “stăpânii astei naţii”.

Si in multe din aceste exemple de mai sus apar desigur antemergatorii celui rau, apar aceleasi ONG-uri care isi dau mai mereu cu parerea, gen ASUR, ACCEPT, precum si sustinatorii lor de serviciu; europeni, americani,acestia ne dau mereu lectii de democratie in tara noastra. Nu ma mai obosesc sa-i enumar fiindca au mai mereu acelasi mesaj, respectiv ceva de genul aveti in toate un comportament “politically correct”, care este un fel de pat al lui Procust al zilelor noastre si care se doreste a fi aplicabil in toate domeniile, inclusiv in ceea ce priveste religia si atitudinile religioase.

Stiu ca este destul de lung mesajul, si chiar daca nici pe departe nu am epuizat subiectul ma opresc totusi aici, nu inainte de a le transmite celor care mai au inca dubii, ca biserica nu inseamna ziduri de caramida, ci, asa cum ne-a incredintat pe noi cei ce credem in cuvantul Sau, Domnul si Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, “Voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui pe dânsa” (Matei 16,18).

clopote


Categorii

Alexandru Racu, Articolele saptamanii, Cuvantul cititorului, Educatie, Facebook, Internet, New Media, Noile Tehnologii, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului, Razboiul impotriva familiei / vietii/ copiilor

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

20 Commentarii la “Opinii si analize despre TRAUMA UNEI NEDORITE NOTORIETATI STRIVITOARE pentru o tanara din generatia Facebook, PEDEPSITA FARA MILA de “opinia publica” pentru “VINA” DE A FUGI LA MANASTIRE. Dar si despre resorturile totalitare ale PSIHOZEI ANTICRESTINE CONTAGIOASE. Reeducarea in direct

  1. Pingback: LASATI-O IN PACE PE IULIA IONESCU, NU DISTRUGETI UN COPIL! Gandurile si apelurile duhovnicului si profesorilor elevei de la Spiru Haret, care risca sa piarda scoala, DACA ESTE IN CONTINUARE HARTUITA SI EXPUSA MEDIATIC - Recomandari
  2. un ieromonah
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/02/17/la-ce-manastiri-a-fost-adolescenta-fugita-de-acasa-a-fost-motivata-fuga-de-panica-sfarsitului-lumii/#comment-256767

    Am scris o poezie ca un gest de incurajare pentru Iulia si pentru toti tinerii care nu vor sa ramana la nivelul aparentelor de astazi, atat de inselatoare

    Zodia harului

    Iuliei si celorlalti tineri cu sufletul frumos

    Cu timp si fara timp,
    Tanarul invesmanta departarea
    In suflarea inimii.

    Cetatenii mult prea lustruiti,
    Intorc mirati, frustrati,
    Indignati,
    Intr-o parte si-ntralta,
    Platitudinea unei zile
    Fara soare si sare.

    Dar harul
    Inalta soaptele infinitului
    Si numara
    Pe degetele de la bataia inimii
    Marea Libertate
    A Tineretii fara de moarte.

  3. exist o limita intre firesc si nefiresc. Nu stiu daca in sine faptul ca s-a apelat la SRI nu e in regula. Pana la urma, disparitia unui copil nu e deloc un lucru de nimic, si probabil ca toata aceasta mobilizare de forte s-a datorat pozitiei sociale a unuia din parinti. Nu asta mi se pare rau, in sine, ca parinte este absolut normal sa apelezi la toate mijloacele posibile ca sa iti gasesti copilul, pt ca nu cred ca acestor parinti le-a fost usor cand fata a disparut.

    M-am tot gandit de ce oare mama era atat de calma si a negat ca fata ar avea o legatura mai consistenta cu Biserica, sustinand ca se duceau o data pe luna la Biserica s.a.? Raspunsul cel mai potrivit l-a sugerat cineva la un moment dat: mama de fapt, stia ca pe Iulia o batea gandul asta, si de-asta era calma, a banuit ce s-a intamplat. Dar nu a sugerta public aceasta pista, de teama ca politia sa nu se demobilizeze in cautari. Este un posibil raspuns care explica multe.

    Faptul ca un adolescent cauta, intr-o lume ca cea de azi, raspunsuri in religie si Biserica, denota multa intelepciune si maturitate si, poate, o vocatie monahala in cazul de fata.

    Este clar insa ca – asa cum si par. Alexa a spus-o raspicat – morala acestei intamplari este si alta: copiii trebuie sa inteleaga ca astfel de disparitii intempestive pot fi devastatoare pentru parinti, mai ales intr-o lume care nu mai este ca cea pe care atat de frumos o evoca Viorel Ilisoi mai sus. Pur si simplu, acea lume a disparut. Sau daca n-a disparut cu totul, in proportie de min. 70 % s-a transformat in ceva mult mai rau.

    Toti copiii trebuie sa inteleaga de aici ca Biserica este, intr-adevar, ‘corabia si limanul’, iar faptul ca in toata aceasta intamplare oamenii Bisericii au procedat cu atata intelepciune, bun simt si demnitate, sa le dea de gandit. Dar, mai trebuie de asemenea sa inteleaga ca pe cei dragi ii poti distruge sufleteste cand dispari fara explicatii, iar zilele alea – fie ele si putine – mananca ani din viata celor dragi. Din acest motiv s-a ajuns la aceasta mediatizare extrema a cazului. Si pt ca, exact cum s-a spus, in Romania presa este asa cum este, tavalugul nu s-a mai putut opri, strivind in calea lui si intimitatea Iuliei, si imaginea parintilor ei, si reputatia Bisericii. Si cine stie care mai pot fi consecintele…

  4. @ doroteea:

    Da, e in neregula sa faci celula de criza, sa mobilizezi atatea forte si sa scoti agenti SRI pentru asa ceva. Era suficienta o actiune discreta si eficienta a Politiei, conjugata cu Patriarhia. Fara tam-tam. Discretia era esentiala pentru a proteja un adolescent fragil, care, Doamne fereste, macar ipotetic, auzind de desfasurarea asta de forte si vazand uriasul tavalug mediatic, putea sa recurga si la ceva mai necugetat. De multe ori, excesul de zel poate face mai rau si decat lipsa de zel. Una peste alta, a fost ceva absolut iresponsabil!

    Copiilor li se poate cere cel mai putin sa inteleaga… Ma rog, le putem cere, dar nu stim cati au capacitatea sa inteleaga si sa asculte. Adultilor insa trebuie sa li se ceara mult. In primul rand sa nu mai vrea atat de mult “binele” cuiva si sa nu ne mai spuna tuturor ce este binele. Marea problema este ca tinerii vor reactiona, previzibil, cu respingere fata de ideea de manastire si de spovedanie, dupa un asemenea scandal. Nu ai cum sa te astepti la foarte mult discernamant, gandire critica si intelepciune. Ceea ce inseamna ca mass-media isi face treaba, adica reeduca impotriva “religiei”, adica reuseste ceea ce isi propune.

    Din acest motiv s-a ajuns la aceasta mediatizare extrema a cazului.

    Ne pare rau, dar nu suntem de acord. Pare ca treci si fratia ta de la o extrema (acum cateva zile) la alta. E o evidenta faptul ca EXCLUSIV la o disparitie legata de Biserica, de manastiri, de spovedanie s-a mediatizat si hipermediatizat disparitia si nu s-au oprit nici dupa intoarcerea ei acasa. Nu e nimic obiectiv si legitim aici. Iar asta spune totusi multe. Speram ca tatal, care s-a aratat deja impotriva duhovnicului si a spovedaniei, sa nu aiba vreo implicare aici, ramane de vazut ce va face mai departe si daca il intereseaza cu adevarat binele fetei sale sau altceva (vezi stirea legata de custodia Iuliei). In orice caz, mass-media isi face agenda pe criteriile cele mai cinice si mai amorale posibil, dar apoi tot ea “deontologeste” ca lupul moralist, cu un fariseism extrem, strigator la cer, strigand cu falsa indignare dupa “responsabili”, dupa “vinovati” – ca si cum ar fi organul suprem de paza a ordinii si moralei sociale – si mimand interes pentru “dezvoltarea copilului” sau pentru binele familiei pe care tocmai ea le nimiceste cu sange rece. Nu altfel au facut in cazul Tanacu. Asta este, pur si simplu, o CRIMA de genul celor de care vorbea IPS Bartolomeu Anania:

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/12/01/orbul-ierihon-predici-audio-mitropolitul-bartolomeu-intuneric-lumina-fatarnicie-televiziuni/

    – Cata ipocrizie exista in vremurile noastre! Numai ca sa faca bani societatile de televiziune! Micul ecran este un patrulater luminat pe dinauntru, dar, de foarte multe ori, aducator de intuneric.

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/08/27/predici-ale-mitropolitului-bartolomeu-anania-la-pilda-datornicului-nemilostiv-despre-iertare-si-ingaduinta-audio-si-un-avertisment-profetic-vremurile-vor-fi-tot-mai-grele-se-pregatesc-crime-m/

    Se intorc comunistii, dragii mei, sub masca libertatii, a democratiei, a ingaduintei, vor sa ni-L smulga pe Dumnezeu din suflet si rugaciunile de pe buze si din urechi... De aceea trebuie sa fim treji, noi crestinii, si Biserica noastra… pentru ca vremurile incep sa fie grele. Si vor fi din ce in ce mai grele! In numele libertatii si democratiei, se pregatesc crime morale, si chiar fizice!

  5. Fac un apel, adresez o rugaminte de parinte catre cei ce inteleg ceva din “lucratura” evenimentelor si din demersul meu, va rog, mai mult decat “lasati-o in pace pe Iulia”, care este un lucru foarte bun dar e doar un inceput, trebuie mers si la nivelul urmator; este important ca cei ce o iubiti, includ aicii parintii, bunicii, duhovnicul, prietenii sau cunoscutii din biserica de varsta ei, daca sunt, NU O LASATI SINGURA si nu stati departe de ea.
    Nu priviti din afara lucrurile, ci incercati sa-i intelegeti zbuciumul si zbaterea; aveti rabdare cu ea.
    Oameni buni, cei care o cunoasteti si sunteti in jurul ei, aveti OBLIGATIA MORALA sa faceti zid de aparare in jurul ei, ACUM, NU MAINE. Maine poate fi prea tarziu, poate.
    Observati totusi ca gestul ei chiar daca pare si poate chiar e, intr-o anumita masura, un gest disperat, gestul ei are curaj, fiindca sigur s-a gandit ca va fi impotriva parintilor si chiar a tuturor; prin plecarea ei catre manastire si-a asumat, in mod curajos, acest act.
    Vedeti-i calitatile, curajul, FOLOSITI-I-LE si nu accentuati slabiciunile sau nesiguranta. Nu tratati conflictul ei interior ca pe o drama, nu o tratati ca pe o bolnava!
    Intariti-o, imbarbatati-o dati-i curaj , sustineti-o si aici fac apel la cei care pot ajunge la ea, va rog, dati-i curaj si nu o tratati ca pe-o infirma, ca nu este. Va rog, ca parinte de copii, aparati-o de lupii si hienele din presa si nu numai, care, deliberat sau nu, incearca sa o sfasie.
    Fac apel la directorul scolii, profesori, diriginte, colegii de clasa, nu o tratati ca pe o curiozitate, o ciudatenie, cu falsa afectare sau chiar cu oarecare retinere, fara niciun fel de implicare proprie. Iulia chiar are nevoie de ajutorul oamenilor sinceri si cu suflet mare. S-or gasi si-n scoala ei cativa colegi sau profesori care sa o ajute. Nu stati in pasivitate. Nu asteptati un deznodamant sau o solutionare de la sine a lucrurilor. Nu asteptati ca autoritatile sa faca sau sa se implice in ceva. Lucrurile nu se asaza de la sine, ci se asaza in directia in care sunt indreptate sau sunt lasate sa se indrepte. Actionati! Salvati un suflet, fiindca va este la indemana. Si nici nu e un efort prea mare.

  6. Minunat articolul lui Viorel Ilisoi. O adevarata oaza intr-un hatis mediatic care face sa ti se scripeteasca mintea.

    Ajung din ce in ce mai mult la concluzia ca noile generatii sunt trimise la Canal, la reeducare, ca pe vremea comunismului. De data aceasta e vorba de Canalul Media, care se poate intelege si ca gura de scurgere prin care trec toate necuratiile omenirii. La Canal, de acolo de unde se ridica aburii unor miniti impatimite ce vadesc adancul inimilor necurate.

    Asa s-a intamplat si cu viata acestui copil, ca o floare albastra, care a fost aruncata in acest Canal. Stropita cu noroiul comentariilor de tot felul, cu al articolelor din presa care mai de care mai aberante, dar si hartuita de o armata intreaga de “specialisti”, aceasta dulce minune poarta ranile noului lagar de reeducare.

    Intr-o dezlantuire furibunda se vrea zmulgerea ei din bratele duhovnicului si aruncarea in biroul psihologilor, ca un exponent al noilor generatii, care trebuiesc rupte de sanul Bisericii, caci asa este politic corect…

    Noul Irod, mediatic, sfarteca sufletul pruncilor. “Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt“(Matei 2, 18). Cu adevarat plangere multa ar trebui sa se ridice pentru acesti copii carora li se infiereaza puritatea vietii.

    @ ieromonah
    Multumesc in numele Iuliei si a celorlalti tineri cu suflet frumos pentru aceasta poezie ce sterege lacrimile din stransoarea vremurilor, ca o mana calda, parinteasca, si imparatasita ca o floare de primavara ce aduce cerul in inimile noastre, ale tuturor.

  7. @Catalin:

    de fapt, apelul ar putea fi catre oameni, in general, si familie, in particular, sa se dea oleaca mai la o parte si sa lase copilul sa respire iar pe Dumnezeu sa lucreze.
    Uneori e atat de simplu.

    @doroteea:

    poate ar trebui sa luati o mica pauza de la comentarii si sa va ganditi serios la ce ar trebui sa inteleaga parintii.

  8. @ Alin-7:

    Nu suntem de acord cu acest gen de puneri la punct si de descurajari la adresa altor comentatori. Sa ne exprimam ideile si sa dam (contra)-argumente, nu sa trimitem la colt pe cineva pt opiniile sale, mai ales daca nu incalca vreo regula.

  9. @admin:

    dupa cum stiti, eu fac parte dintre cei revoltati pt reactia presei. Si raman revoltata. Revoltata si f ingrijorata.

    Nu ‘din cauza asta s-a ajuns aici’, s-a inteles gresut. S-a ajuns aici ptca ‘presa este asa cum e in Romania’, am spus-o. In momentul in care parintii – pe buna dreptate – au anuntat disparitia in presa, presa a profitat – abject – si s-a ajuns unde s-a ajuns. Asta era ideea.

    Eu sunt parinte, si ceea ce vreu sa spun este ca, totusi, disparitia propriului tau copil este ceva ingrozitor. Iulia este o fata puternica si inteleapta, si sunt sigura ca va trece cu bine peste toate, cu rugaciunile noastre si sprijinul ‘acelei parti a presei’ care stie sa abordeze corect situatia.

    Insa nici nu trebuie transmis mesajul: ‘daca simtiti ca aveti vocatie monahala, stergeti-o de acasa’. Asta nici macar nu o spun eu, ci a spus-o f. clar insusi par. Alexa. El a spus-o fetei si mai inainte. Trebuie sa existe undeva si mesajul ‘asculta duhovnicul’, pt ca, totusi, din tot ce se povesteste, nu rezulta ca parintii erau niste oameni absurzi. Sigur ca este un divort intre viata interioara a acestei fete si ce stiau parintii – am fost prima care a semnalat asta – dar nu era totusi un caz in care sa nu mai poti sta acasa pt ca atmosfera este insuportabila sau ceva de genul…

    Toti poate avem in adolescenta acel moment al necesitatii experimentarii personale, dincolo de sfaturile si indenurile celor din jur. Nu neg asta, si eu am trecut prin astfel de stari. Dar – repet – adolescentii ar trebui sa desprinda de aici si un alt mesaj, care nu mi se pare ca transpare prea mult: lumea in care traim este ALTFEL. Si cred ca, atunci cand parintii sunt, totusi, niste oameni normali – cu plusurile si minusurile lor – normal este si sa ii menajezi si sa intelegi ca poate sa fie in inimile lor cand procedezi asa. Uneori, curajul de a-ti deschide sufletul, chiar si atunci cand nu esti sigur ca vei fi inteles, e la fel de valoros ca si curajul de a ma sui intr-un tren si a pleca acolo unde se agata harta.

    Eu sunt parinte si stiu ca nu mi-ar pica deloc bine sa trec prin asa ceva. Si eu fac parte dintre cei care s-au rugat pt Iulia sa nu pateasca ceva cumplit, si se roaga in continuare sa reziste acestei incercari. Dar si sa aiba puterea – pt ca in Calea pe care a ales-o va avea nevoie de aceasta putere, este de fapt una din armele esentiale ale Ortodoxiei – sa isi asume consecintele alegerilor ei.

    Nu cred ca copiii sunt asa de incapabili de intelegere cum avem noi impresia. Din contra, cred ca multe situatii se nasc tocmai din impresia noastra ca ei nu ar putea intelege anumite lucruri pe care, astfel, refuzam sa le discutam cu ei. Si iarasi asta nu am zis-o eu. Au zis-o altii mai mari ca mine.

    Nu cred ca ma contrazic cu ce am spus pana acum. Am spus de la bun inceput ca nu e normal caparintii sa nu fi stiut ciar nimic din trairile fetei (totusi, par. Alexa zice ca nu a fost chiar asa). Am spus si sustin ca reactia presei este revoltatoare. Am spus si sustin ca este minunat – si, in primul rand, INTELEPT – ca un adolescent al zilelor noastre a facut o alegere atat de categorica inspre credinta si Biserica. Si, la fel, am spus de la bun inceput ca, totusi, ascultarea de duhovnic este imporatanta. Si ‘cinstirea parintilor’, in sensul de a te pune in locul lor. Pt ca, pana la urma, religia crestina este o religie a IUBIRII. Iar iubirea o experimentam in primul rand fata de cei dragi. Trebuie sa invatam sa ne punem si in locul lor.

    Pur si simplu, mi se pare ca aceasta intamplare are multe invataturi, inclusiv pentru Iulia, inclusiv pt parintii ei, pt noi, pt duhovnici si pt toti. Si ca, in loc sa ne lasam doborati, sau culpabilizati sau inraiti de aceste invataturi, tr sa ni le asumam cu smerenie, iubire si nadejde in marea si bogata mila a Lui Dumnezeu. ASTA inseamna a trai ortodox. Curajul de a trai in Adevar si in Iubire.

  10. Dumnezeu ingaduie astfel de incercari pentru a se cunoaste gandurile multor inimi (Lc 2, 35). Si vedem, din nefericire, multe inimi imbolnavite de un sistem ce revendica autoritar si dictatorial chiar si ceea ce nu-i apartine: sufletul omului. Daca indrazneste cineva sa experieze un mod de existenta potrivnic principiilor sale, cauta prin orice fel de mijloace (mai ales mediatice) sa-si exprime nu doar punctul de vedere, ci mai ales sa gaseasca vinovati care au legatura cu un alt “sistem”, al unei alte imparatii (care nu este din lumea aceasta!).
    Am fost placut surprins de marturisirea dlui Remus Radulescu de la Radio Romania Actualitati, care astazi si-a acuzat colegii de breasla de anticlericalism si lipsa de obiectivitate in cazul Iuliei.
    Multumesc pentru echilibru si obiectivitate!

  11. @doroteea:

    Ca acesta e motivul si nu altul se poate vedea si din cazul adolescentei tot de 16 ani, din 2011, care a fugit la MISA. Atunci nimeni, dar chiar nimeni, nu a facut vreo presiune: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/02/18/eleva-de-16-ani-din-tulcea-disparuta-de-o-saptamana-dar-presa-nu-vuieste-si-despre-cazul-ei-nu-discuta-nimeni/#comment-256744

  12. @ Kristian:

    L-am dat aici, dar din Adevarul: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/02/19/lasati-o-in-pace-pe-iulia-ionescu-apelurile-duhovnicului-visarion-alexa-directoarea-liceu-spiru-haret-scoala-risc-protectia-copilului-minora-hartuita-presa/

    Insa, pana la proba contrarie, parerea noastra este ca se incearca doar o reconstituire oarecum discreta a faptelor, ca parte a anchetei. De aceea au mers acolo politistii cu ei, dar cu atitudine pasnica, probabil diplomatica (bine ar fi sa nu fie doar atat).

  13. @admin:

    sigur, fiecare isi poate exprima opinia lui, in mai multe sau mai putine cuvinte.
    insa nu is foarte sigur de utilitatea pedalarii la nesfarsit pe anumite idei mai ales cand, ca parinte, ar trebui sa faci un pas in spate si sa iti reviziuesti putin atitudinea pe care o ai tu, ca parinte, in fata lui Dumnezeu, responsabil fata de copii pe care i-ai primit in dar.
    Cred ca exemplul parintelui duhovnic, tata si cap de familie la randul sau, ar trebui urmarit si urmat.

    Altfel, n-am pus la punct pe nimeni, fraza-mi incepe cu un “poate” si nu se sfarseste nicidecum cu un “!”.

    @doroteea:

    Si, la fel, am spus de la bun inceput ca, totusi, ascultarea de duhovnic este imporatanta. Si ‘cinstirea parintilor’, in sensul de a te pune in locul lor. Pt ca, pana la urma, religia crestina este o religie a IUBIRII. Iar iubirea o experimentam in primul rand fata de cei dragi. Trebuie sa invatam sa ne punem si in locul lor.

    Haideti, dara, sa ne punem in locul lor.

    Copiii invata de la parinti. Si ascultarea – daca parintii o practica in familie, intre dansii. Si cinstirea – daca acestia se cinstesc intre ei. Si responsabilitatea. Si respectul. Si iubirea – daca e traita de parinti, cat de putin.

    E usor, nu-i asa, sa le cerem copiilor nostri tocmai ceea ce am uitat sa le “predam”, ca invatatura si ca mostenire pentru viata.

    Cazul Iuliei, mai mult ca orice, releva tocmai modul in care societatea romaneasca isi trateaza copii si tinerii: fara afectiune si fara dragoste.
    Lipsa acestor “ingrediente” este esentiala si poti face tu, ca parinte – si prin extensie, ca societate – tot ceea ce “este corect” si “bine” pentru copilul tau ca va fi in van iar roadele cu cat mai amare cu cat te vei incapatana sa ii educi pe ei in loc sa te “slefuiesti” pe tine.

    Un copil care pleaca asa din sanul familiei, de acasa, o face pentru ca atat familia cat si casa au ajuns forme fara fond si sunt la fel de goale de continut pe cat sunt sufletele celor ce le locuiesc.

    Adolescentul, acel copil de ieri ajuns acum la o varsta la care isi poate (si) manifesta cautarea in pofida obsesiei pentru control a parintelui (asta fiind reziduul grijii pentru copil, in absenta dragostei ce ar trebui sa o completeze), nu mai poate fi oprit asa usor din misiunea lui de cautare a ceea ce simte – din ce in ce mai acut – ca ii lipseste.

    Ceea ce este ingrijorator pentru starea noastra de azi este ca, se pare, numai la Dumnezeu le mai gaseste. Societatea ii ofera numai surogate si nici parintii nu par a fi in stare de mai mult.
    Prin urmare, sa ne smerim si sa ne vedem marea saracie si neputinta si sa ii multumim lui Dumnezeu ca pana la sfarsit lucreaza si randuieste, pe ici, pe colo, pe unde e nevoie si in tot locul, duhovnici si har.

    Poate ca suna dur insa ar trebui sa vedem lucrurile asa cum sunt ci nu asa cum ne-ar place noua sa credem ca ar fi.

  14. @admin:

    Nu am vrut sa spun nici o clipa ca altul e motivul. Din contra, am spus ca era perfect normal ca parintii sa apeleze la presa. Si eu as fi facut-o. Si – sincer – cred ca daca as fi cunoscut pe cineva la SRI, as fi mobilizat si armata sa-mi caute copilul. E normal, e omenesc.

    Dar presa este ABJECTA in Romania – bineinteles, cu exceptiile pe care le stim, niste insulite in ocean – si a profitat. Stiti bine cat sunt de revoltata. Si a profitat nu doar ca sa expuna pe fata si familia ei intr-un mod INADMISIBIL (apropo, parintii au mijloace legale in momentul de fata sa actioneze – slava Cerului, noul cod civil a oferit o portita intr-o legislatie altfel deficitara la acest capitol – eu as si face-o; as avea o reactie publica ferma, dupa care, daca mai indrazneste unul sa atace intimitatea mea si a copilului meu n-as mai ezita o clipa!), dar si ca sa atace religia, preotii, credinciosii si – mai rau – tare mi-e teama ca si cu bataie mai lunga, cu consecinte juridice.

    Traim intr-o lume rea, dementa, si trebuie sa fim constienti de asta.

    Mie imi spunea la un moment dat o psiholoaga – femeie credincioasa – ca daca acum 15 ani recomanda parintilor sa isi trimita copiii in tabere, in excursii etc., ca sa invete sa devina independenti, acum n-o mai face. Pt ca inclusiv in scolile aparent onorabile, chiar bine cotate, taberele devin un loc unde copii pe care te-ai straduit sa ii cresti frumos iau contact cu comportamente si informatii (de la ceilalti copii), care sunt de natura sa ii influenteze puternic, uneori cu consecinte durabile. Tot ea mi-a spus ca apar diferente sociale si comportamentale fantastice fata de anii anteriori, si ca este nevoie de multa vigilenta din partea parintilor.

    O sa inchei – cum e vorba aia? Cand doi iti zic sa te duci sa te culci, mai bine o faci 🙂 – subliniind mesajul meu: parinti, intelegeti-va copiii, copii, ascultati-va duhovnicii si, daca nu sunteti abuzati psihologic, batuti, manipulati emotionale etc., menajati-va parintii. Cu toate minusurile lor, va iubesc si, cand va stiu pierduti undeva, in lumea asta mare si rea, chiar nu le e usor!

  15. Media antiortodoxă este mai agresivă, și mai legitimată de autorităţile mondiale (și locale), decât totalitatea mijloacelor folosite de comuniști pentru a suprima orice formă de opoziţie și rexistenţă.
    Ce-i lipsește ?
    Ii lipsește ceea ce luptă să-și dobândescă. Vorbesc de legi (ce o parte sunt proiecte gata de a fi lansate, altă parte sunt in faza de pregătire madiatică,altă parte așteaptă pe primele să ajungă validate, ptr. a fi la rândul lor temelie și lansarea altora și mai totalitare). Asa a lucrat și comunismul.
    Ţinta acesteia nu este nici sănătatea morală, nici democraţia reală , nici măcar vre-o imbunătaţire a funcţionării statului și instituţiilor sale, ci satanizarea moralei, batjocorirea ortodoxiei (și răstignirea ei), autoritatea imoralităţii minorităţilor și a dezumanizării asupra majorităţii, trecerea administrării economice și resurselor in mâna companiilor și toate cele care se văd și se știu (și care ne fac viaţa chin și iad).
    Media aceasta nu ţine socoteală de nimic.
    Intră peste tot, batjocorește valorile, minte, înșeală, decredibilizează, ţipă, urlă, lăudându-și “deșteptăciunea” libertinismul și libertinajul (ce face din om ne-om, din valoare, non-valoare, din moral, imoral ).

    A dispărut (prin ea), bunul simţ, respectul, cinstea, demnitatea, dreptatea, ierarhia și firescul valorilor, firescul relaţiei dintre om și om, dintre soţ și soţie, dintre părinte și copil.
    A răsturnat ordinea firii.

    Cele ascunse devin publice, cele intime reclamă, blazon, simbol și laudă …, legitim și legitimare a “valorii” umane.

    Cine i se opune?
    Statul ? Nu! El o susţine, (findcă ii este aparţinătoare și instrument de implementare a stategiilor și politicilor totaritariste cu faţă și pretenţii de democraţie).
    Autoritatea civic morală ? Nu se prea vede.
    Biserica ? Da.( Dar fără prea mult curaj).

    Da, biserica (și mai cu seamă ortodoxia din cei mici ai ei) este adversarul acestei “puteri democratice”.

    Căutarea Iuliei (și alegerea ei) a ajuns ce a ajuns datorită acestei “puteri democratice”

    Incurând ne vom” bucucura” de roadele ce le’a semănat și le cultivă (nestingherită de nimic și de nimeni).

    Incep (pardon, reâncep) anchetele in mânăstiri, audierea stareţilor și a duhovnicilor.
    Curând vor apărea și
    legile (și statutul bisericii și mânăstirilor editat de ea)
    .
    Iulia nu are nici o vină.
    Vinovată de scandal nu este (cumva), această “putere media” …
    Nu…!! Nu… !!!
    Biserica și preoţii sunt vinovaţii … .
    Acesta este inamicul. Acesta trebuie distrus că restu… se infăptiește mult mai ușor.

  16. nu stiu daca a fost postat aici

    daca da, ignorati-l , daca nu , merita citit. E frumossi adevarat scris

    http://activenews.ro/un-text-despre-iulia-care-nu-te-va-lasa-indiferent-fiica-risipitoare_1821391.html

  17. Nu-mi vine sa cred ca ateul al carui site contine o tona de mizerii anti-crestine, Val Valcu, apara Biserica!

    Inseamna ca s-a ajuns prea departe daca si el recunoaste chestia asta.

  18. Pingback: Opinii ale parintilor Constantin Sturzu si Savatie Bastovoi pe tema “fugii la manastire” a Iuliei Ionescu - Recomandari
  19. Extraordinara povestea lui Viorel Ilisoi! Ce vremuri…

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare