Componenta delegatiei BISERICII GRECIEI la SINODUL PANORTODOX/ Precizarile IPS Hierotheos Vlachos privitor la PERSONALISMUL VOLUNTARIST din documentele pre-sinodale/ SCRISOAREA-PROTEST a unor parinti si mireni din BULGARIA fata de ELEMENTELE ECUMENISTE ale textelor SINAXEI PANORTODOXE

10-03-2016 13 minute Sublinieri
 SINAXA4

Adunarea Extraordinară a Episcopilor Bisericii Ortodoxe a Greciei a avut loc  pe 8 martie 2016, în Atena, sub președinția Arhiepiscopului Ieronim al II-lea. Printre subiectele de pe ordinea de zi a fost și cel al Sinodului Pan-ortodox care va avea loc în Creta, în iunie 2016. Cu privire la acesta, comunicatul oficial al Bisericii a dat următoarele informații:

“În ceea ce privește problema crucială a Sinodului Pan-ortodox, Prea Fericirea Sa [Arhiepiscopul Ieronim] a mulțumit Patriarhului Ecumenic Bartolomeu pentru eforturile sale, astfel încât să aiba loc în următoarea lună iunie, în Creta, acest eveniment eclezial istoric. Subliniind marea importanță a unității ortodoxe față de restul lumii creștine, Arhiepiscopul a menționat că “a fost deosebit de important de a da această mărturie comună din partea Bisericilor locale surori și ca frații Întâistătători să împartă împreună Potirul Vieții, manifestând identitatea noastră și slujirea noastră euharistică, precum și de a trimite un mesaj de viață și de speranță celor care sunt aproape și celor care sunt departe”.

Propunerea Sinodului permanent cu privire la componența delegației de ierarhi care vor participa la Sfântul și Marele Sinod a fost aprobată prin vot secret (52 pentru, 25 împotrivă și două voturi albe). Componența delegației va fi după cum urmează:

Arhiepiscopul Atenei Ieronim, președintele Sfântului Sinod [al Bisericii Ortodoxe a Greciei],

Mitropoliții, membri ai Sfântului Sinod:

  • Gherman de Elias,
  • Alexandru de Mantinia şi Kynouria,
  • Ignatie de Arta,
  • Ignatie de Larisa şi Tyrnavos,
  • Alexis de Nicaea,
  • Ierotheos de Nafpatktos și Sfantul Vlasie,
  • Eusebiu de Samos şi Ikaria,
  • Serafim de Kastoria,
  • Theoclete, de Florina, Prespes şi Eordaia
  • Nicodim de Kassandreia,
  • Teologos de Serres şi Nigrita,
  • Macarie de Sidirokastron;

Mitropoliții, care nu sunt membri ai Sfântului Sinod [Permanent n.n.]:

  • Procopie de Filippoi, Neapolis şi Thasos, președinte al Comisiei Sinodale pentru probleme dogmatice și nomocanonice,
  • Hrisostom de Peristeri, președinte al Comisiei Sinodale pentru probleme inter-ortodoxe,
  • Damaschin de Didymotichon, Orestias și Suflion, membru permanent al Comisiei Sinodale pentru probleme dogmatice și nomocanonice,
  • Ignatie de Demetrias şi Almyros, membru permanent al Comisiei Sinodale pentru probleme inter-ortodoxe,
  • Efrem de Hydra, Spetses şi Eghina,
  • Hrisostom de Messinia, membru permanent al Comisiei Sinodale pentru probleme inter-ortodoxe,
  • Atenagoras de Ilion, Haidari și Petroupolis, membru supleant al Comisiei Sinodale pentru probleme dogmatice și nomocanonice,
  • Chiril de Kifisia, Amarousion și Oropos, un membru permanent al Comisiei Sinodale pentru probleme dogmatice și nomocanonice,
  • Ioan de Lagkada, Liti și Rentina, membru supleant al Comisiei Sinodale pentru probleme dogmatice și nomocanonice,
  • Hrisostom de Nikopolis şi Preveza, membru supleant al Comisiei Sinodale pentru probleme dogmatice și nomocanonice,
  • Theoclete de  Ierissos, Muntele Athos şi Ardamerion, membru supleant al Comisiei Sinodale pentru probleme inter-ortodoxe,
  • Gabriel din Nea Ionia şi Philadelphia, membru supleant al Comisiei Sinodale pentru probleme inter-ortodoxe.

Traducere dupa Orthodoxie.com, L’archevêque d’Athènes participera au Concile panorthodoxe avec 24 métropolites de l’Église orthodoxe de Grèce

Pentru a justifica de ce se propune ca expresia “valoarea persoanei umane” să fie înlocuită cu sintagma “valoarea omului”, iar fraza “unitatea neamului omenesc, reflectând, prin har, viata și comuniunea Persoanelor Dumnezeiești în Sfânta Treime” să fie ștearsă, vom sublinia următoarele poziții teologice.

IPS Ierotheos Mitropolit de Nafpaktos și Sfantul Vlasie

Nafpaktos, 5 martie 2016

Catre Sfântul Sinod
al Bisericii din GreciaIoannou Gennadiou 14
115 21 Atena

1. Părinții veacului al IV-lea au precizat că Dumnezeul Treimic este in Trei Persoane, Care au aceeași esență-fire-energie și proprietăți ipostatice specifice (nenăscut, născut, purces). Persoana este definită ca esență (substanță) după proprietățile ipostatice.

2. În Dumnezeul Treimic există o întrepătrundere a Persoanelor Dumnezeiești, nu o comuniune de Persoane. Cu alte cuvinte, Tatăl comunică esența Sa Fiului Său prin naștere și Duhului Sfânt prin purcedere. Astfel, Tatăl comunică esența Sa celorlalte Persoane, dar nu condiția sa de Persoană și proprietățile Lui ipostatice. Astfel, există o comuniune ce ține de esență-fire, o împreună-petrecere și o perihoreză a Persoanelor, și nu o comuniune de Persoane.

3. “Ar trebui să se știe că Sfinții Părinți au folosit termenul de “ipostas” și “persoană” și de “individ” pentru același lucru” (Sf. Ioan Damaschin). Hristos este o Persoană care are două firi unite în Persoana Sa “neamestecat, neschimbat, neîmpărțit, nedespărțit“. Astfel, “persoana” este un lucru și “individul” altul. Cuvântul “individ” (ἄτομον) format din particula α și cuvântul τομή  este “μή τεμνόμενον” (“ne-intersectant”), ceea ce înseamnă “care nu se intersectează, care nu se împărtășește” (Sf. Ioan Damaschin). Acest lucru înseamnă că Hristos are două firi, dar ele nu se intersectează într-o singură Persoană a lui Hristos, Cuvântul. Distincția între persoană și individ provine din filozofia occidentală.

4. Pentru lume sau oameni, Părinți folosesc în primul rând termenul “om”. Există o diferență abisala între creat și necreat. Ceea ce se întâmplă la nivelul Dumnezeului Treimic, nu se întâmplă la nivelul omului. Conceptul teologic al omului este exprimat în expresia “după chipul” și “după asemănarea”, ceea ce înseamnă că el este condus spre îndumnezeire.

In unele texte patristice se vorbește despre om ca ipostas, dar numai în înțelesul teologic al expresiei “după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, cu principiul ipostasului (Evr. 3,14). Starețul Sofronie scrie cu acest înțeles în minte și nu în termenii filozofiei moderne.

5. Vladimir Lossky, care a introdus în vocabularul ortodox ideea că omul este o persoană, a scris: “În ce mă privește, trebuie să recunosc că până acum nu am găsit ceea ce s-ar putea numi o doctrină elaborată a persoanei umane în teologia patristică, alături de învățătura foarte precisă despre Persoanele și Ipostasurile dumnezeiești“.

6. Problema nu este însă numai în folosirea termenului de “persoană” pentru om, ci în faptul că teoriile moderne despre “persoana umană” și chiar despre “sfințenie” și “valoarea persoanei umane” leagă firea cu necesitatea și păcatul, iar persoana cu libertatea, voința și iubirea. Un astfel de punct de vedere este o reminescență a arianismului și a monotelismului care au fost condamnate de Sinoadele Ecumenice.

7. Voința și conștiința nu sunt ale persoanei, ci ale firii. Persoana este cea care voiește, voința este apetitul firii, care este rezultatul voinței celui care voiește. Când voința este considerată ipostatic, și anume ca a persoanei, atunci fiecare Persoană dumnezeiasca are propria ei voință și libertate, ceea ce duce la triteism. Al șaselea Sinod Ecumenic impune caterisirea Episcopului și a clerului și excomunicarea monahilor și laicilor care acceptă o voință ipostatică.

8. Astfel, în timp ce teologia scolastică identifică esență cu energia, teoriile moderne cu privire la personă leagă energia cu persoana și introduc un personalism voluntarist.

Traducere Roman Ortodox in Franta & Cuvantul Ortodox

Într-o scrisoare din 23 februarie, preoți și călugări ai Bisericii Ortodoxe din Bulgaria, susținuți de mireni, au exprimat Patriarhului Neofit al Bulgariei și Sfântului Sinod al acestei Biserici, îngrijorările lor față de subiectul documentului presinodal cu privire la “Relațiile Bisericilor Ortodoxe cu întreaga lume creștină“, aprobat la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Locale de la Chambésy în luna ianuarie a acestui an.

Printre semnatarii scrisorii sunt Arhimandritul Ioan (Filippov), din Eparhia Plovdiv, ieromonahul Dimitrie de Zografu, de la mănăstirea Sfântul Ioan din Rila din German, în apropiere de Sofia, ieromonahul Nicanor de la Mănăstirea Sfinții Cosma și Damian din Tsarnogorski, preotul Stelian Tabakov, de la biserica Sfinții Chiril și Metodiu din Sofia, preotul Kirill Didov, duhovnic din Eparhia de Sofia, protopopul Ioan Koukov de la biserica Sf. Gheorghe; preotul Georges Ianykov al bisericii Acoperământul Maicii Domnului și alții. Anumite persoane au semnat această scrisoare pe Internet: arhimandriți, ieromonahi, preoți, călugări, călugărițe și mireni. Publicam mai jos textul integral:

“Preafericirii Sale Neofit, Mitropolit al Sofiei și Patriarh al Bulgariei,

membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare,

Scrisoare deschisă a creștinilor ortodocși cu privire la Sinodul Pan-Ortodox

prevăzut pentru luna iunie 2016

Preafericirea Voastră, Înalt Prea Sfințiile Voastre,

Ca fii credincioși ai Sfintei Biserici Ortodoxe, cu smerenie atragem atenția dumneavoastră arhipăstorească asupra următoarei importante probleme doctrinare. Referindu-ne la cuvintele Sf. Teodor Studitul, potrivit căruia, “atunci când credința autentică este amenințată de un pericol, porunca dumnezeiască spune ca nimeni să nu tacă, indiferent de modesta sa poziție socială sau bisericească“, dorim să ne exprimăm profundele noastre îngrijorări și dezacordul cu privire la conținutul unui proiect de document, adoptat în mod oficial în vederea examinării de către Consiliul Pan-ortodoxe în iunie 2016, intitulat “Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină“, care tulbură foarte mult conștiința noastră ortodoxă. Iată, mai jos, ceea ce avem în vedere. Întreg documentul acesta dă impresia unei utilizări nejustificate a terminologiei ecumenice, care vine în contradicție cu teologia ortodoxă tradițională și limbajul Sfinților Părinți. Uneori, sunt folosite expresii cu dublu sens, care nu sunt menite să clarifice conceptele, asemenea Sinoadelor Ecumenice, ci să le ascundă și să le erodeze în mod conștient. Există chiar unele formulări evident neortodoxe. Cităm exemple concrete.

1. Expresii ca “restabilirea unității creștine” sau “căutarea unității pierdute“, care sunt adesea menționate în paragrafele 4, 5, 6, 7 și 12, etc, sunt extrem de importante și repetate de mai multe ori. Asemenea se întâmplă cu conceptul foarte general “lumea creștină“, care  apare în titlul documentului, și care, la fel ca expresiile mai înainte citate, nu este definit în duhul teologiei Sfinților Părinților și, în consecință, utilizarea lui are un alt caracter. Sfinții Părinți nu au vorbit de o anume “lume creștină“, nedefinită, dar într-un scop absolut precis și într-un mod concret, au definit astfel de concepte precum “drept-măritori“, “credincioși ortodocși” sau “eretici“, “schismatici“, etc. În schimb, în acest proiect de document, conceptul de “erezie” nu este niciodată menționat. Aceasta înseamnă că deja nu mai sunt erezii ori, unde sunt, pe bază creștină? Iar dacă sunt din acestea, de ce nu sunt menționate în mod clar?

2. În proiectul de document, remarcam o neconcordanță dogmatică certă cat și o contradicție, ceea ce poate fi văzut în mod clar în utilizarea conceptului de “Biserică”, care este de o importanță primordială și fundamentală nu doar în ceea ce privește documentul respectiv, dar, în general, pentru tot Sinodul Pan-ortodox. Astfel, de exemplu, în paragraful 1, vorbim pe bună dreptate de Biserica Ortodoxă ca fiind “Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească“, dar mai apoi, fără să știm de ce,  începem să menționam în paragrafele 6, 16, 17, 18, 19 și 20, alte “Biserici creștine“, fără a da, în general, nici o explicație pentru această absurditate dogmatică. Este vorba aici de o omisiune inadmisibilă pentru un document pan-ortodox de un asemenea înalt nivel și importanță doctrinară. Pentru că există o mare diferență față de o discuție umană care nu duce la nici un angajament, în care expresia “Biserica Romano-Catolică”, de exemplu, este utilizată pentru a facilita dialogul, dar fără ca să fie introdus orice conținut dogmatic în această expresie. Dar este cu totul altceva atunci când este vorba de un document eclezial oficial al Sinodului Pan-ortodox, care trebuie să fie semnat de către numeroși patriarhi și mitropoliți ortodocși, reprezentanți ai întregii Biserici, și în care statutul unic de Biserică “Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească” dobândește brusc un caracter de plural și începe să fie atribuit comunităților eretice.

In plus, este menționat de mai multe ori “unitatea creștină” care, de fapt, este mesajul fundamental al proiectului de document. Dar, niciodată, în Sinoadele Ecumenice, nu s-a vorbit despre restabilirea unității între ortodocși și arieni, macedoneni, nestorienii, monofiziții origeniștii, monoteliți, iconoclaști, ș.a. Acest lucru se datorează faptului că prezența ereticilor, indiferent de numărul lor, nu afectează unitatea internă a Bisericii lui Hristos, dat fiindcă ereticii au fost întotdeauna considerați ca fiind exteriori în raport cu Biserica. Dimpotrivă, membrii drept-credincioși ai Bisericii sunt mereu în unitatea creștină, deoarece sunt uniți prin credința lor ortodoxă comună, Sfintele Taine și Hristos Însuși, capul Bisericii. Acesta este motivul pentru care Sfinții Părinți nu au vorbit niciodată despre restabilirea unității dintre ortodocși și eretici, ci doar au chemat ereticii la pocăință și întoarcere, după mărturisirea credinței Ortodoxe, în Biserică. Dar, în acest proiect de document, nicăieri nu se vorbește de pocăința ereticilor contemporani (romano-catolici, protestanți, comunități monofizite, etc.), precum și de întoarcerea lor la Biserica lui Hristos. Și, așa cum este cunoscut din istoria Bisericii, Aceasta nu s-a unit niciodată cu ereticii care nu se pocăiesc de greșelilor lor.

3. După cum se arată în proiectul de document discutat, de exemplu, paragrafele 10 și 14, Patriarhul Constantinopolului este chemat să coordoneze eforturile ecumenice ale Bisericilor Ortodoxe locale, care, la rândul lor, sunt legate de organizația numită “Consiliul Mondial al Bisericilor”[CMB n. tr.], considerat într-o lumină pozitivă. Din partea noastră, dorim să amintim poziția categorică a Sfântului Ierarh Serafim Sobolev, taumaturg din Sofia, recent canonizat, cu privire la ecumenism. Sunt aproape 70 de ani de când în raportul său la Conferința pan-ortodoxă de la Moscova, din 1948, Ierarhul a avertizat împotriva uriașei tulburări duhovnicești, cauzate de dialogurile ecumenice, asupra conștiinței pe care o au participanții ortodocși ei înșiși, și le-a cerut să nu participe la această mișcareAcum, după trecerea timpului, putem spune cu certitudine că cuvintele lui au fost confirmate.

În ceea ce privește prezentul proiect de document, am dori să vă atragem atenția asupra metodei psihologice de substituție, care a fost utilizată în articolele 16, 17, 18, 19 și 21, pentru a da o evaluare pozitivă a CMB și a obiectivelor sale neortodoxe. Chiar și critica parțială a CMB în paragrafele 18 și 21 este foarte bine construită pentru că, dacă este necesar, apărătorii ecumenismului să poată să se refere la o astfel de critică nesemnificativă și să liniștească conștiința credincioșilor superficiali, pe care Domnul Iisus Hristos o numește nici fierbinte, nici rece, spunând că o “varsă din gura Lui” (cf. Apocalipsa. 3:16). Dar, adevărul amar este aceasta: tocmai acolo unde ar fi putut să fie scrise mii de pagini cu marturii teologice despre lucruri serioase anti-canonice, a se vedea chiar anti-dogmatice, de către numeroși reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe locale în CMB, în mod precis, acolo teologia Sfinților Părinților este înlocuită cu psihologia lumească a sincretismului religios. In mod precis acolo unde dogmatica și Sfânta Tradiție ar trebui să definească credința, acolo începe să răsune chemarea, ușor de asimilat, pentru “unitatea creștină“, în numele iubirii, prin care ecumenismul ar vrea, în practică și în teorie, să justifice grelele transgresiuni ale dogmei și canoanelor. Dar, repetăm din nou cuvintele inspirate ale Sf. Ioan Gură de Aur: “Nu acceptați nicio falsă dogmă care ar fi, ascunzându-vă în spatele iubirii”. Recent, am citit cu plăcere și bucurie duhovnicească declarația oficială a Mitropolitului Athanasie de Limassol din Biserica Ciprului, care a protestat puternic împotriva numeroaselor alterări și contradicții dogmatice constatate în proiectul de document examinat. Noi sprijinim pe deplin acest protest, precum și critica bine întemeiată a profesorul D. Tselengidis, și, în cele din urmă, poziția protopopului Teodor Zisis, expusă în comunicarea sa cu ocazia conferinței “Sincretismului International” de la Chișinău între 21 și 22 ianuarie 2016. Noi vrem cu toții să urmam duhul Sfinților Părinți.

4. Există și alte pasaje care sunt inexacte și tulburătoare în proiectul de document. De exemplu, punctul 22, în care se afirmă că “Biserica Ortodoxă consideră de condamnat orice încercare de a diviza unitatea Bisericii din partea unor persoane sau grupuri, sub pretextul unei pretinse apărări a Ortodoxiei pure. După cum dă mărturie întreaga viață a Bisericii Ortodoxe, păstrarea credinței ortodoxe pure [autentice n.tr.] este asigurată numai de către sistemul sinodal care, dintotdeauna, în sânul Bisericii, este criteriul competent și ultim în materie de credință“. Acest text dă impresia de a fi absolut corect, dar, din păcate, conține o inexactitate teologică pe care vom încerca să o explicăm. Această inexactitate țintește, în practică, ca paragraful 22 să fie înțeles astfel încât deciziile Sinodului Pan-ortodox din 2016 să fie astfel “criteriul ultim în materie de credință” și, în consecință, este rostită o amenințare nedisimulată  față de fiecare persoană care ar exprima un dezacord [față de viitorului Sinod Pan-ortodox] argumentat cu poziții clare opuse și în duhul și învățătura Sinoadelor ecumenice, considerându-se astfel de persoane ca fiind condamnabile. Aceasta se bazează pe afirmația că “întreaga viață a Bisericii“, după cum se spune, ar da mărturie că numai deciziile sinodale sunt “criteriul competent și ultim în materie de credință“. Dar aceasta nu este învățătura autentică cu privire la această problemă. Autorii documentului omit un fapt bine cunoscut, și anume că chiar “Sinoade ecumenice” au fost definite mai apoi ca “tâlhărești” de către pliroma bisericească. Și se omite, de asemenea, faptul că au existat momente dificile, când învățătura sinodală a Bisericii a fost exprimată nu de către Sinoade la care participau numeroase persoane, ci de către mărturisitori individuali, cum ar fi Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Marcu din Efes. Si nu doar ei ci, de asemeni, de mari sfinți precum Atanasie cel Mare, Ioan Gura de Aur, Flavian al Constantinopolului, Ioan Damaschin, Fotie al Constantinopolului, Grigorie Palama, etc., care au fost expuși la condamnări din partea autorităților ecleziale oficiale, inclusiv de patriarhi și de sinoade cu mulți episcopi. Să fie clar, noi credem și mărturisim că Sinoadele bisericești sunt deosebit de importante. Singura diferență este că acestea sunt importante, valabile și îmbrăcate de autoritate numai cu condiția neschimbătoare: că ele trebuie să fie în acord cu cele șapte Sinoade Ecumenice și Sinoadele locale canonice, cât și cu Tradiția Sfântă a Bisericii, în general. De aceea noi credem că deciziile viitorului Sinod nu ar putea avea o valoare legală pentru toți decât cu condiția să fie în acord cu duhul și cuvântul Sinoadele Ecumenice anterioare, inspirate de Duhul Sfânt. Aceasta este ceea ce proclamă celebrul text al enciclicei Patriarhilor Răsăriteni din 1848, care începe cu cuvintele: “Pentru noi, nici patriarhii, nici Sinoadele nu ar putea introduce ceva nou, deoarece chivernisitorul evlaviei noastre este trupul însuși al Bisericii, adică, poporul însuși care dorește mereu să păstreze credința statornică și în acord cu credința Sfinților Părinți…

5. Conținutul paragrafelor 20 și 23 este de asemenea inacceptabil. Se spune la paragraful 20: “Perspectivele Dialogurilor Teologice ale Bisericii Ortodoxe cu celelalte Biserici și Confesiuni creștine sunt întotdeauna determinate pe baza criteriilor canonice ale tradiției ecleziale deja existente (Canonul 7 al celui de-al doilea Sinod Ecumenic și 95 al Sinodului Ecumenic Quinisext)“. Acest text are un conținut inexact și poate ușor duce în eroare pe cei care nu cunosc canoanele menționate, care descriu doar modul în care diferiți eretici pocăiți sunt acceptați în Biserică. Nu vorbesc în niciun caz despre o anumită tradiție a Bisericii primare, de dialoguri inter-creștine – aceasta nu există și nu a existat niciodată.

Mai mult decât atât, în textul mai sus menționat, se vorbește într-un spirit clar ecumenist de dialogul teologic cu “celelalte Biserici și Confesiuni creștine“, pentru a evita conceptul de “eretici” formulat de Sfinții Părinți. Profesorul D. Tselenghidis a scris mai detaliat despre acest lucru și, din acest motiv, am dori să atragem atenția asupra paragrafului 23. În afara formulării greșite conform căreia ar fi o conștiință ortodoxă comună a necesității dialogului teologic inter-creștin, și alte expresii similare (conform cărora, Sfântul Apostol Pavel nu ar fi un creștin suficient de conștient, caci a spus: “De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, Ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3, 10-11), paragraful 23 exclude în mod categoric “orice act de prozelitism sau a altor acțiuni de antagonism sectar provocatoare“. În ce sens cuvântul “prozelitism” este folosit aici? Considerăm că acest text reprezintă un obstacol canonic evident pentru creștinii ortodocși de a mărturisi credința ortodoxă, față de oricare eretic ar fi. Amintim cuvântul Sfântului Ciprian din Cartagina că “ereticii nu se vor întoarce niciodată la Biserică, dacă ne întărim convingerea că ei au Biserica și Sfintele Taine.

În general, cum este posibil să se reconcilieze interdicția privind “prozelitismul” cu Tradiția apostolică și patristică milenară, care consideră în mod categoric că ereticii sunt în afara corăbiei Bisericii și, în consecință în afara mântuirii, motiv pentru care au nevoie cu mult mai mult de serviciul nostru misionar printre ei? Ar fi bine dacă, la paragraful 23, s-ar pune numai problema “prozelitismului ne-evanghelic“, ceea ce ar permite condamnarea agresiunii, violenței și metodelor ne-ecleziale de propovăduire. Dar paragraful 23, se pare, este îndreptat împotriva la altceva. Avem motive suficiente pentru a presupune că extensibilitatea formulării citate face posibilă, de asemenea, o interpretare neortodoxă a conceptului de “prozelitism“, ceea ce putem concluziona din cuvintele Patriarhului Bartolomeu, rostite la sărbătoarea Sfântului Andrei, pe 30 noiembrie 1998, în prezența reprezentanților “Bisericii” Romano-Catolice, în frunte cu Cardinalul William H. Keeler,  în care tema principală, aceasta este clar, era reuniunea Bisericii Ortodoxe cu comunitatea eretică papală: “Dialogul care aspiră să restabilească unitatea pierdută a Bisericilor presupune că practica se conformează principiilor comune acceptate ca fiind corecte: deoarece o Biserică recunoaște că cealaltă  Biserică este deținătoare a harului lui Dumnezeu și călăuzitoare spre mântuire, încercarea de a desprinde credincioșii unei Biserici pentru ca ei să se alăture celeilalte este exclusă, contravenind acestei recunoașteri. Căci fiecare Biserică locală nu este un concurent al celeilalte Biserici locale, ci constituie un singur trup cu ea și dorește ca ea să trăiască această unitate în Hristos, adică, restabilirea a ceea ce a fost tulburat în trecut, și nu absorbirea de către cealaltă. Astfel, anumite forme de prozelitism în activitatea bisericească, adoptată ca moștenire în timp, aparțin trecutului, dar subiect al schimbării, nu se poate dezvolta sub protecția uneia dintre Biserici în dialog, în detrimentul celeilalte, deoarece aceasta înseamnă o respingere în practică a acordului teoretic pe care l-am convenit…“. Pe scurt, reiese din textul menționat că Bisericile Ortodoxe locale și comunitatea eretică papală trebuie să se considerare Biserici surori, asemenea mântuitoare și, în consecință, nu trebuie propovăduită Ortodoxia romano-catolicilor. Putem să percepem aici concepția despre prozelitism a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu și problemele care decurg. Prin urmare, revenind la textul paragrafului 23, considerăm că conceptul de “prozelitism”, după modul în care s-a formulat, lasă o largă posibilitate de interpretări, care sunt în mod deschis neortodoxe și contrare voinţei divine, “Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).
Preafericirea Voastră,

Înalt Prea Sfințiile Voastre,

O concluzie succintă a celor de mai sus este faptul că, în tot acest proiect de document, există multe lucruri care tulbură puternic conștiința ortodoxă și care sunt absolut inacceptabil pentru ea. Același lucru este și pentru posibilitatea oferită la paragraful 5a din a doua parte a documentului intitulat “Taina Căsătoriei și impedimentele sale” de a autoriza Taina Căsătoriei unui ortodox cu un eretic (cu condiția ca copiii reieșiți din această căsătorie să fie botezați și educați în Biserica Ortodoxă): dacă sfintele canoane interzic chiar rugăciunea în comun, cum putem chema Duhul Sfânt ca să sfințească unirea lor (din care se poate să nu rezulte niciodată copii)? Acest lucru este în mod clar interzis de canonul 72 al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic și, dacă, în cazuri individuale excepționale s-a făcut  iconomie față de aceste canoane (de exemplu, în cazul căsătoriilor dinastice), aceasta nu înseamnă că putem legaliza această excepție și să o permitem masiv. După cum subliniază profesorul D. Tselengidis, chiar ideea ca “copiii reieșit din această căsătoriei să fie botezați și educați în Biserica Ortodoxă” contrazice fundamentul teologic al căsătoriei ca Taină a Bisericii Ortodoxe, deoarece nașterea de copii (eveniment viitor incert) și botezul ortodox al copiilor nu se poate întemeia pe împlinirea Tainei Căsătoriei – acesta este un lucru clar interzis de al 72-lea canon, mai sus menționat. Sinodul, neavând rangul de Ecumenic, continuă profesorul D. Tselengidis, nu poate să aducă îndoieli sau să nege validitatea regulii absolut clare a Sinodului al VI-lea Ecumenic: căsătoria mixtă nu este permisă și, dacă aceasta se întâmplă, este considerată ca inexistentă.

Acesta este motivul pentru care vă cerem cu smerenie, Preafericirii Voastre și confraților Mitropoliți ai Preafericirii Voastre, cărora este încredințată păstorirea poporului ortodox bulgar, de a lua în considerare cu bunăvoință tot ceea ce a fost exprimat mai sus, și de a exprima în fața altor Biserici locale dezacordul dumneavoastră argumentat față de acest proiect de document, “Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină“, care este neortodox în întregime, precum și punctul 5a, din a doua parte a documentului “Taina Căsătoriei și impedimentele sale“. Astfel poziția dumneavoastră, fondată pe Sfânta Tradiție milenară a Bisericii Ortodoxe, va deveni o lumină spirituală adevărată, pentru a călăuzi poporul lui Dumnezeu pe urmele marilor Sfinți Părinți ai noștri și mărturisitorilor ortodocși spre Împărăția lui Dumnezeu. Sărutam sfânta dreapta patriarhala și rămânem, Preafericite și Înalt Preasfințiți Mitropoliți, fiii dumneavoastră duhovnicești, credincioși în Hristos.

Traducere Roman Ortodox in Franta dupa Orthodoxie.com, Des prêtres et moines de l’Église orthodoxe bulgare, soutenus par des laïcs, ont fait part au patriarche de Bulgarie Néophyte de leurs inquiétudes au sujet du document préconciliaire concernant les «Relations des Églises orthodoxes avec l’ensemble du monde chrétien»

Sursa: Pravoslavie.ru: Болгарские духовники направили Патриарху Неофиту письмо-прошение о предстоящем Всеправославном соборе


Categorii

"Marele Sinod Panortodox" (de la Creta - inainte si dupa), Arhiepiscopul Ieronim al Atenei, Biserica Ortodoxa Bulgara, Ecumenism, Ierarhi greci, IPS Hierotheos Vlachos, Traduceri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

70 Commentarii la “Componenta delegatiei BISERICII GRECIEI la SINODUL PANORTODOX/ Precizarile IPS Hierotheos Vlachos privitor la PERSONALISMUL VOLUNTARIST din documentele pre-sinodale/ SCRISOAREA-PROTEST a unor parinti si mireni din BULGARIA fata de ELEMENTELE ECUMENISTE ale textelor SINAXEI PANORTODOXE

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Da, Sanziana, ai perfecta dreptate! Am avea ce invata de la animale, asta cred si eu.

  2. @un ieromonah1,

    A vorbi cu animalele arată un suflet lipsit de minte (Sf. Siluan)

    Spre ex., daca ai in grija o pisica sau un catel, sau un cal. Stapanii acestor animale vorbesc cu ele, desigur, constienti ca animalele nu vor ce spun ei, dar acestea simt ca omul comunica cu ele si adesea sunt receptive. Cateii, spre exemplu, pot fi dresati sa asculte de comenzi. Animalele se bucura cand vorbesti cu ele, se formeaza o legatura, este o forma de comunicare.

    Citez din “Cuv. Siluan Athonitul” autor Arhm. Sofronie:

    Adesea observata alipire a oamenilor faţă de animale, ducând până la “prietenia” cu ele, Stareţul o socotea ca pe o stricare a rânduielii statornicite de Dumnezeu şi potrivnice stării fireşti a omului (vezi Fac. 2:20). A mângâia pisica zicând “Pisi, pisi!” sau a te juca şi a vorbi cu câinele, părăsind gândul la Dumnezeu, sau, din grijă faţă de animale, a uita de suferinţa aproapelui, sau din pricina lor a intra în ceartă cu oamenii – toate acestea pentru Stareţ erau o încălcare a poruncilor lui Dumnezeu, a căror pază credincioasă desăvârşeşte omul. În tot Noul Legământ nu găsim nici un singur loc unde s-ar arăta că Domnul şi-a oprit atenţia asupra animalelor, iar El, desigur, a iubit întreaga făptură. Atingerea acestei desăvârşiri omeneşti, după chipul Omului-Hristos, este o sarcină corespunzătoare firii noastre zidite după chipul lui Dumnezeu, şi de aceea legătura sufletească şi împătimirea faţă de animale Stareţul o socotea o înjosire a chipului omenesc a fiinţării. Despre aceasta el scrie astfel:

    Unii se alipesc de animale, dar astfel mâhnesc pe Făcătorul, căci omul este chemat spre a trăi vecinic cu Domnul, a împărăţi cu El şi a iubi pe Singur Dumnezeu. Către animale nu se cade să avem împătimire, ci trebuie doar să avem o inimă ce se milostiveste de fiece făptură.

    El spunea că totul este zidit spre a sluji omului şi, drept aceea, când este neapărată nevoie, ne putem folosi de tot ce este în zidire; dar în acelaşi timp asupra omului cade îndatorirea de a se griji de toată zidirea, şi deci toată dauna adusă fără nevoie animalului sau chiar plantei este potrivnică legii harului. Dar şi toată împătimirea faţă de animale este aşijderea potrivnică poruncii lui Dumnezeu, căci se slăbeşte dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

    Cel ce cu adevărat iubeşte omul, şi în rugăciunile sale plânge pentru întreaga lume, acela nu se poate alipi de animale.

    Milostivirea nu e aceeasi cu iubirea. Eu nu sunt de acord cu Sf. Siluan Athonitul. Sfintii nu sunt infailibili si cred ca uneori se intampla sa inteleaga gresit. Ce inseamna “alipire”? Cum diferentiezi alipirea de iubirea fata de creatia lui Dumnezeu? Alipirea in sens de patima, adica un fel de dependenta? Aceasta poate fi gresit doar in sensul in care iti limitezi iubirea la acestea si te indepartezi de Dumnezeu. Oare copiii care se joaca cu pisicile si cateii, adresandu-li-se cu “pisi, pisi” sau “cutu, cutu”, incalca poruncile lui Dumnezeu?! Iertare, dar in acest caz mi se pare o prostie. Probabil ca Sf. Siluan avea in minte alte situatii, dar nu a luat in considerare toate aspectele care tin de acest subiect. Sunt unii oameni care nu prea iubesc animalele, numai imi pot explica aceasta interpretare.

    Pe de alta parte, exista si sfinti iubitori de animale. Unul dintre ei este Cuv. Paisie Aghioritul care in iubirea lui pentru intreaga creatie a lui Dumnezeu, obisnuia sa vorbeasca cu animalele, traind in salbaticie. Citez din vol. Patimi si virtuti, cap. “Dragoste pt. intreaga zidire”:

    Sarmanele animale il au pe om ca dumnezeu al lor. Asa cum noi cerem ajutor de la Dumnezeu, tot astfel si acestea cer ajutor de la om. In Sfantul Munte, auzeam de Batranul Teofilact de la Noul Schit, ca avea o mare prietenie cu animalele salbatice. Acestea simteau dragostea si mergeau la Coliba lui cand avea vreo nevoie. O caprioara care isi rupsese piciorul a venit odata langa chilie si gemea de durere. Cand Staretul a iesit afara, a vazut-o cum isi intindea piciorusul rupt de parca ar fi vrut sa i-l arate si atunci el i-a dat putin posmag sa manance si a luat doua lemnisoare cu care i-a legat piciorul. Apoi a spus caprioarei: “Mergi acum cu bine si dupa o saptamana sa treci din nou ca sa-l vad”. Bunul Staret s-a inteles cu animalul precum medicul cu omul indurerat, fiindca devenise om al lui Dumnezeu.
    […]
    Atunci când flămânzesc sau însetează, animalele tot la om caută scăpare, pentru că omul este stăpânul lor. Îmi amintesc că într-o vară, pe când mă aflam la Coliba Sfintei Cruci, o viperă a coborât de pe acoperişul de tablă şi s-a făcut colac înaintea mea. Îşi ridica capul, scotea limba şi şuiera. Era foarte însetată din pricina arşiţei şi de aceea mă ameninţa. Cerea apă, dar pe un ton poruncitor, de parcă eram obligat să-i aduc apă. ,,Bre, îi spun, aşa cum procedezi, tu nu-l înduioşezi pe celălalt!”. Dar apoi i-am pus apă şi a băut.
    […]
    Aceasta pasare pe care v-am desenat-o este prietenul meu cel mai apropiat. Am numit-o Olet, care in araba inseamna “copil”. In fiecare zi la amiaza merg si il tratez cu dulciuri. […] “De ce faci exceptie cu Olet? De ce nu faci acelasi lucru si cu celelalte pasari?” Si raspund: Cand il strig pe Olet, aduce impreuna cu el si alte pasari, prieteni de-ai lui, care alearga indata la mancare, in timp ce Olet vine din ascultare si din dragoste. Chiar si atunci cand este flamand, sta destula vreme impreuna cu mine si uita mancarea; trebuie sa-i amintesc eu de ea. Chiar si acum cand s-a incalzit timpul si gaseste insecte sa manance, cand il strig, el tot vine, din ascultare, desi este satul si nu-l sileste foamea. […] De multe ori imi vine, din dragostea cea multa pe care o simt pentru el, sa-l strang in palma, dar ma tem ca nu cumva sa fac precum maimuta, care din prea multa dragoste, isi strange atat de tare puii incat in cele din urma ii sufoca. De aceea imi infranez sentimentele si ma bucur de el de departe, ca sa nu-l vatam.

    Intr-o zi am ajuns mai tarziu pe deal, iar Olet, deoarece vantul sufla foarte tare, s-a culcat devreme. I-am lasat mancarea si am plecat fara sa-l vad. A doua zi am pornit foarte devreme sa-l caut, fiindca ma cumpinsese nelinistea si ma temeam ca nu cumva sa-l fi mancat vreun soim. El, cand a vazut dimineata mancare care i-am lasat-o de cu seara, “l-a mustrat cugetul” si a coborat la jumatatea drumului si ma astepta. Cand m-a vazut, facea ca un nebun de bucurie. Eu ii dadeam sa manace, dar el cauta mai mult compania mea decat mancarea. Ma minunez de asceza, dragostea si recunostinta pe care le are. Rugati-va sa dobandesc virtutiile lui! [scria intr-o scrisoare adresata unor maici]

    La coliba mea vin nu numai pasarile cele zburatoare, ci si alte animale: sacali, iepuri, veverite, broaste testoase, soparle, serpi. Toate se satura de revarsarea dragostei mele si ma satur si eu cand se satura ele. Si astfel, toti impreuna, “fiarele si toate dobitoacele, taratoarele si pasarile cele zburatoare”, “laudam, binecuvantam si ne inchinam Domnului”.

  3. “14. Si se implineste intru dansii prorocia lui Isaia, ce zice: cu auzul veti auzi si nu veti intelege, si privind veti privi si nu veti vedea.
    15. Ca s-a ingrosat inima norodului acestuia, si cu urechile greu au auzit, si ochii lor si-au inchis, ca nu cumva sa vada cu ochii si cu urechile sa auda si cu inima sa inteleaga, si sa se intoarca si sa-i vindec pre ei.”
    ( Sfanta Scriptura, Sfanta Evanghelie de la Matei – cap.13 )

    Suntem plini de mandrie si am cazut in ratacire si nu mai intelegem nimic din cuvantul Scripturii sau din invataturile si pildele sfintilor.

    Zeci de comentarii cu rastalmaciri pentru a-mi justifica “dreptatea” mea. Nici sfintii nu mai sunt buni, sunt infailibili acolo unde nu-mi justifica “dreptatea” mea. Au gresit sfintii, eu am dreptate ca sunt mai desteapta/destept. Eu sunt infailibila/infailibil si daca nu-mi dati dreptate si incercati sa ma mai contraziceti, o sa iau fragmente din diverse scrieri si o sa le amestec si o sa pun atatea comentarii pana o sa va saturati si tot “Eu” voi avea “dreptatea” si ultimul cuvant.

    Traim in lume, unde peste tot in jurul nostru sunt oameni saraci, bolnavi, copii si batrani deopotriva care nu au ce sa manance sau unde sa locuiasca. Trecem zilnic pe langa ei in masina noastra, oprim la supermarket si umplem cosurile, obligatoriu si cu mancaruri sofisticate, moderne, “civilizate”, pentru pisica sau catelul meu, iar la iesire, poate, dar poate, nu obligatoriu, ii dam 1 leu unui amarat, ca in mintea noastra noi suntem credinciosi si implinim porunca Domnului.

    Era un batran in pustie, al carui magar fusese mancat de un leu. iar batranul i-a poruncit leului sa preia treaba pe care o facea magarul si sa care apa sau altele in locul acestuia.
    La fel altii, care s-au retras din lume in pustie sau in manastiri, vorbeau si porunceau ursilor, lupilor, pasarilor, vantului, norilor … dar toate prin prisma indumnezeirii lor si a rugaciunii catre Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

    Dar daca mandria s-a instalat cu totul in mintea si in inima noastra, nu mai putem pricepe nimic din toate aceste intamplari, care ar trebui sa fie niste pilde pentru noi. Ne culcam multumiti si satui seara, plecam in concedii, conducem masini, avem sifoniere pline de haine si bineinteles, imi iubesc pisica sau catelul meu.
    Dar aproapele nu conteaza. Nu pot sa-mi vand masina si sa-i iau o amarata de casa unei familii care locuieste in strada, nu pot sa renunt la haine si toti banii aceia sa-i folosesc pentru a imbraca un copil, nu pot muncesc si sa platesc un credit pentru a-l ajuta pe oricare aproape al meu.
    Nu, nu se poate asa ceva, caci eu traiesc in lume si muncesc, si trebuie sa mananc bine, trebuie sa ma imbrac bine, trebuie sa ma duc cu masina la serviciu sau la moll sau la cumparaturi, trebuie sa plec in concediu ca sa ma relaxez, trebuie, trebuei, trebuie … totul numai pentru mine, pentru familia mea si bineinteles, pentru pisica sau catelul meu. Ce sa mai sunt o “sfanta/sfant”, ca eu “iubesc” toata creatia.

    Putem sa citim toata Sfanta Scriptura, toate cartile cu invataturile si pildele si viata sfintilor, ca tot nu vom pricepe nimic. Vom fi doar niste destepti, la fel ca alte miliarde de oameni de pe pamantul asta.

    Traim in lume si nu facem nimic din ceea ce avem posibilitatea sa facem pentru aproapele nostru, dar ii contrazicem pe sfintii din pustie, care traiau in post si rugaciune si ajunsesera sa iubeasca si sa inteleaga rostul creatiei lui Dumnezeu si nu intelegem nimic din pildele vietii lor, in care doar efortul lor catre indumnezeire, catre unirea desavarsita cu Hristos, facea sa li se supuna lor toate pasarile si animalele si vanturile, si norii, si ploaia … si toata creatia lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu a facut-o tocmai ca sa se supuna omului indumnezeit.

    Vai de noi, ca din cauza mandriei le stim pe de rost pe toate dar nu intelegem nimic din ele.

  4. @Doroteea&Mirela
    Și eu cred că e bine a vorbi cu animalele, dar a nu sta la taclale cu ele, că asta ne coboară și ne amăgește inima. Animalele merită toată dragostea și atenția, dar să fim conștienți că nu vom primi de la ele dragostea de care avem noi nevoie neapărată, cea duhovnicească. Ne minunăm de multe acțiuni ale lor pt că sunt grozave pt nivelul lor. Noi, ca oameni raționali, putem învăța de la animale devotamentul, curăția, mila, dar și patimi, ca mânia, răutatea, lenea, după cum spune și Sf. Vasile în Hexaemeron. Dar noi învățăm să facem conștient ceea ce ele fac din deprindere firească. Și aici este diferența, între virtute și reflex. Dacă ar fi să stăm doar cu animale, ne-am plictisi de moarte. Grija corectă pentru animale ne aduce mângâiere de la Dumnezeu și ne hrănim cu dragostea Lui, nu neapărat cu recunoștința sau prietenia animalelor (nu că n-ar fi și aia). Și mă refer la nivelul dragostei depline, nu doar ca o simțire difuză.
    Aici cred că are dreptate @andrei, deși exprimarea lui a fost puțin neclară, că nu putem iubi animalele. De fapt, nu putem avea o relație reciprocă pe același nivel decât cu ființe raționale, cu Dumnezeu, cu oamenii și cu îngerii. Pentru că dragostea adevărată este întru cunoștință, nu este oarbă, limpezește. Prin iubire cunoaștem mult mai bine persoanele, situațiile, lucrurile. Adică iubirea trebuie să meargă mână-n mână cu gândirea. Mintea curată nu doar că iubește, dar și cunoaște duhovnicește. Spre exemplu, cunoștințele despre un om sunt mult mai ample și complexe decât despre un animal sau lucru pentru că implică un nivel superior.
    Până și noi, ca oameni lumești și răi, știm să iubim pe ai noștri. Dar facem asta din interes personal și nu devenim buni. Dragostea duhovnicească depășește acest nivel limitat. Dacă sufletul nostru ar cunoaște raiul, pe Dumnezeu, veșnicia, ar mai iubi pământește? Ar iubi mai mult pe rudenii decât pe alți oameni? Nu i-ar vedea pe toți ca frați ai săi? Evident că da și ar da fiecăruia atenția cuvenită, adică în primul rând celor de aproape. Dar nu din interes egoist.
    Ce vreau să spun este că dragostea adevărată ne face stăpâni pe noi înșine, conștienți de afecțiunea față de semeni și animale, este altceva decât instictul de iubire pe care-l avem din fire și încă nu este cultivat voluntar și care poate fi pervertit în rău, deși pare bun.

  5. @s.n.

    ok, am inteles ‘aluzia’. 🙂

    Acum, ca tot esti lamurit cum e viata unora e pe aici si o vezi ca in globul de cristal… ceva (contra)argumente la subiect exista…?

  6. @sn
    Chiar dacă ne-ar durea pt lispurile celorlalți, nu trebuie să fim ca vipera de mai sus, să șuierăm, că nu-l înduplecăm pe celălalt. Acuma, să fim rezonabili, eu văd bunăvoință la cei care m-au interpelat și nu pot să arunc cu invective (chiar și fără a nominaliza). Pe sfinți nu-i cinstim ca pe niște norme absolute, ci ca pe niște Părinți binevoitori care ne-au împărtășit din preaplinul lor. Deci nu trebuie să-i primim în mod rigid, cu atât ma imult să-i impunem autoritar altora, ci să primim din seninătatea lor și să o transmitem și altora, dacă se poate.
    La subiect, Părintele Paisie „se juca” cu viperele, cu vulpile, cu păsărelele, dar nu chiar cu pisicuța, să o mângâie. Deci nu e vreo contradicție față de Sf. Siluan. El învăța virtuți de animale și își revărsa dragostea lui dumnezeiască asupra tuturor făpturilorM Mângâierea lui era dumnezeiască, nu de la animale. Ce-ar fi să-l luăm drept pildă și noi? Am descoperi că nu avem la îndemână vulpi, șacali, veverițe, iepuri și alte șopârle. Ei, hai să nu dezrădăcinăm cu clonțul dragostea molatică pt animalele de companie (dacă o are careva), ci cu o dragoste mai înaltă, care să o preschimbe. Pt că există pericolul, am uitat să scriu mai sus, ca să intre prea mult calcul în felul nostru de a iubi și vom rata ținta legii, adică dragostea.

  7. @ all:

    Chiar dacă discuția a înaintat spre alte subiecte, trebuie să revin asupra a ce am scris mai sus: Bineînțeles că nu este din fire chipul lui Dumnezeu în noi, căci și firea căzută îl poartă și îmi pare rău că, din iuțeală de mână și nebăgare de seamă, am realizat abia după ce am apăsat fatidicul buton “Send”, că vorbește mâna fără cap, eu nestăpânind cu adevărat subiectul. Celor care au crezut că au ceva de luat de la mine (că deh, am pomenit de nume celebre) le cer iertare, căci nu am cum și nici voie să spun eu altora ce e de învățat și nici cel prin care vine sminteala nu vreau să fiu. Am să spun altceva, și anume că nu știu și nu cred că pot afla cum se păstrează nealterat chipul lui Dumnezeu în firea căzută a omului.

  8. 1. Este cam ambiguă întrebarea legată de apostazia ierarhilor. Nu cred că se poate pune problema apostaziei tuturor ierarhilor ortodocși. Mai rezonabil este a ne întreba în legătură cu apostazia ierarhului locului. Atunci putem găsi un alt ierarh sub care să fim în Biserică. Nu se poate fără episcop. Poate doar până se găsește unul ortodox. Dar subliniez că nu e productiv să punem astfel problema. Este o situație imaginară și forțată. Sau n-am priceput eu bine sensul ei.

    2. În primul rând nu se face Liturghia darurilor de luni până vineri decât poate în biserici sau mănăstiri care au hotărât astfel. Ce să zic? Probabil din comoditate și din obișnuința de a sluji dimineața Liturghia. Ce-i drept, unde nu există un consens de a posti până spre seară în Postul Mare, nu se justifică a săvârși Liturghia seara. În plus, spusele Pr. Schmemann mi se pare pure speculații și cam atât. Spre exemplu, i-a scăpat un amănunt doar ca să-i iasă pasența: zice că postul din ajun de Crăciun și Bobotează se mută vineri dacă se întâmplă să cadă sâmbătă sau duminică. Nu este așa, ci rămâne în ajun, dar se ține cu o mică dezlegare după Liturghie și masa commpletă după Vecernie. Oricum, nu văd o poticnire în a săvârși Liturghia darurilor dimineață, mai ales în forma prezentată de Pr. Schmemann.

  9. @Titus
    Lăudabilă atitudinea de a nu ascunde o greșeală chiar dacă nu a fost evidențiată de careva. Și eu cred că nu are implicații serioase afirmația primă.
    Chipul lui Dumnezeu reprezintă capacitatea omului de a se îndumnezei, de a sălășlui în el harul Duhului. La fel cum pentru orice om bolnav iremediabil normalul este sănătatea, chiar de n-ar mai putea-o dobândi. El este infirm, chiar dacă se adaptează la infirmitate, dar nu poate renunța la sănătate ca fiind etalonul normalității, pentru că nu ține de alegerea lui, e un dat. Spre exemplu, din oameni infirmi iau naștere copii sănătoși. Așa și chipul lui Dumnezeu este etalonul pt firea noastră, chiar dacă noi ne mulțumim cu viața pătimașă.
    Să nu confundăm starea noastră pământească cu firea omenească. Dacă toți oamenii s-ar naște într-un mediu toxic, am trage concluzia că boala stă în fire? Nu, ci că mediul influențează fără rezerve pe toți cei ce se nasc. E o stare de fapt, nu e firea lucrurilor. Cu iertare și fără pretenția de a fi dat o explicație deplină.

  10. @un ieromonah1:

    `Pt că există pericolul, am uitat să scriu mai sus, ca să intre prea mult calcul în felul nostru de a iubi și vom rata ținta legii, adică dragostea.`Total de acord! 🙂

    Am citit cu atentie ce-ati scris si mi se pare inedit unghiul din care puneti problema.

    Pt inceput – in afara subiectului propriu-zis, dar ca `ipoteza de lucru` ca sa zic asa – as incepe prin a puncta diferenta de opinie asupra subiectului dintre cei doi sfinti. Preiau un fragment din par. Paisie (citat de Mirela) :
    “De multe ori imi vine, din dragostea cea multa pe care o simt pentru el, sa-l strang in palma, dar ma tem ca nu cumva sa fac precum maimuta, care din prea multa dragoste, isi strange atat de tare puii incat in cele din urma ii sufoca. De aceea imi infranez sentimentele si ma bucur de el de departe, ca sa nu-l vatam.”

    Cred ca e inutil sa subliniez diferentele: sunt clare. Parintele vorbeste de dragostea pe care o simte pentru o pasaruica, de sentimentele pe care trebuie sa si le infraneze chiar! Prin urmare, chiar daca nu sunt de acord ca nu exista o contradictie intre cele doua pozitionari ale sfintilor in discutie, ma alatur in schimb bucuros observatiei dumneavoastra cu privire la faptul – pe care trebuie sa il privim onest, `in ochi` – ca nu arareori se intampla ca sfintii sa aiba opinii diferite asupra unui subiect sau altul (nu ma refer aici la chestiunile dogmatice, ci la interpretarile in cheie duhovniceasca a anumitor realitati). Nu doar subscriu observatiei dumneavoastra privind maniera in care trebuie sa ne raportam la sfinti, dar modul in care ati exprimat asta il gasesc inspirat si exact.

    Personal, sunt impacata cu aceasta situatie – drept sa zic mi s-ar fi parut ciudat sa fie altfel – si asta nu doar pt ca sfintii NU sunt infailibili (doar Dumnezeu este), dar si pt ca adesea aceeasi realitate poate fi vazuta din mai multe unghiuri. Este ca in acel proverb indian cu orbii care au fost chemati sa pipaie un elefant si apoi sa defineasca elefantul. Cel care a pipait piciorul a spus ca elefantul este un stalp, cel care a pipait trompa a concluzionat ca elefantul e un furtun, iar cel care a pipait urechea era convins ca elefantul e o petala uriasa. Or elefantul e de fapt toate astea la un loc. Doar Dumnezeu are viziunea completa asupra unui adevar, noi nu putem vedea decat franturi din el – mai mari sau mai mici, mai limpede sau mai neclar, in functie de harul dobandit. Alteori, contextul in care s-au exprimat sfintii este cel care difera, si adesea frazele sunt desprinse din contextul respectiv si, in mod gresit, luate drept adevaruri absolute.

    In fine, revenind la subiect. As vrea sa precizez dintru inceput ca una din `nestematele filocalice` pe care le prefer ii apartine Avvei Dorotei care spune cam asa: `cu cat ne unim mai mult cu aproapele, cu atat ne unim mai mult cu Dumnezeu.` In alt loc (nu mai tin minte care, uit din pacate adesea referintele) calea mantuirii oamenilor este asemanata cu razele unui cerc. In centru este Dumnezeu, si cu cat ne apropiem mai mult de El, cu atat mai mult ne apropiem unii de altii. Prin urmare, cu cat ne simtim mai distanti duhovnceste fata de semenii nostri, cu atat mai departe ne aflam de fapt de Dumnezeu. Insusi Domnul ne indeamna sa ne iubim aproapele, nu pomeneste nimic de animale…nu ? 🙂

    Unii dintre semenii nostri, din pacate – poate si ca urmare a rautatii noastre (a celorlalti) – isi gasesc un refugiu in tovarasia animalelor care prin disponibilitatea lor naturala spre devotament, acceptarea noastra neconditionata (venita, desigur, si dintr-o ratiune extrem de limitata) si dragalasenia lor ofera un oarecare confort celor mai sensibili la sarcasme, tradari si alte manifestari ale firii noastre cazute. Sunt cei in gura carora indeobste auzim lozinca `animalele sunt mai bune ca oamenii` etc.. Din motivele mai sus aratate, nu aprob deloc aceasta atitudine, chiar daca omeneste o inteleg (ca slabiciune umana adica). Eu cred ca la originea unei sensibilitati exagerate sta de fapt orgoliul. Cu cat sufletul se smereste, cu atat el devine mai `imun` la rautatea celorlalti, pt ca nu-si mai da atata importanta. Si cu cat mai putina importanta ne dam noua insine, cu atat mai mult spatiu ne ramane ca sa il intelegem pe celalalt. Prin urmare, oricat de reale ar fi nedreptatile, cred ca cei care `isi inchid ferestrele catre lume` si se limiteaza la compania animalelor in chip de consolare comit o mare greseala, uitand ca in lipsa semenilor pur si simplu nu ne putem mantui. Va vorbesc despre aceste cazuri pt ca mi se pare ca astfel de situatii le-ati avut in vedere, intre altele.

    Acesti oameni mai comit o greseala, da, e f adevarat. Asteapta dragoste (de la animale, in cazul de fata). Aici insa nu cred ca e bine sa ne grabim sa ii judecam, pt ca s-ar putea ca multi dintre noi sa suferim de boala asta, chiar daca prin raportare la oameni. Par. Porfirie ne sfatuia undeva, vorbind de dragostea pe care trebuie sa o cultivam in sufletele noastre, sa ne daruim dragostea fara a astepta sa primim ceva in schimb, pt ca, cu cat mai autentic dezinteresata dragostea noastra, cu atat de fapt ea ne va fi intoarsa mai mult, dragostea dezinteresata avand aceasta calitate de a iradia si a imblanzi inimile celor din jur, chiar daca ea nu-si propune asta. Animalele in general ne daruiesc dragostea lor, atata cata este (cei care au animale stiu asta). Ba chiar si fiarele o fac – e celebru filmuletul acela cu leul adult care dupa ani de zile si-a recunoscut salvatoarea (o femeie care ii salvase viata cand era pui) si a imbratisat-o calduros printre gratii, intocmai ca un om. Unii oameni la randul lor ne daruiesc dragostea lor (pe care adesea nici nu prea stim sa o apreciem, desi altfel o pretindem). Ce vreau sa spun insa este ca, in momentul in care daruim dragostea pt a primi in schimb dragoste, gresim fundamental, indiferent de natura fiintei la care ne raportam, om sau animal. In momentul acela devenim un soi de vampiri, pt ca in loc sa incercam sa ne umplem golurile din suflete cultivand in noi insine dragostea fata de altii (adica daruind; oricat de paradoxal ar parea, asta e medicamentul), noi incepem sa cersim sau sa pretindem afectiune, umpland acest gol prin secatuirea altora. Si chiar cand daruim la randul nostru dragoste, vedem asta cam ca pe un schimb. Or dragostea crestina autentica pur si simplu `toate le indura`, nu se sinchiseste de cate ori e ranita si nici de ce primeste in schimb, ci doar de cat de mult daruieste (sigur, si in functie de nevoile celuilalt, pt ca nici sa coplesesti pe celalalt cu ce nu are nevoie nu e o solutie).

    In fine, apropo de dragoste si ratiune, sau de limpezimea dragostei constiente. Nu imi vin aici prea multe citate, ci propria experienta (personala, dar si in calitate de observator). In ce ma priveste am ajuns la concluzia ca ratiunea este un fel de `carja` atunci cand dragostea din inima este insuficienta. Am observat ca dragostea (aia dezinteresata si autentica de care vorbeam) confera prin ea insasi celor care o au in suflete o anume limpezime. Limpezime pe care fiintele f rationale dar mai putin iubitoare pur si simplu nu o au. In schimb, acestea din urma (adica cei rationali dar mai egoisti) se pot folosi de ratiune in primele stadii, pt a cultiva dragostea in inimile lor. Dar odata dobandita dragostea, limpezimea vine de la sine. Unii au dragoste in inimi din nastere ceva mai multa. Altii – mai putina. Oricum ar fi, multa sau putina, dragostea nu poate fi cultivata in lipsa rugaciunii si a Tainelor – o alta concluzie la care am ajuns. Fara Dumnezeu, risca sa se piarda. Dar pe masura ce cultivam iubirea in inimile noastre, incepem sa dobandim o mai buna vedere duhovniceasca decat ne-ar putea-o da ratiunea (creierul). Iar aceasta limpezime creste proportional cu iubirea din inimile noastre. Cu cat aceasta iubire se extinde asupra mai multor fiinte, cu atat claritatea se extinde si ea. Iata de ce, chiar daca noua, oamenilor obisnuiti, animalele ne par incomprehensibile, sfinti ca par Paisie sau par. Porfirie le intelegeau nu doar intentiile, dar si graiul! Pt ca le iubeau! In inima lor mare isi gasisera loc si ele. Si orice sau pe oricine iubim cu adevarat, il si intelegem! Cu cat dragostea e mai mare, cu atat vedem mai limpede. Nu prin creier ci, oricat ar parea de ciudat…prin inima!

    In fine, am observat ca uneori barbatii privesc cu circumspectie afectiunea fata de… pisici! :). Sa stiti ca neamul pisicesc este unul dintre cele mai vitregite pe acest pamant. Multi barbati – si am observat asta personal – au in bibliografia lor un episod (de regula din copilarie) in care au chinuit daca nu chiar omorat o biata pisicuta. Episod pe care il regreta, cei mai multi, dureros. Nu mai amintesc de istoria zbuciumata a acestei specii, torturate cumplit in Evul mediu ca urmare a unor rusinoase superstitii. Aceste fiinte au si ele rostul lor, cu siguranta. Iar eu cred ca acest rost este acela de a ne bucura cu dragalasenia lor si, mai mult, de a ne vindeca. Poate ati auzit asta pana la refuz, dar sa stiti ca intr-adevar e demonstrat ca piscutele absorb ca un burete starile noastre negative. Ca posesoare de pisoi, dau marturie ca atunci cand sunt suparata pisoiul meu, altfel discret ca orice motan care se respecta, iese din `bula` lui de confort mieunand ingrijorat si dandu-mi tarcoale ca un adevarat gardian. A constata dragalasenia unui animal nu e deloc o slabiciune. Eu cred ca noi toti – barbati sau femei – trebuie sa avem inimile unei mame si curajul unui barbat. Nu e o rusine sa ne induiosam in fata unora mai mici ca noi.

    Animalele le vad ca pe un accesoriu al omului. Ele preiau in general straile noastre. Animalele inraite au stapani inraiti. Cred ca au si ele firile lor diferite, dar in general tot ce e rau si cazut in ele, vine din caderea si rautatea noastra. Pt ca noi le suntem stapani.

    Deci sunt perfect de acord cu dumneavoastra ca dragostea noastra trebuie sa se indrepte in primul rand asupra semenilor. Dar sa stiti, ca pe masura ce dragostea creste, este imposibil ca ea sa nu cuprinda, in revarsarea ei, si pe aceste fiinte necuvantatoare care, de fapt, au fost create din preaplinul Iubirii Domnului si ne-au fost daruite in grija, spre bucurie, alinare si ajutor.

  11. Două mențiuni: consider că, deși au temperamente diferite, cel puțin în privința asta nu se contrazic Sf. Siluan și Paisie; și experiența sfinților nu este cu o marjă de eroare foarte mare, pt că e mentală, nu a simțurilor, dar pot exista diferențe și chiar greșeli, însă cel mai important e să vorbește din experiență, nu din imaginație. În rest, nu am ce zice.

  12. […]
    “Atunci cel mai bătrân dintre preoţi, Marinos Vulgaris Sakelarios, fiind prezent şi protopopul care era atunci în funcţie, Spiridon Vulgaris, a stat înaintea comandantului şi cu voce smerită l-au rugat toţi să nu facă o astfel de inovaţie, căci nu poate fi plăcută sfântului. Însă acesta, auzind şi mâniindu-se, i-a ameninţat cu multă furie că dacă nu ascultă de voia lui şi nu se liniştesc, îi va trimite în lanţuri la Veneţia, ca să îi arunce în închisoare şi să nu mai vadă deloc soarele. „Eu, a zis, nu am de gând să fac o inovaţie, ci să fac un altar, lucru care e sfânt şi plăcut lui Dumnezeu.”
    Deznădăjduiţi şi înfricoşaţi foarte de ameninţări, preoţii şi cei ce aveau grijă de sfintele moaşte şi ceilalţi ortodocşi, care nu erau puţini, s-au încredinţat puterii dumnezeieşti. Şi, deschizând ei sfânta raclă a Marelui Părinte, i-au cântat paraclisul, vărsând lacrimi fierbinţi ca să împiedice planul cel rău al comandantului.
    Pe la miezul nopţii, când începea a 12-a zi a lunii noiembrie, în care urmau să intre meşterii să lucreze, iată au început tunete şi fulgere succesive. Atunci paznicul cazărmii Monezion a văzut un monah cu o făclie aprinsă în mână apropiindu-se de el. Paznicul, conform regulamentului l-a întrebat o dată şi încă o dată „Cine eşti tu? Şi unde te duci?” Şi, pentru că nu a primit niciun răspuns, a tras piedica armei ca să îl omoare. Atunci monahul îndată a răspuns: „Eu sunt Spiridon”. Şi de îndată ce a spus aceasta, l-a apucat de mână şi l-a aruncat afară la aşa numita Spianada al oraşului Kerkira (Corfu), aproape de biserica Răstignitului. Acolo s-a trezit drept, în picioare, precum era cu puşca lui.
    Şi îndată după aceasta a luat foc depozitul cazărmii Monezion şi această explozie a distrus toate clădirile care era înlăuntrul Castelului şi palatul comandantului şi toate cele din el. Iar comandantul a fost găsit mort sub două grinzi, care l-au sugrumat ca şi cum ar fi fost menite să săvârşească acest lucru. Iar teologul a fost găsit în afara zidurilor cetăţii, în groapa în care se scurg şi se usucă toate murdăriile haznalelor oraşului, având în mână ruşinea trupului lui, primind un preludiu vrednic al plăţii pentru sfatul lui cel bun şi pentru conduita lui excelentă. Au murit atunci şi mulţi bărbaţi şi femei, din slujba comandantului şi din afara ei, cam nouă sute de suflete.
    În acelaşi timp s-au mai întâmplat încă două semne înfricoşătoare.
    Mai întâi: comandantul atârnase ca dar o candelă mare de argint în faţa sfintelor moaşte, iar această candelă în aceeaşi noapte a dezastrului a căzut jos pe podea şi i s-a distrus suportul, cu toate că era atârnată de un lanţ foarte puternic – niciuna din multele candele care erau atârnate acolo, nepăţind nimic. Se vede şi astăzi urma incidentului petrecut cu candela, adică cu suportul ei. După ce a fost găsită căzută, ea a fost agăţată din nou mai târziu şi rămâne mărturisitoare cu voce tăcută a evenimentului.
    În al doilea rând: în acel ceas şi în momentul acela (după cum au confirmat mai târziu cei care au cercetat aceasta) o săgeată de foc, adică un trăsnet, a lovit tabloul comandantului din Veneţia şi l-a făcut scrum, fără să păţească ceva rău vreun alt lucru din casă. Acest eveniment fraţii lui care erau acolo şi rudele lui şi ceilalţi catolici laici şi clerici imediat l-au interpretat ca fiind de rău augur pentru comandantul însuşi.
    Iar şeful conducerii administrative veneţiene, episcopul catolic şi alţi oameni bogaţi şi simplii cetăţeni, câţi locuiau în oraşul Kerkira (unde este şi palatul episcopului catolic şi ale multor altora), toţi aceştia, zic, au dat poruncă să fie ridicate din biserica sfântului materialele adunate acolo despre care am vorbit înainte şi celelalte materiale pe care le pregătiseră, printre care şi placa pentru Sfânta Masă, aducându-le le-au depozitat spre cinstire la Domo. Cu alte cuvinte în biserica propriei lor Mitropolii, în aşa-numitul Altar mare. Acolo se poate vedea că e aşezată jos, pe o parte, până astăzi.
    Căci soldatul, adică paznicul garnizoanei Monezion, făcându-se ziuă, a strigat entuziasmat cu voce mare şi a vestit zicând că Sfântul Spiridon a făcut aceste lucruri mari şi înfricoşătoare şi cu uimire povestea întreaga întâmplare; catolicii, nesuportând ruşinea, după trei zile l-au trimis în Italia.”
    […]

    Integral: http://acvila30.ro/11-august-pomenirea-minunii-savarsite-de-sfantul-spiridon-in-corfu-impotriva-invaziei-turce-din-1716/

  13. “Sfîntul, văzînd o necinste ca aceasta, a zis împăratului: “Noi, împărate, ţi-am adus dintr-acelea care mîncăm, precum ai cerut, iar împărăţia ta, precum se vede, ne-ai răsplătit darul, dîndu-ne dintre acelea pe care le mănînci însuţi”. Auzind acestea împăratul, s-a mîniat foarte şi a zis sfîntului: “Acum primeşte darul acesta, şi cînd mă voi întoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de tot şi pe nebunul popor cel amăgit de tine îl voi robi, căci necinsteşte pe zeii cărora mă închin eu, şi atunci vei lua şi tu cuviincioasa răsplătire”. Astfel înfricoşîndu-l păgînul împărat, s-a dus în Persia.

    Sfîntul întorcîndu-se în cetate şi chemînd toată mulţimea poporului, le-a spus îngrozirile împăratului, iar după aceea i-a sfătuit, zicînd: “Să nu vă mîhniţi, fraţii mei creştini, de banii voştri, ci numai de viaţa voastră să vă îngrijiţi; duceţi-vă şi aduceţi banii voştri, să-i adunăm într-un loc, şi cînd vom auzi că se întoarce împăratul, să-i punem grămezi în calea lui, căci văzîndu-i, ca un iubitor de bani ce este, se va îmblînzi şi nu va face asupra noastră precum vorbeşte”. Ducîndu-se creştinii, au făcut precum le-a poruncit sfîntul, au adus avuţii nenumărate, aur, argint şi pietre scumpe.

    Sfîntul primindu-le, le-a pus în casa de vase, scriind deasupra numele fiecăruia, ca să se păstreze pînă cînd vor auzi despre întoarcerea împăratului. Cînd a înţeles sfîntul că se întoarce împăratul, a adunat mulţimea creştinilor, împreună cu femeile şi cu copiii, şi le-a poruncit să postească trei zile; apoi i-a suit în muntele Cezareei, care acum se numeşte Didim, adică geamăn, căci are două vîrfuri, în care era şi o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

    Rugîndu-se creştinii în biserica aceea, cu inima zdrobită, milostivului Dumnezeu şi Preasfintei Maicii Lui, ca să risipească sfatul păgînului împărat, sfîntul a văzut stînd împreună cu poporul la rugăciune mulţime de oaste cerească împrejurul muntelui, şi în mijlocul lor a văzut o femeie şezînd pe un scaun cu multă slavă, şi a zis către îngerii care stăteau împrejur: “Chemaţi la mine pe Mercurie, ca să se ducă să ucidă pe Iulian, vrăjmaşul Fiului meu”. Deci, s-a arătat Sfîntului Vasile Mucenicul Mercurie, îmbrăcat cu armele lui, şi luînd voie de la femeia aceea, care era Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, s-a dus degrabă.

    După ce sfîntul a văzut această vedenie, a luat îndată pe unii din clerici şi s-a pogorît în cetate; şi era acolo o biserică a Sfîntului Mercurie, în care se aflau moaştele lui, cinstindu-se de creştini; căci Sfîntul Mercurie a murit acolo în Cezareea, mai înainte cu 100 de ani, în vremea împărăţiei lui Deciu (249-251) şi Valerian (253-259).

    Deci, în biserica aceasta intrînd sfîntul, se ruga înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, lîngă care era şi chipul Sfîntului marelui Mucenic Mercurie, cu suliţă ca un ostaş. Vasile se ruga ca acel păgîn împărat, pierzătorul creştinilor, să nu se întoarcă viu de la război. Şi a văzut chipul Sfîntului Mercurie, cel de lîngă Preacurata Născătoare de Dumnezeu, schimbîndu-se, şi s-a făcut nevăzut cîtăva vreme; iar după puţin, s-a arătat cu suliţa sîngerată; pentru că în vremea aceea Iulian a fost însuliţat la război de Sfîntul Mucenic Mercurie, cel trimis de Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, spre pierzarea vrăjmaşului lui Dumnezeu. Atunci a cunoscut sfîntul că acea vedenie a fost adevărată; apoi îndată s-a suit în munte şi a zis creştinilor: “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi astăzi, fraţilor, căci s-a auzit rugăciunea noastră şi împăratul şi-a luat cuviincioasa pedeapsă; pentru aceasta, mulţumind lui Dumnezeu, să mergem în cetate, ca să-şi ia fiecare din voi banii săi”.

    Creştinii auzind acestea, cu un cuget au strigat toţi: “Dacă am voit să-i dăm împăratului celui păgîn, acum, oare, să nu-i dăruim Împăratului cerului şi al pămîntului, Cel ce ne-a dăruit viaţa noastră?” Iar sfîntul lăudîndu-le sîrguinţa lor, a poruncit să-şi ia fiecare a treia parte din cele ce a dat, iar cu cealaltă avuţie să zidească o casă de săraci şi de străini, spital, casă de bătrîni şi de sărmani. Sfîntul Vasile avea şi acest dar: pe cînd slujea şi înălţa Sfintele Daruri, cunoştea că vine darul Sfîntului Duh, printr-un semn ca acesta: Porumbelul acela de aur, care era deasupra dumnezeieştii Mese, cea cu Sfintele Daruri, mişcîndu-se de dumnezeiasca putere, de trei ori se clătina.”

    (Viaţa celui între Sfinţi Părintelui nostru Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei)

  14. Pingback: EXPLICATIILE PS LONGHIN CU PRIVIRE LA NEPOMENIREA PATRIARHULUI KIRILL. Ce nu se leaga?/ Precizari despre POZITIA BISERICII GEORGIEI asupra documentului controversat RELATIILE BISERICII ORTODOXE CU LUMEA CRESTINA/ Raspunsurile PATRIARHIEI MOSCOVEI la criti
  15. Pingback: EXPLICATIILE PS LONGHIN DESPRE NEPOMENIREA PATRIARHULUI KIRILL/ Precizari despre POZITIA BISERICII GEORGIEI asupra documentului controversat RELATIILE BISERICII ORTODOXE CU LUMEA CRESTINA/ Raspunsurile PATRIARHIEI MOSCOVEI la criticile aduse documentelor
  16. Pingback: SFANTUL MUNTE reactioneaza fata de SINODUL PANORTODOX. Punctele criticate de parintii atoniti: SUBMINAREA SOBORNICITATII, AMBIGUITATEA TEOLOGICA, ATRIBUIREA TERMENULUI DE “BISERICA” EREZIILOR si SCHISMELOR | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: PREDICA PARINTELUI EPISCOP LONGHIN JAR in Duminica Tomei, CHEMAND LA POCAINTA SI RUGACIUNE inaintea apropiatului SINOD PANORTODOX, SOCOTIT DEJA “SOBOR TALHARESC”: “In fata noastra sta o mare incercare. Este un Sinod ucigas de suflete, de
  18. Pingback: Actualizare: EVENIMENTUL SE AMANA SINE DIE. CONFERINTA INTERNATIONALA DESPRE SINODUL ASA-ZIS “PANORTODOX” DIN CRETA cu Pr. Prof. Theodoros Zisis si teologul Dimitrios Tselengidis: “Biserica Ortodoxă, ecumenismul și panreligia. Duhul pa
  19. Pingback: EXCLUSIV: propunerile SFANTULUI SINOD AL BISERICII GEORGIEI asupra documentelor SINODULUI PANORTODOX. Modificari substantiale aduse textelor despre CASATORIE, MISIUNEA BISERICII si RELATIILE CU LUMEA CRESTINA/ IPS Hierotheos Vlachos despre PROBLEMELE ESEN
  20. Pingback: Mesajul Patriarhului Daniel pe tema SINODULUI PANORTODOX: Vom asculta toate propunerile facute de Bisericile autocefale si vom incerca sa contribuim la ameliorarea textelor./ Declaratii ale IPS Ilarion Alfeyev: DOCUMENTELE SINODULUI TREBUIE AMENDATE DACA
  21. Pingback: Mesajul Patriarhului Daniel pe tema SINODULUI PANORTODOX: Vom asculta toate propunerile facute de Bisericile autocefale si vom incerca sa contribuim la ameliorarea textelor/ Declaratii ale IPS Ilarion Alfeyev: DOCUMENTELE SINODULUI TREBUIE AMENDATE DACA V
  22. Pingback: Reprezentantul Bisericii Rusiei pune la indoiala STATUTUL de SINOD PANORTODOX al intalnirii de la CRETA/ PATRIARHIA SERBIEI CONTESTA REGULAMENTUL SINODULUI SI ISI ANUNTA RETRAGEREA/ Pr. John Chryssavgis, consilier al PATRIARHIEI ECUMENICE, considera ca de
  23. Pingback: Analiza PR. ALDEA asupra ultimelor evenimente legate de “SINAXA din Creta, absurd proclamată Sinod Panortodox”: “A vrut să proclame O UNITATE CARE NU EXISTĂ, din pricina unor BOLI ASCUNSE sub masca unei pseudo-dipomaţii”/ BISERICA
  24. Pingback: BISERICA RUSIEI cere AMANAREA SINODULUI PANORTODOX si ameninta cu RETRAGEREA din cadrul intalnirii de la CRETA | Cuvântul Ortodox
  25. Pingback: PATRIARHIA ECUMENICA NU DA INAPOI: “Sfântul și Marele Sinod continuă”/ NE INDREPTAM SPRE O SCHISMA DE FACTO IN ORTODOXIE?/ Pozitia precara a PATRIARHULUI DANIEL si ROLUL ratat de intaistatatorul BOR/ LOGICA SECULARISTA a Agentiei Basilica:
  26. Pingback: Critica PARINTELUI ANDREW LOUTH la adresa SINODULUI PANORTODOX (Video): “Felul in care se vor lua decizii este FARA PRECEDENT si IMPOTRIVA principiilor fundamentale ale ecleziologiei ortodoxe”/ IPS Hierotheos Vlachos despre DUBLUL LIMBAJ ECUME
  27. Pingback: DOCUMENTUL “MISIUNEA BISERICII IN LUMEA CONTEMPORANA”, APROBAT FARA AMENDAMENTELE PROPUSE DE BISERICA GRECIEI. IPS Ioan Zizioulas a castigat confruntarea cu IPS Hierotheos Vlachos/ Conform siteului Pravoslavie, draftul enciclicei Sfantului si
  28. Pingback: DOCUMENTUL “MISIUNEA BISERICII IN LUMEA CONTEMPORANA”, APROBAT FARA AMENDAMENTELE PROPUSE DE BISERICA GRECIEI. IPS Ioan Zizioulas a castigat confruntarea cu IPS Hierotheos Vlachos/ VESTEA BUNA: Draftul enciclicei Sfantului si Marelui Sinod ar
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare