DE CE CAUTA OMUL SEMNE, MINUNI SI VINDECARI PARANORMALE?

22-03-2011 38 minute Sublinieri

“Biserica nu trebuie să tolereze sau să aştepte maturizarea cazurilor de fals misticism; extinderea unor asemenea cazuri poate genera secte şi chiar erezii. Nu trebuie îngăduit (atenţie!) ca turma lui Hristos să fie dezbinată!”

Parintele Adrian Fageteanu si Parintele Mihail Stanciu ne prezinta un indreptar pentru iesirea din ratacirile grele izvorate din nestiinta si necredinta

  • Vezi si:

REPORTAJ “ROMANIA, TE IUBESC” despre ratacirile preotului Cristian Pomohaci de la Mosuni. Si alte fenomene sectare de psihoza in masa si… marketing religios

LUPII, CHEMATI PAZNICI LA OILE ORTODOXE. NU SE IMPUNE CATERISIREA PREOTULUI POMOHACI?

Partea I

Forme eronate de evlavie

Cu toate ca majoritatea romanilor se declara crestini ortodocsi, care tin la traditia si cultura noastra stramoseasca, evlavia multora dintre ei este deviata spre forme eronate de credinta. Mai mult, exista amestecata in motivatia lor religioasa o anumita obsesie terorizanta a farmecelor si a “facaturilor” necurate, care deseori ii paralizeaza in demersul lor rational catre Dumnezeu. Relatia lor de iubire cu Dumnezeu, libera si constienta, este astfel dispretuita si chiar inlocuita cu o relatie contractuala cu El, relatie marcata pregnant de o frica de natura oculta.

1. Credinta si credulitate

“Credinta este o putere de legatura care infaptuieste unirea desavarsita, nemijlocita si mai presus de fire a celui ce crede, cu Dumnezeu Cel crezut” [1]. Ea este, deci, deschiderea omului, prin puterea harului dumnezeiesc, pentru dialogul iubitor cu Dumnezeu. Iar actul de credinta angajeaza omul intreg, cu tot sufletul si cu tot trupul.

Credinta nu e doar o adeziune intelectuala la invatatura crestina despre Dumnezeu, ci este un mod de viata sustinut de harul divin. Este acceptarea fagaduintelor lui Dumnezeu, Care se descopera prin Iisus Hristos si implinirea poruncilor Lui in viata.

Credinta foloseste puterile ratiunii dar face omului sesizabile taine si realitati duhovnicesti si dumnezeiesti superioare limitelor ratiunii si, prin aceasta, da omului un nou impuls in cunoasterea lui Dumnezeu si a lumii zidite de El. Prin “credinta lucratoare in iubire” (Galateni 5.6), omul il intalneste pe Dumnezeu, Cel ce este mai presus de toate, se uneste iubitor si intelegator cu El, se face el insusi templu sfintit al lui Dumnezeu.

Credulitatea, insa, ca o acceptare simpla, fara discernamant si fara rezerve a unor invataturi, este o atitudine nefireasca si paguboasa a omului lenes in cele ale vietii morale si spirituale. Acesta nu-si foloseste trezvia si ratiunea in posibilitatile lor firesti, ci si le adoarme printr-o nepunere a lor in lucrare si, prin aceasta, el decade din punct de vedere duhovnicesc spre forme inferioare de traire religioasa, devenind o tinta foarte usor de atins de cei ce nu doresc mantuirea oamenilor.

Speculand, astfel, nestiinta si naivitatea multora in materie de viata religioasa, numerosi “prooroci si vindecatori”, aparuti mai ales in ultimii zece ani, unii mai exotici, altii mai traditionalisti, le exploateaza credulitatea intr-un mod plin de viclenie. Iar oamenii slabi si nestiutori care cad in plasa inselarii aruncata de acesti impostori, pe langa paguba materiala suferita – nu mica -, deseori isi pierd si sanatatea fizica si spirituala. Si inca nu sunt putine cazurile de lepadare de ortodoxie [2] si, deci, de nadejdea mantuirii, chiar de deznadejde, prin care diavolul si ucenicii lui isi maresc palmaresul lor criminal.

2. Falsul misticism

“Este semnul rusinos al unei stari religioase inapoiate sub raportul intelectual si moral, mai bine zis tristul certificat al caderii de la insasi starea de religiozitate la aceea de magie, caracteristica popoarelor primitive stapanite de pacla groasa a ignorantei. Mai mult falsul misticism intretine aceasta stare de inapoiere, de decadere religioasa, de marasm moral. De aceea este, in primul rand, in interesul ridicarii sufletelor la adevarata credinta, la credinta luminata, la spiritualitatea autentica, la o viata morala superioara, ca Biserica sa urmareasca cu strasnicie purificarea vietii religioase a credinciosilor din sanul ei, de falsul misticism.

Ca sa dam o definitie aproximativa a falsului misticism, am putea spune ca el este o dispozitie a sufletului, care asteapta sau vede la tot pasul un miracol, cauta sau vede necontenit vedenii si imbraca pe fiecare persoana mai deosebita in aureola supranaturala” [3]. (Parintele Dumitru Staniloae)

Departe de aparentele atractive si performantele metafizice senzationale oferite de falsul misticism, viata spirituala in ortodoxie presupune o crestere morala a omului credincios, ccrestere fara de care orice experienta religioasa isi pierde legitimarea. Sfintii Parinti au formulat cel mai limpede invatatura despre treptele desavarsirii crestine sau ale urcusului duhovnicesc [4]. Cea dintai treapta, totdeauna ocolita sau macar simulata de falsii mistici, este curatirea sufleteasca si trupeasca de patimi (treapta nevointelor ascetice) fara de care nimeni nu poate spori si nici nu-l poate vedea pe Dumnezeu. Apoi, urmeaza treapta contemplarii duhovnicesti a ratiunilor divine din natura si Scriptura. Elanul mintii de cunoastere iubitoare a lui Dumnezeu, dupa ce au fost depasite toate piedicile pacatului, se intensifica apoi pe masura unirii cu Dumnezeu prin rugaciune neincetata. Intrand, astfel, in odihna iubirii dumnezeiesti, omul paseste pe treapta a treia, a indumnezeirii prin har, a partasiei tot mai depline la viata si fericirea dumnezeiasca. Pe cand,

“credinciosul angajat de dezechilibrul sau intr-o experienta falsa stabileste relatii arbitrare intre cauze si efecte, face abstractie de corelatia obiectiva si rationala dintre fenomene si se antreneaza in excese si generalizari unilaterale. Mizeaza pe false intuitii si principializeaza sentimente nebuloase, accentuand pana la exclusivitate pe afectivitate in dauna vietii rationale, a simtirii rationale de care vorbesc Parintii. Ortodoxia a pus un accent deosebit pe paza mintii si a inimii, pe introducerea mintii in inima, care are si acest sens de colaborare a intelectului cu simtirea”. [5]

Plecand de la acest dezechilibru duhovnicesc intre ratiune si simtire, intre cunoasterea si improprierea trairii Traditiei Bisericii,“credinciosul” angajat in false experiente mistice se indeparteaza de reperele unei vieti religioase sanatoase, luandu-si libertatea nu numai de a-si crea alte repere (cele proprii ii devin singurele normative), ci si de a le propaga intre credinciosii apropiati lui. Cunoasterea Traditiei ortodoxe autentice, asadar, fereste pe orice credincios ortodox de excese, de exagerari si de erori dogmatice si mistice, uneori chiar fatale, calea mantuirii personale si comunitare prin Biserica.

2.1. Cauzele falsului misticism

Cauzele falsului misticism sunt multiple. De cele mai multe ori de se conjuga in proportii diferite de la caz la caz nuantand intr-un fel specific fiecare deviere mistica. Unele sunt cauzele ivite dintr-o viata spirituala degenerata in superstitii si practici oculte.

“Multi din cei ce practica formele magiei si ale superstitiei socotesc ca nu pacatuiesc fata de Dumnezeu, ci chiar il servesc. Ceea ce da practicilor magice un caracter de fals misticism e convingerea celor ce recurg la ele ca intra oarecum in contact cu lumea de dincolo, supranaturala” [6].

Or, tocmai aceasta oferta a contactului si a ajutorului imediat ce vine din lumea nevazuta atrage pe multi oameni spre domeniul magiei si ocultismului. Superstitia, erezia si ateismul formeaza triada infernala cu care diavolul ameteste mintile oamenilor, deviindu-i de la dreapta credinta in Dumnezeu; spre multe cai de pierzare vesnica. Crizele patologice, bolile si deranjamentele psihice, produc si alimenteaza deseori falsul misticism. Unor stari de boala se datoreaza multe din asa-numitele viziuni si comunicari cu fiinte din alte lumi.

Ele sunt sustinute insa si de o framantare religioasa in cei ce le produc, ca si in cei ce le accepta, spre deosebire de manifestarile ocultismului, care sunt lipsite de o framantare religioasa, desi sunt insotite si ele de un fior al intalnirii cu nevazutul. Dar daca privim atent, observam ca si framantarea religioasa la subiectele producatoare de false viziuni e bolnavicioasa” [7].

Boala psihica, fie mostenita genetic, fie dezlantuita in urma unor socuri emotionale, genereaza apoi in imaginatia omului unele idei fixe, obsesii si viziuni mai mult sau mai putin religioase.

“Dar falsul misticism se intretine nu numai prin halucinatii, ci si prin iluzii. La halucinatie este mai intai ideea, reprezentarea mintala, apoi senzatia, sau imaginea cu aparenta de realitate. La iluzie este intai o senzatie reala si apoi o idee, o reprezentare falsa despre ea, o interpretare gresita a ei. Daca halucinatia este mai ales apanajul celor bolnavi, iluzia nu presupune numaidecat o boala”.

Ea apare in general acolo unde este o perceptie superficiala a realitatii si a vietii religioase, o confuzie si o ignoranta propice raspandirii falsului misticism.

Intre cauzele morale ale evlaviei false amintim ignoranta, lacomia si prezumtia (inchipuirea de sine). Deseori, azi, magia, lacomia si prezumtia, se intalnesc in unul si acelasi impostor care, exploatand ignoranta poporului crestin, devine promotorul pe scara larga al unor experiente si fenomene paranormale [8]. Insa…

“formele epidemice ale falsului misticism sunt un semn trist de inapoiere religioasa generala si un certificat rusinos pentru pastorii sufletesti ai unui popor. (…) Nestiinta este, cum spunea Sfantul Marcu Ascetul, maica tuturor relelor. Ea este unul dintre cei trei uriasi puternici ai diavolului (alaturi de uitare si nepasare), sub ocrotirea carora se furiseaza toate patimile in suflete. De aceea omul are datoria sa lupte necontenit pentru alungarea nestiintei din sine. (…) La adapostul ignorantei se instaleaza in suflet si falsul misticism” [9].

Din ignoranta si din nestiinta crasa a naturii si a legilor ei apare o grava confuzie intre lumea naturala si cea supranaturala, depreciindu-le pe amandoua si neapreciind niciodata raportul just intre ele. Or, a pune interventiile supranaturale si personale ale lui Dumnezeu in rand cu manifestarile naturii impersonale inseamna a uita ca trebuie sa trecem prin granita invierii cu (si ca si) Mantuitorul Hristos pentru a ne intalni cu lumea supranaturala. Iar cine considera obiecte si lucrari ale naturii drept actiuni “divine” supranaturale, facand totala abstractie de relatia sa cu Hristos, acela nu se ridica la Dumnezeul adevarat, Cel mai presus de natura, ci se inchina la idoli, si prin ei la demoni.

“Dar falsul misticism e alimentat nu numai de o ignoranta de ordin intelectual, ci si de o ignoranta de ordin moral. Datorita acestei ignorante, credinciosul asteapta scaparea de anumite greutati nu de la o indreptare a vietii sale, ci de la miracole care il dispenseaza de eforturi morale in vederea indreptarii vietii sale. Asemenea miracole i se promit nu numai de vrajitori, ci, din pacate, si de unii pastori sufletesti, care prezinta rugaciunea lor ca deplin eficace prin ea insasi, fara sa fie insotita si de rugaciunea si indreptarea morala a credinciosilor. (…) Rugaciunea isi are, totusi, rolul principal tocmai in faptul ca se face piatra de hotar pentru o viata indreptata sau sustine o astfel de viata. De aceea e necesara si rugaciunea credinciosului, nu numai a preotului, pentru scaparea lui de necazuri. Orice preot ar trebui, prin urmare, sa faca ceea ce fac cei mai multi: sa foloseasca prilejurile cand credinciosii vin sa-i ceara ajutorul pentru a scapa de necazuri, ca sa le dea o invatatura despre viata pe care trebuie sa o duca. Sfintii Parinti arata necontenit cum intreaga fericire si mantuire a oamenilor depinde de virtutile lor. (…) Trebuie sa judecam lucrurile cu sinceritate si sa raspundem cinstit la intrebarea: in ce proportie se afla in credinciosii nostri preocuparea de jertfa si invierea lui Hristos, de mantuire prin impreuna rastignire cu El fata de patimi, fata de omul pacatului si al egoismului, in raport cu preocuparea de scapare din diferitele necazuri ale vietii, prin tot felul de practici care nu pot avea nici o legatura cu opera de rascumparare a Domnului si cu angajamentele morale ce decurg pentru fiecare credincios din ea? Sa recunoastem ca toti avem o parte de vina pentru aceasta situatie, daca nu pentru promovarea pozitiva a acestor practici si preocupari, semne ale necunoasterii a inaltei esente a crestinismului, cel putin pentru putina noastra ravna in opera de luminare a credinciosilor.

O a doua cauză morală, care creează fenomene de fals misticism, este lăcomia. Lăcomia susţine practicile vrăjitorilor [10] , dar o întâlnim, din păcate, şi la unii slujitori ai altarelor, care tolerează ignoranţa religioasă a credincioşilor, dându-se drept făcători de adevărate miracole. Invăţarea credincioşilor că scăparea de necazuri depinde, în primul rând, de o viaţă de muncă şi seriozitate morală nu convine nici acestor falşi păstori, (pentru că pierd rolul de fac-totum bine remunerat), nici credincioşilor (căci le pune povara unor îndatoriri de viaţă şi a unor responsabilităţi al căror gust nu se capătă decât cu vremea, după o anumită creştere moral-spirituală a omului). Predica stăruitoare, învăţarea, sfatuirea credincioşilor nu sunt însoţite sau urmate numaidecât de o monedă, ca hârtiuţa de la acatist. Şi se preferă moneda credinciosului în locul mântuirii lui. Astfel, credinciosul e lăsat în întuneric, în loc să fie luminat necontenit asupra însuşirilor lui Dumnezeu, asupra jertfei lui Hristos, asupra condiţiilor morale cu ajutorul cărora omul poate creşte în unirea cu Hristos şi se poate mântui. Fără multă greutate, creându-şi o faimă din interesele materiale, aceşti falşi păstori încep să creadă ei înşişi că au puteri miraculoase.

Şi iată cum o a treia cauză morală care susţine falsul misticism este prezumţia! Prezumţia este specifică oricărei mentalităţi magice. Căci, în vreme ce mentalitatea religioasă cere smerit ajutorul lui Dumnezeu, mentalitatea magică, necunoscând pe Dumnezeu ca Persoană liberă, ci crezând doar în forţe impersonale, deci lipsite de libertate, socoteşte că poate dispune de ele, deci îl face pe credincios să se creadă superior lor. Dar, în păcatul acesta cad uşor şi unii monahi. (…) Puterea lui Dumnezeu e cerută cu smerenie, rămânând ca Dumnezeu să o dea sau nu, după bunăvoinţa Lui. Cine se bizuie pe puterile supranaturale ca pe nişte puteri ce stau la dispoziţia lui se arată ca fiind stăpânit de o mentalitate vrăjitorească. Când vreun preot sau călugăr cere unei mame să-i aducă fotografia fiului dispărut şi când, după ce i se aduce şi priveşte la fotografie, declară pe un ton sigur «Ţi-l aduc!» se comportă nu ca un reprezentant al religiei, ci al magiei, adică se socoteşte nu slujitorul smerit al lui Dumnezeu, ci dispunătorul anumitor puteri obscure“.[11]

O dată cu invazia sectelor neoprotestante s-a extins şi la noi în ţară mentalitatea pasivismului moral ce-şi trage seva din teoria răscumpărării din protestantism: Mântuitorul Hristos a săvârşit totul pentru om, acesta neavând altceva de făcut decât să-L accepte formal ca Domn, fără nici o străduinţă către sfinţenie. Dar în Ortodoxie Părinţii insistă pe virtutea trezviei, care fereşte sufletul de încolăcirile duhului viclean şi-l ţine pe om cu mintea la Dumnezeu şi cu picioarele pe pământ. Toată viaţa morală a acestor „creştini[12] este dominată, dacă nu şi de patimi grosolane, cel puţin de mândrie şi închipuire de sine. Sunt îmbătaţi de lăudăroşenie. Tocmai de aceea îi dispreţuiesc pe ceilalţi care nu sunt ca ei şi în rugăciunea lor colcăie duhul necurat. Nelucrându-şi credinţa prin fapte bune faţă de semeni (deoarece le consideră inutile mântuirii), ei se refugiază într-o lume imaginară, considerându-se „aleşi” şi mereu demni de mesaje şi intervenţii speciale ale lui Dumnezeu. Din cele prezentate până aici se poate observa clar „o oboseală, o lipsă de curaj în faţa vieţii, o teamă de viaţă, un refugiu în falsa mângâiere că Dumnezeu sau cine ştie ce forţă supranaturală face totul în locul omului. E a patra cauză a falsului misticism. E un alt aspect al stării nesănătoase pe care o susţine. (…) Omul trebuie să îmbrăţişeze realitatea şi în ea să lucreze. E greşit să o lase pe aceasta în seama lui Dumnezeu, iar el să se refugieze fricos în lumea ireală a visurilor. Falsul misticism este în definitiv fuga de realitatea creată de Dumnezeu într-una visată de om, o fugă de realitatea prin care se ajunge la Dumnezeu în una care nu are nici o ieşire, nici un drum spre Dumnezeu”.[13]

2.2. Formele falsului misticism

Formele falsului misticism sunt şi ele multe. Trăgându-şi puterea din izvoarele prezentate până acum, falsul misticism se ramifică totuşi în trei direcţii principale de manifestare. Le vom expune în continuare pe scurt, insistând asupra detaliilor doar acolo unde este nevoie.

a) Domeniul ocultismului, al magiei şi al superstiţiei[14] , cu următoarele forme: practicile vrăjitoreşti, descântecele, ghicirile şi prezicerile (prin cuvânt, fie în stare de transă, fie pe baza interpretării unor semne şi a visurilor), considerarea unor zile, numere sau evenimente ca norocoase, purtarea de talismane, astrologia, horoscopul, spiritismul, teozofia, bioenergia, radiestezia, parapsihologia.

Dumnezeu a interzis sub grele ameninţări, aceste practici încă din Vechiul Testament [15]:

„Să nu alergaţi la cei ce cheamă morţii, pe la vrăjitori să nu umblaţi şi să nu vă întinaţi cu ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Levitic 19, 31).

„De se va ridica în mijlocul vostru un prooroc sau văzător de vise şi va face înaintea ta semn şi minune, şi se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ţi-a grăit el, şi-ţi va zice atunci: să mergem după alţi dumnezei, pe care tu nu-i ştii şi să le slujim acelora, să nu asculţi cuvintele proorocului aceluia sau ale acelui văzător de vise, că prin aceasta vă ispiteşte Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle de iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru. Domnului Dumnezeului vostru să-I urmaţi şi de El să vă temeţi; să păziţi poruncile lui şi glasul lui să-L ascultaţi; Lui să-I slujiţi şi de El să vă lipiţi. Iar pe proorocul acela sau pe văzătorul acela de vise să-l daţi morţii, pentru că v-a sfătuit sa vă abateţi de la Domnul Dumnezeul vostru, Cel ce v-a scos din pământul Egiptului şi v-a izbăvit din calea robiei, dorind să te abată de la calea pe care ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să mergi; pierde dar răul din mijlocul tău” (Deuteronom 13, 1-5).

Intâlnim şi astăzi aceste practici demonice (poate chiar mai rafinate ca prezentare) amestecate deseori cu unele practici necanonice[16], pe care toţi impostorii şi proorocii diavolului le fac publice prin mijloace de comunicare în masă. Sesizăm astfel o ofensivă susţinută a demonismului şi a păgânismului care asaltează azi, mai mult ca oricând, spiritualitatea creştină (în general) şi cea românească (în special).

Fel de fel de vrăjitori, de ghicitori şi de prezicători sau de posedaţi ai unor „puteri paranormale” îşi oferă serviciile pentru a dezlega farmece[17], blesteme[18], drumuri[19] şi cununii[20] , pentru a descoperi autorii unor furturi, pentru a prezice viitorul[21] , pentru a-i ajuta pe oameni să iasă rapid din încurcături financiare sau de sănătate şi pentru multe alte „rezolvări” ale problemelor familiale şi sociale. Circulă şi azi printre credincioşi încă multe superstiţii şi idei fixe, care duc oamenii la mari confuzii şi buimăceli în credinţă. Exemplificăm câteva dintre ele:

  1. legate de existenţa predestinaţiei (soarta), a horoscopului sau zodiacului, care ar dicta implacabil viitorul şi viaţa omului[22];
  2. legate de unele zile[23] (că marţi sunt trei ceasuri rele), numere[24] (ca 13 aduce ghinion) sau evenimente (că dacă te întorci din drum sau vezi un preot[25] sau îţi taie o pisică neagră calea îţi va merge rău, că dacă auzi o cucuvea cântând va muri cineva, ca dacă treci pragul casei cu piciorul stâng sau dacă „te mănâncă nasul” nu vei reuşi în ce vei face etc), considerate aducătoare de pagubă[26];
  3. legate de unele obiecte care, atunci când sunt păstrate, „poartă noroc”[27].

Explicitarea bolilor trupului pe baza filosofiiilor orientale, ca fiind cauzate de „dezechilibre şi gâtuiri ale circulaţiei energiilor yin şi yang” sau pe baza speculaţiilor radiesteziste ca fiind produsul influenţei unor „interferenţe malefice ale energiilor cosmice şi telurice” nu are nimic comun cu Adevărul, deoarece omul nu este la discreţia energiilor cosmice impersonale care-i strivesc existenţa şi libertatea, ci este persoană infinit superioară lumii neraţionale. Iar a susţine predestinaţia cosmică dictată de stele (cum susţine astrologia, cu variaţiunile ei pe aceeaşi temă – zodiacul şi horoscopul) este o gravă erezie întrucât: a) îl face pe om inferior lumii neraţionale, care-i anihilează orice tendinţă de libertate, şi b) omul nu ar mai avea răspunderea păcatului, deoarece stelele i-au impus cu necesitate să facă totul[28].

Este departe de cei care practică şi promovează formele de spiritism şi parapsihologic intenţia de a-L chema pe Dumnezeu cel Adevărat în ajutor. Dată fiind prezenţa în doctrina acestora a multor erezii (contrare învăţăturii lui Iisus Hristos şi a Bisericii Ortodoxe) şi superstiţii, este limpede că ei nu lucrează cu Dumnezeu cel viu, ci cu un „dumnezeu” care i-a şi inspirat în învăţătura lor pierzătoare de suflet şi îi şi ajută în „lucrătura” lor. De aceea, pentru a fi credibili în faţa oamenilor care mai ştiu ceva despre Dumnezeu, aceşti prooroci ai satanei se îmbracă în „haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Matei 7, 5), afişându-şi „credinţa” prin icoane pe pereţi, prin diverse rugăciuni spuse la începutul şedinţei şi chiar prin sfatuirea clienţilor de a merge mai întâi la Biserică, pentru ca „tratamentul” să aibă efect deplin[29]. Diavolul, invocat prin diverse practici şi mantre[30] rostite de ei într-o atmosferă hipnotică, nu întârzie nici el să-şi facă simţită prezenţa şi acţiunea. Deseori, însuşi „proorocul” intră în extaz sau în transă[31], inducându-le prin sugestie aceeaşi iluzie şi stare psihică şi celor care-i suportă „tratamentul spiritist“. Cu toate că unii dintre cei care-l consultă simt o aparenţă de bine şi chiar îi mulţumesc „proorocului” pentru aceasta, totuşi succesul aparţine diavolului care urmăreşte pierderea sufletelor prin erezii şi prin patimi, chiar în ciuda unui folos trupesc al omului consultat. Iată ce zice însuşi Mântuitorul Hristos referitor la asemenea prooroci:

„Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Departaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea. ” (Matei 7, 22-23)

Profeţiile, semnele şi minunile „paranormale” săvârşite de aceşti înşelători se pot explica prin aceea că ei folosesc conjugat mai multe metode: frauda (trucajul, scamatoria), sugestia şi iluzia colectivă şi chiar conlucrarea directă cu diavolul[32].

„Este un păcat grav pentru un creştin, fiu al Bisericii şi al lui Hristos, să creadă că Dumnezeu are nevoie, pentru a Se descoperi oamenilor, de mesageri care ciocănesc în pereţi şi în mobile, fac să danseze mesele şi să alerge paharele sau se pretează la cele mai ridicole şi uneori, dezgustătoare exhibiţii. Nu numai doctrina revelată, dar şi cel mai elementar bun-simţ respinge astfel de lucruri”[33].

b) Domeniul patologicului, cu forme mai uşoare sau mai puţin grave de manifestare, cu tendinţe de extindere mai mult sau mai puţin accentuate.

Boala psihică, fie moştenită genetic, fie instalată prin educaţie (teroare în familie ori răsfăţ), fie dezlănţuită în urma unor şocuri emoţionale (bucurii euforice, crize sentimentale, rateuri în viaţă), generează în imaginaţia omului unele idei fixe, obsesii, halucinaţii şi viziuni mai mult sau mai puţin religioase. Caracteristică psihopatologiei este prezenţa halucinaţiilor, a vedeniilor cu conţinut fantastic.

„Dar falsul misticism se întreţine nu numai prin halucinaţii, ci şi prin iluzii. La halucinaţie este mai întâi ideea, reprezentarea mintală, apoi senzaţia, sau imaginea cu aparenţă de realitate. La iluzie este întâi o senzaţie reală şi apoi o idee, o reprezentare falsă despre ea, o interpretare greşită a ei. Dacă halucinaţia este mai ales, apanajul celor bolnavi, iluzia nu presupune numaidecât o boală”.[34]

Ea apare în general acolo unde este o percepţie superficială a realităţii şi a vieţii religioase, o confuzie şi o ignoranţă propice răspândirii falsului misticism.

Totuşi, în unele forme patologice de fals misticism un rol important în întreţinerea acestei atitudini îl deţine folosirea substanţelor halucinogene (băuturi, droguri) şi a muzicii psihedelice), prin care „misticii” îşi provoacă rapid şi-şi întreţin vedeniile şi extazurile. Cu toate că unii mistici psihopaţi îşi cunosc şi recunosc starea de boală[35], sunt printre ei şi unii care devin de bunăvoie înşelători ai bunei credinţe a oamenilor, promovându-şi în public, cu mare avânt, „profeţiile apocaliptice”[36].

c) Domeniul ignoranţei şi al relei credinţe, cu nenumăratele lui expresii, atât la nivel individual, cât şi social.

Ca o consecinţă firească a secularizării globale, tot mai mulţi oameni se complac într-o stare „căldicică”, fără nici o angajare susţinută în viaţa morală şi raţională. E mult mai comod să împlineşti formal şi exterior nişte rituri de cult decât să te străduieşti să înţelegi şi să trăieşti curat credinţa ortodoxă. De aceea, foarte mulţi impostori, mânaţi de rea-credinţă, propun azi o serie de „reţete sigure”, care în mod automat îl pun pe omul credul într-o bună relaţie cu Dumnezeu sau îi rezolvă imediat toate problemele[37] .

Deseori azi, aceste tendinţe de fals misticism sunt atât de amestecate, încât este foarte greu să le distingi originile şi scopurile după care se desfăşoară în societate, mai ales când în spatele multor mişcări de degenerare religioasă[38] sunt şi cercuri politice internaţionale anticreştine[39].

Pe baza premiselor expuse mai înainte, se profilează pe plan mondial o altă formă a falsului misticism, o formă cosmopolitistă, o revigorare şi o integrare globalizantă a tuturor „spiritualităţilor” păgâne (tradiţionale, orientale şi occidentale) în felurite sincretisme filosofico-religioase, care exaltă mândria antropocentrică şi spectacolul. Intr-adevăr, este o mare performanţă să aduni în aceeaşi „nouă spiritualitate” raţionalismul sufocant şi sentimentalismul nebulos, activismul social şi imoralitatea, umanismul ateu şi panteismul dezumanizant, reunind teorii doctrinare contradictorii într-o sinteză care se propune treptat lumii ca „religia viitorului”, ca „religia” cea fără Dumnezeu a unei noi ere mondiale. Aceasta este, de fapt, perspectiva tristă a unei lumi tot mai secularizate, tot mai descreştinate: instalarea urâciunii pustiirii în locul cel sfânt. Or, Ortodoxia are de spus un cuvânt greu la această grea cumpănă a istoriei, ea fiind singura cale de mântuire şi de unire a oamenilor cu Dumnezeu prin Mântuitorul Iisus Hristos, Capul şi Mirele Bisericii.

3. Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti[40]

Promotorii unor învăţături şi practici noi, exponenţi ai falsului misticism, străini de Tradiţia şi de Duhul Bisericii Ortodoxe, sunt adesea oameni nelămuriţi în probleme de morală, de credinţă şi de viaţă bisericească. Alteori însă ei sunt de-a dreptul impostori, care folosesc minciuna ca metodă de îmbogăţire materială şi de alterare a bunei credinţe a oamenilor cu care vin în legătură[41]

 

3.1. Tipul patologic

Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţie mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei activ, având numeroase „convorbiri cu Dumnezeu” şi „vedenii de sus”, prin care îşi alimentează mândria cu învestirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea întreagă.

Intre aceşti autointitulaţi „prooroci”, unii sunt psihopaţi confirmaţi de ştiinţa medicală, iar tratarea lor necesită şi o intervenţie clinică (tratament, internare în spital). Alţii însă, a căror boală nu e întotdeauna şi pentru toţi evidentă, se dau drept reprezentanţi ai unei spiritualităţi autentice, cucerindu-şi adepţii prin convingerea puternică în ceea ce spun, convingere susţinută şi prin manifestări exterioare agresive, uneori chiar ridicole şi prin „reţete” proprii de spiritualitate.

Totdeauna se dau pe sine drept mari personalităţi[42] şi ţin neapărat să fie consideraţi ca atare, mergând uneori până la sacralizarea propriilor persoane şi obiecte (delir de grandoare). Au adesea „vedenii în duh” sau „convorbiri cu îngeri”, despre a căror importanţă nu se consultă niciodată cu Biserica şi pe care niciodată nu le raportează la reperele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Duhurile cu care comunică le dau un fel de autonomie în cele spirituale, întărindu-le convingerea propriei infailibilităţi astfel încât ajung să se propovăduiască pe ei înşişi şi nu pe Dumnezeu[43]. Unii ca aceştia nu cunosc nimic despre smerenia adevărată, despre dreapta socotinţă, despre deosebirea duhurilor, virtuţi absolut necesare oricărui creştin drept-măritor.

Toţi aceşti „prooroci”, având „comunicări directe cu Dumnezeu“, se cred mai presus chiar şi de Sfânta Scriptură, pe care o folosesc ca să-şi argumenteze „misiunea”, făcând de obicei, propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar logica, bunul simţ şi omenia, provocând mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepregătiţi şi aproape terorizându-i cu propriile lor obsesii şi nelinişti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătăţii, al odihnei şi al bucuriei pe care-l trăieşti la întâlnirea cu un om îmbunătăţit, ci o teribilă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace, ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating fanaticii, manevraţi clar din umbră de duhurile viclene, care-i aruncă în excese şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii.

3.2. Tipul primitiv, credulul

Tipul primitiv, credulul, este omul sănătos la minte şi la trup, dar care din motive de neputinţă intelectuală este aproape totdeauna ignorant; deseori se mulţumeşte cu „lămuriri” strâmbe şi poate fi ucenic credincios al unui „prooroc” de tipul întâi. Totuşi se poate îndrepta mai uşor, se poate educa prin cateheză.

In predicile lui, acordă prioritate unor lucruri minore, ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectare ad litteram a unor rânduieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă neluminată de raţiune, consumând excesiv cărţi şi cărticele apocrife (gen Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului, îndoielnica scriere Evanghelia după Toma etc). De aici, groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „reţete sigure”, care circulă între cei de o stare cu el.

Credinciosul „primitiv” este robul formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; iar practicarea automată, exterioară, riguroasă şi fără cârtire a acestor reţete devine atunci un act de magie, în fond, atenţia omului îi este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici, care prin ele însele pot oferi senzaţia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase. Astfel, omul se poate desfigura treptat, reducându-şi demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti), fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a formulelor din reţetă, după care îşi poate lua libertăţi morale, apărat de faptul ca această împăcare e astfel sigură şi uşoară. Tipul primitiv, frecvent printre habotnici şi neinstruiţi, printre sectanţii extremişti şi adepţii vechiului calendar la noi, nu-i poate afecta totuşi pe oamenii care au o cultură şi pregătire religioasă cât de mică şi obişnuitul bun-simţ românesc. El poate antrena însă mulţimi rămase încă la o mentalitate înapoiată şi poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece deturnează cu totul spiritul larg, înţelegător şi iubitor al Ortodoxiei.

„Dacă tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemână”[44].

Deseori credincioşii cu cunoştinţe religioase reduse, mai ales femeile exaltate şi căutătorii de sfinţi la tot pasul, incapabili să discearnă duhurile, îl ajută pe un astfel de „propovăduitor” să ajungă „vedetă duhovnicească”, mai ales dacă cel urcat în „top” e călugăr. Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici, ireproşabili, ai Ortodoxiei), iar numele-i ajunge unitate de măsură a evlaviei.

3.3. Impostorul

Impostorul sau „misticul” mascat vine cu gândul precis de a induce în eroare asupra persoanei şi valorii sale, simulând sfinţenia pe care, de fapt, n-o poate realiza şi prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfânt şi luminat. Impostorul şi făţarnicul, „lupi îmbrăcaţi în haine de oi” (Matei 7, 15), simulează şi, totodată, deformează (discreditează) conţinutul doctrinar al Ortodoxiei, urmărind intenţionat înşelarea buneicredinţe a celorlalţi. Resortul interior care-i stimulează în avânt şi în perseverenţă, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate, pe lângă interese materiale, ce nu sunt deloc de neglijat. Prin felul de a vorbi, de a se mişca, de a simula minuni, de a profeţi, impostorul face „scamatorie” spirituală, dezbinând credinţa şi derutând pe credincioşi; el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii şi al credincioşilor, ci doar pentru folosul propriu.[45]

Toate persoanele pseudoduhovniceşti care apar peste noapte, provocând şi promovând curente (mişcări) de evlavie falsă, se „recrutează”, în general, prin imitaţie; cei care cad victime învăţăturilor şi practicilor unor asemenea prooroci mincinoşi fac dovada credulităţii şi a comodităţii (leneviei) lor duhovniceşti, a necunoaşterii elementare a dreptei credinţe, a Tradiţiei ortodoxe autentice şi a netrăirii ei.

4. Demascarea şi combaterea „falşilor mistici”

Omul cu adevărat duhovnicesc nu-şi face şi nici nu încurajează la alţii reclama propriilor virtuţi; poziţia sigură în spiritualitatea ortodoxă este cea din smerenie; aceasta este, de fapt, criteriul ei absolut. Cei care au fost şi au rămas în smerenie au putut să se bucure de daruri duhovniceşti reale, au putut să le păstreze şi au putut folosi şi pe alţii cu ele. Pe aceştia îi impune însuşi Duhul Adevărului, Duhul Bisericii întregi Care lucrează printr-înşii. Duh care respiră nevăzut şi discret prin toată lucrarea lor, iar sentimentele pe care le angajează în credincioşi nu cad sub cenzura îndoielii. Dacă un asemenea om are şi o vocaţie misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfâşurând-o progresiv, în timp, fără publicitate, fără „eu” la orice pas şi fără adunare de „partizani”[46].

De aceea, din momentul apariţiei unui nou „prooroc”, se cuvine ca Biserica, prin preoţii şi învăţătorii ei, să-l cerceteze şi să-l caracterizeze în public imediat, după criteriile următoare:

  1. în legătură cu persoana lui: dacă este sau nu sănătos la minte, smerit, evlavios, bun cunoscător al Ortodoxiei, lipsit de patimi;
  2. în legătură cu mesajul lui: dacă nu e în contradicţie cu datele Revelaţiei
    dumnezeieşti, dacă nu are contradicţii interne, dacă nu inovează, dacă e moral, dacă e serios şi limpede;
  3. în legătură cu urmările prezente sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea şi propovăduirea lui.

Biserica nu trebuie să tolereze sau să aştepte maturizarea cazurilor de fals misticism; extinderea unor asemenea cazuri poate genera secte şi chiar erezii. Nu trebuie îngăduit (atenţie!) ca turma lui Hristos să fie dezbinată!

Primul lucru care trebuie făcut după identificarea falsului este contracararea lui cu toate mijloacele misionare pe care rânduiala bisericească le prescrie. Tratativele politicoase şi aşteptarea ca aceşti „prooroci” să dea singuri faliment nu sunt indicate, întrucât le prelungesc autorizaţia de a înşela. Dialogul şi cateheza cu cei căzuţi în rătăcire sunt metodele principale pentru aducerea lor în perimetrul Ortodoxiei, metode trăite şi explicitate de Sfinţi. In general, într-o formă de fals misticism, inspirată sigur nu de Duhul Adevărului, oamenilor li se oferă noutatea, senzaţionalul, mirajul unor experienţe deosebite, accesul la unele „taine” descoperite doar câtorva „aleşi”, aflarea unor profeţii şi chiar exersarea unor „semne şi minuni paranormale “. Aceste experienţe, precum vedem, nu intră în viaţa normală a unui bun creştin ortodox, luminat, care-şi păzeşte sufletul pe drumul lin şi drept al sfinţeniei. Ele, de fapt, nu sunt cuprinse în cele nouă Fericiri ale Mântuitorului.

5. Unele practici necanonice

Dacă în evlavia sănătoasă atenţia omului este centrată pe relaţia lui de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii, pe preţuirea celuilalt prin smerirea de sine, în falsul misticism în centru nu mai e loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni, deoarece totul este ocupat de propria persoană închisă în sine [47], suficientă sieşi, separată de semeni prin mândrie. Iubirea conştientă a lui Dumnezeu şi a semenilor e înlocuită, în consecinţă, şi în planul trăirii liturgice cu anumite practici şi „ritualuri de cult” noi şi nerecunoscute de întreaga Biserică.

In Ortodoxie, toate rânduielile liturgice, fiind actualizări ale momentelor principale din istoria mântuirii noastre, sunt creatoare de smerenie şi de comuniune între oameni căci aduc credincioşilor conştienţi harul Duhului Sfant, harul Duhului Iubirii dumnezeieşti, în toate rânduielile de cult lucrează însuşi Mântuitorul Hristos – izvorul harului – printr-un dialog iubitor şi raţional cu noi, şi ne angajează şi pe noi la iubire unii pentru alţii.

De aceea, să fim clar înţeleşi că nu aprinsul mecanic a 9 lumânări sau acatistele date la 7 biserici simultan sau împlinirea strictă a pravilei de post şi rugăciune cu gura sau intrarea în vreo grupare de „elită duhovnicească” ne ajută automat la mântuire, ci păzirea poruncilor lui Hristos în Duhul întregii Biserici. Mulţi evită pe cât pot Taina Spovedaniei, canonul de pocăinţă şi virtuţile creştineşti absolut necesare mântuirii şi se îndreaptă spre „reţete sigure” de genul „9 Masluri[48], „rugăciuni de 9 zile consecutive”, descântece şi tratamente pe la tot felul de ţigănci, prooroci, paranormali etc. Cu durere, sesizăm astăzi în Biserică o adevărată invazie a păgânismului prin mentalitatea magică, prezentă la tot mai mulţi credincioşi.

Evitând intenţionat (din motive pur pământeşti) sau nu catehizarea credincioşilor în direcţia creşterii lor morale şi duhovniceşti, unii păstori sufleteşti acreditează şi întreţin o serie de practici necanonice, practici care, pe de o parte, le duc faima de mari „făcători de minuni”, iar pe de altă parte ţin oamenii într-o stare de confuzie spirituală, ce degenerează treptat într-o mentalitate magic-fetişistă.

„Prin practici de felul acesta nu se mai serveşte opera de educare şi spiritualizare a sufletelor prin religie, ci sub forme creştine se serveşte opera de scufundare a lor în imoralitate şi în întunericul şi robia unor puteri obscure, care se dezlănţuie prin practici de sugestie şi de magie.[49]

5.1. Exemple

Poate unora dintre practicile enunţate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment (e mai mult o autosugestie), totuşi ele nu pot fi acceptate ca autentic bune, întrucât sunt fie riscante, fie deviante de la sensul lor real, fie chiar profanatoare ale Tradiţiei autentice. Unele dintre aceste practici sunt întreţinute de către unii preoţi sau călugări, altele de creştini mireni, bineînţeles promotorii lor încadrându-se în tipologia expusă mai înainte.

Unele sunt inovaţii şi improvizaţii liturgice[50] , sau deformări voite[51] ale rânduielilor liturgice consacrate în Tradiţia Bisericii Ortodoxe, altele sunt de-a dreptul „reţete băbeşti”, cu origini în vrăjitoria populară.

Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:

– deschiderea cărţii (sau a Pravilei sau a Psaltirii sau a Sfintei Evanghelii, uneori la sfârşitul Sfântului Maslu) pentru a iscodi viitorul[52], urmată de tâlcuirea fragmentului de text ce cade mai întâi sub ochii „credinciosului”[53], care eventual a ţinut trei zile de post negru[54];

– împărţirea de părticele (miride) luate de pe Sfântul Disc şi date „credinciosului” cu menţiunea că „ele sunt mai mari în sfinţenie decât aghiazma şi anafura şi se iau după o zi de post total” (de unde invenţia asta?);

– oficierea unor „rugăciuni şi slujbe speciale” pentru cei care s-au sinucis, pentru cei morţi în erezie, pentru pruncii avortaţi, lucru neadmis de Biserică;

– omiterea exorcismelor de la Botez;

– săvârşirea, din comoditate, a Tainei Botezului numai prin stropire sau turnare;

– rebotezarea celor bolnavi de epilepsie sau a copiilorpentru a se alunga răul din om şi casă” sau scoaterea copilului din casă printr-un geam spart, dându-i un alt nume;

– „botezul” morţilor sau al unor păpuşi sau cârpe pe 7 ianuarie în locul copiilor avortaţi care-şi „primesc” un nume fictiv de Ion-Ioana (această invenţie este opera „babelor” care descântă şi ghicesc pe la ţară, invenţie preluată şi de unii „popi mincinoşi” care câştigă bine de pe urma ei); cei ce fac un lucru ca acesta sunt aspru mustraţi de către Biserică, prin Canonul 47 al Sfinţilor Apostoli, „ca unii ce-şi bat joc de crucea şi moartea Domnului” (practica aceasta este un adevărat sacrilegiu adus Tainei Botezului);

– săvârşirea Spovedaniei în grup la adulţi, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare, urmată chiar de Sfânta Impărtăşanie, fără nici un canon dat cuiva, deşi unii dintre ei nu s-au spovedit niciodată în viaţă;

– săvârşirea mărturisirii păcatelor în faţa icoanei Mântuitorului, fără preot, acesta citind doar dezlegarea finală;

– folosirea doar a epitrahilului la Proscomidie, la Botez sau la Spovedanie de către preotul duhovnic (lucru contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specifică limpede ca fiind obligatorie îmbrăcarea felonului, ca la orice Sfântă Taină);

– împărtăşirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comă sau în agonie sau tocmai au murit (un adevărat sacrilegiu împotriva Sfântului Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos);

– atingerea şi păstrarea (40 de zile) pe sub Sfânta Masă a unor fotografii, acte, haine şi obiecte ca „să se sfinţească”;

– păşirea cu Cinstitele Daruri peste oameni şi haine (lucru riscant pentru slujitor şi generator de dezordine între credincioşi)

– atingerea capetelor credincioşilor cu Sfântul Potir de către preotul slujitor (din nou riscul e foarte mare) pentru „a li se ierta păcatele”;

– abuzul de pomeniri la Vohodul mare;

– călcarea oamenilor cu picioarele pentru „a scoate diavolii din ei”;

– citirea mai deasă (chiar de câteva ori pe zi) a Molitvelor Sfântului Vasile cel Mare şi a unor exorcisme apocrife (suspect este că în acestea se pomeneşte mai des numele vrăjmaşului decât al Mântuitorului, iar unii credincioşi evită Taina Spovedaniei);

– miruirea fotografiilor pentru „a le merge bine” celor din fotografii;

– împărţirea de tămâie sau cenuşă din cădelniţă pentru a fi consumate de credincioşi prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicării este evident);

– oficierea unor „slujbe speciale” de „dezlegat (şi spălat) cununiile şi vrăjile”;

– înmormântarea seacă (fără mort);

– condensarea pentru aceeaşi persoană a 2 sau 3 slujbe de pomenire a morţilor într-un singur parastas;

– deschiderea bisericii dimineaţa de către unii tineri şi tinere pentru grăbirea căsătoriei;

– punerea busuiocului sub pernă fetei, ca să i se descopere ursitul în vis;

– încurajarea unor forme de evlavie catolică: invocarea lui Anton de Padova, postul în ziua de marţi (chiar de 9 ori consecutiv) mai ales pentru măritişul fetelor, folosirea de statui şi tablouri religioase necanonice;

acceptarea şi încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii şi vise profetice şi chiar recomandarea pelerinajelor în locuri „speciale”;

– acreditarea în biserică a grupărilor de elită religioasă;

– acceptarea şi încurajarea doctrinelor sincretiste şi practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, parapsihologic, masonerie, astrologie, zodiace, ghicit;

– promovarea unor învăţături şi practici noi legate de isihasm străine de tradiţia filocalică şi chiar profanatoare a ei; aceste noi „proceduri” de isihasm fac casă bună cu păgânismele orientale;

Aşa cum precizam, alteori practicile necanonice reproduc reţete de-a dreptul băbeşti:

– folosirea şi purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii Domnului, Epistolia şi Talismanul Domnului, Evanghelia după Toma ş.a.;

– punerea de bani în cristelniţă (chipurile ca să aibă noul-născut spor la bani);

– ţinerea în mână a mai multor lumânări la Sfânta Impărtăşanie (chipurile pentru cei morţi neîmpărtăşiţi);

– dăruirea unui cocoş preotului slujitor în noaptea de înviere (chipurile pentru cei morţi „nespovediţi, neîmpărtăşiţi, fără lumânare”);

– aprinderea a 7, 9, 12, 33 de lumânări în formă de cruce şi lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert de lumânare de fiecare dată), separate prin câte 10 mătănii, ultima repriză, obligatorie, fiind la ora 12 noaptea , chipurile pentru îndeplinirea dorinţelor (de parcă Dumnezeu ar fi obligat să-ţi îndeplinească dorinţa în urma acestui ritual fixist);

– săvârşirea unor „rugăciuni de blestem” (nu de îmblânzire) a duşmanilor, uneori ţinând o lumânare cu flacăra în jos;

– darea în aceeaşi dimineaţă, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii;

– folosirea unor obiecte bisericeşti sau a unor părţi din ele în practicile vrăjitoreşti ş.a.

5.2. Observaţii

Asupra acestor practici necanonice (ca şi a altora de acelaşi gen) merită să facem câteva observaţii:

  1. Toate aceste practici sunt aşa-zise „tradiţii” locale, variind mult de la un mediu (citadin sau sătesc, intelectual ori ignorant) la altul, unele sunt foarte noi, neacceptate, ba chiar condamnate de Sfântul Sinod (încă din 1952) şi chiar de toţi creştinii cu discernământ.
  2. In general, ele au răspândire între oamenii creduli, neinstruiţi, grupaţi de obicei în jurul unui om – iniţiatorul „tradiţiei” – care este ajutat de un „colegiu” (aceştia îi asigură „capului” publicitatea şi promovarea învăţaturilor şi practicilor inventate de el).
  3. De obicei iniţiatorii sunt bărbaţi care-şi iau „libertăţile” şi prestanţa de a inova mai uşor (cad mai uşor pradă duhului rău care le oferă calitatea de „înţelepţi”, „mentori”, „prooroci”).
  4. Femeile sunt preponderent atrase de asemenea „tradiţii” noi pe care le răspândesc automat, fără a se interesa de raportul lor cu tradiţia autentică a Bisericii Ortodoxe; (…)
  5. In cazul în care iniţiatorul e preot hirotonit sau mai ales călugăr (şi eventual într-o mănăstire faimoasă), credibilitatea „proorociilor” şi a practicilor scornite de el creşte între aderenţi, între viitoarele victime.
  6. Totdeauna sunt forme exagerate de evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât unul creştin, care reduc actul credinţei la forma exterioară şi la simplul ritual mecanic, magic. Cei care le practică alunecă în mândria că nu sunt ca ceilalţi creştini, considerându-se mai „iniţiaţi” în credinţă.
  7. Folosindu-se de unele tradiţii bisericeşti adevărate, „tradiţiile” necanonice le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios de sminteală pentru intelectuali şi de înjosire a Ortodoxiei de către sectanţi.
  8. Ele subminează unitatea liturgică şi de credinţă a întregii Biserici Ortodoxe Române, strecurând uneori învăţături eretice şi creând motive de dispută şi chiar de dezbinare atât între clerici, cât şi între credincioşi.
  9. Cei care săvârşesc „exerciţiile” duhovniceşti expuse au impresia că, în mod automat, în viitor „le va merge sigur bine“, creându-şi iluzii şi speranţe deşarte.
  10. Cei care apelează la ele desconsideră Sfintele Taine, ierurgiile bisericeşti şi virtuţile creştine, dând întâietate practicilor acestora oculte, exagerând accesoriile şi pierzând din vedere esenţialul însuşi.
  11. Principala ofensă este adusă Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uită că, din pricina păcatelor, Dumnezeu îngăduie încercările şi necazurile. De aceea şi diavolii îi poartă, pentru mândria lor, pe alte drumuri, numai pe drumul pocăinţei nu.
  12. Unii îşi reduc întreaga viaţă religioasă la un lanţ de asemenea practici necanonice, lanţ pe care-l străbat inconştient (cu discernământul adormit); au impresia că sunt pe calea mântuirii doar făcând aceste „exerciţii”, permiţându-şi chiar fapte imorale uneori pentru îndeplinirea lor (de exemplu: multe femei se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe cap).
  13. Cei ce devin dependenţi de aceste tehnici ajung obsedaţi de scrupulozitatea lor, pierzându-şi libertatea de fi prin har ai lui Dumnezeu. Treptat, încrâncenarea şi îngustimea gândirii lor pot avea urmări psiho-patologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic.
  14. In conţinutul lor nu respiră duhul smereniei şi al iubirii de oameni; nici o tehnică în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a asumării semenului în iubire. Sunt „exerciţii” individualiste şi reduse la folosul propriu, care agravează boala secularizării şi a individualismului credinţei. Această consecinţă este cea mai gravă, căci „din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24, 12) şi mulţi se vor abate de la adevărata credinţă la forme de fals misticism, erezie, idolatrie păgână şi vrăjitorie.
  15. Incurajarea mai mult sau mai puţin tacită de către unii preoţi a unor asemenea forme de fals misticism şi practici necanonice este o dovadă de decădere moral-religioasă, pe care înşişi credincioşii n-o pot tolera multă vreme, iar descoperirea neadevărului din ele va însemna atunci şi o gravă deteriorare a încrederii lor în autoritatea preotului[55] şi a religiei. Creştinismul, ca religie a Adevărului, nu are nevoie, ba e profund periculos, să fie sprijinit pe minciuni care se dezvăluie rând pe rând ca atare.
  16. Toate aceste forme eronate de evlavie trebuie demascate, eliminate şi prevenite prin catehizarea credincioşilor în dreapta şi adevărata credinţă creştină, prin educarea unui discernământ minimal, care să le permită oamenilor observarea şi evitarea abuzurilor şi a exagerărilor „evlavioase”.

6. Câteva sfaturi duhovniceşti

Deşi pentru fiecare om în parte Dumnezeu are un plan distinct, o chemare şi o lucrare diferită, preotul, dorit de Dumnezeu mai înainte de a face lumea, nu trebuie să se mândrească de acest mare har (de mijlocitor pentru oameni), ci să se ostenească pentru a-l face bogat lucrător, înmulţind talanţii ce i s-au dăruit prin curăţirea de patimi şi de neştiinţă, prin jertfire de sine, prin catehizarea şi buna îndrumare a credincioşilor la o viaţă morala superioară – adevăratul izvor al fericirii şi vieţii veşnice. Exemplul personal al preotului stimulează şi pe credincioşi la o sporire în credinţă, în înţelegere şi în bunătate.

Preotul, în calitate de apostol (trimis) al lui Dumnezeu, are obligaţia de a fi exemplu de credinţă şi trăire creştină. El trebuie să lupte din răsputeri pentru sfinţirea propriei persoane şi să-şi pună viaţa pentru credincioşii încredinţaţi lui de Dumnezeu spre păstorire, spre călăuzire pe calea mântuirii. Altfel, de ce a ales această cale? La hirotonia sa, în clipa punerii mâinilor episcopului pe capul său şi la pogorârea Duhului Sfânt asupra lui, tânărul aspirant la demnitatea preoţească trebuie să conştientizeze marea răspundere pe care şi-o asumă şi să ceară, ca de altfel la fiecare Epicleză ulterioară, înţelepciune, dragoste şi smerenie, daruri şi virtuţi dumnezeieşti, absolut necesare pastoraţiei autentice.

In orice timp şi loc, preotul are datoria să-i înveţe pe credincioşi că fără împlinirea poruncilor dumnezeieşti viaţa lor religioasă nu este decât o amăgire. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, împlinirea poruncilor dumnezeieşti fiind izvorul tuturor bunătăţilor. Credinciosul trebuie să înţeleagă rolul sacramental (sfinţitor) al virtuţilor şi valoarea ascetică a Sfintelor Taine, faptele bune pregătindu-l pe om şi actualizând energiile dumnezeieşti primite prin Sfintele Taine. Omul nu trebuie să stea nesimţitor, crezând că numai Dumnezeu „e obligat” să lucreze. Fără să facă bine altora omul nu se poate purifica de răutăţi, nu-şi poate depăşi egoismul şi micimea sufletească. Acest lucru îşi are începutul bun la Spovedanie, mărturisirea păcatelor reprezentând startul corect în urcuşul duhovnicesc. Fără aceasta omul rătăceşte încă în închipuire de sine, în diverse forme ale înşelării vrăjmaşului.

Unii merg la preot ca la un oracol, aşteptând ca preotul sau Dumnezeu să le rezolve instantaneu problemele. Dar şi mai grav este că unii preoţi chiar se cred învestiţi de sus cu darul clarviziunii, impresionându-i pe cei care vin la dânşii cu diagnostice scurte de genul: „Cutare ţi-a făcut farmece” sau „Aici e un blestem de până la al nouălea neam” sau „Sunt lucruri necurate la mijloc”, urmate imediat de soluţia „Vii la 12 masluri consecutive, dai 7 acatiste la 7 mănăstiri, cumpăra de la pangar 40 de lumânări pentru 40 de zile, mir, tămâie etc.” In aceste situaţii, „popa” nu se comportă ca un slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor, ci ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, care caută să-şi mărească faima şi venitul prin astfel de intimidări, în loc să cerceteze viaţa trecută a oamenilor, explicându-le că necazurile şi încercările prin care trec n-au numai cauze exterioare şi înmuindu-le inima ca să se smerească şi să iubească pe Hristos şi pe semenii lor iertând tuturor şi nemaipăcătuind, un asemenea „popă” se foloseşte de autoritatea veşmântului preoţesc în interes personal.

La Taina Spovedaniei, preotul are misiunea de a-l ajuta pe credincios să scoată la iveală nu numai păcatele, mizeriile şi răutăţile făcute (să le vădească paguba vremelnică şi veşnică pe care o aduc omului), ci mai ales frumuseţile interioare latente din fiecare om. De aceea, orice om trebuie primit cu delicateţe şi înţelegere, cu durere şi cu dragoste, ajutându-l să iasă din deznădejdea şi din scârba păcatului la lumina întâlnirii cu Dumnezeu cel Bun şi iubitor de oameni. Fiecare credincios trebuie trezit la înţelegerea că Hristos S-a răstignit şi pentru el, că trebuie să ne răstignim şi noi faţă de păcat, pentru a învia şi a via împreună cu Hristos. Astfel, fiecare Spovedanie ar trebui să-l facă pe credincios conştient şi de bunătăţile lui interioare, care, cu cât sunt oferite mai mult şi mai dezinteresat altora, cu atât devin mai strălucitoare, deşi nu trebuie să se mândrească cineva pentru asta.

De asemenea, preotul trebuie să ţină seama, pentru fiecare caz în parte, de împietrirea sau sfâşierea inimii penitentului, de consecinţele (exemplul rău, complicitatea altora) şi de gravitatea păcatului, şi să aplice epitimia cea mai potrivită. Canonul de rugăciune, post şi milostenie dat credinciosului penitent trebuie să-l ajute pe acesta să iasă din robia păcatelor, să urască păcatul cu toată grozăvia lui şi să-i stimuleze dorul după cele sfinte şi veşnice. Criteriul absolut pentru apropierea credinciosului de Sfânta Impărtăşanie nu trebuie să fie durata canonului (7 ani, un an, o lună) de oprire de la Sfintele Taine, ci intensitatea pocăinţei, a îndreptării, depăşirea egoismului propriu, învierea din propriul mormânt al patimilor, lucru dovedit şi printr-o lucrare corespunzătoare de misiune creştină între semeni.

Un credincios care vine la Spovedanie, după ani buni de rătăcire morală, va întâmpina unele greutăţi în înţelegerea şi asumarea propriei condiţii de om păcătos şi bolnav, care are nevoie de vindecare. Canonul primit reprezintă tocmai acest tratament, de durată mai mare sau mai mică, tratament absolut necesar curăţirii de urâţeniile păcatelor. Canonul deci nu este o pedeapsă pentru păcate, ci un tratament pe care şi penitentul trebuie să şi-l asume dacă vrea să se vindece şi să se mântuiască. Cineva care a rătăcit ani de zile în păcate grele şi are pretenţii să se împărtăşească imediat, considerându-se vrednic de aceasta, va suferi şi mai mult după, dacă preotul duhovnic nu-i va cerne gândurile şi nu-i va elimina, în timp, mândria şi îndrăzneala (atât de păguboase pentru suflet) prin rânduirea unui canon adecvat, prin sfaturi, mustrări şi încurajări. Patimile cultivate ani de-a rândul trebuie scoase prin lacrimi şi nevoinţe, printr-un efort susţinut, conştient şi serios, altfel vindecarea omului şi viaţa lui religioasă nu sunt decât nişte iluzii, iar suferinţa (boala, neliniştea) omului va rămâne pe mai departe ne tratată.

Iată ce cuvânt frumos de învăţătură scrie în Aghiazmatar, la sfârşitul rânduielii Slujbei Mărturisirii:

„Pune, dar, de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu, Cel ce poate să-ţi ajute; şi mai vârtos te păzeşte, ca să nu te întorci la greşelile ce le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele nici un folos nu aduc creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă arvunesc osânda veşnică şi chinul iadului. Drept aceea, datori suntem toţi, mici şi mari, săraci şi bogaţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu cucernicie să vieţuim, ca pururea să fim întăriţi cu harul lui Dumnezeu”.

Viaţa religioasă a creştinului ortodox, preot (slujitor) sau credincios, trebuie sa fie centrată pe Sfânta Liturghie şi nu pe alte pelerinaje, dezlegări sau rânduieli mai mult sau mai puţin improvizate. Rugăciunea comunitară a Sfintei Liturghii are rolul de a întări unirea cu Dumnezeu şi cu semenii.

Cei care declară „eu cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică, nu merg la slujbă, nu cred în popi” sunt departe de credinţă, de Dumnezeu, de semeni. Această situare a lor în afara Bisericii şi a Liturghiei le demască mândria şi egoismul personal, răzvrătirea şi comoditatea care le împietresc sufletul. De asemenea, creştinul participant la slujbele bisericii nu trebuie să fie creştin doar duminica, doar când e în biserică (deşi nici aici nu-şi leapădă relele năravuri, ca de exemplu judecata şi bârfirea altora), ci toată viaţa. Eliminarea păcatelor din comportamentul cotidian trebuie considerată un proces permanent, o luptă continuă cu omul cel vechi (al păcatului) şi o afirmare a vieţii şi luminii lui Hristos.

De exemplu, patima clevetirii trece neobservată, deşi ea este pricina multor necazuri, nelinişti şi supărări. Aproape toţi oamenii se consideră îndreptăţiţi să-i judece pe alţii, să-i vorbească de rău, să-i calomnieze cu îndârjire chiar, semănând şi cultivând otrava urii atât în sine, cât şi în ceilalţi, răspândind astfel răutatea şi mizeria, în loc să biruiască răul cu binele. Dar, dacă cineva va încerca să postească de bârfă o săptămână (să nu mai vorbească pe nimeni de rău deloc), va putea înţelege cât de spurcată este această patimă şi câtă pace şi bucurie în suflet aduc tăcerea şi rugăciunea pentru alţii. Apoi mărind perioada nelucrării patimii, aceasta se dezrădăcinează, se usucă, nemaifrind alimentată, iar rugăciunea devine mai curată şi mai spornică. Şi aşa se pot elimina toate patimile, aşa mintea devine mai limpede, mai transparentă voii şi gândirii (înţelegerii) dumnezeieşti.

Multă atenţie trebuie avută în cazul păcatelor legate de patima desfrânării, păcate atât de urâte şi de grave înaintea lui Dumnezeu. Mulţi oameni habar nu au că fanteziile erotice promovate astăzi „fără prejudecăţi” de mass-media sunt păcate împotriva firii, iar canoanele Sfinţilor Părinţi referitoare la ele sunt foarte aspre. Omul trebuie conştientizat şi ajutat să iasă din răutatea şi degradarea în care a căzut, înainte de a ajunge la alte răutăţi şi mai mari (perversiuni, adultere, avorturi, boli grave şi incurabile, unele chiar molipsitoare). Din cauza acestor grave păcate viaţa omului este chinuită şi de multe alte ispite.

Trebuie întărită, de asemenea, educaţia creştină din familie şi legătura duhovnicească a năşiei, naşii având răspunderea orientării şi formării creştine a finilor. Azi, foarte rar mai găseşti naşi şi fini care să se întâlnească şi în afară de Paşti şi de Crăciun, în afara obligaţiei de a aduce ploconul de Sărbători.

Preotul şi credinciosul angajaţi într-o relaţie de ucenicie duhovnicească nu trebuie să uite niciodată scopul vieţii creştine: dobândirea Duhului Sfânt, agonisirea iubirii de Dumnezeu şi de semeni într-un grad mereu mai înalt. Şi preotul şi credinciosul au datoria de a nu-l sminti pe celălalt, de a nu-l scârbi ori a-l împuţina prin despotism ori neascultare. Şi credinciosul trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru duhovnicul său, pentru preoţii şi episcopii Bisericii.

7. Concluzii

Tradiţia autentică de spiritualitate românească s-a păstrat în cuminţenie, în omenie, în lumină şi în simplitate, pe când falsele „tradiţii” (amestecate cu practici păgâne, cu superstiţii, cu magie populară) imprimă omului o agitaţie, o atmosferă ocultă, întortocheată, o imagine răsturnată despre om-comunitate-lume-Dumnezeu, făcând posibilă justificarea unor exhibiţii şi bizarerii străine Ortodoxiei.

Ortodoxia pune totdeauna în lumină Adevărul ca Persoană, pe Mântuitorul Iisus Hristos şi iubirea Lui de oameni prezentă între credincioşi, în Biserică, în rânduielile ei sfinţitoare şi mântuitoare. Orice inovaţie, orice abatere de la Sfânta Scriptură şi de la Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, orice „tradiţie” mistică sau practică ce iese din cuminţenia Ortodoxiei este limpede străină de Duhul Adevărului şi deci nu duce la Adevăr, nu duce la mântuire.

De aceea, mai mici sau mai mari, autohtone sau exotice, mai restrânse sau mai răspândite, formele eronate de evlavie (ca mărturii ale existenţei falsului misticism), înainte de a se încetăţeni ca „tradiţii”, trebuie să fie combătute şi eliminate fără rezerve din viaţa duhovnicească a credincioşilor creştini ortodocşi.

(va urma)

_______________________________________________________________________

NOTE:

[1] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul 33 către Talasie, Filocalia, voi. 3, Bucureşti, 1993, p. 131.

[2] Sunt oameni (tineri mai ales) care, după ce trec prin fel de fel de „experienţe spirituale”, ajung la o stare critică de disperare şi de neîncredere în ceilalţi, stare ce le produce o izolare de semeni şi un dezechilibru psihic adesea ireversibil. Sunt tineri care, din neştiinţă, din exaltare sau din mândrie, îşi ruinează viaţa, epuizându-şi energiile sufleteşti şi trupeşti prin yoga şi prin alte practici oculte, ajungând fie în robia patimilor şi a ereziilor, fie la boli psihice, fie chiar la suicid. însă şi pentru ei oricând este timp de pocăinţă, de înviere din păcat, prin Hristos şi în Biserică.

[3] Preot Prof. Dumitru Stăniloae, Formele şi cauzele falsului misticism, în revista „Studii Teologice”, nr. 5-6 din 1952, p. 251. Am preluat expresia fals misticism, deoarece serveşte mai bine expunerii noastre, în sensul în care l-au folosit atît Părintele Stăniloae, cât şi Î.P.S. Antonie Plămădeală. Termenul misticism s-a acreditat în afara Bisericii, însemnând o experienţă spirituală de obicei contrafăcută, iraţională, dezechilibrată, în teologie, se foloseşte specificarea de fals misticism pentru a se ocoli confuzia cu viaţa mistică autentică trăită prin Sfintele Taine şi prin celelalte rânduieli ale Bisericii.

[4] În Ortodoxie, creşterea spirituală a omului spre măsura bărbatului desăvârşit – Iisus Hristos – nu se săvârşeşte doar prin puterile omeneşti limitate, ci printr-o neîncetată sinergie (conlucrare) între nevoinţa omului şi harul dumnezeiesc.

[5] Î.P.S. Antonie Plămădeală, Falsul misticism, încercare de tipologie, în volumul Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Colecţia Axios, Editura Pronostic, Bucureşti, 1995. p. 326.

[6] Preot Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 252.

[7]Ibidem, p. 257

[8] Vezi şi partea a doua a lucrării de faţă.

[9] Preot Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit, p. 263

[10] Şi ale altor „prooroci” care se declară făcători de minuni (n.n.).

[11] Preot Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit, pp. 267-269.

[12] Nu numai a sectanţilor, ci chiar şi a unora dintre cei care se declară „ortodocşi”.

[13] Preot Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit, pp. 271-272.

[14] Se prezintă ca o cale comodă, pentru că nu cere nici un efort moral, dar tocmai de aceea este o pantă pe care omul decade de la demnitatea de fiinţă liberă şi spirituală.

[15] Vezi şi II Paralipomena 33, 1-6, unde sunt arătate păcatele apostaziei lui Manase: idolatrie, magie, fermecătorie, vrăjitorie, chemarea duhurilor morţilor.

[16] Vezi şi Capitolul 5 al prezentei lucrări.

[17] După ce le spun oamenilor că au asemenea „făcături” necurate, şarlatanii se şi oferă să-i ajute să iasă din starea disperată pe care le-au inoculat-o prin sugestie. Deseori, sugestia vrăjitorului rămâne fixată în mintea omului vreme îndelungată, întreţinându-i acestuia o stare de frică aproape paralizantă, o dependenţă aproape psihotică de vrăjitor. Apare şi aici intervenţia nevăzută a duhurilor rele, care-i domină atât pe vrăjitor, cât şi pe clienţii lui.

[18] Orice om care săvârşeşte păcatul cade sub blestemul lui Dumnezeu (ca şi Adam) şi sub farmecele diavolului. De aceea este nevoie de o purificare morală, de un efort fizic şi spiritual pentru ca omul să iasă de sub dominaţia păcatului. Vrăjitorii vorbesc oamenilor de nişte blesteme omeneşti care îi apasă, dar nu le spun nimic de blestemul păcatelor proprii. Astfel, ei deturnează atenţia omului de la relaţia lui cu Dumnezeu la orizontala lumii acesteia. Or, pentru a ieşi de sub blestemul păcatelor este nevoie de Spovedanie la preot, de rugăciune şi de împlinirea canonului cuvenit pentru îndreptare.

[19] După spusele acestor speculanţi, dacă cineva „are drumurile legate” în viaţa înseamnă că „nimic nu i se leagă”, deoarece alţii i-au făcut vrăji, iar el trebuie să scape de ele tot printr-un apel la vrăjitorie. Se vede şi aici tendinţa de evitare a îndreptării morale a vieţii. Or, pentru păcatele noastre ne îngăduie Dumnezeu tot felul de încercări şi obstacole în viaţă, ca prin ele să ne oprească de pe calea pierzării şi să ne aducă pe calea mântuirii.

[20] A dezlega cununiile” cuiva înseamnă, în înţelesul total deformat al vrăjitoriei, a-i ajuta pe cineva să iasă de sub „legătura” unor farmece sau vrăji făcute de alţii şi să se (re)căsătorească mai repede. Unii tineri, după ce divorţează (neştiind că divorţul nu e o soluţie, ci un eşec), caută să fie dezlegată legătura Cununiei lor de la Biserică prin vrăjitorie (numai ideea este în sine o gravă abatere, darămite practica!). Fetele sunt cel mai adesea victimele acestor impostori, ele alunecând rapid într-o stare de frică şi deznădejde, motiv pentru care umblă disperate din vrăjitoare în vrăjitoare. Or, înţelesul creştin real al dezlegării cununiilor este slujba de binecuvântare a tinerilor căsătoriţi, care se săvârşeşte în a opta zi de la Cununia lor, în unele părţi ale ţării, la nuntă, mirii îşi pun pe cap cununii (coroniţe) din flori, flori ce simbolizează fecioria lor şi prospeţimea noi familii. Aceste cununii sunt purtate de tineri până în a opta zi de la nunta lor, când merg la biserică şi preotul li le desface de pe cap, citindu-le rugăciunile de binecuvântare. Observăm cum diavolul a reuşit să devieze în mintea omului de azi sensul creştin adevărat ai „dezlegării cununiilor” spre un înţeles total pervertit şi opus.

[21] Unii prezicători folosesc metode „consacrate” de ghicit (în cărţi, în bobi, în palmă, în cafea, în vise etc), alţii le deschid cartea (vezi capitolul cu practici necanonice), alţii intră într-o transă din care „le spun totul”. Oricum, sunt şi acestea o sugestionare a „clientului” şi o înşelare a lui.

[22] De aceea mulţi consultă horoscopul zilei sau prezicătorul, pentru a şti de ce să se ferească sau ce să facă. Este şi aici o formă de manipulare psihică a maselor prin sugestie şi autosugestie.

[23] Toate zilele sunt create de Dumnezeu şi sunt sub pronia Lui. Este o gravă eroare considerarea că ziua de marţi e „mai puţin bună” decât celelalte. Iar diavolul şi propria lor ignoranţă îi pot ţine pe oameni chiar toată viaţa într-o asemenea stare de rătăcire şi frică. O altă greşeală este aceea că pe acatistele date vineri şi duminică la biserică oamenii se roagă ca unei persoane „la sfânta zi de azi”, în loc să se adreseze lui Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul timpului.

[24] Dintr-un asemenea fixism s-a născut ideea că unele numere sunt mai „norocoase” decât altele. Găsim şi în unele „reţete duhovniceşti” asemenea cifre magice ataşate lumânărilor, picăturilor de ulei sfinţit şi bucăţelelor de anafura, cifre care neapărat trebuie să fie respectate, fiind mai importante decât însuşi actul de cult, care trebuie săvârşit cu sfială, cu credinţă şi cu dragoste.

[25] Vedeţi ce pervertire a întâlnirii cu preotul? Or, preotul, care e trimisul lui Dumnezeu, aduce prin prezenţa şi binecuvântarea lui prezenţa şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

[26] Tocmai pentru a preveni o eventuală întâmplare rea unii „bat în lemn” (altă superstiţie destul de răspândită).

[27] In vechime, aceste obiecte erau idolii, amuletele, fetişii, medalioanele unor zei etc. Azi, ceea ce e foarte grav, unii cred că şi iconiţele şi cărticelele religioase de buzunar au aceeaşi folosinţă [sau metaniile, n.n.]. Nu mai văd în ele sensul de a-i ajuta spre o relaţie personală de rugăciune şi iubire către Dumnezeu, ci socotesc că simpla lor prezenţă în buzunar îi scuteşte de orice demers moral şi duhovnicesc.

[28] In acest caz, vina păcatului este aruncată chiar asupra lui Dumnezeu, Cel ce a creat stelele şi mişcarea lor. Aici se vede inspiraţia şi intenţia diavolului care-L urăşte pe Dumnezeu şi vrea ca şi oamenii să-l urmeze.

[29] Mulţi bioenergeticieni şi radiestezişti fac aşa.

[30] Cuvinte a căror repetare se consideră că provoacă imediat un efect sigur.

[31] La mulţi se poate distinge clar fenomenul posesiei demonice datorită unor mişcări rapide şi unor cuvinte necontrolate. Asemenea transă o trăiesc şi sectanţii penticostali când „vorbesc în limbi” inexistente şi fără nici un folos.

[32] Unii vrăjitori sunt efectiv vânduţi diavolului, care îi ajută din plin la realizarea scopurilor propuse în şedinţa de vrăjitorie.

[33] Diac. Prof Emilian Vasilescu, Spiritismul. O primejdie religioasă, morală şi socială, în revista „Studii Teologice“, nr. 7-9,1953, p. 467.

[34] Preot Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 262.

[35] Deseori, boala psihică se instalează într-un om împătimit, ca urmare a păcatelor personale sau ale părinţilor, păcate repetate până la stadiul de „a doua natură”. Degenerarea psihică şi fizică ce o produc patimile, cumulată cu şocurile emoţionale, poate fi cauza multor devieri mistice de natură patologică. Unii dintre aceşti oameni bolnavi sunt conştienţi de păcatele lor şi luptă cu ele, încercând să riposteze la obsesiile ce le revin din subconştient şi la sugestiile înfricoşătoare ale diavolului, căruia nu-i convine să piardă pe cineva de client. Aici se poate vedea răutatea şi viclenia duhurilor rele care „vătăma şi schimbă mintea omenească(Molitva a patra a Sfântului Ioan Gură de Aur, vezi in Aghiazmatar).

[36] Ca în cazul „profeţilor” Hâncu şi Istrate, cei care au creat o mare panică între oameni tot proorocind cutremure din 2000 încoace. Sectanţii sunt dominaţi şi ei de aceeaşi teroare a sfârşitului cu care îi molipsesc şi pe prozeliţii lor. Ei sunt mai degrabă făcători de tulburare decât făcători de pace. Iar cei ce fac yoga spun că prin anii 2100 un asteroid uriaş va lovi Pământul şi va provoca un adevărat dezastru cosmic, motiv pentru care ei se mobilizează într-o acţiune colectivă de respingere a asteroidului, aşezându-se toţi la fiecare 3 ore cu faţa şi cu palma dreaptă întinsă spre nord. E într-adevăr ridicol. De ce nu se roagă la Dumnezeu, Cel ce are toată puterea în cer şi pe pământ, şi se amăgesc cu ideea că ar putea rezolva ei singuri problema (care, real, nici nu există)? Din mândrie, bineînţeles. Insă tema cataclismelor apocaliptice este reluată obsesiv şi în filmele americane, unde sfârşitul iminent al omenirii este evitat prin intervenţia „minunată” a unor supereroi, salvatori ai Pământului.

[37] Conştient sau nu, şi sectanţii neoprotestanţi se numără printre aceştia.

[38] Ca, de exemplu, mişcarea sincretistă New Age, care amestecă rătăcirile păgâne cu învăţăturile creştine, diluând şi relativizând Adevărul Revelaţiei dumnezeieşti.

[39] Nu este nevoie să mai spunem că Masoneria are obiective clar anticreştine, sprijinind şcoli şi iniţiind adevărate curente de manipulare psihică prin hipnoză şi sugestie în masă. Scopul acestora este scopul diavolului: abaterea de la calea mântuirii prin Iisus Hristos şi pierzania oamenilor.

[40] Clasificarea prezentată mai jos este rezumată din lucrarea Î.P.S. Antonie Plămădeală, op, cit, pp. 345-355. Noi ne vom ocupa în continuare numai de devierile mistice şi practice prezente în „evlavia” pe care unii şi-o declară drept ortodoxă, deşi ele sunt valabile şi pentru alţii.

[41] In general, proorocii mincinoşi aduc cu ei o serie de erezii doctrinare şi de practici cu care se manifestă în public. De exemplu, cei cu iz oriental aduc cu ei teoriile eretice ale predestinaţiei şi reîncarnării, teorii nelipsite din suportul doctrinar al celor care se ocupă cu yoga, astrologia, bioenergia, radiestezia, parapsihologia etc; pentru toţi aceşti oameni rătăciţi există încă şansa şi calea revenirii în sânul Bisericii: lepădarea definitivă de diavol (şi de toate lucrurile lui) şi unirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine şi virtuţile creştine.

[42] Mesageri, trimişi speciali, mediumi etc.

[43] “Profeteasa” Vassula este un exemplu grăitor. Toate cărţile ei sunt pline de manifestările unui duh care are nevoie să se prezinte de fiecare dată şi care o încurajează, stimulându-i mândria. Toţi aceşti „aleşi” ignoră voit sau nu mărturisirea Sfântului Apostol Pavel: „Nu ne propovăduiţii pe noi înşine, ci pe Hristos. ” (II Cor. 4, 5).

[44] Ibidem, p. 346

[45] Ibidem, sq. pp. 347-354.

[46] Ibidem, p. 356

[47] Şi în propriile interese pământeşti.

[48] Mulţi cred că numărul 9 este mai important decât atenţia lor la slujbă şi decât urcuşul lor moral absolut necesar.

[49] Preot prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 267

[50] Vezi şi articolul Pr. prof. dr. Nicolae Necula, De ce este necesară şi obligatorie uniformizarea liturgică în Biserica Ortodoxă Română, în„ Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 225, 15 iunie 1999.

[51] Toate putând fi denumite generic „născociri popeşti”, nu toate având însă aceeaşi gravitate.

[52] Practică destul de răspândită şi încurajată chiar prin unele mănăstiri. Vezi un răspuns detaliat la Pr. prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, Editura Europartner, 1996, Bucureşti, p. 175.

[53] Sensul corect este „credulului”.

[54] Vezi şi la Părintele Ilarion Argatu, Sfaturi duhovniceşti, p. 12 (material bătut la maşină, circulă printre credincioşi; acest material se găseşte publicat selectiv şi în „Porunca iubirii”, revistă de spiritualitate creştin-ortodoxă, nr. 5, 6/1999 şi 1/2000, editată la Sibiu de Asociaţia pentru isihasm). Practici eronate de felul acesta sunt promovate şi de Preot Alexandru Argatu, în Viaţa Arhimandritului Ilarion Argatu, Editura Plumb, Bacău, 2000. Sfaturile date în paginile 92-95 şi 120-125 întreţin în gândirea oamenilor ideea unei salvări automate, magice, doar prin respectarea cu strictele a regulilor exterioare ale unui canon.

[55] Un serios motiv de sminteală pentru credincioşi este comoditatea păstorului care nu-şi pune sufletul pentru oile sale. De aici urmează şi alte două consecinţe grave pentru viaţa parohiei şi a Bisericii întregi: 1) înstrăinarea oamenilor smintiţi de comunitatea credincioşilor şi 2) scăderea unităţii de credinţă şi iubire între parohieni şi preot. De multe ori în mintea multora sminteala se poate generaliza asupra tuturor preoţilor, cum e cazul intelectualilor atei şi al celor deviaţi la secte. Or, preotul trebuie să fie un exemplu de viaţă sfântă şi de înţelepciune, atât pentru credincioşi, cât şi pentru cei ce rătăcesc în afara Bisericii.

PS: Din cauza abundentei notelor de subsol, cat si pentru ca erau date exemple care ar fi putut rani anumite persoane, am fost nevoiti sa reducem dintre ele.

Legaturi:

*

*

*


Categorii

Parintele Mihail Stanciu, Parintele Staniloae, Preoti si duhovnici romani, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

84 Commentarii la “DE CE CAUTA OMUL SEMNE, MINUNI SI VINDECARI PARANORMALE?

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 3 / 3 >>

  1. Indraznesc sa va raspund tot printr-o intrebare ? Daca aveti pe cineva drag : copil,parinte,nepot,bunic…daca sunteti voi insiva intr-o stare de profunda suferinta fizica sau psihica,in chinuri de lunga durata,ce faceti fratii mei ?…Sa intreb oare inaltele fete bisericesti care desi au un canon de saracie de buna-voie,si care neavand copii nu se confrunta cu frangerea inimii pentru un copil bolnav de cancer sau chinuit de duhuri rele ? daca a-ti avea o astfel de arsura a inimii nu a-ti pune o astfel de intrebare…cand Domnul Iisus a venit pe pamant a vindecat in acest mod – miraculous,daca ar veni astazi la noi voi l-ati declara eretic…A-ti uitat de mila si compasiune…Este mai bine sa stam la mila Companiilor farmaceutice care ne ofera numai medicamente ce tin omul intr-o stare cronica,deci bolnavi depinzand de ei pentru o stare mai buna ,sau cazul bolnavilor de cancer care nu au nici macar atat…Punand aceasta intrebare,va asemanati fariseilor…Imi pare rau…Am un copil care s-a vindecat miraculos dupa o sfanta impartasanie si la rugaciunea parintelui nostru duhovnic.Daca oamenii ar intelege aceasta ca sfanta impartasanie este Viata si vindeca miraculos,sau chiar Sfanta impartasanie fiind viata si vindeca, ce faceti o interziceti si pe aceasta ? Sunt cadru medical,sunt crestin ortodoxa,imi iubesc traditia si credinta strabunilor mei…Observ insa cata dreptate au avut cu 30 de ani ani in urma sfintii parintii ,pe care in pelereniajele mele pe la manastiri ii auzeam spunand: ca v-a fi in lume ca in iad,iar in manastiri ca in lume…

  2. @Lucia-Georgescu:

    Aici este vorba despre recunoasterea falsitatii fenomenelor “paranormale” si a unor practici vrajitoresti fara niciun fel de consecinta pozitiva, nu este vorba despre negarea minunilor lui Dumnezeu. Sigur, nu exista efect “miraculos” garantat nici la Sfanta Impartasanie, dar asta nu inseamna, iar, ca nu poate exista vindecare, in functie de caz, prin mila lui Dumnezeu.

  3. @Lucia-Georgescu,

    Se pare ca nu cunosteti invataturile Bisericii si a Sfintilor Parinti, despre minunile sau asa-zisele minuni sau false vindecari (sau vindecari temporare cel mult) facute de catre cei din afara Bisericii (precum vracii, energo-terapeuti). Si anume, faptul ca ei poate ca pare a face un lucru bun, insa nu cu harul lui Dumnezeu – care se manifesta doar in cadrul Bisericii, prin actiunea Sfintelor Taine savarsite de slujitorii Bisericii, ci in spatele acestor energii stau duhuri necurate (chiar daca operatorul nu constientizeaza acest lucru), adica se fac sub influenta celui rau. Si de ce ar avea diavolul interes sa vindece (temporar, imbunatatirea starii de sanatate fiind de cele mai multe ori pe terment scurt)? Pentru ca prin acceptarea primirii acelor energii, atat terapeutul care practica tehnici energetice, cat si pacientii, devini datori si dau astfel drepturi celui rau asupra lor. Si daca nu isi dau seama de asta si nu se spovedesc de aceasta in timpul vietii lor, aceasta poate duce pe termen lung la insasi pierderea sufletului. Vedeti de ce nu trebuie apelat la aceste practici de vindecare in afara Bisericii? Exista slujbele de Sf. Maslu, exista Taina Spovedaniei + Taina Impartasaniei, care adeseau au ca efect vindecarea, exista rugaciuni, acatiste la Sfinti si icoane facatoare de minuni. Si chiar si numai rugaciunea facuta cu durere la Dumnezeu poate avea rezultate uimitoare, vindecand chiar cancerul.

  4. Pingback: Patriarhul Daniel critica OCULTISMUL CONTEMPORAN, raspandirea ASTROLOGIEI, MISTICILOR si TEHNICILOR ORIENTALE si curentele “NOILOR PSIHOLOGII” SPIRITUALISTE centrate pe “realizarea sinelui”: “Magia şi vrăjitoria au ajuns s
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare