TOTALITARISMUL DEZINTEGRARII. Cum transforma noua REVOLUTIA CULTURALA democratiile liberale in NEOSTALINISM

6-05-2019 25 minute Sublinieri

Anghel Buturuga:

Totalitarismul dezintegrării

Suntem în urmă cu gândirea politică față de realitățile structurale din jur. Mai ales că prin Facebook și Twitter suntem antrenați din ce în ce mai mult în conversații sărăcite, lozincarde, schematizate.

Câteva idei din ultimul articol al lui Dreher mi-au atras atenția. Rețin aici două, cu propriile mele comentarii:

1. Noul totalitarism este dezintegrant față de cele vechi. Oricât de violente și distructive în fond, totalitarismele sec. XX aveau un „plan”, propuneau o „construcție”, iar partea de construcție a angrenat și mobilizat societatea pe scară nemaivăzută. Noul totalitarism se distinge prin faptul că domină prin dezintegrare. Marile mituri ale revoluției comuniste și ale Reich-ului rasist s-au prăbușit. Suntem, din acest punct de vedere, post-hiliaști. Da, avem comuniști printre noi. Mai sunt și ceva colonialiști sau rasiști. Dar, să fim serioși, nu se pune problema să existe cineva, astăzi, care să mai poată crede religios în revoluție sau în reich așa cum s-a întâmplat în secolul trecut. De aceea, ce trăim acum este dizolvant, destructurant. Noile religii, transumanismul, transgenderismul, etc., sunt forțe care nu reușesc să creeze „revoluția”, ci doar să pregătească, cel mult, calea pentru cineva care va veni cu un nou și, cel mai probabil, ultim mit totalitar „constructiv”. Am o idee despre cine ar putea inventa așa ceva dacă mă gândesc la ultima carte a Bibliei.

2. Acest totalitarism al dezintegrării merge înainte și nu depinde de forma de organizare economică a societății. Nu e o chestiune de stânga și dreapta aici. E o chestiune structurală. Cum spune Dreher: „dacă am alege numai republicani – membri ai presupusului partid anti-socialist – de acum înainte, dacă am lăsa piața liberă neatinsă, asta nu ar face nicio diferență semnificativă privind stoparea procesului dezintegării. Este, oare, aici, vorba, doar despre socialism?”

Nu, răspund și eu. Asta e marea naivitate a celor care cred în piața liberă. La scară mare, perioadele de capitalism mai clasic au coincis cu perioade în care globalizarea și accelerarea transferurilor ideologice și culturale s-au intensificat la maximum, ceea ce a dus la prăvălirea în groapa postmodernă de acum. Noul totalitarism nu poate fi doar de stânga, sau doar legat de socialism. El este și noul capitalism, distorsionat, desigur, de oligopoluri, oligarhii și „cripto-state” (vezi link pentru termen). Întoarcerea la o iluzorie piață liberă este exact ceea ce este: iluzie, mit, fantasmă. Niciodată nu se mai poate întoarce avalanșa din drum. Vom avea, în numele pieței libere, doar forme de dereglementare parțială și orientată, astfel încât marile corporații – politic foarte intense – să-și întărească oligopolul, înlăturând și ultimele rămășițe de antreprenoriat autentic, la firul ierbii. Însă bulgărele merge la vale, acumulările de putere paralelă, centralizată, scăpată de sub control public, vor crește tot mai mult. Cresc în putere reală și statele, și corporațiile. Slăbește individul, slăbesc comunitățile. Se dezintegrează ceea ce e autentic și spontan.

Reactionarii

Putem fi mai tari decât Revoluția Culturală

de Rod Dreher

Salutări din înzăpezitul – și nu foarte diferitul de Siberia – nord al statului New York, de la o conferință organizată de o mănăstire și un seminar ortodoxe. La cina de aseară, împreună cu câțiva participanți la conferință, vorbeam despre ideile pe care le am pentru următoarea mea carte. După cum voi, cititorii mei fideli, deja știți, plănuiesc să scriu despre avertismentele pe care le lansează cei care au crescut sub comunism în Europa de Est și Uniunea Sovietică și care acum locuiesc aici, în privința totalitarismului care își face apariția în cultura noastră tot mai postliberală. Mulți dintre voi ați privit destul de critic formularea pe care eu am dat-o acestui fenomen ca fiind o recrudescență a socialismului, atunci când vorbesc în primul rând despre cultură și nu despre economie politică.

Atâta doar că socialismul nu se reduce doar la economie politică, ci este un mod de a vedea lumea. Unul dintre prietenii mei, profesor creștin-ortodox, prezent și el la conferința amintită, spunea că Dostoievski însuși, nici pe de parte un aristocrat, înțelegea perfect acest lucru. Iată o descriere a viziunii lui despre socialism, într-un textpe care l-am găsit aseară, intrând online:

Concepția lui Rousseau despre natura umană, pe care s-a întemeiat socialismul utopic, a fost flagrant contrazisă de experiența avută de Dostoievski în detenția siberiană. Teoria naturii fundamental bune a ființelor umane se vedea pusă la încercare de realitatea crudă a firii omenești care trebuie să supraviețuiască în condiții grele. Bătăușii, tâlharii și ucigașii lipsiți de orice remușcări, printre care Dostoievski a petrecut patru ani, nu erau simple victime nevinovate care, odată eliberați de sub jugul unor instituții represive, ar fi trăit ca frații, în deplină fericire și armonie.  Întorcându-se după zece ani în Siberia, Dostoievski a dat peste un socialism care căpătase o alură mult mai revoluționară. Observațiile lui pe această temă, atât în ficțiune, cât și în jurnalism, pe parcursul următoarelor două decenii, sunt aproape fără excepție ostile. Dușmănia  în mare parte teoretică dintre creștinism și socialismul promovat în cercul răposatului Visarion Belinski, devenise de acum o realitate, iar această doctrină revoluționar-atee a reprezentat marea rivală a creștinismului în mintea și sufletul noii generații. Critica adusă de Dostoievski începe, așadar, de la ateismul socialismului. Neluând în seamă esența spirituală a oamenilor, socialiștii pot să se ocupe doar de nevoile lor materiale. Cum scria Dostoievski în carnetul său de notițe al perioadei 18631864: „Socialiștii vor să-i regenereze pe oameni, să-i elibereze, să-i prezinte fără Dumnezeu și familie. Ei trag concluzia că, schimbând forțat modul economic în care trăiește omul, acesta își va atinge țelurile. Dar oamenii nu se transformă din motive exterioare lor, ci numai în urma schimbărilor morale”. În notițele sale pentru un articol rămas neterminat, „Socialism și creștinism”, Dostoievski scria că „socialiștii nu văd mai departe de burtă”. Lipsind orice bază spirituală pentru înfrățirea oamenilor, socialiștii trebuie să recurgă la forță, ca s-o instituie. Socialismul francez, scria Dostoievski în 1877, „nu este altceva decât o unificare cu forța a omenirii”; sau, cum s-a exprimat el mai plastic despre deviza romano-catolicismului, pe care îl vedea ca împărtășind țelurile socialismului, „ Fraternité ou la mort” („Ori îmi ești frate, ori îți tai capul”). Cele două noțiuni – că problemele oamenilor pot fi rezolvate prin soluții exclusiv materiale, dar acest lucru nu se poate face fără constrângere – se regăsesc în întreaga critică adusă de Dostoievski socialismului.

Ideea este că, de fapt, indiferent cum am numi Acest Lucru cu care ne confruntăm, el colcăie de socialism. Modurile marxiste de gândire se pricep de minune să dărâme ce avem, dar întrucât nimeni nu prea mai crede cu adevărat în Revoluție, nu vine să pună mare lucru în loc. Politologul Augusto Del Noce a surprins perfect un aspect-cheie al Lucrului pe care îl avem în față, atunci când scria:

„noul totalitarism diferă foarte mult de formele mai vechi, pentru că este un totalitarism al dezintegrării, chiar mai înainte de a fi un totalitarism al dominației. Domină prin aceea că dezintegrează.”

Totuși, în urma unor recente conversații avute în afara Internetului, eu sunt convins că o caracterizare a Lucrului drept socialism mai mult încâlcește situația, decât s-o clarifice. Un prieten a sesizat două aspecte care pun în lumină ideea:

  • Acest fenomenon nu are drept forță motrice doar statul (și poate că statul nici nu este factorul principal), ci actori sociali privați, îndeosebi instituții de învățământ și corporații de mari dimensiuni. Cum ar putea să fie socialism?!
  • Dacă începând de azi și până la sfârșitul zilelor am alege doar republicani — membri ai partidului presupus anti-socialist — și dacă am lăsa neschimbată piața liberă, acest lucru n-ar avea niciun efect semnificativ în a stopa înaintarea acestei dezintegrări. Și atunci, în deplină onestitate, cum putem să-i punem eticheta de socialism?

Mie aceste întrebări mi se par insolubile. Poate nu sunteți de aceeași părere cu mine.

Un cititor mi-a trimis link către cel mai recent editorial editorial al lui Peggy Noonan, cu acces contra cost. În articol, autoarea spune că situația noastră de azi, în Statele Unite, îi aduce aminte de Revoluția Culturală din China, mai ales „ședințele de luptă și critică”, în care tinerii comuniști fanatici îi forțau pe presupușii dușmani ai Revoluției să-și mărturisească public păcatele (indiferent dacă erau vinovați sau nu). Noonan scrie:

Nu vreau să fac exces de dramatism, dar spiritul ședințelor de luptă s-a întors și este aici cu noi, parțial din cauza Internetului și parțial din cauza extremismului politicii noastre, dar în parte și pentru că tot mai mulți oameni se simt singuri. „Mai bine gâlceavă, decât singurătate”, cum ar spune irlandezii mei, și dacă nici ei nu știu…

Acuzațiile și umilirea în public domină atmosfera generală. Am văzut acest spirit mai ales în campusuri, unde studenții protestează acerb, uneori violent, împotriva opiniilor pe care vor ei să le suprime. Platformele sociale sunt pline de grupuri agresive politic și ideologic, care acționează ca niște gloate dezlănțuite. Printr-o interesantă despărțire de tradiția democratică, aceste grupuri nu încearcă să câștige tabăra cealaltă de partea lor. Le condamnă și caută să suprime, să le reducă la tăcere.

Spiritul „ședinței de luptă” a năpădit platforma Twitter. Pe rețeaua literară a Twitter, ienicerii justiției sociale obțin exemplare în avans ale cărților în curs de apariție și le denunță pentru „deviaționism”  acuzându-le de atitudine insensibilă, rasism, atitudine apropriativă și anti-LGBTQ. Cărți aflate în ajunul publicării au fost retrase, uneori de către autorii lor, care nu mai știau cum să-și ceară scuze. Toată lumea e speriată. Iar pe torționari scuza nu-i satisface. Dimpotrivă, îi excită și îi face să caute alte victime.

Mai mult:

Plutește ceva în aer, nu-i așa? Temarcăm cu toții bucăți din această poveste, ici și colo, ba în incidentul X, ba în incidentul Y. Dar poate că are o semnificație mai amplă, una generală. Și poate că semnificația nu e bun augur.

Citind toate acestea, mi s-a aprins beculețul: nu mă gândeam la comuniștii care trebuie! Ceea ce recunosc foștii dizidenți anticomuniști care trăiesc azi printre noi este totalitarismul inerent unei noi Revoluții Culturale, ale cărei contururi noi abia acum începem să le discernem.

Cartea pe care o voi scrie va fi despre cum să rezistăm și să nu ne dăm bătuți în fața Revoluției Culturale care s-a abătut asupra noastră. Are multe trăsături în comun cu linia dură a socialismului, dar există și deosebiri semnificative, atât de semnificative, încât încercarea de a o pune pe seama socialismului în sine devine problematică.

Cu siguranță și fără umbră de îndoială, dacă socialiștii noștri americani ar ajunge la putere, ar implementa întreaga panoplie a stângismului în materie de politică a identității, chiar dacă nu aceasta ar fi principala lor prioritate. Del Noce are însă perfectă dreptate, și încă la modul acut, când arată că ar fi o eroare să credem că totalitarismul necesită un stat polițienesc. Totalitarismul poate să existe chiar și într-o democrație, spune Del Noce, pentru că este o stare în care politica invadează toate componentele vieții.

Ce mult mi-aș dori să-mi puteți vedea e-mailurile sau să puteți avea genul de discuții personale pe care eu le am cu universitari și oameni angrenați în viața publică! Deși criticile lor la adresa justițiarismului social de stânga sunt foarte moderate, ei îmi cer să nu le dau numele. Se tem. Au văzut ce pățesc contestatarii. Un amic mi-a spus zilele trecute: „Ai noroc, într-un fel. Nimeni din presă nu te va mai angaja vreodată, după ce-ai scris lucrurile pe care le-ai scris. Poți să spui ce gândești.”

Da, cât timp există un site ca The American Conservative (mulțumesc donatorilor!). Dar dacă mi-aș pierde slujba de aici? Nu avem un stat care le spune oamenilor să nu-i angajeze pe cei ca mine. Păi nici nu e nevoie: șaizeci la sută din angajatorii chestionați în cadrul unui studiu au declarat că verifică profilurile de pe platformele sociale ale potențialilor angajați și că țin cont de informațiile găsite acolo, în luarea deciziilor de angajare. Credeați că numai China are un sistem de credit social?

Un amic din Washington, D.C., mi-a povestit săptămâna aceasta că a fost de curând la un dineu, unde unul dintre ceilalți invitați i-a spus așa: „Eu am crescut în Uniunea Sovietică, unde părinții m-au învățat să nu cred nicio iotă din ce aud în presă și să fiu cu foarte mare grijă ce-mi iese pe gură, cu voce tare. Acum constat că și eu le spun copiilor mei același lucru.”

Asta-i țara noastră! Asta-i revoluția noastră culturală! Acesta este și cadrul de referință pentru viitoarea mea carte. În cele din urmă, va ajunge să se consume singură (sper), dar acest lucru nu se va întâmpla prea curând și nu înainte de a face îngrozitor de multe stricăciuni. Datoria noastră este să luptăm pe față cu ea, acolo unde putem, dar și să construim structuri de rezistență în noi înșine și în comunitățile noastre. Acum aproape un an, am petrecut una dintre cele mai importante seri din viața mea alături de familia Benda din Praga. Iată ce am aflat acolo. Cea mai importantă lecție pe care am primit-o de la familia Benda este următoarea: aceeași strategie pe care cei ca ei au folosit-o ca să îndure comunismul fără să-și piardă mințile și fără să-și vândă sufletul, sunt cele care îi mențin ferm ancorați în credința și tradițiile lor, în societatea capitalistă postcomunistă cehă, care este cea mai atee din Europa.

Oamenii aceștia știu cum să trăiască. Au o înțelepciune din care noi putem învăța. La fel și alții care au trecut prin comunism. Ei ne pot ajuta să fim mai tari decât Revoluția Culturală.

UPDATE: Theodore Dalrymple

În cercetarea pe care am făcut-o cu privire la societățile comuniste, am ajuns la concluzia că scopul propagandei comuniste nu a fost acela de a convinge, nici acela de a informa, ci cel de a umili; și-n consecință, cu cât mai puțin corespundea realității, cu atât mai bine.

Când oamenii sunt forțați să tacă atunci când li se spun cele mai sfruntate minciuni, sau, mai rău, când sunt obligați să le repete ei înșiși, ei pierd definitiv simțul onestității. Să cazi la învoială cu cele mai evidente minciuni înseamnă să colaborezi cu răul, și într-o oarecare măsură să devii tu însuți rău. Rezistența la toate acestea a celor câtorva care îndrăznesc este din această cauză șubrezită, ba chiar distrusă. O societate de mincinoși emasculați e ușor de controlat.

Cred că dacă vă veți uita la ideologia corectitudinii politice, veți observa același efect; și este tocmai ceea ce se urmărește.

Stalinism în varianta soft, cu un pic de kompromat

de Rod Dreher

Avem confirmarea oficială că suntem cea mai idioată civilizație din toată istoria umanității:

Adidas și-a retras de pe piață pantoful-sport creat pentru festivitățile ce marchează Luna Istoriei Negrilor, după ce produsul, colorat în întregime în alb, a ajuns să fie hulit pe Twitter.

Pantoful respectiv, o componentă a liniei de produse Ultraboost, era inclus și în colecția mai vastă de îmbrăcăminte și încălțări inspirate de „Renașterea din Harlem”, dar criticii susțin că atât culoarea sa, cât și materialul care ar fi fost utilizat pentru fabricație, ar fi un omagiu lipsit de sensibilitate.

Pentru început: mi se pare că-i mai întâi momentul să râdem de însăși ridicola idee că o corporație de nivel planetar ar fabrica un pantof pentru Luna Istoriei Negrilor. Să concluzionăm că viețile și suferințele lui George Washington Carver și a lui Frederick Douglass au avut ca scop să majoreze cifra de afaceri pentru Adidas?

Apoi: ce-o vrea să ne transmită relatarea asta? Că oamenii sunt atât de ofensați de coloristica albă încât au ajuns să-și extindă supărarea asupra pantofilor albi?

Cât timp medităm asupra amenințării pe care pantoful Lunii Istoriei Negre o reprezintă la adresa umanității, haideți să revedem împreună partea finală din mult-prea-lunga mea postare, Amenințarea mereu-vigilenților:

Iată aici o contribuție editorială scrisă pentru Yale Daily News de Isis Davis-Marks, femeie de culoare și, mai ales, student în ciclul de licență al Universității Yale – criteriu care face ca autoarea să fie una dintre cele mai privilegiate persoane dintre cele care pășesc pe această planetă; ea face deja parte din clasa-hegemon. Articolul cuprinde observațiile autoarei despre nevoia de fi spion și informator în sprijinul Vigilenței. Din text:

Toți cunoaștem câte un băiat alb cu păr șaten lucios și cu un zâmbet dulceag, un zâmbet care ascunde niște mari ambiții. Am putea da de el prin cluburi precum Grand Strategy sau în Uniunea Politică de la Yale. Poate e editor-șef la Yale News. E prezent la ore. Și-a format rețele de cunoștințe. Apoi, când e vremea absolvirii, tot el va aduna toate premiile.

Cândva în viitor, voi da drumul la televizor – sau, cine știe, poate că televizoarele vor fi depășite la vremea aceea – și-l voi putea urmări primind întrebări în cadrul audierilor pentru poziția de senator. Sigur, băiatul va fi ceva mai în vârstă, ușor ridat pe la colțurile ochilor și cu niște fire cărunte expuse acolo unde părul de pe fruntea lui formează un V; dar zâmbetul, acel zâmbet caracteristic, dulceag, va fi tot același.

Și cum mă voi uita eu pe CNN la acel băiat alb, care va fi devenit între timp un bărbat alb, îmi va reveni în minte vreo remarcă rasistă făcută cândva de el, vreo vorbă ieșită la iveală după prea multe pahare, la vreo petrecere a vreunei frății studențești, cândva în primul lui an de studii. Îmi voi reaminti de mesajul uitat deschis pe un calculator, după ce-și va fi uitat deschis iMessage-ul, descriind corpul unei femei ca pe un animal de largi proporții. Și-mi va veni să-mi dau pumni pentru c-am uitat să fac captură cu dovada respectivă.

Astfel, mă voi uita la el cum zâmbește cu acel zâmbet, și mă voi gândi c-aș fi putut să i-l curm.

Mai apoi:

Sinceră să fiu, nu mi-e clar ce soluție ar fi aplicabilă aici. Chestiunea depășește simpla exprimare a problematicii abuzului sexual: centrul ei are de-a face cu valorile noastre. Problema nu e doar aparatul administrativ al Universității Yale, ci studențimea. Lăsăm lucrurile să alunece pe lângă noi. Uităm. Zicem că: „nu, nu ar fi făcut el așa ceva”, sau „nu, cum?, el e așa de simpatic”. Nu se pun deloc întrebări atunci când prieteni de-ai noștri acceptă slujbe în companii care produc arme sau contribuie la gentrificarea urbană. Doar le zâmbim și le facem cu mâna în drumul nostru prin incinta colegiului, nefăcând nimic mai mult. Trec treizeci de ani, și ne luăm singuri la palme când e oricum prea târziu.

Nu mai merge așa – nu mai las de la mine. Sunt cu ochii pe tine, albule! Și, de data asta, o să fac acea captură de ecran!

Ryszard Legutko ne explică ce au în comun democrația liberală și socialismul:

Fapt e că ambele sisteme n-au dus niciodată lipsă de oameni dispuși – adeseori, chiar fără a-i fi rugat cineva – să măsoare puritatea politică a comunităților, instituțiilor, grupurilor, a tuturor tipurilor de comportament social.

Atmosfera produsă în cele două sisteme e una mereu predispusă să reproducă un anume tip mental: cel care-i adună la un loc pe moralist, pe comisar și pe informator. Într-unul din sensuri, un asemenea personaj poate să creadă despre sine că îndeplinește ceva foarte valoros în ochii întregii omeniri; într-un alt sens, situația îi permite să-și dezvolte un simț al puterii care altfel nu i-ar fi accesibil; în cele din urmă, adeseori el nu mai poate rezista tentației de a se deda unei dorințe primare, aceea de a-i răni pe alții fără a fi rănit. Din acest motiv, inventarierea opoziției și apărarea ortodoxiei ideologice s-au demonstrat atât de atractive încât noi și noi mase de oameni nu mai pot să nu le încerce.

Ești alb și ești bărbat? Atunci e mai bine să te ții departe de Isis Davis-Marx… pardon, Davis-Marks. E cu ochii pe tine, albule. Pielea albă și masculinitatea sunt malefice.

Acum, că Yale Daily News i-a permis publicarea unui asemenea editorial, conținând întocmai aceste cuvinte, în vreme ce un băiat alb, dacă ar scrie un editorial despre – hai, fie! – rata disproporționată a criminalității în rândul comunității negre, pentru a-l încheia cu afirmația „sunt cu ochii pe tine, negrule”, ar fi imediat dat afară din școală și campusul ar fi închis o perioadă în fața unei explozii agonizante de justiție sociale – iată câte aflăm de aici despre elementele care compun tabăra Mereu-Vigilenților. Găsim acolo moraliști anti-umani, comisari, informatori – numai și numai din aceștia, de la cap la coadă.

Hai să evaluăm acea lume în care o corporație multinațională poate fi convinsă să retragă din magazine un pantof doar fiindcă niște idioți pe Twitter au convenit că pantofii albi sunt o ofensă la adresa oamenilor negri, chiar în timp ce un student la una dintre cele mai elitiste universități din întreaga lume își permite să publice o invectivă rasistă pe față împotriva bărbaților albi fără ca aceasta să mai trezească vreo reacție.

Vă rog, fără comentarii de genul: „N-are a face, e doar un ziar studențesc”. Și eu, și voi știm că dacă un editorialist pentru Yale Daily News ar fi publicat un articol unde să se aducă măcar un pic în dezbatere dacă nu cumva se face prea mult caz de tema machiajului blackface, ar fi urmat mari convulsii la nivel de campus. Da, știm că acesta-i adevărul. Acum niște ani, o dată ce Erica Christakis a sugerat că o universitate ar avea chestii mai bune de făcut decât să le fixeze studenților norme în costumația pentru Halloween, a și dat strechea în toți. Christakis și-a cedat locul la catedră, urmare a presiunilor la care era supusă.

Oameni buni: aceasta este însăși clasa noastră conducătoare. Aici vedem ce-i în mintea ei. Isis Davis-Marks a ajuns la Yale venind dinspre Liceul cu profil științific din Bronx, unul dintre liceele cele mai selective și mai elitiste existente în Statele Unite. Ea va termina studiile ca absolvent de Yale, și va putea să-i tot dea înainte cu vigilantismul anti-rasist, dar din interiorul instituțiilor clasei-hegemon. Ideologia acestei clase îi descrie pe acești albi din Apalașia, cetățeni ai celui mai pauper comitat din întreaga Virginie de vest, alegători de-ai lui Donald Trump, ca fiind Deplorabilii, niște albi privilegiați. Ei sunt culacii vremurilor noastre, „dușmani de clasă” ai ordinii pe care progresiștii o vor înfăptuită.

După cum scria acum patru ani lingvistul (de culoare) John McWhorter, anti-rasismul este religia profesată de progresiști, indiferent de rasă. Remarcile rasiste ale lui Davis-Marks nu trec drept rasiste în cultura promovată la Yale, nu mai mult decât ar fi controversate la Colegiul biblic din Alabama afirmații cum că a-L respinge pe Iisus Împăratul și Mântuitorul te va expune damnării. Uite însă o problemă: dacă termini Colegiul biblic din Alabama, șansele tale să intri în vreuna din instituțiile clasei-hegemon din America sunt de-a dreptul microscopice. Nu și dacă ai terminat Yale.

E important. E chiar extrem de important. Disidentul polonez Czeslaw Milosz răspundea la acest subiect în clasicul său eseu din 1951, Gândirea captivă:

Abia pe la mijlocul secolului douăzeci au ajuns locuitorii mai multor țări europene să constate, de regulă fără niciun fel de plăcere, că viețile lor puteau fi influențate în mod direct de cărți filozofice din cele mai complicate și cețoase. Pâinea lor zilnică, munca lor, viețile lor private depindeau de-acum de principii pe care, mai înainte, nici măcar nu le băgaseră în seamă.

Continuați să vă spuneți unii altora că discuțiile purtate de intelectualii educați la școli din Ivy League, de către cei care predau sau administrează prin universități, sunt prostioare, că numai niște tocilari ar fi interesați de teme precum intersecționalitatea, fluiditatea de gen, fragilitatea omului alb și alte asemenea.

Țineți-o tot așa, și va veni ziua în care vă veți trezi că vreun judecător de prim-rang tocmai ce a dat câștig de cauză unui regulament care vă forțează copiii să rețină că nu există femei sau bărbați, că oricine vă spune c-ar exista așa ceva e un bigot. Sau veți descoperi că nu mai puteți fi luat în considerare pentru un post anume dată fiindu-vă rasa, și că a ridica obiecții față de asemenea nedreptate este un semn patologic. Tu sau soțul tău veți fi acuzați de agresiune sexuală și judecați ca violatori de către mass-media și tribunalul opiniei publice, fără să existe măcar umbra unor dovezi concrete. Copiii voștri vor fi fotografiați în Washington DC că-și văd de treaba lor, și apoi transformați în obiecte ale urii, declarați ca „buni de luat la pumni” de către vedete media ale progresismului, cu priză la nivel național, apoi condamnați de către înșiși episcopii bisericilor lor, urmând ca adresele voastre de acasă să fie vânturate peste tot pe internet, de către activiști care invită oamenii de pe stradă să vă violenteze, voi fiind dușmanii poporului.

Lucruri care se și întâmplă. Isis Davis-Marks o fi înscrisă la studii de licență într-unul dintre cele mai prestigioase și mai influente colegii din lume, dar totuși, e doar studentă. Dacă asta e ceea ce vedeți, e pentru că nu vă mai dați seama care-i problema. Întrebați-vă ce s-ar întâmpla dacă niște studenți albi de la Yale ar organiza vreun soi de protest, fie unul deloc violent, contra editorialului rasist al lui Davis-Marks. Mai la obiect: întrebați-vă ce gen de cultură este acela care îi produce, ba chiar îi prețuiește, pe cei ce consideră că toți oamenii din jur care aparțin unei rase anume, unui sex anume, le sunt dușmani; pe cei care afirmă că au de gând să-i urmărească pe respectivii pentru a le depista și înregistra deviațiile ideologice, ca mai apoi să le utilizeze pentru a le distruge viețile.

Cititoarea care poartă numele Clarissa și este cadru universitar undeva în America, dar crescută într-o țară comunistă îmi scrie despre înțelesul vorbelor lui Isis Davis-Marks. Citat:

Vigilența pe care ar vrea această studentă s-o exercităm nu provine din puterea debilă a unui stat emasculat. Aparatul de supraveghere pe care ni-l preconizează este unul de tip corporativ. Și scopul lui este să se asigure că interesele corporative nu sunt vreodată combătute.

Propaganda nesfârșită ce caracterizează noul totalitarism nu-i nici ea finanțată prin stat. Nu: ea se distribuie doar prin canale de tip corporativ. Politicienii de tip tradițional sunt scoși din joc de starurile TV și mediatice, reprezentanți ai acestui nou tip de putere. Completa dependență a popularității acestora față de Twitter și Instagram duce la aceea că ei vor face absolut orice pentru a nu le fi retrasă platforma. Nu mai ține să curtezi donatorii cei mai înstăriți pentru a-i face să doneze bani necesari campaniei tale; acum trebuie să fi un clovn suficient de ridicol pentru a atrage acele vizite și aprecieri care-i vor îmbogăți pe deținătorii acelor platforme.

Zi după zi acestor corporații-gigant le sporește puterea de a scoate la iveală vreun tweet, sau vreun like dat vreunui tweet, prin care absolut oricine să poată fi tras la fund. Statul nu mai are de ce să compileze dosare kompromat (adică dosare cu materiale compromițătoare) despre fiecare cetățean. Procesul este azi unul complet ghidat de corporații. Iar partea cea mai rea este că aceia care dispun de asemenea puteri coercitive se văd pe sine, la modul sincer, drept victime lipsite de apărare, aidoma unora care se apără pe sine în fața constrângerilor celor pe care îi hăituiesc.

Citiți aici întregul material.

Clarissa contruiește un argument pe care l-am ridicat aici și eu, cel mai recent în legătură cu scandalul Amelie Wen Zhao (autoare de cărți pentru cei tineri, care a trebuit să-și retragă o carte nepublicată și să-și ceară scuze în fața publicului, după ce a fost supusă oprobriului pe Twitter): greșesc cei care cred că represiunea de tip totalitar poate proveni doar de la Stat. Ea provine și de la corporații, de la instituții, de la autoproclamați comisari al căror stalinism în variantă delicată devine o armă prin intermediul social media. Când vedeți că o multinațională ajunge să facă ce-a făcut Adidas, nu aveți cum să nu râdeți, e corect, dar ați face bine să luați în serios acea forță care i-a impus decizia.

Clarissa, la fel ca alți oameni crescuți sub un regim socialist, înțelege ce se întâmplă aici. Ei au mai trecut prin asta. Unul dintre ei, profesor la un colegiu, mi-a relatat nu demult despre „teroarea” (exprimarea respectivului) pe care o resimte când e vorba despre exprimarea oricăror obiecții față de vigilantismul identitar-politic al instituției în cauză, despre nesiguranța că ar exista vreun om, măcar unul, care să-i ia partea.

Credeți că nu s-ar putea întâmpla aici? Ba poate – și iată că se și întâmplă. Editorialul lui Davis-Marks are drept titlu: „Răul este banal.” Nu zău?

ACTUALIZARE: Un cititor îmi semnalează acest editoral al Ledei Fisher, student în ciclul de licență, scris pentru ziarul studențesc al Colegiului Dickinson din Carlisle, Pennsylvania. Citat:

Mi s-a făcut silă s-ascult toți băieții albi cum mănâncă c****. N-am cuvinte să vă descriu ce frustrare resimt când trebuie să stau s-aud experiența negrilor în era Obama, explicată mie de un băiat alb. Băi cutare: eu sunt o femeie de culoare, sunt în viață fix acuma, și am un creier în cap. De ce ți-ai închipui că ai vreo perspectivă asupra vieții cumva mai semnificativă decât a mea? Din păcate, e chiar asupra vieții ăsteia, unde bărbații albi pun în discuție durerea resimțită de alții, așa, ca distracție, și apoi le confiscă drepturile. Alt lucru pe care cei mai mulți băieți albi par a nu-l recepta e că ei nu există așa, rupți de restul lumii. Când vorbiți, nu vorbiți de unii singuri, ci trageți după voi vina oricărui alt băiat alb care i-a închis gura unei femei, care a șters din istorie contribuția minorităților sexuale, sau care a denigrat „engleza vulgară” ca pe o limbă a proștilor. Cu voi vine toată vina politicilor și a legislației menite să măsoare inteligența doar și doar în funcție de raportarea la gagicarii Americii. Prin urmare: chiar mai e nevoie ca băieții albi să ne mai împărtașească „opiniile” lor? Și ca noi să fim forțați să le ascultăm? Pentru a onora Luna istoriei negrilor, o să le zic: nu, și hai sictir!

Și-n acest caz, aspectul de reținut nu-i că un student în programul de licență exprimă o opinie vexantă. Nu: de reținut e că, la nivel de universitate, o opinie care-i explicit rasistă, ba chiar dispune cenzurarea altora în funcție de rasă și de sex, a ajuns să treacă drept discurs normativ.

De la „ridicarea conștiinței revoluționare” la „awareness”-ul corectitudinii politice

de Ryszard Legutko

În comunism, răul politic era perceput ca avându-şi originea în actul intim, interior, al dezavuării sau al incapacităţii organice de a accepta mesajul comunist. Acest rău, însă, putea fi contracarat. Statul comunist aplica variate programe de reeducare a conştiinţei sau, mai curând, aşa cum se spunea în comunism, de ”ridicare a nivelului conștiinței revoluționare”, menite să elimine deprinderile „greșite” din gândire şi, în felul acesta, să îndrepte voinţa umană spre scopuri adecvate.

Ideea a început să fie preluată – sau, mai curând, imitată, căci și acolo i se spune „ridicarea nivelului de conștientizare”  – și în statele democrat-liberale, oricât de incredibil ar părea. Aceasta în ciuda rezonanței sinistre care trimite, esențialmente, la practici de spălare a minții oamenilor de predispoziții politic subversive. Prin astfel de programe ai putea scăpa de „obiceiuri proaste” precum gândirea antifeministă şi ai putea căpăta aversiune faţă de bancurile cu pederaşti. Deocamdată, programe de acest soi se întâlnesc pe scară largă în America, dar este foarte probabil ca ele să-şi găsească promotori zeloşi şi în Europa şi, fireşte, în Polonia. Există relatări entuziaste ale unor profesori polonezi care, în timpul sejurului la diferite universităţi americane, au fost trimişi la training-uri feministe de ridicare a conştiinţei (awareness). Vechii „pacienţi”, echipaţi de-acum cu o minte nouă, corectă politic, eliberaţi de gândirea „criminală”, vor fi, în mod cert, primii care vor fi invitaţi să organizeze training-uri similare în Polonia, unde „ridicarea conştiinţei” feministe, homosexuale sau rasiale este, aşa cum de mai mulţi ani repetă înţelepţii noştri, o sarcină cu un înalt grad de urgenţă.

În concepția actualilor liberal-progresiști, statul nu este singura entitate menită să vegheze asupra regulilor de colaborare şi să combată toate elementele necooperante. De fapt, ei consideră că această sarcină se află pe umerii tuturor şi că toţi suntem responsabili atât de identificarea a ceea ce nu este corect, cât şi de introducerea a ceea ce este corect. Din acest punct de vedere, democraţia liberală a ajuns unde ajunsese și comunismul – sau poate chiar mai departe. În comunism era nevoie de constrângerea statului, puterea acţiona brutal faţă de cei nesupuşi, iar originile sângeroase ale regimului au lăsat urme asupra comportamentului generaţiilor următoare. În democraţia liberală, însă, o mare parte a procesului se înfăptuieşte spontan, voluntar, iar elementele de constrângere juridică şi politică nu se pot compara cu cele comuniste, ci apar, cumva, ca răspuns la o nevoie a societății și nu ca o violenţă asupra acesteia. Din acest motiv, apar o mulţime de indivizi dornici să acționeze în spirit liberal-progresist, vânând cuvintele, faptele şi intenţiile din jur pe care le consideră neloiale. Fariseismul lor, uluitor prin insistenţa şi primitivismul gândirii, devine din ce în ce mai greu de suportat şi mai răspândit.

În democraţia liberală a zilelor noastre, la fel ca în comunism, un mare rol a revenit intelectualilor care, fiind cei mai informați și iluminați, se pretează cel mai bine la a căuta gândirea criminală, depistând „panta alunecoasă”, neobservată sau neglijată de ceilalţi, care ne duce spre „oprimare” şi „intoleranţă”. Această pantă este destul de greu de observat de o minte mai simplă; poate începe, de exemplu, cu folosirea non-inclusivă a unui pronume (el în loc de ea, de pildă, sau el și ea, sau, și mai bine, ea mereu). Aceasta din cauza neglijenţei în procesul de educaţie la grădiniţă, dar care poate sfârşi cu violul unor femei. Ochiul exersat şi mintea abilă a intelectualului identifică întotdeauna ameninţarea politică – o frază, o metaforă, un proverb, un text la rubrica anunţuri sau o operă literară ce chipurile ar fi un fleac, dar care în mod revoltător „subminează regulile democrației liberale”. Şi, întrucât democraţia liberală a prezentului a creat, la fel ca comunismul, o mulţime de lumpen-intelectuali, supravegherea neloialilor şi întărirea noului dogmatism al „democrației liberale” îşi găsesc în ei o susţinere în masă, ba deseori de-a dreptul extatică. Şi într-un regim, şi în celălalt, avem, aşadar, o armată de oameni care au grijă de puritatea politică a relaţiilor din cadrul comunităţilor, instituţiilor, mediilor şi anturajului.

Acest lucru favorizează nașterea unui tip de mentalitate destul de specific: o îmbinare între moralist, comisar şi turnător.

Pe de o parte, acest soi consideră că aduce servicii valoroase umanității, pe de alta capătă sentimentul puterii care, altminteri, ar fi pentru el inaccesibil, iar, în al treilea rând, poate da frâu liber unor dorinţe josnice de a face altora rău, fără a fi sancţionat. Din aceste motive, supravegherea şi demascarea publică s-au dovedit preocupări deosebit de atrăgătoare.

Hoitarii şi propagatorii alunecă pe panta dublă a unei iluzii politice atât de stimulative, încât prind aripi.

Una dintre ele este convingerea că trăim într-un sistem minunat, dar, fiind atât de minunat, ar putea fi serios afectat chiar și de un fapt mărunt. Din motive greu de înţeles ajunge să se nască, aşadar, și în cazul „democraților liberali” convingerea, tipică socialismului, că un eveniment accidental trebuie tratat ca o problemă sistemică, ceea ce, în esenţă, înseamnă că nu există evenimente accidentale.

Devine astfel normal, pentru „adevărații” liberal-democrați, așa cum era și pentru comuniștii adevărați, să-și hărțuiască colegii pentru o remarcă uzuală, pentru o carență în vigilența revoluționară, pentru o glumă proastă, făcând viața tot mai grea persoanelor nonconformiste prin crearea de reguli și legi tot mai stricte. Procedând astfel, auto-intitulații gardieni ai purității se percep pe ei înșiși ca unii care poartă pe umerii lor responsabilitatea viitorului democrațiilor liberale. Dacă nu ar fi vigilenţa şi efortul lor, această minunată operă ar suferi o pervertire, de te și-ngrozești să te gândeşti cum ar fi dacă s-ar întâmpla.

În cazul comunismului, ca în cazul oricărui sistem construit pe forţă şi pe minciună, pot fi ușor explicate asemenea convingeri. Lumea știa că era de ajuns să devină publice și acceptate drept adevărate câteva idei pentru a demistifica toată această construcţie artificială şi a dărâma. Până și cei mai auto-convinși constructori ai sistemului știau că adevărul este cel mai periculos dușman pe care-l aveau. În democraţia liberală, însă, pare absurd să ne gândim în aceiași termeni, deoarece sistemul este stabil, iar în Constituţia lui este înscris principiul libertăţii de exprimare. Demascatorii incorectitudinii politice consideră, însă, că nici stabilitatea nu este atât de mare, cum în mod naiv ne închipuim noi, și nici libertatea cuvântului nu este lipsită de probleme, cum zic oamenii de rea credinţă.

În comunism, publicarea unui lucru fără a trece prin cenzură declanșa alerta întregului Birou Politic, iar pentru apariţia unei caricaturi ce nu era ”pe linie” zburau capete. Pentru a condamna astfel de delicte se organizau demonstraţii, iar din mass-media se revărsau acuzaţii interminabile din partea poporului muncitor indignat. Pentru un cuvânt, puteai să-ţi pierzi locul de muncă sau să ajungi pe lista neagră.

În democraţia liberală a zilelor noastre se presupune că totul este permis, dar evenimentele incorect politice declanşează imediat reacţia ”rezistenței”: intelectualii protestează, figurile jurnaliştilor se schimonosesc de indignare morală la televizor, actorii de comedie folosesc biciul satirei iar lumpen-intelectualitatea, entuziasmată de această indignare, fluieră, țopăie şi cere pedepsirea exemplară a făptaşilor. Pentru cuvântul ”pervers”, îţi poţi pierde funcţia de ministru şi-ți riști întreaga carieră; pentru că spui ceva în favoarea „părții rele” te paşte marginalizarea imediată, pentru că nu există milă pentru deviaţionişti şi fascişti. Adevăraţii apărători ai toleranţei nu pot tolera nimic blamabil, deoarece aceasta ar însemna trădarea sistemului şi dezicerea de minunata idee a democrației liberale, așa cum este azi înțeleasă.

O a doua iluzie în care cad de bunăvoie hăitașii ”trădătorilor” democrației liberale este convingerea lor că ar constitui un grup curajos, care luptă împotriva unei forţe copleşitoare. Și, din nou, analogia cu ce se întâmpla în comunism este izbitoare. În comunism, lumea era păcălită că se duce o luptă permanentă cu imperialismul internaţional, cu CIA, cu forţele aliate reacţionare din ţară şi din străinătate, susţinute cu milioane de dolari de la Washington, Londra şi Paris. În actuala democraţie liberală, se duce, de asemenea, o luptă cu dușmanul reprezentat de forţele întunericului care reușesc, cumva, mereu, să revină, în ciuda victoriilor obținute de forțele luminii: patriarhatul, supremaţia albă, rasismul, naţionalismul şi alte lucruri îngrozitoare, ce ar dispune, chipurile, de milioane de adepţi şi de o uriaşă reţea de obiceiuri bine fixate de-a lungul timpului. Temerarii războinici ai corectitudinii politice se consideră, aşadar, un David în confruntarea cu Goliat. Nimic mai departe de adevăr. În realitate, ei sunt cei care fac parte din curentul principal, fiind armata acestuia, având în spate legea, statul, puternice instituţii internaţionale, universitățile şi nenumărate mijloace de comunicare în masă și opinia publică. Iluzia de a fi o bravă minoritate ce se opune eroic întregii lumi le oferă un sentiment specific de confort: aflându-se în absolută siguranţă și dotaţi cu cele mai puternice instrumente politice ale lumii de astăzi, se desfată, totodată, de propriul curaj şi de decența lor, care sunt cu atât mai mari, cu cât este mai mare duşmanul pe care şi-l imaginează.

Fragment din volumul The Demon in Democracy: Totalitarian Temptations in Free Societies

Anghel Buturuga:

De ce doar conservatorismul reacționar

Liberalismul este mână moartă pentru că, așa cum o face progresismul, promite o lume prosperă și emancipată. Prin „piața liberă”, în diferitele ei forme (ajustate social sau neoliberale), și prin „egalizarea” drepturilor, spre deosebire de progresism, care crede că va aduce bunăstare prin redistribuire și control central, precum și prin revoluție culturală.

Ambele forme de utopii instituie, în realitate, structuri oligarhice opresive bazate pe fățărnicie și subminarea democrației. Cum rezultatul promis nu va atins, compensarea se face prin escaladarea propagandistică și prin recursul la inginerii sociale din ce în ce mai agresive – oarecum analog comportamentului adictiv care cere doze din ce în ce mai tari și mai mari din substanța care distruge organismul. Ambele forme au nevoie de un dușman față de care se legitimează și care e comun: societatea tradițională, patriarhală, locală, religioasă, trăind în forme de viață nereglementate și nesupuse controlului socio-etatic.

Neoconservatorismul (neoliberal) nu e o soluție, ci o formă de liberalism mai periculos, pentru că promite „prosperitate” pe baza unui program de revoluționare culturală a societăților lumii. Promotorii neoconservatorismului nu au niciun fel de respect față de local și față de cultural. Prosperitatea nu vine decât prin implant de instituții model și de valori stas, politice și economice, într-un mod corespondent economiei multinaționalelor, care reproduc modelul central peste tot unde ajung. De aceea, nici nu e de mirare că progresismul sau neomarxismul cultural a devenit parte integrantă a actualei ordini neoliberale.

Conservatorismul reacționar se bazează pe o viziune asupra lumii și a omului pre-modernă, pre-capitalistă, pre-Hobbes și ceilalți corifei. Spre deosebire de cele două forme de utopii politice, nu crede într-un bine mântuitor aici, pe pământ, deci nu va promite oamenilor prosperitate și emancipare până la cer – din simplul motiv că știe că nu se va întâmpla aceasta niciodată în istoria omenirii. Are sensibilitate socială, pentru că îi pasă de săraci, bolnavi, văduve și orfani. Crede în dreptate și în sens social, și în sens etic. Într-o astfel de viziune, societatea care se lasă acaparată de patimi ridicate la rang de standard, fie imorale (desfrânare), fie care țin de raporturi sociale (nedreptățirea celui slab, justiție coruptă etc.) se va prăbuși lamentabil și dureros. Crede într-un bine comun și este puternic localistă, deschisă, totodată, spre străin. Față de cei care dețin puterea, reacționarul se poartă cu prudență și scepticism. Nu poate suporta genul de idolatrie politică din prezent, care seamănă foarte tare cu cultul roman al imparatilor deificati. Este un tip de limbaj și filosofie direct(ă), care șochează ipocrizia fariseică a sicofanților liberali și progresiști. Până la urmă, e o formă de realism sănătos, compătimitor și ferm, totodată.

Noua limbă a noului bolșevism

Noul bolșevism practică un limbaj specific, care reia conținutul vechiului în forme ajustate și adaptate. În limba română încă nu s-a făcut acest export lingvistic, ceea ce denotă și o rămânere în urmă a stângii noi.

Termenul cheie al acestui noul bolșevism de extracție americană este „wokeness”, adică un fel de „trezire”. A fi „woke”, treaz, înseamnă a fi conștient de nedreptățile sociale, care, în acest caz, sunt identificabile în exploatarea rasială și masculină. Faptul că o condiție destul de banală, cum ar fi aceea de conștientizare a unor mize sociale, este denumită astfel, ține și de preferința pentru acest termen de slang afro-american (provenit de la un grup exploatat, are, așadar, mai multă legitimitate), dar și de fervoarea religioasă cu care este încărcat.

A fi „woke” este similar unui proces de convertire în care ți se deschid ochii. A fi „woke” înseamnă să te dezbari de toate prejudecățile găzduite, până la momentul convertirii, inconștient, de către tine. Înseamnă a vedea în orice aspect al vieții, oricât de banal, o manifestare a puterii, un comportament de dominație și o luptă. Rasismul este omniprezent, ubicuu. Nu este doar ceva factual ușor identificabil și dovedibil. Nu, este ceva inerent actualei structuri sociale și actualei culturi. La fel și masculinitatea toxică/dominantă. Nu este ceva identificabil, concret, ci este o structură și o cultură – respectiv, ce a mai rămas din cultura occidentală.

Valorile centrale ale noii religii politice a trezirii/conștientizării sociale sunt egalitatea și diversitatea. Orice discuție despre diferențe (femei, bărbați, hetero etc.), fie ele și biologice (sau, de fapt, mai ales biologice), este atacată cu furie ca dovadă de bigotism exploatator, reacționar. Mijloacele de promovare ale acestei noi revoluții sunt corespunzătoare acestui fel sectar și fanatic de a pune problema: activism violent simbolic îndreptat asupra limbajului, cunoașterii, organizării (adică asupra centrului, fie universitar, fie politic), intimidarea și amuțirea „reacționarilor”, excomunicarea celor insuficient de „puri” din mișcare.

În acest sens, wokeness este, de fapt, mai vechea „conștiință revoluționară” a comuniștilor pe stil vechi. Și în vechiul marxism, comunistul de nădejde era cel care dobândea această conștiință socială revoluționară care reducea orice aspect al vieții și societății la dihotomia exploatatori-exploatați și care denunța reacționarismul burghezo-moșieresc. Darel E. Paul observă că marxism-leninismul este substituit cu teoria critica rasială, capitalismul cu „rasa albă” (whiteness) și justiția rasială cu dictatura proletariatului.

Aliatul surprinzător al acestui curent fanatic este, însă, liberalismul. Ryszard Legutko, un conservator polonez, arată cum această nouă patologie politică este născută de democrația liberală. „În concepția actualilor liberal-progresiști, statul nu este singura entitate menită să vegheze asupra regulilor de colaborare şi să combată toate elementele necooperante. De fapt, ei consideră că această sarcină se află pe umerii tuturor şi că toţi suntem responsabili atât de identificarea a ceea ce nu este corect, cât şi de introducerea a ceea ce este corect. Din acest punct de vedere, democraţia liberală a ajuns unde ajunsese și comunismul – sau poate chiar mai departe. În comunism era nevoie de constrângerea statului, puterea acţiona brutal faţă de cei nesupuşi, iar originile sângeroase ale regimului au lăsat urme asupra comportamentului generaţiilor următoare. În democraţia liberală, însă, o mare parte a procesului se înfăptuieşte spontan, voluntar, iar elementele de constrângere juridică şi politică nu se pot compara cu cele comuniste, ci apar, cumva, ca răspuns la o nevoie a societății și nu ca o violenţă asupra acesteia. Din acest motiv, apar o mulţime de indivizi dornici să acționeze în spirit liberal-progresist, vânând cuvintele, faptele şi intenţiile din jur pe care le consideră neloiale. Fariseismul lor, uluitor prin insistenţa şi primitivismul gândirii, devine din ce în ce mai greu de suportat şi mai răspândit.” Recomand întregul text – îl puteți accesa la linkul pus la comentarii.

Adevăratul dușman al democrației liberale nu este, așadar, „iliberalismul”, nume vag dat unor curente diferite pentru a le invalida politic, ci acest nou bolșevism care, doar aparent paradoxal, este chiar copilul legitim al acesteia. Mai mult decât atât, wokeness-ul este văzut de unii comentatori ca strategie (mai mult sau mai putin constienta) de auto-amagire a oligarhiei si de protejare a statutului sau de elita, prin adoptarea egalitarianismului. Paradoxul fiind ca aceasta elita caracterizeaza reactia „commoners”-ilor, a „populistilor”, drept inegalitara si reactionara. Nu de puține ori Carlson Tucker denunță astfel de „vigilenți” ai „trezirii” ca privilegiați care își folosesc puterea pentru a delegitima reacțiile de contestare sau de afirmare a grupurilor de la margine (albii săraci orașele dezindustrializate, religioșii etc.).

Homo liberalis

Scandalul concedierii lui Roger Scruton din poziția de consilier onorific pentru aspectul estetic al clădirilor arată cât de gratuită a fost campania de linșaj ce a dus la demiterea sa. Poziția publică deținută nu avea vreo miză alta decât unele aspecte de arhitectură, fără legătură cu politici culturale sau publice de substanță; nu era plătit; nu îl făcea mai important sau influent pe cunoscutul filosof, care chiar nu avea nevoie de această poziție pentru a fi mai citit sau ascultat.

Așadar, totul gratuit, unică miză fiind satisfacția de a face un perceput rău cuiva de statura sa; satisfacția de a provoca un linșaj tweeteristic și mediatic. O mediocritate absolută a pus manipulator, distorsionant și înșelător până la falsificare, pe Tweeter, citate astfel încât să obțină sensul opus celor zise, realmente, de Scruton. Și a făcut asta pentru a obține previzibila reacție de indignare a virtuoșilor corecți politic și demiterea lui. „L-am demis pe Roger Scruton”!, și-o fi zis râma spirituală visându-se un boa constrictor. Absolută meschinărie și abjecție care nici măcar grandoare nu are.

Dar a mers. A funcționat. Țara care a inventat termenul de post-adevăr, semnalând problema, țara cu oameni demni, liberi și individuali, a mușcat fără preget din momeala acestui țățism josnic. Îmi aduc aminte de amarele rânduri scrise de dizidentul Zinoviev despre „homo sovieticus”, genul de personalitate socială obținută de experimentul comunist. Delațiunea, invidia, trădarea, satisfacția de a face rău celuilalt, frica, etc., erau printre aceste trăsături de bază.

Așa ceva nu se putea naște în Occident, land of the brave and home of the free. Ei, bine, iată că s-a născut. Și arată mai rău decât homo sovieticus, pentru că nu e născut din teroare, frică, nu e pândit de Gulag. Nu, această nouă specie este, exact așa cum zice și doctrina de bază a regimului care l-a născut, rezultatul autonomiei și al individualismului. O nulitate care deschide șampania ca să sărbătorească reușita linșării unor concetățeni care nu doar că nu au făcut nimic rău, dar care excelează în domeniile lor.O nulitate care trăiește doar din astfel de satisfacții meschine. Se numește homo liberalis. Ultimul om al istoriei, cum spunea Fukuyama.

Pastorala de Paști (2019) a PS IGNATIE, Episcopul Hușilor despre CINA DE LA EMAUS, VEDEREA NEVĂZUTULUI și vremurile TOTALITARISMULUI PROGRESIST: “Totalitarismul actual este mai cumplit şi mai groaznic pe termen lung decât totalitarismele secolului al XX-lea… Uneori nici nu ne dăm seama cum NE DISTRUGE „GRAȚIOS” ȘI „TOLERANT”, ca şarpele care îşi calculează cu precizie muşcătura fatală”

Interviu cu Anthony Esolen, conservator american: „PREGĂTIȚI-VĂ PENTRU URA DESCĂTUȘATĂ”. Despre moartea culturală a Occidentului și planul viclean al NOUL TOTALITARISM: revoluție sexuala si supraveghere totală/ „Băieții buni” vs. „băieții răi”. De ce ar trebui să ne vindecăm de mesianismul politic/ Esticii și șmecherii occidentali

MOSTENIREA LUI MARX BANTUIE, DIN NOU, LUMEA. Sarbatorit de Junker, seful Comisiei Europene si elogiat de NEW YORK TIMES, in dispretul manifest al zecilor de milioane de victime ale comunismului/ ORTODOXIE SI SOCIALISM sau despre precursorii noului totalitarism. Crestinismul, “religie a urii” care trebuie “eliminata” in numele progresului

“Mă simt ofensat!”: GENERAȚIA “FULGILOR DE NEA”, GENERAȚIA ULTIMULUI TOTALITARISM? “Milenialii” care trăiesc prin continuă victimizare, “PARENTINGUL” modern obsedat de protectie, CORECTITUDINEA POLITICĂ și NAȘTEREA NOILOR FASCIȘTI

HOMO SOVIETICUS a murit, traiasca HOMO GLOBALIS! “Profetiile” unui cunoscut disident anticomunist. ALEXANDR ZINOVIEV despre TOTALITARISMUL DEMOCRATIC si GUVERNUL MONDIAL: “Cred ca monstruozitatea secolului 21 va depasi tot ce a vazut omenirea pana acum. Liderii noii ordini mondiale au ales o strategie a VIOLENTEI PERMANENTE. Esenta sistemului occidental este de a dezbina, ca mai apoi sa actioneze ca Justitiar Suprem”

CORECTITUDINEA POLITICA este COMUNISMUL SECOLULUI 21 (interviu VIDEO cu Srdja Trifkovici). Care este diferenta dintre TOTALITARISMUL STALINIST si TOTALITARISMUL “SOFT” occidental?

NOUA RELIGIE A EUROPENISMULUI. De ce poate deveni Uniunea Europeana NOUL TOTALITARISM?

CRESTINISMUL SUB ASALTUL TOTALITARISMULUI CORECTITUDINII POLITICE: “Ne indreptam spre o persecutie fara sange”, “Jurnalistii si formatorii de opinie sunt cei mai anticrestini”/ Comunicatul Arhiepiscopului Ieronim al Greciei despre “cardul cetateanului” si declaratia IPS Ierotheos Vlachos despre sincretismul “ghiveci”(Stiri si recomandari religioase 4 februarie 2011)

MARXISMUL CULTURAL, INSTRUMENT HEGEMONIC AL ELITELOR CORPORATISTE. Marii Inchizitori in Probleme de Diversitate nu sunt agenti ai schimbarii, ci ai distrugerii/ MIHAI GHEORGHIU in Ziarul Lumina: “​S​untem cu toţii într-o situaţie foarte gravă. SE URMĂREȘTE INSTAURAREA UNUI REGIM IDEOLOGIC TOTALITAR”/ Tacticile neobolsevismului cultural: PARAZITAREA TEMELOR LEGITIME SI TRANSFORMAREA IN VEHICOL DE PROPULSARE A AGENDEI/ Școala, ținta ideologiei de gen

CORECTITUDINEA POLITICA si GLOBALIZAREA TOTALITARA a “noii ordini” care distruge familia, traditiile, elitele si ierarhiile consacrate: “Cum patrunde corectitudinea politică? Nu doar prin mass-media, ci prin PROMULGAREA DE LEGI” (video)

Bolșevicii s-au întors și nu vor pleca prea devreme. Ce-i de făcut?


Categorii

Articolele saptamanii, Corectitudine politica/ Marxism cultural, Noile totalitarisme, dictatura si reeducare, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Actualitate

Comentarii

3 Commentarii la “TOTALITARISMUL DEZINTEGRARII. Cum transforma noua REVOLUTIA CULTURALA democratiile liberale in NEOSTALINISM

  1. Aghiotantii lui Soros nu dorm…

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare