PĂRINTELE DAMASCHIN DE LA IAȘI sau ÎNTRUPAREA EVANGHELIEI PRIN JERTFĂ (II): “Pentru oamenii mei săraci nu există pandemie, EXISTĂ FOAME, nu se tem de virus, SE TEM DE FOAME. Copiii de la sat au nevoie de hrană ca să supraviețuiască”. CARE SUNT CARENȚELE NOASTRE, ALE ORTODOCȘILOR, ÎN ASUMAREA DUHULUI EVANGHELIC?
FAMILIA ORTODOXĂ, nr. 148/mai 2021:
Părintele Dan Damaschin de la biserica Maternității „Cuza Vodă” din Iași
„Fără jertfă nu poate rodi Evanghelia” (II)
Continuăm discuția cu Părintele Dan Damaschin din Iași, care ne învață din fapte, nu din vorbe, ce înseamnă „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” Marcu 12:31. Pentru a-I urma Celui ce S-a răstignit pe Cruce din iubire pentru noi, este nevoie să renunțăm la confort și la micile plăceri, ducând o luptă continuă și dureroasă cu noi înșine. Dar și miza este mare. Căci, „fără jertfă, fără răstignirea patimilor noastre, fără părăsirea păcatelor, nu putem să-L vedem pe Hristos”, ne spune Părintele Cleopa. Așadar, văzând cum alții de lângă noi biruie în această luptă, căpătăm încredere că și noi, cu ajutorul Celui ce a biruit lumea, putem birui cf. Ioan 16:33. (R.T.)
– Părinte, v-ați implicat de mai bine de douăzeci de ani în ajutorarea familiilor nevoiașe. Cum văd oamenii aceștia pandemia prin care trecem și toată frica pe care autoritățile încearcă să ne-o insufle?
– Pentru ei, nu există pandemie. Există foame, care-i mai rea decât un nas înfundat sau, știu eu, o tuse seacă. Totuși, de când a început pandemia, s-a dublat volumul nostru de muncă. În stare de urgență, cu aceleași resurse, cu aceiași oameni, a trebuit să cărăm de două ori mai multe alimente, produse de igienă la casele oamenilor, pentru că ei nu mai puteau ieși din casă. Într-un mod ciudat, patologic, aș spune, familiile cu mulți copii erau păzite la poartă, pe străzi, pe ulițe, de poliție, jandarmi și soldați înarmați. În stare de urgență, când erau doar câteva sute de oameni bolnavi de Covid la nivel național, primeam telefoane că „Murim de foame în casă!”. Cam așa au încercat autoritățile să trateze pandemia în mediul acesta sărac. Era în martie, le trebuiau lemne. Am trecut prin zeci de filtre și am reușit să fim aproape de oameni. Și în clipa de față vin la noi mamele tinere, cu măști aproape negre de praf, pentru că nu au ce să le dea să mănânce acasă copiilor lor. De aceea spun că beneficiarii proiectului „Glasul Vieții” sunt prea săraci pentru a băga în seamă pandemia.
Dacă ar fi să ieșim din apartamentele noastre confortabile de la oraș și să mergem în satele sărăcăcioase, vom vedea că lumea nu are treabă cu pandemia, cu starea de alertă sau de urgență. Lumea își vede de mersul firesc al vieții, cu condiția să supraviețuiască. Au fost situații absurde, în care tații copiilor, care mergeau cinci-șase într-o mașină la Iași, ca să lucreze pentru a pune o bucată de pâine pe masă, au fost dați jos de poliție, pentru că trebuia să fie doar trei persoane în mașină. Au fost amendați și întorși din drum, pentru că „așa spune legea”. Vă dați seama câtă răutate și câtă indiferență pentru foamea unor oameni! Deci oamenii mei sunt mult prea flămânzi ca să bage în seamă pandemiile. Chiar a propus cineva un proiect în care contravaloarea unui vaccin pentru o persoană, cât plătește statul, să se ofere pentru supraviețuirea acestor copii. Dacă la oraș, eu, cetățean al unui stat, am nevoie de vaccin pentru a supraviețui – că așa spun ei! –, la sat, copilul are nevoie de mâncare. Vreau ca această contravaloare a vaccinului să-i fie dată copilului în alimente, pentru că și ei au nevoie de hrană ca să supraviețuiască; nu se tem de virus, se tem de foame.
– Cum le redați speranța celor aflați în nevoi atât de mari?
– Copiii sunt copii, văd viața cu curaj și cu dorință de-a o trăi. Mamele sunt cele care trebuie întărite, consiliate, și tocmai de aceea, într-o perioadă, am introdus vinerea spovedanie pentru toată lumea care vine la programele sociale. În plus, fiecare mamă și fiecare tată care vine și cere ajutor pentru familia împovărată de lipsuri, mai întâi de toate primește consiliere duhovnicească sau spovedanie. Și asta pentru că vedem cât de greu le este. Pleci de-acasă, de cu noapte, plătești o grămadă de bani pe un transport până la Iași, pentru că e frig, copilul tău plânge de foame, și atunci este normal să te prăbușești din punct de vedere sufletesc. Deznădejdea și disperarea care vin din cauza unor lipsuri le afectează pe mame. Așa că mi-am propus ca, în asemenea situații, mamele să primească sprijinul nostru și spiritual. Pe lângă cărțile de rugăciuni, pe lângă Noul Testament pe care l-au primit, spovedanie cât mai deasă, pentru a putea depăși împreună aceste momente grele.
Tratament sufletesc intensiv
– Aceste mame v-au vorbit despre folosul spovedaniei dese?
– Nu știu dacă mi-au vorbit, dar vedem! Vedem cum și mamele și copiii des împărtășiți se luminează. În internatul nostru, de pildă, sunt copiii care vin de pe stradă, copiii care vin cu mari lacune și mari drame în viața personală, în familia lor. Și, cu o astfel de viețuire, cu Spovedanie și Împărtășanie deasă, în foarte scurt timp îi vezi cum se luminează la chip, devin solidari cu cei de lângă ei și, desigur, fac progrese foarte mari, chiar în zona culturală și educativă. Deja avem copii aleși pe sprânceană, copii de nota zece, pe care anumite entități îi racolează de prin comunități, îi duc la școli bune, le oferă burse. Sunt copii care vin din zona de jos a societății, copii care n-au avut parte de meditații la cei mai buni profesori, copii care toată viața au muncit ca frați mai mari pentru frații mai mici, și din rândul cărora, în clipa de față, avem studenți la Medicină, studenți la Litere, studenți la Drept, studenți la Arte, la cele mai bune școli din Iași ‒ copii care efectiv au fost aduși de pe stradă, care nu-și permiteau să plătească un internat, care nu-și permiteau să facă o navetă, care nu se gândeau că vor avea bani să-și cumpere o carte de care au nevoie la școală. Ei sunt niște copii cu înzestrări de excepție și sunt ferm încredințat că aceste rezultate nu ar fi fost obținute dacă nu ar fi avut mai ales acest tratament sufletesc intensiv, cu rugăciune, cu post, cu voluntariat și, în mod special, cu Spovedanie și Împărtășanie.
– Ce așteaptă oamenii aflați în necazuri de la ceilalți creștini din jurul lor?
– Astăzi vorbeam cu un preot care îmi mărturisea că se străduiește să păstreze o familie la Ortodoxie, o familie căreia un pastor protestant îi face casă în clipa de față. Și, în viziunea mea, problema este nu că-i face protestantul casă, nu că vine la el și-i oferă sprijin, fiindcă sunt săraci lipiți pământului, ci că acel protestant îi câștigă inima creștinului nostru ortodox. Și, chiar dacă el nu ar trece vreodată la protestanți, atâta timp cât inima lui este la cel care l-a ajutat deja, avem o problemă. Și-i solicitam Părintelui ca, pe lângă centrul pe care protestanții vor să-l facă în comunitate ‒ unde vor aduna copiii și le vor da o masă caldă, deci acolo devine o casă de adunare în toată regula ‒, putem să facem și noi ceva. Putem să ne educăm creștinii ca toată milostenia pe care o fac în biserică să fie direcționată către cei care au nevoie reală. Îi și spuneam: „Părinte, cine te împiedică ca, de mâine, să mergi la poarta celor care vor avea pomeniri sâmbătă, să le spui să renunțe la invitarea la praznic a vecinilor, a prietenilor, a cumetrilor și, așa cum spune Evanghelia, să dea acea mâncare la centrul bisericii, unde ar putea să vină copiii zi de zi și unde, fără să fie nevoie de mari eforturi, fiecare copil să beneficieze de toată dragostea frăției tale și, desigur, de un ajutor de mâncare de la creștinii din parohie, care-i va umple burtica”. Și mi-am dat seama că nici Părintele nu era încredințat de faptul că soluția nu este la alții, ci la noi înșine.
Noi știm că, în viața reală, există o simpatie față de solidaritatea protestantă, care este foarte vizibilă atunci când în comunitatea respectivă apare o problemă materială, o dramă socială. Pentru a putea să înțelegem cum de ei sunt atât de solidari, trebuie să mergem cu gândul la duhul Evangheliei pe care ei și l-au asumat în secole de protestantism masiv. Și chiar dacă în Apus, în ziua de față, avem un mod de viață mai puțin moral, totuși a rămas acolo acea amabilitate și acea solidaritate care s-a transferat și în instituții, unde vedem că, în spitale, oamenii sunt primiți și tratați cu demnitate, față de, știu eu, România noastră creștin-ortodoxă. Ceea ce înseamnă, din punctul meu de vedere, că avem de lucrat foarte mult la raportarea reală a creștinului nostru ortodox la învățătura evanghelică. Spune Domnul Hristos: „Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogați, ci cheamă-i pe săraci, pe neputincioși, pe șchiopi, pe orbi, și fericit vei fi, că nu pot să-ți răsplătească” cf. Luca 14:12-14. Atunci de ce alegem noi din Evanghelie doar ceea ce ne place?
Aceasta este provocarea la care trebuie să răspundem noi, creștinii ortodocși, în următoarea perioadă. Dacă nu vom învăța să ne raportăm corect la duhul evanghelic, atunci n-ar trebui să mai citim Evanghelia Înfricoșatei Judecăți, unde vedem foarte clar că criteriul judecății nu este postul, rugăciunea sau meditațiile la textele patristice, ci împlinirea poruncii evanghelice de a ne iubi aproapele ca pe noi înșine.
„Dacă vrei, judecă, ca să fii judecat și tu”
– Părinte, întâlnim foarte des situația în care mamelor sărace li se spune: „Cine te-a pus să faci atâția copii, dacă știai că n-ai cu ce să-i crești?”.
– Ei, aici e clar, este una din acele atitudini prin care omul care este păcătos, în loc să se pocăiască și să devină solidar cu mama cu mulți copii, se duce în tabăra adversă, unde preferă să arunce cu piatra, lovind ‒ în cine? În copilul care este nevinovat. Multe mame mi se plâng, inclusiv soții de preoți: „Părinte, am fost abordată, am fost ofensată, am fost jignită, am fost batjocorită”, și le-am spus: „Dragele mele, să le spuneți următorul lucru celor care vă întreabă de ce aveți atâția copii: din punct de vedere medical, în raportul dintre bărbat și femeie există trei posibilități. Unu: te împreunezi în patul conjugal, rămâi, ca femeie, însărcinată și copilul se naște. Doi: te împreunezi în patul conjugal, rămâi însărcinată și omori copilul, deci ești criminal. Și trei: te împreunezi în patul conjugal, dar, fiind bolnavă, nu poți să rămâi însărcinată. Eu l-am făcut, ca mamă. Tu din care categorie faci parte? A criminalilor sau a bolnavilor?”. Și atunci am încheiat orice dezbatere pe această temă. Pentru că judecata aceea este una demonică, care lovește efectiv în cel mai nevinovat, în copil.
Să spunem, bun, mama a greșit, dar copilul? Sunt mame care sunt necununate ‒ da, a făcut ce-a făcut, dar copilul ce vină are? Oricum ar argumenta luptătorii împotriva vieții, este o falsă luptă, fără argumente, pentru că copilul este darul lui Dumnezeu. Nu trebuie judecate mamele cu mulți copii. Este, de fapt, mândria care mă împiedică a judeca păcatul meu, ca cel care, deși am o viață conjugală în familie, fie sunt bolnav, fie apelez la mijloace așa-zis contraceptive, de fapt avortive, și care, desigur, mă scutesc de un copil în casă, dar nu ne vor scuti de judecată. Cel care judecă acum va fi judecat, cum spune Evanghelia: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați” Matei 7:1. Sau, dacă vrei, judecă, ca să fii judecat și tu.
– Pentru că vorbiți despre viață, vă rugăm să ne vorbiți despre mamele care inițial au vrut să avorteze, dar, după ce au născut, și-au schimbat punctul de vedere. Ce sentimente au trăit după ce s-au văzut cu copilul în brațe?
– Sunt și excepții… mame care la început spun că doresc copilul, iar după ce-l nasc, îl dau spre adopție, de pildă. Rareori întâlnești astfel de cazuri, poate unul la câteva sute. În general, desigur, instinctul matern este cel care trebuie să biruie. Spun „în general”, pentru că în ultimele decenii am văzut cum, din cauza intoxicării mediatice și a lipsei de educație, acest instinct matern, cu care eu credeam că se naște femeia, parcă este unul degenerat acum, încât, dincolo de avort, mai nou pleacă mamele în străinătate și-și lasă copiii în grija bunicilor sau a soțului și nu se mai întorc la ei. Avem o problemă destul de gravă cu o astfel de atitudine. Dar, pentru că vorbeam despre mamele care la început nu-și doresc copii, nu aș spune că mama nu-și dorește copilul. Au venit și în aceste zile niște fete mai tinere, care au spus că ele vor copilul, chiar dacă e făcut într-un mod incestuos sau chiar dacă copilul a venit în viața lor printr-un abuz, din partea unui individ care, mă rog, nu-și dorește să fie tată. Dar după ce mama este susținută, după ce mama beneficiază de îngrijire medicală, după ce mama este copleșită cu dragoste din partea oamenilor cu suflet mare din jurul nostru, arareori mai vezi persoane care spun că vor să-și abandoneze copilul, să-l dea spre adopție, sau cărora le pare rău că nu au avortat copilul. Nu! Sunt excepții care nu fac decât să confirme regula că orice copil trebuie să crească la pieptul mamei care l-a adus pe lume.
„Vai, Părinte, cât de mult mi-aș dori să privesc ploaia!”
– Ce ați învățat sfinția voastră după atâția ani de implicare în proiecte de caritate?
– Am învățat că fără jertfă nu poate rodi Evanghelia. Deși ne place pilda Mântuitorului cu Marta și Maria, deși savurăm Evanghelia: „Milă voiesc, iar nu jertfă” Matei 9:13, în realitate, fără jertfă nu ajungi nici la milă. Fără jertfelnicie nu ajungi să pricepi Evanghelia.
Aș dori să vă spun o povestire din viața mea. În urmă cu 16 ani, am mers în Grecia, la sora soției, medici și ea, și soțul ei. Ne-au cazat frumos, într-o casă de patru stele. Mare, soare… Și atunci am văzut în casa grecilor o cruce, cu Iisus cel Răstignit, și am avut o revelație. Aveam, la vremea respectivă, doar doi copii, care crescuseră frumos, erau la vârsta la care se puteau lega singuri la șireturi – să scăpăm de legat șireturile era o mare bucurie pentru noi! Și mi-am dat seama atunci că Iisus Hristos, mai înainte de-a pleca la Cer, S‑a răstignit. Și-a jertfit, cu dureri inimaginabile, trupul Său, pentru noi, copiii Lui, pentru Biserică. Îmi plăcea, în mintea mea, ideea de vacanțe mai dese. Luăm mașina, zece ore de mers, uite casă pe malul mării, viață frumoasă, mai venim pe-aici! Dar mă gândeam: măi, totuși, dacă în acest moment Iisus m-ar chema la El, cum ar fi oare mântuirea mea, venind dintr-o cameră de patru stele, față de Crucea Mântuitorului Hristos? Și zic: Nu se poate așa ceva! Ar fi imoral față de momentul Golgota ca eu, creștin în anii 2000, să am pretenții ca, după câteva decenii petrecute bine în lumea aceasta, să fiu lângă Cel care Își dă viața pentru mine, iar eu să duc alt mod de viață! Și atunci mi-am zis: măi, trebuie să fiu mult mai mult pentru cei dragi, într-o casă cu mult mai mulți copii. Vreau să fiu conștient că, dacă nu ajung să fiu crucificat în lumea aceasta, cel puțin să-mi trăiesc viața într-o stare de jertfă, ca, atunci când vom fi chemați la Hristos – lucru care se poate întâmpla în orice clipă, pentru oricine ‒, să fim demni de a sta lângă El. Deci fără jertfă nu există mântuire. Fără jertfă nu există nimic.
– Și o ultimă întrebare: cum se poate transforma durerea în bucurie?
– Durerea? E un lucru foarte simplu! În primul rând, și dacă le ai pe toate, și dacă nu ai nimic, numai Dumnezeu rămâne cu tine și, oricât de neîndurerat ai fi, îți dai seama că numai privind la Crucea lui Iisus și la Măicuța Domnului, care-L ține în brațe, găsești adevărată mângâiere. Altfel nu găsești liniște în durere. Poți să mergi la zeci de consilieri, psihologi, parapsihologi, unde vrei tu, să iei tot felul de medicamente – când te trezești, iadul din jurul tău va fi același. Numai în fața lui Hristos, lângă Crucea lui Hristos găsești adevărata mângâiere. Asta, o dată. Apoi, dacă privești la El, e bine să mai privim și în jurul nostru. Din fericire, Dumnezeu m-a dus într-un loc unde se întâlnește multă suferință, dar și ceva bucurie. Și astfel, oricând spun că-mi este greu, mă gândesc la mama care stă în spital de patru-cinci luni, visând să aducă pe lume un copil, iar viața ei atârnă de-un fir de ață. Oricând îmi este greu, mă gândesc la copilul care stă la Terapie Intensivă, perfuzat cu ace de calibrul unui deget al meu, dacă mă raportez pe mine la dimensiunea lui. Mă gândesc la câtă suferință au mamele cu cancer sau copiii cu leucemie din secția de Oncologie de la spitalul de copii, și merg mai departe.
Și, dacă tot nu‑mi ajunge durerea altora ca fiind cea mai mare, mă duc cu gândul la o mamă tare dragă, pe care o împărtășeam cu zece ani în urmă, în ultima zi a existenței ei. Era o zi de noiembrie, ploioasă; am ajuns de la mașină până în scara blocului, cumva supărat că mă udasem din cap până în picioare. Și am intrat în casă, am aprins lumina, ca să pregătesc împărtășania. Și atunci, doamna aceasta mi-a spus: „Vai, Părinte, cât de mult mi-aș dori să mă mai pot ridica din pat, să mă duc la geam și să privesc ploaia!”. O astfel de dorință a făcut să-mi înăbuș orice nemulțumire pentru faptul că trebuia să stau o jumătate de ceas ud, şi eventual chiar să răcesc, fiindcă și ploaia este tot o binecuvântare a lui Dumnezeu, și chiar dacă eu nu aveam nevoie de ea, ea este o binecuvântare pentru mulți alți oameni și pentru întreaga lume. Iar această binecuvântare pentru alții se transformă și pentru mine în binecuvântare, pentru că bucuria altora ne învăluie și pe noi, atunci când avem mai mare nevoie. Așa că avem cum să transformăm lacrimile și durerea noastră în bucurie, avându-L pe Dumnezeu și pe oamenii mai încercați decât noi înaintea ochilor noștri permanent.
Interviu realizat de
Mihaela-Raluca Tănăseanu
și publicat in Revista Familia Ortodoxa/ Mai 2021
Cei care doresc să-l ajute pe Părintele Dan Damaschin
îl pot contacta la telefonul: 0744.798.610
sau pot face donaţii în conturile Asociației „Glasul Vieții”:
RO64BTRLRONCRT00W8759401 (lei)
RO49BTRLEURCRT00W8759401 (euro)
Legaturi:
***
“Și chiar dacă în Apus, în ziua de față, avem un mod de viață mai puțin moral, totuși a rămas acolo acea amabilitate și acea solidaritate care s-a transferat și în instituții, unde vedem că, în spitale, oamenii sunt primiți și tratați cu demnitate, față de, știu eu, România noastră creștin-ortodoxă. Ceea ce înseamnă, din punctul meu de vedere, că avem de lucrat foarte mult la raportarea reală a creștinului nostru ortodox la învățătura evanghelică.”
Aha! Excelenta observatie! este o observatie care leaga doua aspecte care par sa se bata cap in cap la noi, ca si la rusi, ca si la sarbi, si intr-o masura ceva mai mica la greci – diferenta intre calitatea/superioritatea spirituala a crestinismului din zona asta si inferioritatea comportamentului nostru de zi cu zi in comparatie cu occidentul ex-crestin protestant.
Asta este o contradictie cu implicatii profunde si in acealasi timp foarte ingrijoratoare pentru noi astia botezati in crestinism ortodox.
Petra,
O mică (de nu chiar mare) dovadă cacă sarea s-a stricat.
Văd la biserică, duminică de duminică asistente medicale și medici care în spital și policlinică se comportă execrabil. Și am avut șefi și colegi care nu călcau în biserică nici în noaptea de Înviere, dar erau de o amabilitate și o cumințenie de admirat. Buni de pus pe rană.