“TOTUL SE VA LUA DE LA NOI, ÎN AFARĂ DE CEEA CE CLĂDIM CU HRISTOS”. Preasfințitul Benedict: “OMUL ESTE ATÂT CÂT SE ROAGĂ. Dacă suferim este pentru că suntem prea împreunați cu lumea și prea puțin împreunați cu Cerul” (VIDEO, TEXT)

PS Benedict Bistrițeanul: „Icoana omului în rugăciune”. 

Predică la Duminica a 4-a după Rusalii:Cuvântul de învățătură al Preasfințitului Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, rostit în Duminica a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutașului), 18 iulie 2021, la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca:

„Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți frați și surori,

Fragmentul de Evanghelie pe care tocmai l-am ascultat ne indică cea mai frumoasă icoană a omului. Și când zic cea mai frumoasă icoană a omului, mă refer la faptul că Evanghelistul Matei îl arată pe om apropiindu-se de Hristos în rugăciune. În nici o altă ipostază omul nu este mai frumos, mai autentic, mai firesc, mai luminat decât atunci când se apropie de Hristos în rugăciune. Ce înseamnă acest lucru sau cum putem să-l exprimăm în termeni concreți și deopotrivă pragmatici?

Ce înseamnă rugăciunea? Înseamnă a recunoaște că nu e suficientă credința mea, că nu e suficient entuziasmul meu, că nu e suficientă poziția pe care o ocup, cultura pe care o stăpânesc, educația în consecință, că nu e suficientă puterea pe care o am, că nu e suficientă nici măcar dragostea pe care o am și, în cele din urmă, că nu e suficientă lucrarea pe care încerc să o săvârșesc și că am nevoie de ajutor. Și mai mult decât atât, înseamnă că ceea ce sunt eu prin propriile mele puteri nu e suficient în a mă defini pe mine în identitatea cu care m-a făcut Dumnezeu, cu care m-a adus la existență și că sunt mult mai puțin față de ceea ce aș putea fi în situația în care m-aș apropia, așa cum ne descrie Evanghelistul Matei, în rugăciune, de Hristos.

Dar dacă este icoana cea mai frumoasă a omului, socotesc că deopotrivă este și judecata cea mai aspră pe care ne-o facem noi înșine stând în fața lui Dumnezeu. Pentru că, într-un fel, aș zice că omul este atât cât poate să se roage. Omul este și devine atât cât reușește să se apropie de Dumnezeu prin rugăciune. Și fac această subliniere.

Deși înțelegem că rugăciunea este nu doar una din lucrările noastre duhovnicești, ci este însăși lucrarea noastră duhovnicească, totuși, ne preocupăm foarte puțin de rugăciune. Și mai mult decât atât, chiar dacă nu grăim cu toată gura, cred că se întâmplă, și poate nu de puține ori, chiar să considerăm că rugăciunea este pierdere de vreme. Pentru că nu avem rezultate imediate sau mai ales din această pricină, avem această privire asupra rugăciunii. Când Îi cerem ceva lui Dumnezeu și nu ni se întâmplă foarte rapid să se împlinească, atunci ajungem la concluzia că rugăciunea chiar poate să fie o pierdere de vreme. Și zic încă o dată, chiar dacă n-o mărturisim cu toată gura. Și lucrul acesta se mai vede și din viața noastră zilnică. Pentru că trăim într-o societate super-activă, facem foarte multe lucruri într-o zi. Și totuși, pentru rugăciune găsim foarte puțin timp. Aproape deloc. Și fac și această paranteză din propria-mi experiență. De multe ori, când stau de vorbă cu unul sau cu altul (și până la urmă cu mine însumi) și trecem prin probleme, prin necazuri, prin suferințe și, încercând să găsim o soluție, indicăm calea rugăciunii, parcă cel care stă în fața noastră aude și nu aude. În sensul în care ar prefera ceva mult mai „sigur”, o „rețetă” mult mai clară. Eventual chiar să lase un pomelnic cu o sumă însemnată, dar problemele să i se rezolve. Și totuși, noi insistăm pe rugăciune, pentru că este modul cel mai sigur, nu în care ne rezolvăm noi problemele, ci modul cel mai sigur în care ne împreunăm cu Cerul. Și nu există lucrare mai importantă în această lume decât a ne împreuna cu Cerul. Dacă suferim este pentru că suntem prea împreunați cu lumea și prea puțin împreunați cu Cerul.

Rugăciunea este lucrarea esențială care ne face oameni după chipul lui Dumnezeu și care ne oferă șansa de a ne dobândi identitatea cu care ne-a făcut Dumnezeu.

E nevoie să ne obișnuim și cu alte criterii decât cu cele ale lumii. În sensul în care – așa zice lumea – să investim rapid și să câștigăm rapid. Ce este mai important în această lume decât a câștiga Împărăția lui Dumnezeu? Iar calea de a câștiga Împărăția lui Dumnezeu este tocmai rugăciunea. Rugăciunea este „partea care nu se va lua de la noi”. Să nu uităm acest lucru din dialogul Domnului cu surorile Marta și Maria.

Și mai subliniez două aspecte care mi se par evidente din Evanghelia de astăzi și în consecința acestui preambul extins pe care l-am făcut, subliniind icoana omului, pe care ne-o descoperă sutașul roman care se apropie de Domnul în rugăciune.

Prima idee importantă: toți Îl căutăm pe Hristos, într-un mod conștient sau inconștient. Pentru că Hristos este piatra unghiulară. Nimic nu are înțeles în această lume în afară de această Piatră care dă sens. Noi nu avem înțeles în această lume, noi nu avem semnificație, direcție și identitate fără de Hristos în această lume. Și orice am întreprinde în această lume fără de Hristos este sortit temporalității. Sau, respectând cuvintele Domnului adresate surorilor Marta și Maria, orice edificăm în această lume  fără Hristos se va lua de la noi. Să nu uităm acest lucru: totul se va lua de la noi, în afară de ceea ce clădim cu Hristos.

Și dacă toți Îl căutăm pe Hristos într-un mod sau altul, conștient sau inconștient, El se arată sub cele două forme: pentru cei credincioși Se arată în mod vizibil, ca și piatra unghiulară fără de care nu pot și nu vor să construiască nimic. Hristos este și Începutul, când vine vorba de piatra unghiulară, piatra fundamentală, piatra pe care construim, dar Hristos este și Sfârșitul, Piatra care le leagă pe toate. Și atunci când terminăm o lucrare, El pune desăvârșirea, El plinește, El desăvârșește toate și noi înțelegem această lucrare pe care El o face cu noi, El este Alfa și Omega. Pentru cei credincioși care Îl caută pe Hristos în mod conștient, El este Cel care dă sens, El este cel care dă direcție, El este cel care desăvârșește toată lucrarea noastră.

Dar acum zic și de cei care-L caută pe Hristos într-un mod inconștient, care provoacă chiar într-un fel tulburare în mintea noastră. Este vorba de cei care, asemeni Apostolului Pavel – mai înainte Saul din Tars – lovea cu tărie în țepușă. Se lupta cu Hristos fără să știe măcar. Pentru că el înțelegea în adâncul său că lumea nu poate să fie nimic fără de Hristos, Cel prin care toate s-au făcut. Dar pentru că inima lui nu era încă pregătită să-L primească, se lupta cu îndârjire împotriva lui Dumnezeu. Și sunt mulți care se luptă vădit împotriva lui Hristos. Și acum nu mă refer cu judecată la aceștia, dimpotrivă. Este semn că-L caută cu disperare pe Hristos, dar nu reușesc să se smerească și să se roage. Pentru că și cel necredincios care se roagă primește descoperirea lui Hristos. Și cum se poate întâmpla acest lucru? Zicem la modul concret și imediat: „Doamne, aș vrea să cred în Tine și nu pot”. Și să insistăm în rugăciunea aceasta și Domnul Hristos ni se va descoperi în inimă și nu-L vom mai căuta doar inconștient, ci conștient. Și, de-acum, nu vom mai dărâma ceea ce El vrea să zidească, ci vom construi împreună cu El.

Dar acest lucru îl zic și în cazul celor care-L caută într-un mod conștient. E nevoie mereu și mereu să ne reînnoim în această căutare. Pentru că a-L trăi pe Hristos în viața noastră nu este un dat [primit] o dată pentru totdeauna, ci este o realitate în care creștem, în care ne adâncim. Și, cum ar zice Sfântul Apostol Pavel, ne așteaptă acel moment în care putem și noi să spunem: „M-am răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine”.

Lumea geme după Hristos. Toate confuziile care există, toate luptele, toate nesiguranțele, toate pricinile de fapt sunt dovada mărturiei credinței inconștiente în Hristos, mărturisirii lui Hristos, înțelegând că nimeni nu ne poate salva, nimeni nu ne poate da mântuire, nimeni nu ne poate scoate din această realitate, din această stare pe care o trăim în afară de Hristos. De aceea, tot ceea ce se întâmplă în lumea aceasta – la o primă privire tulburător de greu și însoțit de atât de multă confuzie – nu este altceva decât semnul căutării disperate a lui Hristos, Care să restabilească toate, să ne restabilească în matca noastră, în drumul nostru, în identitatea noastră.

Și acum cea de-a doua idee care iarăși, vine în consecința, în succesiunea celor spuse mai înainte. Dacă toți Îl căutăm pe Hristos într-o formă sau alta, vine și Hristos în întâmpinarea noastră. Hristos ne adună pe toți cei care Îl căutăm. Pe toți. Protagonistul Evangheliei este un străin de credință și de neam. Era un ofițer roman care nu credea în Dumnezeul cel adevărat, dar L-a căutat pe Hristos în rugăciune. Hristos ne adună pe toți cei dinăuntru și pe toți cei din afară. Pe toți cei dinăuntru, pe noi care ne considerăm înăuntru. Atenție! Nu tot timpul „a sta înăuntru” înseamnă a-L și cunoaște pe Hristos și a-L propovădui pe El și a trăi în El, așa cum zice Sfântul Apostol Pavel. Este un cuvânt foarte greu cuprins în Evanghelia după Matei, Cap. 7, începând cu versetele 21 și până la 23. Au fost unii care se credeau foarte ancorați în Hristos și care făceau chiar și minuni în numele lui Hristos, și judecata pe care le-o face Hristos nu este una ușoară:

Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăția Cerului, le răspunde El, ci cel care face voia Tatălui Meu celui din ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am proorocit și nu în numele Tău am scos demoni și nu în numele Tău am făcut minuni? Și Domnul le răspunde, judecată aspră: Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine, cei ce lucrați fărădelegea.

E tare trist să stai în Biserică, să-L propovăduiești pe Hristos într-un fel sau altul, ba chiar să faci minuni în numele Lui, și la sfârșit Domnul să zică: „Niciodată nu te-am cunoscut pe tine.” Nu e trist, e deznădăjduitor. De aceea subliniez că și noi, cei de dinăuntru avem nevoie ca Hristos să ne adune în staulul Său, să ne dea sens, să pună condimentul necesar, în așa fel încât tot ceea ce noi lucrăm să fie potrivit voii Sale și să dea rod însutit. Pentru că nu de puține ori s-ar putea să lucrăm în numele lui Hristos, dar de fapt să ieșim noi în evidență, noi să fim cei care să stăm în față, și nu să conducem pe cei care  ne stau înainte înspre Hristos. Și acest lucru e valabil mai ales la noi, la clerici – să propovăduim pe Hristos, dar în loc de Hristos să ne arătăm noi înșine în fața celorlalți, în așa fel încât să avem tihna cinstei și a recunoștinței pe care ceilalți ar putea să ne-o ofere.

Așadar, în primul rând ni se adresează nouă, celor dinăuntru. Hristos ne adună pe noi, cei dinăuntru, dacă-L căutăm cu toată inima, cum zicem într-o rugăciune de la Liturghie. Și-apoi, Hristos ne adună pe toți, și pe cei din afară, pe cei care lovesc în țepușă, pe cei care la un moment dat nu se împacă și nu vor să-L recunoască pe Hristos ca sens și cheie de lectură a întregii existențe. Cei din afară ajung la Hristos mai greu și nu printr-o cale lipsită de suferință, dar nu mai puțin real și nu mai puțin profund. Cei care, la un moment dat, se întorc la Hristos pot da mărturie despre această transformare lăuntrică ființială și definitivă de cele mai multe ori, odată aflându-L pe Hristos, sau mai degrabă odată Hristos adunându-i în staulul Său, în staulul Bisericii. Chipul, icoana frumoasă a celor din afară care vin la Hristos, este sutașul roman din Evanghelia de astăzi, care s-a apropiat de Hristos, rugându-L. Rugându-l pentru un seamăn al său care avea nevoie de tămăduire. Și Domnul îi face judecată dreaptă, frumoasă, cum ne-am dori și noi: „La nimeni în Israel n-am găsit atâta credință”.

Și apoi, la sfârșit trage și o concluzie. Domnul zice că la masa Împărăției pe care ne-o dorim cu toții după moarte, vom putea avea surprize în ceea ce privește componența celor care vor fi acolo. Noi vom crede că la masă vor sta cei dinăuntru, cei care s-au simțit în siguranță, cei care au crezut că au o stare în Biserică definitivă și că nu mai e nevoie să mai facă mare lucru, și Domnul zice că aceia s-ar putea să stea pe lângă, și să vină alții de la Răsărit și de la Apus și să se bucure, mâncând cu Avraam, cu Isaac și cu Iacob în veșnicia Împărăției lui Dumnezeu.

Și tragem și noi o concluzie, făcând o scurtă retrospectivă.

Evanghelia de astăzi ne arată chipul omului cel mai frumos sau cum poate fi el cel mai frumos: apropiindu-se de Hristos în rugăciune. 

În al doilea rând, ne arată că toți, într-un mod conștient sau inconștient Îl căutăm pe Hristos.

Iar în al treilea rând, în consecință, ne indică această siguranță mângâietoare că Hristos ne dorește pe toți ca să-I fim alături.

Și-n cele din urmă, concluzionăm afirmând că suntem chemați și noi astăzi, credincioși sau necredincioși, paradoxal, să ne exersăm lucrarea noastră în rugăciune. Într-o rugăciune, aș numi-o „credincioasă” în cazul celor credincioși, sau într-o rugăciune sceptică în cazul celor necredincioși – și totuși rugăciune. Rugăciune care poate să fie semn vizibil de căutare, de întărire, de limpezire, de sens și, în cele din urmă, de viață. Și mai zicem atât: să ne împreunăm cu Cerul, să ne apropiem de Hristos cu rugăciune. AMIN!

Legături: