Lectii de razboi duhovnicesc de la un duhovnic cu viata sfanta: CUM SUNTEM ISPITITI PRIN MANDRIE SI LA CE CADERI POATE DUCE INVOIREA CU GANDURILE INGAMFARII. “Daca omul nu se lupta cu puterea cea rea, devine el insusi rau”
SCHIIGUMENUL SAVA [Ostapenko, +1980):
Exemple de ispite din viata fiilor duhovnicesti
- continuare de la: OTRAVA MANDRIEI si roadele acesteia. CUM SA O RECUNOASTEM?
“Uneori te minunezi de siretenia si subtirimea ispitelor aduse de vrajmasul.
Iti aduci aminte, prietene, cum l-ai provocat odata la intrecere in ascultare pe prietenul tau A.? Vai, cu ce incantare ai venit atunci! Caci doar o luasesi inaintea lui!.. Eu insa am simtit indata ca nu-i a buna. Cand te-am descusut, temerile mele s-au adeverit: te bucurai atunci nu ca un semanator al celor bune, ci ca un biruitor al rivalului tau.
Iti amintesti cum te-ai suparat pe mine cand te-am taiat de tot de la ascultare? Tunete si fulgere! Demult s-a intamplat asta… Acum te-ai schimbat cu totul, insa atunci aveai neaparata nevoie de aceasta metoda de educatie duhovniceasca.
Este foarte important sa nu scapam momentul zamislirii mandriei. Atunci m-am gandit: „Daca nu inhat acum mandria de cap, pe urma n-o sa mai reusesc: o sa-mi muste mana!” Acum esti recunoscator, se intelege, insa atunci, uhhh, cum te mai luptai…
La nici o patima nu reactioneaza atat de dureros fiii duhovnicesti ca la trufie si la slava desarta. Ei primesc darea ei in vileag ca pe o jignire personala si se supara, drept care esti nevoit sa faci cumva incat, ajutat de experienta vietii, sa iti atingi scopul, adica sa-i aduci la smerenie fara sa le explici motivele. Esti nevoit sa tai de la om lucrurile care hranesc patima mandriei. Cu timpul, omul intelege ce si cum.
Unul din fiii mei duhovnicesti mi-a povestit despre sine o istorie trista, cum puterea cea rea l-a aruncat in mandrie si cum ingerul pazitor l-a ajutat la inceput sa-si dea seama de cursele vrajmasului.
El ocupa o functie de raspundere, si pe linie de serviciu comunica cu mari savanti. Odata, un profesor i-a zis:
– Ei, daca ar fi descoperit stiinta ce procese au loc in…, s-ar fi putut face cutare si cutare lucru… Ar fi o economie colosala de energie electrica!
Fiul meu duhovnicesc ii raspunde:
– Pai uite ce are loc… – si, in mod inconstient, ca in somn, ii vorbeste, ii vorbeste, gandindu-se in acelasi timp cu groaza:
„Asadar sunt posedat! Cine vorbeste in mine? Şi ce vorbeste? Acum o sa afle toti ca sunt bolnav psihic… Ce atitudine o sa ia conducerea? O sa ma dea afara!”
I s-a facut rusine si frica; voia sa se opreasca, si nu putea. A zis chiar urmatorul lucru:
– Puteti verifica toate acestea prin experiente le urmatoare… Convingeti-va singur!
Iar peste o luna, cand spusele lui s-au confirmat, l-au ridicat in slavi intr-asa un hal, incat cinci ani dupa aceea a trait intr-o continua frica pentru sine insusi.
Veneau la el cu problemele cele mai complicate. Avea o asemenea limpezime a mintii incat la inceput se mira si se temea, dupa care s-a obisnuit, si dupa cinci ani, fara sa-si mai dea seama, s-a invoit cu gandul trufas, si l-a atribuit, si de atunci a inceput caderea lui.
A inceput sa se inalte cu gandul mai presus de ceilalti, se mira de „prostia” savantilor si administratorilor, iar cateodata iesea la suprafata si sentimentul de dispret, de dezgust, de scarba. A incetat sa mai vada in om chipul lui Dumnezeu, a aparut in el un sentiment acut ca este nedreptatit, a inceput sa remarce cu mare acuitate defectele celor din jur si sa se indigneze de comportamentul lor „nedemn”. Pe fondul oamenilor „viciosi” isi vedea limpede intaietatea si „corectitudinea”, si, ca un fariseu, se mandrea tot timpul fata de ei.
In conceptia lui, oamenii se imparteau in doua categorii: buni si rai. Pe oamenii „rai” ii evita si le intorcea spatele, pe cand cu cei buni era amabil, respectuos, serviabil, atent si se ingrijea de ei ca un parinte sau frate bun. Ii iubea, ei, la randul lor, il iubeau, si intre ei era, cum se zice, pace si bucurie. Era intotdeauna binedispus, intotdeauna vesel, si intotdeauna se simtea bine.
Vrajmasul ascuns l-a dus cu siretenie tot mai departe, pregustandu-si victoria. Mandria se dezvolta in el cu o repeziciune ametitoare. S-a simtit in stare sa-i indrume pe altii, sa-i duca la mantuire – si iata ca s-a intamplat cu el ceva ce l-a facut sa cada intr-o deznadejde cumplita, intunecata, fara iesire.
Pe neasteptate, diavolul a navalit asupra lui din doua parti: i-a descoperit adancul mandriei sale si i-a aprins patima trupeasca. Inca cinci ani vrajmasul l-a chinuit cu ganduri de hula si ganduri de curvie.
– Cine stie cum s-ar fi terminat toate astea – si-a incheiat acela marturisirea – daca n-as fi intalnit in calea mea un parinte duhovnicesc! Cred ca n-as fi scapat de muncile iadului – insa Domnul Cel milostiv, nevoind moartea pacatosului, S-a milostivit de mine, aratandu-mi, ca pe o ancora a mantuirii, calea duhovniceasca. Ajutati-ma, deci, sa scap de mandrie! Ma tem foarte mult de aceasta patima! Pentru ca poti sa te mandresti gandindu-te ca esti smerit.
Vezi, prietene, cat este Domnul de iubitor? L-a lasat sa cada in pacate grele, insa aceasta i-a slujit drept mijloc de dobandire a smereniei. Se spune ca cel ce n-a cunoscut amarul nu va pretui dulcele. Se mai spune ca „tot raul spre bine”. Proverbele acestea i se potrivesc foarte bine. Acum, bineinteles, va fi mult mai prudent cand e vorba sa se pretuiasca pe sine insusi.
Cu sinceritate iti spun, prietene, ca ti se bucura sufletul cand vezi ca Domnul il aduce pe un pacatos la pocainta pe o asemenea cale, adica prin necazuri. Ispitele traite il feresc pe crestin, ca un zid tare, de noile ispite ale vrajmasului si mai ales de ingamfare. Iar acesta e cel mai important lucru.
Unii, pesemne, se gandesc: „Oooo, ce parinte aspru!” De pilda, a venit odata o pereche de tineri casatoriti. In prezenta sotiei, sotul s-a plans, zicand:
– Parinte, nu pot deloc sa ii intru in voie! Este mandra, e capricioasa, e certareata, nimic nu-i place, nimic nu-i bine din ce fac eu. Ma obliga sa fac totul asa cum vrea ea, de mine nu tine cont, nu e de acord niciodata cu mine, ma baga in pacat… Ce este de facut?
– Sa-ti iubesti sotia ca pe sufletul tau – i-am zis -, dar sa o scuturi bine atunci cand te abate de la evlavie. Uite asa si asa sa faci…
Tanara s-a suparat pe mine si probabil ca a crezut: “Ce mai parinte este si asta!”
Dar uite ca trebuie sa fii si asa, ca pe urma sa aiba cu totii parte de bucurie si pamanteasca, si cereasca.
Spre zidire, o sa-ti mai povestesc o intamplare din viata fiilor duhovnicesti, cum vrajmasul a aprins ura intre doua fete si cum acestea l-au biruit incepand sa-si sarute cruciulitele de la gat.
La inceput, fetele acestea, E. si M., erau mari prietene – cum se zice, la catarama. Insa vrajmasul cel siret si viclean invidia prietenia lor, si a inceput sa le faca tulburare in suflete. Una ii zicea celeilalte:
– Esti mandra!
Iar cealalta ii raspundea:
– Iar tu esti chiar mandria intruchipata!
Ei, si de aici, se intelege, au inceput sa se dusmaneasca. Lucrurile au luat-o ca roata la vale. Totul a inceput sa se arate intr-o alta lumina. Au inceput sa-si rastalmaceasca spusele. Fiecare dintre ele se gandea:
„Uite cum poti sa te inseli in privinta omului! Credeam ca nu-i om mai bun decat ea pe lume!”
Au inceput sa se evite din rasputeri, pe cat se putea in conditiile in care faceau ascultare impreuna – si iata ca amandoua imi scriu:
„Parinte, ce sa facem? Pierim! Despartiti-ne!”
O intreb pe M.:
– Cruciulita o saruti pentru E.?
– Nu.
– De ce? Nu stii ca trebuie sa saruti cruciulita pentru cel ce te necajeste?
– Iertati-ma, parinte, uit.
– Uite ca puterea cea rea s-a si folosit de nepasarea voastra, si va joaca asa cum vrea. Sa saruti cruciulita pentru E. de cinci ori, dimineata si seara, sa te rogi si sa-i doresti sincer mantuirea. E. va face la fel. Atunci il veti birui pe vrajmas si veti avea iarasi pace si dragoste.
Au inceput sa se sileasca sa sarute cruciulita si sa se roage una pentru alta, si apoi M. mi-a povestit:
– Vedeam ca E. plange, si mi se facea atat de mila de ea! Ma gandeam: „Eu sunt cea care o chinuiesc. Sunt mai rea ca o fiara” – si ma podideau si pe mine lacrimile. Era de ajuns sa ma uit la ea ca sa incep sa plang, dar nu indrazneam sa-i zic, caci mi-era rusine. Ma gandeam ca n-o sa ma creada, ca o sa zica: „Fatarnica!” Taceam. A trecut o saptamana, pe urma alta… Taceam, uneori plangeam, mai ales in biserica, si ne uitam pe furis una la alta. Odata i-am surprins privirea. In ea era atata compasiune, atata dragoste, incat nu m-am mai abtinut si m-am aruncat la picioarele ei, plangand:
– Surioara, draga mea, iarta-ma, pentru Hristos! Te iubesc sincer, din toata inima… Ce s-a intamplat cu mine nu inteleg nici eu. Crede-ma ca nu mint!
Iar ea m-a inabusit cu imbratisarile, nu mai termina cu sarutarile, si pe urma mi-a zis, cu privirea stralucitoare:
– Cred, surioara, cred! Pe urma am si plans cand am vazut cum te chinui din pricina mea…Oameni mari, dar ce proaste suntem, mai rau ca niste copii!
Dupa aceea au inceput sa se iubeasca si mai tare. Iti facea placere sa le privesti. Intotdeauna linistite, energice, grijulii. Şi lucrul a inceput sa le mearga din plin.
Vezi ce face Crucea de viata facatoare a Domnului?! Indata ce a venit pe lume, ca sa zic asa, mandria, au inabusit-o in fasa. S-au silit, s-au chinuit, in schimb acum le este amandorura bine. Iar daca s-ar fi despartit, pacatul ar fi continuat sa traiasca pe ascuns in ele si le-ar fi chinuit din vreme in vreme. Ar fi ramas cu o parere proasta una despre alta si ar fi adaugat un pacat nou la pacatele dinainte. Pe cand acum s-au convins din proprie experienta ca daca omul nu se lupta cu puterea cea rea, devine el insusi rau. Izbaveste-ne, Doamne!
Iata cat sunt de folositoare ispitele, cat este de folositoare lupta cu ele! Prin ispite, omul se cunoaste pe sine insusi, iar cand saruta cruciulita vede cursele vrajmasului, drept care in urma fiecarei ispite devine tot mai incercat.
Atata doar ca nu trebuie sa uitati sa sarutati cruciulita si sa va rugati pentru cei ce va necajesc, si atunci totul va fi bine, vrajmasul nu va putea sa faca nimic“.
(in: “Cum sa biruim mandria. Lectii de vindecare a mandriei din sfaturile Sfintilor Parinti”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)
Legaturi:
*** ***
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Avand in vedere ca tot ce spunea era adevarat, este posibil ca omul care se gandea „Asadar sunt posedat! Cine vorbeste in mine?” sa fi fost de fapt sub influenta duhului sfant.
Asta imi aminteste de o alta marturie, oarecum asemanatoare, a lui Octavian Anastasescu:
Apare o haită de vreo 5-6 securişti, se aşază şi încep intrebările de rutină. In timp ce le răspundeam, s-a petrecut un lucru deosebit. Parcă am fost învăluit intr-un fel de sferă luminoasă. Am simţit un parfum ceresc, ceva ce nu se poate descrie în cuvinte. In timpul acesta îmi auzeam inima cântând rugăciunea: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul». Mă simţeam foarte uşor, ca şi cum legile gravitaţiei fuseseră suspendate. Securiştii nu-şi dădeau seama ce se petrecea cu mine şi continuau să-mi pună intrebări. Interesant e faptul că auzeam că mi se pun intrebări, dar nu înţelegeam ce mi se spune. De asemenea îmi auzeam vocea răspunzându-le, fără să stiu ce spun. Starea aceasta deosebită a durat trei, poate chiar patru ore. La un moment dat, unul dintre ei a spus:
– Să lăsăm asta!
In momentul acela starea a dispărut şi lucrurile au reintrat în normal. Securiştii au plecat. La anchetarea mea asistase şi un plutonier însărcinat cu paza. Rămaşi singuri, pe când ieşeam din cameră mi-a spus:
– Şefule, dacă în România ar exista numai o mie de inşi ca dumneata, praful s-ar alege de Securitate!
http://vladherman.blogspot.ro/2013/10/sfantul-valeriu-gafencu-si-darul.html
@Petre: Nu, nu cred ca e lucrarea Duhului…din pacate.
Aceasta acuitate a intelegerii cand e vorba de raul DIN JUR si nu de PROPRIUL rau am observat ca o avem multi, mai alesi noi, ortodocsii practicanti. E un duh rau, eu il vad la mine si, din pacate, bantuie din greu si pe-aici. De-aia probabil intram in rezonanta unii cu altii si avem tendinta de-a sfatui, critica, moraliza, ‘aduce lumina’ etc.. Cred ca e vorba de un duh f subtil care aduce dezbinare, ingustime de spirit, intoleranta si o duritate contabiliceasca (care, in cazurile mai rele, se mai si ascunde sub vorbe blande, ‘duhovnicesti’) dar care, de fapt, picura venin si il strivesc pe interlocutor, nu il inalta. Eu sufar de boala asta si stiu despre ce vorbesc. Demult incerc sa ma vindec si de-aia stau si observ oamenii din jur incercand sa caut secretul, reteta care sa impace limpezimea viziunii cu bunatatea.
Concluzia la care am ajuns este ca limpezimea Duhului vine de fapt A DOUA, DUPA bunatate si smerenie. ‘Limpezimea’ FARA bunatate autentica si blandete NU E de la Duhul Sfant, e din alta parte: dracul le stie de altfel pe toate destul de bine, nu e idiot (decat in esenta, dar asta e altceva…).
Roadele Duhului Sfant sunt indicate in Scripturi: bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa,blândeţea, înfrânarea,curăţia. Deci… NICAIERI limpezimea spiritului, discernamantul critic etc..
Spun asta pt ca am vazut oameni blanzi si smeriti – si, culmea, multi dintre ei NU sunt crestini ‘practicanti’! Au un calm, o simplitate, o liniste, o blandete si o smerenie care, pur si simplu, DEZARMEAZA FARA cuvinte, dincolo de ele, prin SIMPLA LOR PREZENTA. Acesti oameni conving si dezamorseaza raul mult mai usor decat 100 de argumente logice si bine tintite ale unui bun teolog postitor, rugator etc.. Da, postarile de pe acest site sunt deosebit de importante: mandria bine ascunsa este REDUTA cea mai periculoasa si greu de infrant! Iar aceasta reduta o gasim cel mai adesea la noi, cei declarati crestini, si este cu atat mai perversa si mai periculoasa cu cat iti da impresia ca faci ce trebuie, ca esti pe cale. Si, de fapt, desi respecti procedura, esentialul l-ai ratat!
Octavian Anastasescu probabil ca, in afara de limpezimea spiritului, a grait cu o blandete a Duhului care i-a dezarmat pe anchetatori – ceea ce nu e cazul directorului din textul de mai sus.
De-aia cred ca stiu ei ce stiu sfintii Parinti cand recomanda insistent sa fim foarte cumpatati cu sfaturile, sa nu insistam, sa nu incercam sa convingem pe nimeni de nimic, sa nu le dam decat cand sunt cerute – nu cum fac eu acum:) – etc..
Pt mine textul de sus a fost un dus rece si a picat foarte bine!
Si mai e un text excelent postat pe acest site, la care daca am reflecta in postul asta cu totii poate ca am regasi duhul acesta al unirii si bunavointei (pct 9 mai ales, mi se pare edificator, dar toate cele 29 de puncte sunt fantastice, pt ca merg dincolo de gesturi si tipic):
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2012/10/17/pocainta-steinhardt-29-marturisim-dumnezeu-sf-simeon-noul-teolog-credinta-gheron-iosif-ispite/
doroteea,
Stim,ca ochiul este oglinda sufletului.asadar,se construieste in jurul nostru [prin propria viziune]ceea ce suntem noi de fapt.
Prin ceea ce vedem,Dumnezeu ne da posibilitatea sa lucram asupra noastra ,asupra patimilor noastre.
Aici vine vrajmasu cu viclenia si ne spune la ureche;-ajuta-l,corecteaza-l,etc.,ceea ce este o capcana.
Este un cerc vicios pe care eu personal il depasesc destul de greu.Am inteles ajutorul pe care pot sa-l culeg, din astfel de situatii,si ma analizez in functie de ce vad sau citesc,urmand urmatoarea logica;-atitudinile negative,revoltatoare,pe care le observ si nu le accept,sunt de fapt adevaratele probleme ale mele,pe care nu mi le vad,pe care le neg[in subconstientul meu] si pe care le tin ascunse foarte bine.
Cand ma rog pentru cel ce are o problema care ma deranjeaza,de fapt,ma rog pentru mine.
la fel procedez si cu latura pozitiva a situatiilor.
In legatura cu calmul celor care nu sunt crestini,am retineri.Este o liniste lucratoare[a marilor duhovnici],si o liniste nelucratoare-o falsa imagine[a celor care practica yoga,de ex.].
pe noi ne invata Sf. Parinti,sa recunoastem drumul bun,dupa ispite,iar acestea nu pot fi depasite mereu cu calm si bunatate.
Cartea; Sufletul meu,temnita mea-de Simeon Kraiopoulos m-a ajutat.
O zi cu bucurie.
am primit adineauri pe mail si simt nevoia sa impartasesc (apropo de bunatatea de dincolo de cuvinte, morala, simt critic etc.).
Asta cred eu ca este, in esenta lui, crestinismul:
http://adevarul.ro/international/in-lume/povestile-lumii-30-imagini-fotografii-nu-poti-uita-1_5278ba17c7b855ff56bbccaa/index.html?utm_source=facebook&utm_medium=postare&utm_campaign=yahoo!+news+rom%C3%A2nia+
Multumesc, Maria, pt. sfat.
Nu, nu ma referam la yoghini :), e vorba de oameni obisnuiti, unii mai si merg din cand in cand la Biserica, unii sunt chiar practicanti, in fine… Este vorba de o bunatate si smerenie naturala a sufletului pe care am intalnit-o foarte rar si pe care o urmaresc de la o vreme cu mare atentie, pt ca ma fascineaza. E greu sa explic, am in minte de ex o persoana pe care o cunoscf bine si care imblanzeste automat pe toti cu care vine in contact – fara sa isi doreasca asta. Starea lui dupa mine e un dar, daca omul asta ar lua si credinta mai in serios, ar ajunge chiar f departe… Din pacate am observat ca exact astia blanduti si buni sunt si usor ‘adormiti’in tot ce tine de religie. In schimb cei mai ‘artagosi’, mai implicati, mai constienti de sine, ca mine de ex, se indreapta mai degraba catre credinta, pt ca isi mai pun si intrebari. E un fel de compensare.
Si mi se pare ca aici intervine (con)lucrarea necesara: noi sa ii trezim pe ei, ei sa ne imblanzeasca pe noi.
Bine, sigur ca modelul asta nu e absolut si general valabil, dar pe alocuri l-am intalnit si mi se pare teribil de interesant.
@Maria:
Da, observatia ta este cat se poate de reala din punctul meu de vedere, cel putin: combatem probabil cu cea mai mare indarjire exact ceea ce regasim adanc in noi si ne sperie cel mai tare.
Ileana Vulpescu spunea in romanul ei, Arta conversaţiei: cu cat vorbesti mai mult despre un lucru, cu atat mai mult te indepartezi de el. Asta am citit-o acum 30 de ani si mi-a dat mult de gandit.
Cand vorbesti mult devii irelevant, te golesti de continut, de aceea multi parinti isi luau canonul tacerii pentru multi ani. Datorita mijloacelor de comunicare existente, azi lumea este tot mai straina de tacere, reculegere, contemplare.
Daca stati si analizati o sa vedeti ca de fapt nu poti comunica cu adevarat o experienta personala decat unei persoane care a trait-o la randul ei. De aceea comunicarea nu aduce nimic nou, cine nu a trait personal o experienta similara nu va intelege, chiar daca, din politete, va da aceasta impresie.
Suntem tentati sa comunicam din dorinta de a fi intelesi, dar aceasta dorinta este tot o manifestare a eului nostru, care se revolta cand este ignorat.
Cea mai grea pedeapsa in inchisoare era izolarea totala, cand omul nu putea comunica cu nimeni, decat cu Dumnezeu. Aceasta pedeapsa a devenit pentru unii o binecuvantare iar pentru altii un blestem.
Ce spune Maria este dintr-o analiza interioara dincolo de logica duala a binelui si raului in care ne petrecem viata.
Sa nu uitam ca atunci cand cureti ceva, murdaresti alt ceva (apa, carpa etc) si sacrificiul este de fapt a accepta sa te murdaresti pentru a face curat in jur.
Iisus spune: “Ceea ce iese din om, aceea îl face pe om impur. Căci din inima omului ies: gândurile rele, desfrânările, furturile, crimele, adulterele, lăcomiile, răutăţile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul rău, blasfemia, îngâmfarea, necugetarea” (Marcu 7,21-22).
Petre,
sunt de aceesi parere cu tine.As adauga doar, ca mai avem o cale de curatire interioara recomandata de Sf Parinti,si anume inlocuirea patimei de care sunt constienta[sau urmeaza sa o constientizez, prin ceea ce vad si simt]cu o virtute.
De acord cu tot ce s-a spus. As mai adauga doar ca acest echilibru – intre nevoia de a curati ‘ochiul interor’ pt a nu mai vedea raul din om, pe de-o parte, abtinerea de la critica si pastrarea unei taceri neosanditoare, pe de alta, si, in fine, necesitatea de a enunta cu neutralitate, politete si respect un adevar acolo unde vedem ca adevarul este batjocorit prin rastalmacire sau ocultare, in al 3-lea rand – nu este deloc usor de obtinut si numai harul Domnului este cel care realizeaza aceasta minutioasa ‘alchimie’. Si primul pas catre obtinerea acestui har este, probabil, asa cum o intreaga patristica ne arata, refuzul incapatanat de a judeca omul si distinctia clara intre pacatos – fratele nostru – si faptele sale.
Asa sa ne ajute Dumnezeu!
(Maria, deja am citit de pe site din Kraiopoulos; intr-adevar, foarte nuantat si de folos, iti multumesc inca o data!)
Asa este Maria, numai ca trebuie avut grija sa nu sarim in extrema cealalta, de-a dreapta, in care ajungem sa ne indreptatim noi insine. Esenta crucii este punctul din centru, inima, in care se unesc cele de sus cu cele de jos si cele de-a dreapta cu cele de-a stanga. Calea de mijloc presupune echilibru interior. Aceasta este calea pacii.
Soră Doroteea ai mare şi multă dreptate.
Bine, era (pentru mine), să nu intervin.
Da. Noi (pe aici), ne tragem de mânecă unii pe alții (inclusiv din mândria neidentificată de noi înşine).
O fi vre’un rău de ne-ândreptat ?
Ori disputele noastre sunt în ele însele un rău ? Oare nu se folosesc ceilați ce (neangajați) văd multe (spre folosul lor)?
Oare nu se clarifică (într’o anume măsură) cele dezbătute ?
Problema e alta (cred eu).
E suferința celui ce iese rănit din dispută.
Şi acea rană spune ceva.
In disputele noastre, biruința este doar a Adevărului, biruință la care contribuie toți cei angajați in dezbatere.
Şi mai e o problemă.
Cine se angajează în luptă, să se aştepte să fie ori rănit ori chiar învins. Luptă fără asa ceva nu există.
Şi mai e ceva.
Anume, fără luptă nu se poate vorbi de vre’o biruință.
Cred că a-ți urcat cu studiul mândriei pe trepte foarte înalte. De departe se vede nelipezimea celor abordate. Socot că trebuie să fim prudenți şi să nu alenecăm în ceia ce condamnăm exact din motivele aduse în discuție.
Dumnezeu dă fiecăruia după putere, după cunoaştere şi după treapta pe care se află.
Nu cred că Dumnezeu va considera cădere, o formă de mândrie (subtilă), neidentificată de cel ce nu a ajuns la treapta ce i-o descoperă, dar cred că este cădere gravă a acestuia, dacă cineva i-o descoperă şi el nu primeşte, se tulbură, suferă, se simte rănit, zdrobit, nimicit.
Mândria se ascunde din ce in ce mai bine de la treaptă la treaptă şi biruința este a celui ce şi’o descoperă smerinduse.
O discuție speculativă bazată pe presupusuri, nu măreşte vigilența ci semnalează prezența (cuiva). Induce suspiciune față de semeni şi temeri descurajante.
Mândria îşi arată fața, celorlalți, nu nouă.
Nouă, ne aduce îndepărtarea față de ei, ocolirea luptei, ori dacă primim lupta, ne aduce supărare, rane, suferințe, violențe de limbaj (şi nu numai).
Acestea (dacă) le simțim, apoi sunt mândrie (şi sunt chiar de mai jos decât treapta pe care ne credem).
Iertare pentru spusele acestea, ce sunt greu de primit (pe această cale).
Nu interveneam. (Chiar am aşteptat să o spună altcineva). Am făcut-o gândind că cele spuse de frățiile voastre, pot îndeama la suspectarea celorlalți, la descurajarea in a-ți spune părerea şi la descurajarea în a te poziționa public de o parte sau alta.
Cele spuse nu vă acuză de ceva, nu vă descoperă vre-o lipsă ci doar trebuiesc luate în condiderare.
Sunt oameni care din fire sunt bânzi şi au o bunătate dezarmamtă.
Da. Sunt. Pentru slava lui Dumnezeu, pentru cunoaşterea valorii văzute, a acestor daruri şi spre a mustra pe ortodox că nici până la acea măsură nu s’a luptat să ajungă.
Ei nu au merit special pentru că au astfel de fire. Darul lor nu este o dobândă a credinței şi o biruință asupra răului moştenit şi împropriat.
Aceştia au la rândul lor patimi ascunse ce trebuiesc biruite, prin Hristos Iisus, biserică, preot şi taine.Nimeni nu este desăvârşit pe lume.
Cei ce vin la biserică, vin (poate) conştienți de răul ce nu şi’l doresc, se lupă să-l biruie şi nu ştim noi, de la ce nivel de răutate au plecat şi de cât din el au scăpat. A judeca mai pe om (inafara celor ce aduce ca invățătură şi practică pentru ceilalți) este un mare risc (cred eu).
Nimeni din cei ce vin nu va fi scos afară. Dumnezeu vede ce noi nu putem nici vedea.
Cu cât omul este mai căzut în răutate, cu atât biruința (dacă se dobândeşte) este mai mare.
Unde sfinţenie nu este,
Nici pace nu-i, (nici calm ceresc)
Și nici lumina, nu-i lumină,
(Plină de Har dumnezeiesc).
Unde nu-i sfânt, viaţa nu-i viaţă.
E amăgire-i surogat.
I’o stare fară echilibru.
I’o moarte veșnică’n păcat.
Unde nu-i sfânt, e doar cădere
(Continuă). I’o prabușire,
În anti-viaţă și’n minciună,
În sec, vulgar și’n ne iubire.
Unde sfinţenia lipsește,
Dreptate-i fasă,-i înșelare.
Nu-i etalon, nu-i referinţă,
(Nu’s șanse pentru îndreptare).
Unde sfinţenie nu este,
I’un trai, ce nu-i în Dumnezeu.
I’un adevăr ce nu-i al vieţii
Și’un bine fals, (un veșnic rău).
E spaţiu’n care anti-viaţa
Preschimbă tot ce este sfânt
Cu cele ce-i stau împotrivă
(De când e omul, pe pămînt).
Că nimeni nu e viu prin sine
Ci doar prin sfânt. (Dacă îl vrea).
Că omul-i liber să aleagă,
(Uzând de libertatea sa).
@nicolae mirean:
citeam mai demult o carte despre poporul englez – scrisa de un englez – o incercare a lor, asa cum facem si noi de altfel,de a se (re)defini in contextul modernitatii/globalitatii etc..
M-a impresionat acolo o descriere a mentalitatii traditionale englezesti (cel putin asa sustinea autorul) in ce priveste disputele. Nu retin exact textul, dar ideea era, in esenta, ca in mentalul colectiv englez este bine asimilata ideea ca in orice conversatie trebuie sa pastrezi niste principii – si anume: 1)nimic din ce spune interlocutorul sa nu interpretezi ca un atac sau o aluzie personala; 2) sa nu faci nici o presupunere legata de persoana interlocutorului, ci doar sa te rezumi la analiza ideilor sale, iar raspunsul tau sa reflecte un adevar general enuntat simplu, ferm, clar, neutru, politicos.
Mi s-a parut interesanta aceasta abordare, pt ca subliniaza un aspect adesea ignorat in societatea in care traim: disputa NU este o lupta, nu trebuie sa fie o lupta. Eu nu vad disputele de idei ca fiind lupte din care ies ‘invingator’ sau ‘infrant’ – bine, cu exceptia litigiilor judiciare, unde problema se poate pune intr-adevar la modul asta, sau in disputele politice, sau in orice alta situatie unde nu adevarul este de fapt miza, ci un interes oarecare… – ci ca pe o oportunitate de a-mi clarifica niste idei. Daca se dovedeste ca am dreptate, bine, sper sa se foloseasca si altii, daca nu, iarasi bine, pt ca ma folosesc eu.
Din pacate am observat ca in societatea romaneasca lucrurile nu sunt vazute asa, chiar si atunci cand e vorba de simple schimburi de idei si cand nu exista realmente nici o miza, nici un interes obiectiv. Ceea ce mi se pare insa si mai grav, este ca aceasta maniera conflictuala si personalizata de abordare a schimbului de idei se manifesta SI intre ortodocsii practicanti, cunoscatori ai ‘capcanelor’ duhovnicesti. Ori EXACT acestia ar trebui sa fie cei mai reticenti in a ‘ataca’ persoana sau in a se simti ‘atacati personal’, ‘invingatori’ sau ‘infranti’. Pur si simplu nu asa se pun problemele! Pe mine nu ma doare ca ‘ies infranta’, cand cineva imi descopera un adevar sunt gata sa il accept, in general (cel putin asa imi place sa cred:) ), cat ma doare cand sesizez atacuri mai mult sau mai putin subtile la persoana intre oameni care chiar ar trebui sa fie solidari, uniti, grijulii unii cu altii – atat in virtutea religiei pe care o reprezinta, cat si din pricina vremurilor care reclama mai mult ca oricand solidaritate. Ori daca in maruntisuri suntem acizi unii cu altii, cand vor veni marile provocari ce vom face? Daca in lucrurile marunte nu putem ceda, nu ne putem smeri, nu putem accepta usor unde am gresit si nu putem trata cu iubire pe aproape, cum vom fi capabili de sacrificiu si generozitate atunci cand valori vitale vor fi puse in pericol?
Cat despre sfintenie, personal vad lucrurile mai ‘amestecat’. Adica nu cred ca automat unde nu e sfintenie e numai rau. Mi se pare ca oamenii au lumini si umbre, iar raul incearca sa extinda umbra, sa destrame cat mai mult tesatura de lumina, in timp ca Binele isi propune sa potenteze lumina. Eu mi-am propus sa vad in fiecare om potentialul de sfintenie din el. Si nu e chiar asa greu, pt ca de la o vreme oamenii ma surprind tot mai placut. Vezi uneori in oameni obisnuiti, cu pacate, ca noi toti, ‘pajisti’ de lumina, bunatate, smerenie si capacitate de sacrificiu nebanuite! In orice om este Duh Sfant, asa cred, iar acest Duh chiar daca nu inunda toata fiinta omului, irupe in rastimpuri in uimitoare secvente radioase.
Soră Doroteea, sunt de acord cu multe din cele ce spui.
Însă aici, nu ne vedem, nu ne cunoaştem decât din cuvinte (ceia ce nu este prea mult, dar nici prea puțin), şi necunoscându-ne, lucrăm nu cu măsura potrivită fiecăruia, ci mai mult cu cea întreagă, (din prudență).
Aciditatea ne’o împropriem adesea şi singuri când considerăm că spusa celuilat ne şifonează imaginea (in public).
Sunt mulți care țin la Adevăr, dar mai suntem şi care, pe lâgă El, ținem şi la imagine.
Acidul (vitriol uneori), de aici începe să ardă.
Cât priveşte cele spuse de frăția ta, despre sfințenie, rămân la ce am spus.
“Cine nu este cu mine, împotriva mea este” spune Domnul. Vezi soră, aici (la chestiunea cu amestecul de care vorbeşti) cred că este asemenea cu mândria subtilă, ce nu ți-ai decoperit-o (încă singur), dar când ți se descoperă şi nu primeşti, (cred că) te faci vinovat de ea.
Aşa şi cu cele amestecate, cât încă nu le’ai încercat şi nu le cunoşti sunt încă în-afara, dar când le avem în noi deja… e clar că mergem pe… două cărări.
Deci rămân să suțin tot ce spun în acel text şi (repet), cred că aşa este.
“Pune Doamne paza gurii mele si usa de ingradire inprejurul buzelor mele”, ne spune Domnul in ps.140.
Conversatia este paguboasa, si daca as fi obligata sa dau o denumire eleganta acestui secol in care traim,i-as zice Secolul Conversatiei.
Comunicarea in schimb,este obligatorie si necesara,ne ajuta sa ne exprimam nevoile si sentimentele.In acest fel ne putem intelege si ajuta cu usurinta intre noi.
Rugaciunea si spovedania fac parte din mijloacele prin care putem comunica cu Dumnezeu.
@doroteea,
aud de la o vreme,din ce in ce mai des, cuvantul”practicant Ortodox”.Atentie,este o smecherie a ecumenistilr.
SE spune ca este o expresie protestanta la origine si nu are corespondent in Ortodoxie.Noi nu putem fi practicanti.
Ortodoxia este o traire,ea este caracterizata prin verbul”a fi”,si insotita de Duhul Sfant.Avem exemplele Sfintilor in acest sens.
Poti sa fii practicant o viata,si sa ramai la acest nivel.
Doamne,ajuta/
@Maria:
Maria, si eu folosesc cu retinere expresia, iar cand o fac ma refer la persoanele care nu sunt doar botezate ortodox, ci se si duc regulat la Liturghie, se spovedesc si se impartasesc cu regularitate. Nu toti din jurul meu sunt asa, dar asta nu inseamna ca n-ar fi botezati sau ca sunt atei sau ca sunt atrasi de alte religii.
Da, sunt intru totul de acord ca poti sa fii ‘practicant’ o viata si sa ramai la acest nivel, fara sa atingi TRAIREA ortodoxa de care spui. De fapt, exact la asta ma refeream in postarile de mai sus.
Ortodoxia este luptă – pe viață şi pe moarte (sufletească)-, şi sf.ap. Pavel arată şi armele cu care se duce această luptă. Codul manierelor elegante nu are ca etalon Adevărul mântuirii, de aceea în lupta pentru Adevărul credinței poate fi încălcat (codul…).
Codurile acestea au ca referință pe om (nu pe Dumnezeu). Sunt valabile multe din cele pretind manierele elegante (şi în lupta duhovnicească), dar sunt multe care pentru a nu-l jigni pe om îl desconsideră şi-l jignesc pe Dumnezeu.
În lupta pentru Adevărul credinței sunt multe situații în care nu se poate ceda nimic. Cele ce au susținere dogmatică şi scripturistică trebuie să ajungă la cinstea şi locul ce li se cuvine (cu prețul încălcării perceptelor acelor coduri).
Ştim foarte bine (cu toții), că acestea sunt chestiuni ce țin de etichetă, că sunt formale, că transformă pe om în actor de teatru (care înlăuntru este acelaşi şi încă şi mai trufaş).
Aici ne luptăm pentru a ne susține adevărul a ce credem fiecare şi de aceea cedăm foarte greu. (Adevăr care trebuie să aibă susținere dogmatică şi scripturistică).
Din acest motiv soră Doroteea susțin textele cu care spui frăția ta că nu eşti de acord. Deci unde şi în ce ai găsit că nu au susținere scripturistică şi dogmatică, (pentru că nu-i prima dată când se întâmplă).
Î-mi cer iertare şi frăției tale şi tuturor, că am cutezat să spun acestea ce mi s’a părut a fi bine de spus (cu toate consecințele ce le voi suporta).
Ortodoxia este lupta pe viata si pe moarte… dar cu patimile proprii si cu ispitele vrajmasului. Inclusiv cu parerea de sine, inclusiv cu propria tendinta spre indreptatire (pe care multi dintre noi o avem, dintre care cei dintai suntem noi). Nu cu fratii nostri. Unde oare vorbeste Sfantul Apostol Pavel despre arme folosite in lupta cu aproapele “care nu are dreptate”? Aici nu vorbim de eretici si erezii, dar cateodata suntem tentati sa ne transformam fratii in asa ceva fara temei din cauza unor subtiri patimi sufletesti sau a unor ispite de-a dreapta in care multi ravnitori cadem. Uneori se intampla sa cedam foarte greu si acolo unde ne iubim pe noi insine prea mult sau cand nu reusim sa-l auzim si sa-l intelegem si pe fratele/sora care se intampla, fie si macar o data dintr-o suta, sa spuna ceva din care eu sa am de invatat si care sa ma smereasca. Manierele si eticheta sunt una, sunt necesare la nivel lumesc, dar legile duhovnicesti ale relatiei cu aproapele chiar exista si ele au consistenta si intemeiere dumnezeiasca:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/07/25/sa-recitim-impreuna-cuvinte-esentiale-de-la-parintele-serghie-sevici-pacatul-pentru-care-l-osandesti-pe-celalalt-se-face-pacat-al-tau-dracii-nu-se-scot-din-om-cu-vorbe-la-inima-omului/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/07/12/parintele-sofronie-saharov-ne-invata-cum-sa-traim-in-relatie-cu-semenii-ce-castig-judecand-pe-fratele-meu-respingeti-orice-duh-de-curiozitate/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/02/07/pr-mihai-andrei-aldea-de-unde-incepe-si-cum-se-face-lucrarea-de-propovaduire-marturisire-cum-putem-sa-i-iubim-pe-cei-aflati-in-rataciri-si-pacate-grele-cum-poti-sa-cazi-din-adevar-chiar-fara-sa/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/07/07/ce-valoare-au-sinceritatea-si-adevarul-fara-discernamant-cuviosul-paisie-ne-invata-cum-sa-facem-binele-cum-sa-i-indreptam-pe-altii-si-cum-sa-marturisim/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/11/03/indrumarile-staretului-iosif-de-la-optina-ravna-care-vrea-sa-indrepte-orice-rau-este-ea-insasi-un-mare-rau/
Doamne, miluieste-ne, iarta-ne si ne lumineaza pe toti!
Frate admin, întru totul de acord, cu ce spui . Ce am susținut poate se văd (sau se interpretează), a fi in dezacord cu cele ce ( bine ai făcut că) le’ai arătat, dar nu le văd a fi.
Nu este nimeni desăvârşit şi cu atât mai puțin eu şi nu pretind nimănui nimic, însă cele ce am spus nu sunt fără de temei şi nevrednice de atenție şi considerație. Se pot inerpreta in favoarea sau defavoarea unuia sau altuia desigur, însă scopul nu este câştigare unui trimf in fata celuilat ci clarificarea problemelor nelipezi care pot ridica sau coborâ în credință.
Am îndrăznit poate prea mult.
Dacă ce spun (şi ce cred), primejduieşte…, mă retrag şi puteți şterge tot ce-mi aparține. Am privit credința ca pe lucru cel mai serios posibil şi nu pot tece cu vederea orice. Vă cer iertare.
Frați admin, şi frați ortodocşi vă cer tuturor iertare. Regret că am produs atăta durere şi sminteală doar prin faptul că am cerut sorei Doroteea un răspuns şi am indrăznit sa arăt că eu aş lua în calcul şi aspectele acelea (care au facut atâta rău şi sninteală). Atitudinea şi felul în care am făcut-o mi’au arătat cele de care mă fac vinovat (şi recunosc sincer că sunt vinovat). La palma care am dat-o eu însă am primit şi replica ce mi se pare şi dreaptă şi justificată dar şi de pe aceiaşi pozitie (repet, mi se pare). Am primit şi trimiteri care mi’au arătat de ce sufăr şi nu ştiu (şi cred că mă fac vinovat de acelea) chiar şi numai aducând în discuție şi alte fețe ale celor discutate. Vă rog iertați-mă cu toții. Totuşi Iisus cel pălmuit de mine nu am simțit că seamănă cu cel ce a întors şi celălat obraz ci m’a pălmuit în acelaşi mod în care am făcut-o eu. O fi şi el bolnav ca şi mine.
Cred că ortodoxia din vremea noastră până aici poate ajunge uşor aici pare a se opri. Iertați.
@ Nicolae Mirean:
Iertati-ne si pe noi, va rugam. Nu dorim sa mai comentam sau sa mai raspundem nimic altceva, pentru ca nu pare a fi de folos, dimpotriva. Nu se ajunge nicaieri, decat intr-un blocaj si un conflict permanent. Din cauza putinei noastre ortodoxii, fie. Oricum, ni se pare deja imposibila intelegerea, din pacate. Duminica binecuvantata si post cu folos!
@Nicolae mirean:
Frate Nicolae, nu am ignorat cererea ta, doar ca mi s-a parut ca e nevoie de un raspuns complex pt a-mi justifica punctul de vedere (si, in general, pt ca subiectul discutiei e in sine f. complex), iar eu am fost zilele astea groaznic de prinsa cu o lucrare ce trebuia predata pana pe 15 si am intrat doar sporadic si fugitiv pe site. In plus, mi s-a parut ca trimiterile adminilor pun efectiv punctul pe ‘i’, asa ca n-am mai simtit nevoia sa intervin.
Acum insa ca m-am mai linistit, am stat si am recitit cu mare atentie postarile anterioare si mi se pare ca inteleg mai bine ce anume te deruteaza in raspunsurile mele. Da, subiectul este… adanc, ca sa zic asa, si este nevoie de un raspuns destul de complex. Acum sunt un pic obosita si cu gandurile cam neasezate, dar o sa ma gandesc la un mod cat mai complet, limpede si in acelasi timp…sintetic:) pentru a-mi explica pozitia.
Pana atunci insa, simt nevoia sa impartasesc cu tine si cu toti fratii si surorile de aici o cuvantare a par. Savatie pe care – oare intamplator? 🙂 – am primit-o ieri seara si tocmai o ascultam acum (asculta mai ales de la min. 25 la min. 55, desi cred ca totul e f interesant):
https://www.youtube.com/watch?v=_uo4SpQB0V8
Hai sa ascultam cu totii si o sa te rog, pt a avea o baza noua de discutie, inainte de a veni eu cu explicatiile, sa imi spuna fratia ta primul ce parere i-a facut cuvantul Par. Savatie! De acord? 🙂
@ doroteea:
E si aici: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2013/05/07/parintele-savatie-bastovoi-sophia-2013-noblete-romania-ingerilor-video/
Doamne ajuta,
Foarte folositor articol,ne spune printr-un caz real ceea ce trebuie stiut.
Tot aici la voi am citit in cuvantul Sfantului Ignatie Briancianinov ca Sfantul Macarie, pe care Biserica l-a numit “cel Mare” a spus ca “pana si cel mai curat si desavarsit om are in sine o anumita mandrie”.
Toata firea cea cazuta o are,singura diferenta este ca putini o constientizeaza,iar pe majoritatea oamenilor nu prea ii intereseaza.
Dintre cei care stiu despre aceasta samanta a diavolului,unii reusesc sa-i puna capastru mai cu putere,altii mai slab.
Eu fac parte din ultima categorie si pot sa spun ca am trecut printr-o experienta asemanatoare,la fel de trista si chiar dramatica, ca cea prezentata aici.Pana acum n-am scapat complet de aceasta samanta a raului si deseori mai rabufneste prin pusee de iuteala la manie si irascibilitate in unele situatii.
Este ca o forta irationala tupilata in ascunzisurile fiintei care ma surprinde mai ales in situatiile noi cu care nu am mai avut contact si pentru care nu am “o semnatura antivirus”.
Eu sunt si o fire mai temperamentala si cred ca asta este deja o vulnerabilitate in cazul acestor manifestari.
Este plata pacatelor pe care le-am facut cu stiinta sau din nestiinta,cu voie sau fara de voie si doar marea milostivire a Lui Dumnezeu m-a tinut si mi-a mai lasat ragaz.
Pana acum n-am gasit nici un antidot total care sa ma slobozeasca complet de
aceasta patima infricosatoare,insa este adevarat ca nici eu n-am pus inca inceput bun si nici nu m-am impotrivit pacatului pana la sange,cum zice Sf. Apostol Pavel.
Comentariile sunt si ele foarte folositoare,eu zic ca fiecare are dreptatea sa.Acum noi acestia carora ni se mai strapunge un pic inima de cele ale Domnului nu suntem lumini in jurul carora sa se mantuiasca mii si judecam oameni si situatii nu din punct de vedere duhovnicesc,ci mai mult omenesc,insa cred ca este de folos si asa.
Ne piere neamul si tara si nu se cade a tacea,cum am spus,ne exprimam opinii despre oameni si situatii prin care judecam ceea ce a cazut, nu din duhovnicesc,ci din acel omenesc care fiind pacatos,avea totusi anumite limite
si retineri dictate de frica de Dumnezeu si de rusinea si jena fata de normalitate si de reactia celorlalti.
Un Sfant Post cu folos si sa ne miluiasca Domnul Iisus Hristos care ne cunoaste pe fiecare mai bine decat ne cunoastem noi insine…
Soră Dorotea de vei raspunde, nu mie î-mi vei răspunde. Tot ce am spus aici am spus din simțire şi din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele şi dacă nu este primit este semn că nu aduce nici folos şi nici nu este nevoe de aşa ceva.
Versificațiile (am spus de nenumărate ori că), sunt comentarii, că nu am pretenții, că le pot retrage, nu le’am dat titlu, nu le socot valori nici poeme, nu caut imagine publică, nu trăiesc din internet şi nu mă hrănesc (duhovniceşte din internet), şi dacă am o activitate in acest spațiu o am că m’a adus aici câteva persoane la car țin şi am făcut ascultare (ca să zi aşa) de acestea.
Nu sunt cautator, nu dau trimiteri, nu mi-i reper decât inter-netul launtric in care caut ptr. că acolo m’a trimis Domnul când a zis că imparația lui Dumnezeu se află în sufletele noastre).
Am multe şi mari lipsuri.
Sunt un om marunt şi plin de păcate.
Am mai spus, RIC. a fost singurul site pe care l’am căutat.
Vesificațiile acestea mi’au fost respinse de mai multe ori. Mă opresc aici şi cu ele şi cu netul. Renuț definitiv.
Mi’i sufletul împovărat de rautățile care le’am răspândit până … (Dumnezeu şite unde).
De vei răspunde, nu va mai fi pentru mine.
Renuț la tot ce mă conectează de net.
Nu o spun spre a aduce învinovățire cuiva. Vinovat sunt doar eu cu ambițiile mele. Pentru mine a fost o luptă de a mai fi sau nu conectat la net. Acum m’am hotărât.
Mulțumesc fraților admini pentru tot, (dragoste, răbdare, îndemn, susținere, şi toate câte le ştie Dumnezeu vrednice de mulțumire) pecum şi tuturor celor ce au citit nevrednicile-mi cuvinte şi cer iertare tuturor.
Rog pe frații admini să şteargă (de este cu putință) toate vesficațiile mele (de la incepu şi până acum).
Omului, interiorul îi este spațiul aparținător vieții şi conexiunea cu Dumnezeu (cred eu).
Iertare.
Nu pot asculta ce mi’ai recomandat. Am ramas deja, doar cu un mobil (care nu-mi rulează decât foarte greu -in ore cred- şi nu pot urmări acel cuvânt). Dealtfel nu sunt pentru răspunsurile de acest gen (a trimite…).
(O hachiță personală). Conştiința mă învinuieşte dacă-l trimit pe cineva (orb), să-şi vadă vina în care îl arunc, ptr. că acolo sunt cele convenabile mie. (of. iarăşi chestiuni greu de primit ).
Orice predică are o anune țintă. Se potrivesc multe, la anume chestiuni vizate dar eu sunt pentru un răspuns strict pe problemă, un răspuns care să aibă şi căldura inimii şi angajarea conştiinței, (şi apoi formulare acuzației înseşi lucrează asupra inimii celui ce o formulează nu numai asupra celui ce o primeşte).
Deci nu interpreta ca refuz din partea mea, “ascularea” ce mi’ai dat-o.
(Pentru mine renunțarea la net va fi şi o economie, ptr. că nu am nici o sursă sigură de venit. Statul român m’a arncat pe drumuri de 13 ani. Sunt un nimeni).
Iertare.
@Nicolae mirean:
Draga frate, f. pe scurt:
– eu cred ca abilitatea de a intelege lucrurile profunde, duhovnicesti precum si capacitatea de a le exprima in versuri in felul in care o faci fratia ta e, pur si simplu, un dar. Nu trebuie sa renunti la asta, mie de exemplu imi place poezia fratiei tale f mult (cred ca ti-am si zis-o), si nu doar mie, multi dintre vizitatorii acestui site se bucura de aceasta frumusete, nu cred deloc ca e cazul sa ne sau sa TE pedepsesti renuntand.
– personal nu sunt de acord cu anumite idei pe care le contin versurile. Iar daca ele nu sunt bine primite uneori este pt ca sunt – cel putin asta e punctul meu de vedere – …radicale, asta e cuvantul care imi vine in minte. Motivul pt care eu combat aceasta viziune cu atata vigoare, ca sa zic asa, este acela ca si eu am avut-o si viata m-a invatat ca nu e ce trebuie.
Adevarul e ca e f greu sa poti sa vezi si bunatatea din om in mijlocul atator fatarnicii si rautati. Noi traim – si uneori e greu sa acceptam asta – intr-o societate pur si simplu fatarnica si rautacioasa. Da, asa e.
Si, cu toate astea, intr-un chip cu totul paradoxal, Dumnezeu ne cheama sa fim buni. Nu profunzi, nu inteligenti, nu sclipitori, nu invatati, nu teologi ci, pur si simplu, BUNI (‘Iubeste pe aproapele ca pe tine insuti’, ‘fiti blanzi ca porumbeii’, ‘fericiti cei blanzi, milostivi’ etc.). Asta e raiul. E o concluzie la care am ajuns dupa indelungate si repetitive experiente frustrante si pe care mi-a luat mult timp sa o pricep. De-aia, pt ca stiu cat e de pretioasa, insist sa o impartasesc. Eu nu sunt buna, de ex (absolut deloc! sunt chiar o fiinta teribil de rautacioasa uneori), dar macar – si asta e darul pretios pe care l-am castigat cu truda in ultimii ani – stiu spre ce sa ma indrept. Nu mai bantui.
A fi bun, cred eu (din cate am citit din greu prin Pateric, Filocalie, RIC si alte carti de gen) inseamna a TE INCAPATANA sa vezi Duhul Sfant din om IN POFIDA oricaror experiente. Nu inseamna sa fii prost si sa nu vezi raul! Ci inseamna sa te incapatanezi sa privesti departe, DINCOLO de rau, pt a tinti BINELE din om, potentialul de sfintenie din el. Si sa te incapatanezi sa ajungi la acel BINE prin toate mijloacele posibile, recurgand la toate ‘trucurile’ pt a dezamorsa raul care ascunde acel bine, acea piatra pretioasa care e in FIECARE om. Iar raul nu se dezamorseaza prin argumente, si nici prin limpezime si logica, ci printr-un FEL DE A FI smerit, calm, bun. Ca sa lamurim: eu nu sunt asa, dar am inteles – vazand la altii – ca ASTA e Calea. Si de-aia zicea Sf. Pavel ca fara dragoste nimic nu e, oricate alte daruri am avea. Dupa parerea mea poti sa ai clarviziune cu carul, sa fii un mare postitor, sa ai discernamant etc. si, cu toate astea, sa nu fii bun. Este exact ce zicea Sf. Pavel in celebrul pasaj din Corinteni. Este f rau cand se ajunge aici, mai rau cred eu decat sa fii betiv si desfranat, pt ca – spre deosebire de aceia – ti se pare ca esti pe Cale, si de fapt NU esti. Sigur ca Dumnezeu, in bunatatea Lui, nu va ignora eforturile tale (nu ma refer la fratia-ta, vorbesc de un caz ipotetic, un exemplu), dar la linistea si pacea unei inimi cu adevarat bune n-ai ajuns. Si, de fapt, ala e Raiul. Iar raiul se poate dobandi de-aici.
E usor sa fii bun cu cei care sunt buni cu tine (desi, uneori, nici asta nu ne e usor). Adevarata provocare – ‘manusa’ pe care ne-o arunca Dumnezeu, ca sa folosesc o metafora – este sa fim buni (dar nu si prosti!) cu cei care NU sunt buni, sau care ne umilesc, sau ne asupresc, sau bat campii, sau pur si simplu ne ignora…etc..
Adica, sa ne incapatanam sa vedem Binele din acei oameni dincolo de raul din ei.
Bunatatea – iarasi, asta e parerea mea – aduce roadele Duhului: pacea in inima, bucuria, bucuria de a vedea si alti oameni bucurosi, smerenia, capacitatea de a ne pastra bucuria si linistea chiar si atunci cand suntem umiliti sau respinsi, nadejdea in bunatatea neclintita a Domnului si altele de acest fel. Lucrurile astea se dobandesc in timp, iar sfintenia – si aici nu eram de acord cu cele spuse de fratia ta – nu este un cadou impachetat cu funda care vine deodata, cu totul, iar daca nu o ai esti doar intuneric (cum sustin, altfel frumoasele tale versuri). Nu, sincer nu cred asta! Sfintenia se dobandeste treptat, pas cu pas. Este o lumina care lumineaza TREPTAT intunericul din noi. Unele zone raman umbrite, altele se lumineaza. Cu cat se lumineaza mai multe cotloane ale sufletului, cu atat omul creste in sfintenie. Daca gandim altfel, atunci ii vom respinge pe toti din jur ca fiind impuri – pt ca nimeni nu e in totalitate sfant – si atunci ne pierdem bunatatea (care, reamintesc, este capacitatea de a vedea binele din om dincolo de raul din el si, in plus, de a ma BUCURA pt acel bine, chiar daca eu nu-l am! Nu e deloc usor!).
Asta este punctul meu de vedere. Eu sunt departe de ce am infatisat aici, si asta nu o spun din falsa modestie, ci pt ca ma cunosc prea bine ca sa imi fac iluzii. Dar nu disper deloc! Din contra! Stiu ca Dumnezeu este bun si ca a venit pt cei ca mine, si stiu ca atata timp cat dorinta mea e corecta ma va ajuta, chiar daca pt asta va trebui sa mai iau niscai bobarnace, sa ma mai smeresc din cand in cand, sa trec prin greutati, adversitati etc.. Si asa va face cu toti, cu absolut TOTI care chiar isi doresc asta. Greu a fost pana sa ma prind ca aici trebuie ajuns. Am bantuit mult prin balarii, crezand ca sunt pe Cale. Dar, ce sa zic, eu nu sunt genul care sa am regrete si sa imi smulg parul din cap de ciuda cand fac o tampenie, oricat de indelungata ar fi ea. Din contra, ceva bun tot am invatat din asta, pt ca si mersul prin balarii e instructiv!:) Te invata niste trucuri pe care altii nu le stiu si care sunt f de folos cand te-ai intors ‘in matca’ ;).
Deci, draga frate, iata ca, macar ca mi-am propus un raspuns scurt, n-a mers. Tu faci asa cum crezi de cuviinta, respect hotararea fratiei tale, dar daca te razgandesti, din punctul meu de vedere (si sunt sigura ca nu doar din al meu) vei fi bine(re)venit. Postarile tale mie imi plac, chiar daca nu sunt de acord cu parte din ele. Conflictele duhovnicesti sunt, in fond, sarea si piperul, de ce sa ne suparam pt atata lucru? Nu uita: suntem pe un site RAZBOINIC, iar din razboi nu se dezerteaza!
(altfel, iti doresc post binecuvantat! Stiu ca treci printr-o perioada mai grea – toti, de fapt, in acesti ani, trecem prin provocari felurite – dar drumul adevaratului cautator trebuie sa cunoasca, la un moment dat, si penumbra. Este, probabil, o lectie a smereniei – SINGURA, dupa mine, care ne invata sa ne deschidem inimile CU ADEVARAT. Trebuie doar sa indraznim sa o facem si atunci darurile care deja asteapta la usa, vor inunda intreaga noastra fiinta si ne vor face sa simtim adevarata libertate si bucurie. Ti-o doresc, mi-o doresc, ne-o doresc. Tuturor!)
Soră, mulțumesc pentru răspuns, pentru îndemn, pentru tot.
Mă bucur pentru cele spuse.
Da. Acolo trebuie să ajungem (la bunătate). De altfel am observat (şi înțelegera şi preocuparea), mai demult la frăția ta.
Radicalismul acelei exprimări soră nu exclude sau mai exact nu neagă cele ce spui (amestecul sau umbrele şi penumbrele) ci voieşte să spună că fără sfânt nu există bun şi bunătate vie, mântuitoare.
Fiecare are în sine darul lui Dumnezeu. Dar nelucrător la mulți. (Talalantul îngropat de care vorbeşte Domnul). Omul se crede bun (prin sine). Omul se crede bun fără Dumnezeu, sau prin dumnezeul atâtor mii de culte (creştine şi necreştine,prin ecumenism…).
Binele şi bunătatea soră, o întâlnim şi la atei.
Domnul însă vorbeşte de răsplată. Şi o şi spune… că şi păgânii au bunătate, (când întrebă de ce răsplată putem avea…)
Domnul face însă, o precizare care este trecută cu vederea. Vorbind de un bine mic (un pahar cu apă…) dat unui semen (ÎN NUMELE MEU), precizează Domnul.
Unde nu-i sfânt viața nu-i viață (am spus în acele versuri)
Faptele bune umplu pământul. Bunătatea vine pe mii de căi. Dar nu este sfântă.
“Mai bun e puținul celui drept, decât bogăția pacătoşilor” spune psalmul.
Umanismul, ecumenismul, asta caută, asta cântă şi asta cere, (bunătate, dragoste…). Facem şi ortodoxia umanist-ortodoxă, astfel.
Dar sfântul… nu-i decât în tainele bisericii.
In Hrstos cel din taine. El este viața. (Nu bunătatea fără El). Nu eşti bun (oricâtă dragoste şi bunătea ai avea), dacă-i laşi pe cei “buni” astfel (adică buni fără Hristos).
Bunătatea englezilor (citată de fărăția ta), e bună dar nu-i de la Hristos ci de la oameni.
De ce căutăm aceste bunătăți pe la aceştia…, pe la Pleşu, sau Galilei şi nu în poruncile (în care se ascunde Hristos) ?. Nu zic că nu ar fi bun (binele găsit acolo). L’am găsit noi (bine… îl înțelegem, îl aducem în Hristos), dar nu venim cu el ca să-l dăm pildă. Omul trebuie să-l caute (şi să-l găsească) în porunci. (Nu ignorând sau anulând postul, ostenelile, nevoința).
Ori dacă venim cu bunătate obținută fară crucea împlinirii poruncilor, şi-o arătăm în şi prin cele ce mai aduc şi aura slavei lumeşti a omului cult), cine o mai caută în porunci?.
Radical este Domnul.
(Nimic necurat nu va intra în împărăția lui Dumnezeu).
Da soră. Să fim buni.
Am înțeles ce ai dorit. Nu ştiu dacă eu voi reuşi să mă fac înțeles. De căutăm bunătatea, blândețea, dragostea, iubirea… eu cred că trebuie s’o căutăm în porunci nu ori unde ar fi şi de unde ar veni, (şi de o găsim din’afară să n’o arătăm ca asemeni celei din porunci, poate mai puțină şi mai nestrălucitoare).
Iertare.
Am căzut la această lecție (a mândriei, grav). Vorbesc de titlul postării.
Prin asta… chem şi îndemn la luptă între frați (uzând de sf.Ap.Pavel).
Cred că nu am scăpat de o doză de asprime în ce spun.
Iertare.
(Şi pentru greşeli. am scris pe telefon)
Dumnezeu să dăruiască milă şi spor în toate câte veți lucra în numele Lui.
Post cu spor duhovnicesc şi paşte cu toată bucuria dăriută de Dumnezeu, oamenilor.
Vezi, frate? De-aia-mi plac mie postarile tale si de-aia cred ca nu e o idee deloc buna sa parasesti site-ul, pt ca deschid de fiecare data noi porti de dezbatere!! 🙂 (bine, macar pt informatia pe care o furnizeaza, RIC tot trebuie ‘tinut aproape’…)
Ma bucur mult ca m-am facut inteleasa si ca asupra unui punct, cel putin, s-a dovedit ca de fapt nici nu exista conflict si am cazut de acord.
Cat despre restul (umanism, bunatatea ateilor, politete culta etc.), asta e deja ALTA discutie, de asemenea extrem de interesanta pt mine. Daca nu te deranjeaza, o sa revin pe subiect zilele astea, cand o sa stau mai bine cu timpul.
(bafta in toate si…cu Dumnezeu inainte! Stie El cel mai bine CE si DE CE face pentru noi!:) )