SFANTUL APOSTOL PAVEL SI IUBIREA “NEBUNA” CARE SE GOLESTE DE SINE. Riscul jertfelnic de a promova binele si de a vorbi in apararea celui calomniat, intr-o epoca a barfei generale, in care se scoate in evidenta numai raul

“Nebunia” dumnezeiască a lui Pavel

Intr-o epocă în care ne e greu să dăruim din cele ce ne prisosesc, viaţa Apostolului Pavel ne trezeşte la realitate. In drumul lui spre Hristos, a nesocotit toate avantajele pe care le avea: rangul de conducător, sănătatea trupească, demnitatea, cinstirile (vezi II Corinteni 11, 1-12). Insă a mers şi mai departe. A ajuns în punctul de a spune:

„Aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fratii mei, cei de un neam cu mine după trup“ (Romani 9, 3).

Acest gigant al Duhului, care spune că nicio întristare, supărare, prigonire, foamete, nu-l poate despărţi de iubirea pentru Dumnezeu (vezi Romani 8,35), îşi doreşte chiar să fie despartit de Domnul, adică să devină anatema şi blestem, dorind să-şi afle mântuirea fraţii lui după trup, iudeii. Precum Ioan Botezătorul, care era gata nu numai să-şi micşoreze sinele, dar să-l şi nimicească. Din iubire nemăsurată pentru poporul său i-a trimis pe toţi ucenicii săi la Hristos. Cu adevărat, cât de departe suntem de acest duh? Noi ne înfuriem nu doar atunci când este micşorat sinele nostru, ci chiar şi din cea mai mică şi mai neînsemnată pricină.

05-11-2005

Iubirea care smereşte

Iubirea pentru aproapele se întregeşte prin riscul pe care şi-l asumă cineva:

„Dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu” (I Corinteni 8,13).

Pavel este gata să renunţe la toate drepturile pe care le are, dacă acestea vor tulbura relaţia întru iubire cu fraţii lui.

Cât de departe suntem de acest duh? Noi, vrând să ne satisfacem propriile dorinţe, suntem gata să-l călcăm în picioare pe fratele nostru… Cel care-şi sporeşte iubirea, vrând-nevrând îşi limitează drepturile, dar şi slăbiciunile. Insă asta se întâmplă într-un mod firesc şi necesar.

Un tânăr care a iubit mult un om nedreptăţit a îndrăznit să-şi rişte poziţia socială pe care o avea. Fără să se gândească la consecinţe, a vorbit şi a scris cu curaj autorităţilor competente despre moralitatea şi vitejia fratelui nedreptăţit şi calomniat.

Omul care s-a desăvârşit în iubire nu-l insultă pe fratele său. Face tovărăşie cu el, chiar dacă ştie că fratele îl calomniază. Am cunoscut un asemenea om, care se purta cu multă bunăvoinţă cu un cunoscut de-al lui, care-l bârfea către alţii. Incerca, atunci când se găsea lângă el, să lucreze cu iubire. Nu voia să-l rănească nici măcar cu o privire aspră. Cuvânt de amărăciune sau reproş n-a ieşit din gura lui. Acel om bârfitor n-a aflat niciodată că prietenul lui cunoştea toate cele pe care le spunea despre el. In cele din urmă, prietenia nu s-a stricat şi prietenul păcătos, pocăit, a început să-l respecte şi să-l preţuiască.

Ce au în comun Dumnezeu, Apostolul Pavel, Apostolul Petru şi tatăl fiului risipitor din parabolă? Cu toţii au îndrăznit, din mare iubire, să facă lucrări care-i smeresc şi, în cele din urmă, au izbutit:

1. Dumnezeu i-a dat libertate omului şi S-a smerit profund prin moarte pe Cruce, din cauza păcatelor făpturilor Sale. în cele din urmă, a înviat şi a înviat toată făptura Lui.

2. Apostolul Pavel, din râvnă şi iubire nemăsurată pentru Dumnezeul Vechiului Testament, i-a prigonit pe creştini şi a fost smerit pe drumul Damascului. A orbit, în cele din urmă, a devenit Apostolul Neamurilor.

3. Apostolul Petru, din iubire pentru Hristos, i-a tăiat urechea lui Malhus, dar s-a şi lepădat de Hristos, a fost gata să se înece în mare şi a auzit „înapoia Mea, satano“. In cele din urmă, a devenit stâlp al Bisericii.

4. Tatăl din parabola fiului risipitor i-a dat de timpuriu fiului său partea care-i revenea din moştenire, din iubire. S-a smerit prin fuga fiului său risipitor, dar prin nemărginita lui dragoste a câştigat întoarcerea aceluia.

22-03-2007

Promovarea binelui într-o epocă în care se promovează răul

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă:

„Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine“ (I Tesaloniceni 5, 21),

iar părintele Paisie povăţuia:

„Să vă asemănaţi albinelor. Acelea, într-un loc murdar, vor căuta să găsească o floare pentru a-i culege nectarul“.

Adică poţi să ai lângă tine un om rău. Tu eşti dator să găseşti binele din inima lui. Părintele Porfirie vorbea cu entuziasm despre un preot care a fost aplaudat într-un congres comunist, fiindcă a prezentat idei frumoase ale unor oameni importanţi şi înţelepţi din antichitate şi până astăzi, însă la sfârşitul omiliei sale, a vorbit despre Hristos şi despre Sfinţi. Astfel, şi-a întocmit cu iscusinţă cuvântul, susţinându-l cu adevăruri atemporale şi pretutindeni valabile, şi l-a îndreptat într-acolo unde a voit, fără probleme.

Nu e bine să le respingem de la început pe toate. Acest sens îl are şi cuvântul Apostolului Pavel:

„Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine“ (I Tesaloniceni 5, 21),

însă epoca noastră s-a depravat, s-a stricat. In vreme ce cu multă plăcere îi bârfim pe ceilalţi, adică „ne săpăm” unul pe altul, atunci când e nevoie să lăudăm un om, ne e teamă ca nu cumva să provocăm ranchiună sau invidie. Astfel, am ajuns în punctul ca răul să rămână nederanjat, să judecăm cu uşurinţă, dar, dacă cineva face excepţie, este atacat din toate părţile. Intr-adevăr, dacă îndrăzneşti astăzi să arăţi părţile bune sau virtuţile cuiva, rişti să fii calomniat şi să fii considerat „suspect”.

Fraţilor, să insistăm pe promovarea binelui încontinuu, înainte de a fi cuprinşi de răutate. Intr-o epocă în care ne place să comentăm negativ, să începem să observăm şi să proiectăm virtuţile. Sigur ne vom folosi. De altfel, „pe cel ce se ocupă de grăunţe, îl mănâncă păsările“, cum se spune cu înţelepciune în popor.

02-04-2007

(din: Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos, Lucrari minunate ale harului – eroi contemporani ai duhului, Editura Egumenita, 2013)

Cititi si:

***