Sfantul Luca al Crimeei: talcuire din RUGACIUNEA SFANTULUI EFREM SIRUL despre DUHUL IUBIRII DE STAPANIRE, DUHUL GRAIRII IN DEȘERT si DUHUL GANDULUI SMERIT: “Cat de putina smerenie este in ziua de astazi!”

7-03-2014 Sublinieri

1330515862__mg_4255_1299862116_novyy-razmer

SFANTUL LUCA, ARHIEPISCOPUL CRIMEEI:

Din talcuirea la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul[1]

Doamne si Stapanul vietii mele! Duhul iubirii de stapanire nu mi-l da mie!

Ce este duhul iubirii de stapanire? Este na­zuinta de a avea intaietate, de a stapani asupra altora, de a ocupa primul loc. Aceasta nazuinta spre intaietate l-a pierdut pe arhanghel – capete­nia tuturor ingerilor – si l-a facut satana, l-a doborat din cer. Aceasta nazuinta spre stapanire i-a pierdut pe Core, Datan si Aviron, care au pizmu­it slava lui Moise atunci cand acesta a dus popo­rul lui Israel prin pustie spre tara Canaanului – ei au vrut sa-l dea jos si sa puna mana pe putere, si Domnul i-a pedepsit infricosator: pamantul s-a deschis si i-a inghitit cu toate familiile lor.

Iubirea de stapanire este cea care i-a manat pe toti ereticii, care au vrut sa se inalte mai presus de Biserica lui Hristos punand gandirea lor in lo­cul invataturii acesteia sau sa se faca mai-mari in Biserica.

Iubirea de stapanire i-a manat pe toti oamenii care au cutremurat lumea cu revolutiile lor. Au existat scriitori cu idei perverse, care au corupt generatii intregi.

Domnul Iisus Hristos a osandit iubirea de sta­panire – patima de a stapani – in cuvantarea Sa impotriva carturarilor si a fariseilor, a fatarnici­lor. A osandit patima lor de a fi cei dintai, dorinta lor de a avea locurile de frunte la ospete, de a fi salutati ca niste conducatori ai poporului. Dom­nul i-a osandit si le-a zis ucenicilor Sai, iar prin acestia noua, tuturor:

cine voieste sa fie cel dintai, sa fie sluga tuturor (Mt. 20,27).

El porunceste ceva potrivnic iubirii de stapanire: a nazui nu la pozi­tii inalte, ci a fi cel din urma, a-i sluji pe toti.

Vedeti ca iubirea de stapanire – patima de a avea influenta, patima de a ocupa primul loc – es­te potrivnica duhului Evangheliei, duhului sme­reniei. Ea domneste insa in toti – nu este nimeni care sa nu fie molipsit de ea, nici macar copiii mici. Stim cum se intampla in jocurile copiilor: unul dintre pusti iese in evidenta, incepe sa comande, pe urma le da porunci tuturor, e gata sa se bata daca cineva ii disputa intaietatea de lider.

Chiar si printre sihastri, chiar si in manastiri, unde n-ar trebui sa fie iubire de stapanire, un­de toti ar trebui sa isi aminteasca porunca Domnului de a sluji tuturor, chiar si acolo domneste in oameni iubirea de stapanire: toti alearga dupa pozitii inalte, inseteaza de recompense, doresc onoruri. Multi parinti educa in copiii lor ambitia, patima intaietatii, se straduie ca acestia sa ocupe in viata o pozitie inalta – si prin aceasta isi strica odraslele.

Oare nu pot intelege ca putini sunt cei ce pot ocupa pozitii inalte, ca nu pot toti sa fie pe locuri­le de frunte? Acesta ar trebui sa fie destinul oa­menilor exceptionali, insemnati de Dumnezeu. Extrem de multi nazuiesc sa ocupe o asemenea pozitie sociala si nu se dau in laturi de la nimic ca sa-si atinga scopul: isi pun in miscare relati­ile, lingusesc, slugarnicesc, se folosesc de orice metode ca sa-si atinga scopul, sa ocupe o pozitie inalta, sa devina unul dintre cei care au putere.

Foarte des, Domnul ii pedepseste: nefericita lor patima se incheie printr-un esec. Ei se inraiesc, refuza sa mai munceasca pentru societate, se refugiaza si se inchid in viata de familie – insa amorul propriu ii roade si acolo, iar ei, la randul lor, isi „rod” familia, ii „rod” pe cei apropiati si nu au pace in suflet.

Iata roadele iubirii de stapanire, iata de ce Sfantul Efrem, in marea sa rugaciune, Il roaga pe Dumnezeu sa il izbaveasca de duhul stricator al iubirii de stapanire, care este atat de potrivnic smereniei, fara care nu putem face nici un pas in viata crestina.

Daca asa stau lucrurile, daca nu trebuie sa alergam dupa functii inalte, dupa pozitii de frunte, asta nu inseamna ca nu trebuie sa nazuim sa ne ridicam, sa obtinem cea mai inalta dem­nitate – insa anume cea mai inalta; nu demnita­tea stricacioasa si lipsita de valoare, ci cea care este mare in ochii lui Dumnezeu. Ni s-a aratat tuturor calea spre onoruri mai presus de orica­re altele, cu care nu se pot compara nici un fel de onoruri, nici un fel de realizari pamantesti: ni s-a aratat calea spre Imparatia lui Dumnezeu, ni s-a zis ca putem deveni prieteni ai lui Dumnezeu, fii ai lui Dumnezeu. La acest scop vom ajunge doar nazuind sa implinim toate poruncile lui Hristos. Nu trebuie sa ne tulburam daca am fost pusi in­tr-o pozitie marunta, lipsita de vaza in societa­te: trebuie sa ne amintim ca atunci cand nu as­teptam slava pamanteasca, atunci cand nu nazuim spre ea, Domnul stie sa ne scoata spre foarte largi orizonturi.

Adeseori, Domnul ne da aceasta slava in pofida asteptarilor si a vointei noastre. Slava fuge de cei care alearga dupa ea, care inseteaza de ea, si ii gaseste pe cei care fug de ea. Adevarata slava, slava de la Dumnezeu, se da celor care nu alear­ga dupa ea.

Trebuie sa ne straduim sa ne dezvoltam ca­pacitatile si talentele date de Dumnezeu fara sa ne gandim la stapanirea asupra oamenilor, sa ne cufundam smerit si lin in dezvoltarea darurilor noastre, fara zarva, fara sa stie lumea – si poate ca, asa cum s-a mai intamplat nu o data, Domnul ne va ridica la inaltimi nebanuite de slava.

Cunoastem, din istoria stiintei si filosofiei, nu­meroase exemple de mari savanti care si-au pe­trecut viata in saracie, necunoscuti de lume, fi­ind chiar persecutati, in deplina contradictie cu ceea ce cauta oamenii molipsiti de patima iubi­rii de stapanire: in saracie, in singuratate, acestia s-au aplecat asupra enigmelor stiintei si filosofi­ei si au facut lucruri pentru care istoria omenirii i-a proslavit, facand din ei stele stralucitoare ale progresului.

Aduceti-va aminte ca Domnul stie sa prosla­veasca faptele omenesti savarsite potrivit porun­cilor lui Hristos.

Cine voieste sa fie cel dintai, acela sa fie cel din urma, sa le fie tuturor sluga.

Rugati-va impreuna cu Efrem Sirul sa va iz­baviti de patima grea a iubirii de stapanire. De aceasta patima sa va izbaveasca pe voi, pe toti, Domnul Iisus Hristos. Amin.

***

Doamne si Stapanul vietii mele! Duhul grairii in desert nu mi-l da mie!

apostolia-10-16Si Sfantul Efrem se roaga pentru aceasta, si Sfantul Proroc David zice in psalmul sau:

pune, Doamne, paza gurii mele si usa de ingradire imprejurul buzelor mele.

Si Insusi Domnul Iisus Hristos a zis ca pen­tru orice cuvant desert vom da socoteala la infricosatoarea Judecata. Ganditi-va cat de serios si cat de grav este acest lucru: pentru fiecare cu­vant desert, chiar si pentru unul singur, vom da socoteala.

Spuneti-mi, oare este ceva luat mai putin in serios decat cuvantul? Uimitor, socant, cum de nu pricep oamenii uriasa, colosala insemnatate a cuvantului omenesc.

Capacitatea noastra de a cuvanta ne aseama­na intr-o masura insemnata lui Dumnezeu In­susi. Domnul a zidit prin cuvant toata lumea, cu­vantul lui Dumnezeu are o putere enorma. Stiti ca prin cuvantul sau Prorocul Ilie a inviat morti, prin cuvantul sau a oprit ploaia, a inchis cerul si a adus prin aceasta foamete, dar a facut si sa se pogoare ploaie peste pamant.

In ce consta puterea cuprinsa in cuvant? Sa nu credeti ca odata iesit din gura cuvantul se risipeste in vazduh si nu ramane din el nimic. Nu este asa. Cuvantul traieste, traieste secole, mii de ani. Pana acum rasuna cuvintele pe care le-au rostit marii Proroci ai lui Dumnezeu, care au trait cu multe veacuri inainte de Nasterea lui Hristos. Marile cuvinte ale lui Moise, marile cu­vinte pe care le-au spus candva Sfintii Apostoli, care au iesit din gurile nevoitorilor lui Dumne­zeu, invatatura Bisericii, traiesc de-a lungul a mii de ani. Iar de vreme ce cuvantul traieste mii de ani, inseamna ca el este extrem de important. Iesind din gurile noastre, cuvantul actioneaza intotdeauna, extrem de profund, asupra oamenilor din jurul nostru, ba chiar si asupra celor aflati departe.

Orice cuvant bun, intelept, traieste in inimile omenesti si aduce roade bune pentru multi ani. Orice cuvant rau – clevetire, minciuna, vorbire de rau – traieste, de asemenea, foarte mult, prinde radacini in mintile, in inimile oamenilor de aproape si de departe, le orienteaza gandurile si dorintele. Auzind cuvintele noastre rele, acestia sunt otraviti de ele si, la randul lor, rostesc cuvinte la fel de rele si otravite.

Cuvintele intelepte si harice ale sfintilor zidesc dreptatea in lume, fac un bine vesnic, pe cand cele rele si pacatoase aduc necinste, ura, aduc o uria­sa vatamare celor din jur si chiar omenirii intregi.

Cuvintele vii se propaga ca undele radio, se propaga prin spatiu si se revarsa in inimile si in mintile oamenilor. Cuvintele sunt o uriasa pu­tere, care ii uneste pe oameni sau ii desparte – ii uneste atunci cand cuvantul este plin de drepta­te si adevar, ii desparte atunci cand este plin de clevetire si rautate fata de ei. Daca oamenii ar fi lipsiti de cuvant, ar semana cu animalele, si viata omeneasca s-ar duce de rapa.

Iata cat de mare, cat de adanca este insemnata­tea cuvantului omenesc. Iata de ce se roaga Sfan­tul Efrem pentru izbavirea de grairea in desert.

Cu totii ati intalnit in viata destui oameni, mai ales femei, care trancanesc, trancanesc si iar tran­canesc la nesfarsit, fara vreo retinere, si limba lor nu mai oboseste: melita, melita si iar melita. Tot ce spun ei e desertaciune, lucruri care nu aduc folos nimanui. Si Efrem Sirul se roaga lui Dum­nezeu sa-l izbaveasca de grairea in desert. El se temea sa nu cada, sa nu-l piarda limba, pe cand acesti nefericiti guralivi nu se tem de nimic.

Stiti ca adeseori oamenii ii suporta pe acesti flecari: „Trancanesc, lasa-i sa trancaneasca” – iar lor li se pare ca sunt ascultati cu placere, nestiind ca in adancul inimii oamenii se simt impovarati de ei si chiar ii urasc. Atat de mare rau este gra­irea in desert, raul pe care ei il produc cu fleca­reala lor!

Daca limba trancaneste si vorbeste in desert, si gandurile ratacesc, nu se concentreaza la nici un lucru profund, adevarat, important, hoina­resc peste tot fara nici o tinta, asa cum hoina­reste un nenorocit de caine vagabond, dand din coada. Atat gandurile, cat si simtamintele, cat si orientarea dorintelor lor, a activitatii lor sunt desarte, lipsite de importanta. Sufletul e flamand, omul cu pricina este nesuferit celorlalti, iar siesi isi aduce o vatamare foarte, foarte grava. Iata ce inseamna grairea in desert.

Oamenii intelepti, care duc viata duhovni­ceasca, nu graiesc in desert niciodata: ei sunt in­totdeauna tacuti, concentrati. In Grecia antica erau la mare cinste filosofii si inteleptii. Filosofii nu primeau pe nimeni ca ucenici pana cand cel cu pricina nu dovedea ca stie sa taca – insa ar fi trecut, oare, acest examen vreunul dintre flecarii nostri contemporani? Bineinteles ca nu.

Daca pacatul grairii in desert este atat de grav, cum sa scapam de el, ce sa facem cu limba noas­tra neinfranata? Trebuie sa facem ceea ce facea Efrem Sirul: trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu ca sa ne izbaveasca de aceasta patima, si Domnul Iisus Hristos ne va implini cererea. Trebuie sa evi­tam comunicarea cu cei care graiesc in desert, sa ne tinem cat mai departe de ei, sa cautam partasia putinilor intelepti, care isi deschid gura doar ca sa spuna cate un lucru folositor, de la care nu vei auzi cuvinte desarte, vatamatoare de suflet.

Trebuie sa va supravegheati cu foarte mare atentie, sa dobanditi obiceiul de a examina ceea ce vreti sa spuneti, sa va deprindeti cu tinerea limbii in frau. Sa nu-i dam voie sa flecareasca. Seara sa va aduceti aminte ce ati spus ziua, sa vedeti da­ca n-ati trancanit, daca n-ati jignit pe cineva, da­ca n-ati mintit, daca n-ati barfit. Daca va veti insusi obiceiul acesta, va veti obisnui sa va supravegheati orice miscare a limbii si s-o infranati.

Aduceti-va aminte: cu cat omul este mai con­centrat pe lucrul principal, pe cele launtrice, pe cele adevarate, cu cat isi face mai multa vreme pentru citirea Evangheliei, a Sfintei Scripturi, a scrierilor Sfintilor Parinti, cu atat se patrunde mai mult de intelepciunea acestora si cu atat ii va pieri mai mult pofta de a trancani. Mare lucru este a dobandi stapanirea asupra propriei limbi!

In epistola sa soborniceasca, Apostolul Iacov spune:

daca nu greseste cineva in cuvant, acela este barbat desavarsit, in stare sa infraneze si tot trupul (Iac. 3,2).

Intelegeti ce inseamna a-ti infrana tot trupul? Asta inseamna a-ti supune trupul scopurilor su­preme ale vietii duhovnicesti, a-ti infrana toate poftele, patimile, tot ce e rau, toate cele la care te trage trupul. Incepeti cu infranarea limbii, si da­ca veti atinge scopul acesta, veti dobandi desa­varsirea si va veti infrana tot trupul – iar daca va veti infrana tot trupul, veti fi curati si drepti ina­intea lui Dumnezeu. De aceasta curatie si drep­tate sa va invredniceasca pe voi, pe toti, Domnul, iar rugaciunea lui Efrem Sirul sa va aduca intot­deauna aminte de acest lucru. Amin.

 ***

Duhul gandului smerit daruieste-mi, Doamne, mie, slugii Tale.

чинAduceti-va aminte ca porunca despre smere­nie este prima porunca a fericirilor – iar de vreme ce este prima, inseamna ca este si cea mai insem­nata. Ati auzit vreodata cuvantul lui Dumnezeu, vestit prin Prorocul Isaia:

Asa zice Domnul, a Carui locuinta este vesnica si al Carui nume este sfant:

Sa­lasluiesc intr-un loc inalt si sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbatez pe cei cu inima franta” (Is. 57,15).

Oare nu vreti sa locuiasca impreuna cu voi Insusi Dumnezeu? Iar daca vreti, tineti minte bine: El Insusi spune ca locuieste in inimile celor smeriti si le da viata acestor inimi – si cata ne­voie avem si noi ca inimile noastre sa primeas­ca viata!

Oare nu vreti ca Dumnezeu sa caute spre voi? Iar daca vreti, tineti minte ce este smerenia, ce este acea sfanta virtute care Ii place lui Dumne­zeu atat de mult, pentru care Dumnezeu locuieste impreuna cu noi si cauta spre noi.

Ea este lucrul diametral opus mandriei. Sme­ritii sunt cei saraci cu duhul, care isi amintesc de neajunsurile lor, care isi tind privirea spre adancul inimii, care isi supravegheaza neobosit miscarile, urmarind orice necuratie pe care o vad acolo.

Sfintii, care au implinit mereu poruncile lui Hristos, care L-au iubit pe Hristos, inaintea pri­virii mintii carora statea mereu Domnul, isi aminteau necontenit de smerenie si se rugau in­totdeauna s-o dobandeasca.

Hristos spune:

Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima (Mt. 11, 29).

Domnul ne porunceste sa invatam de la El smerenia, Domnul ne porunceste sa urmam Lui in smerenie. Sme­renia s-a aratat de-a lungul intregii vieti paman­testi a Domnului. Ea a inceput inca de la nasterea Lui, fiindca El S-a nascut ca cel mai smerit, cel mai simplu om, cel mai nebagat in seama – S-a nascut intr-o pestera pentru animale, a fost pus in iesle.

Iar dupa aceea, intreaga viata, oare nu a dat nenumarate pilde de smerenie? Cand Irod s-a aprins de manie, a vrut sa-L ucida pe Mantui­torul Nou-Nascut, si i-a trimis pe ostasii sai sa-i omoare pe pruncii din Bethleem, oare Domnul n-ar fi putut trimite o legiune de ingeri dintre le­giunile pe care le avea intotdeauna la indemana, oare nu l-ar fi putut dobori pe Irod? Bineinteles ca ar fi putut, insa a preferat sa dea dovada de smerenie si a fugit de mania lui Irod in Egipt.

Si in continuare cata smerenie a aratat in viata Sa, mergand 200 de kilometri pe jos pana la Ierusa­lim la prima chemare a celor carora le trebuia aju­torul Lui, si asta neavand unde sa-Si plece capul!

Oare n-a dat o neobisnuita, desavarsita pilda de smerenie spaland picioarele ucenicilor Sai? Aceasta este cea mai adanca smerenie.

hristos-mirle-bisericiiIar despre smerenia de care a dat dovada ina­inte de judecata si dupa judecata, cand a fost dus pe Golgota, rastignit pe cruce, nu indraznesc sa vorbeasca buzele omenesti, atat de mare, atat de nemasurata este aceasta.

Domnul porunceste sa invatam de la El sme­renia – dar cine isi aduce aminte acum de sme­renie? Smerenia este o insusire a sufletului ome­nesc pe care cei mandri o infiereaza cu dispret, pentru ca ei nu cred in Hristos, pentru ca au ales nu calea lui Hristos, ci alte cai: ei spun ca acesta este duh de robie, ca cei smeriti sunt robi, lipsiti de calitatea cea mai necesara, indispensabila, ca sunt lipsiti de spiritul protestului, rezistentei ac­tive in fata gravelor plagi ale omenirii.

Au acestia dreptate? Nu, nici urma! Cu privi­re la oamenii smeriti trebuie spus nu ceea ce zic cei care-i infiereaza, ci cu totul altceva: ca ei nu sunt robi, care se supun pasiv raului si violen­tei, ci singurii invingatori ai raului si ai violentei. Trebuie spus ca numai ei poarta cu adevarat lup­ta cu raul, caci dezradacineaza din inimile lor si din inima altor oameni insesi izvoarele raului. Ei nu cred ca pricina raului consta doar in imper­fectiunea raporturilor sociale.

Cel smerit nu este rob, ci ostas adevarat al lui Hristos.

Dar cat de putina, nemarginit de putina sme­renie este in ziua de astazi! Imensa majoritate a oamenilor dispretuiesc smerenia, nazuiesc spre intaietate si dominatie in lumea aceasta. Cei cu adevarat smeriti aproape ca nu mai sunt de ga­sit; oamenii nu se gandesc la smerenie, smere­nia e uitata, de tot uitata. La smerenie se gan­desc doar cei ce merg din toata inima pe calea lui Hristos, care invata de la El smerenia. Numai sfintii sunt cu adevarat smeriti.

Lucrul acesta poate parea ciudat: cum pot sfintii – care ii intrec cu mult pe ceilalti oameni in ce priveste calitatile morale, inaltimea duhov­niceasca la care au ajuns – sa se considere, ab­solut sincer, mai prejos decat toti ceilalti? Teme­iul sfinteniei lor consta in aceea ca ei nu se inal­tau mai presus de ceilalti, ci isi osandeau propria inima.

Sfintii observau cu o neobisnuita acuitate fiecare miscare a inimii lor si vedeau pana si cea mai mica necuratie din ea, si dupa ce o vedeau isi aminteau intotdeauna de necuratia aceea, si ca atare se so­coteau nevrednici inaintea lui Dumnezeu.

Oamenii mandri si obraznici indraznesc sa ju­dece despre cele mai inalte si sfinte lucruri, pe cand cei smeriti sunt lipsiti de cutezanta, mo­desti, potoliti. O multime de asemenea exemple gasim in Sfanta Scriptura si in Vietile Sfintilor.

Cine este mai mare inaintea lui Dumnezeu decat dreptul Avraam, care a auzit mari fagadu­inte si a fost numit „prieten al lui Dumnezeu”? Si totusi, acest mare om n-a incetat niciodata sa se numeasca pe sine „praf si cenusa“. Cine este mai mare inaintea lui Dumnezeu decat David, imparat si proroc? Si totusi, el zicea despre sine insusi:

vierme sunt, si nu om, ocara oamenilor (Ps. 21,6).

kyrie_ihsou_xriste_eleison_meAcestea erau din partea lui cuvinte absolut sincere. Cine a fost mai mare inaintea lui Dum­nezeu prin ostenelile sale decat Apostolul Pavel? Si totusi, el se numeste pe sine „cel dintai” din­tre pacatosi, atat ii erau de straine cutezanta si ingamfarea: el era modest, nu obraznic, spunea despre sine ca a fost intre corinteni intru slabiciu­ne si cu frica si cutremur mare (I Cor 2, 3). Aceas­ta smerenie adanca este un exemplu pentru noi toti, care ne aflam nesfarsit de departe de ea.

Trebuie sa ne gandim intotdeauna cu ravna la smerenie si cu ravna s-o cerem de la Dumnezeu. Nu putem dobandi aceasta virtute prin nici un fel de silinte proprii. Smerenia – acest mare dar de la Dumnezeu – este primita numai de cei care nazuiesc din toata inima sa implineasca poruncile lui Hristos. Numai lor le va da Domnul acest mare dar. Inima lor e smerita – iar cand inima omului e smerita, Duhul Sfant va locui in ea.

Vedeti ce mare fericire este sa fii smerit; ve­deti cat de greu este sa fii smerit? Sa aveti nadej­de si sa stiti ca fiecare pas pe calea lui Hristos va apropie de sfanta smerenie. Daca veti inmulti si veti indesi acesti pasi, cum au facut apostolii si sfintii, prin aceasta va veti apropia de Dumne­zeu. Domnul Iisus Hristos le spunea ucenicilor: cel mai mare dintre voi sa le fie tuturor sluga, pentru ca

cine se inalta va fi smerit, iar cine se smereste va fi inaltat (Lc. 18,14).

Ce nesfarsit de des se implinesc aceste cu­vinte ale lui Hristos! Cati oameni mandri, care nazuiesc sa ajunga mai presus de toti, cad apoi mai prejos de toti! Cati oameni smeriti, neinsem­nati, nascuti in familii sarace, nevoiasi la inceputul vietii lor, n-au devenit mai apoi oameni mari! Asa este, de pilda, viata multora dintre marii ierarhi moscoviti.

Multi, multi altii proveneau si ei tot din cele mai modeste paturi sociale, insa Dumnezeu i-a inaltat datorita marii lor smerenii. Domnul spu­ne:

multi dintai vor fi pe urma, si cei de pe urma vor fi intai.

Asa se intampla si in viata noastra, asa va fi si la Infricosatoarea Judecata. Cei dintai vor ajunge cei din urma, si cei din ur­ma, cei neinsemnati, cei dispretuiti, vor ajunge in frunte. De multa, multa osteneala este nevoie ca sa nu uitam de smerenie, de multa, multa os­teneala este nevoie ca sa o dobandim.

Trebuie sa ne amintim cuvintele Apostolu­lui Petru:

si toti, unii fata de altii, imbracati-va in­tru smerenie, pentru ca Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har (I Pt. 5, 5).

Aduceti-va aminte: Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, si numai celor smeriti le da har. Aduceti-va aminte ca Domnul Iisus Hristos S-a smerit pana la moartea pe cruce. Iar noi trebuie sa tindem catre smerenie, sa o cerem mereu de la Dumnezeu:

Doamne si Stapanul vietii mele, duhul gandului smerit daruieste-mi mie, slugii Tale!

Sa stiti si sa va amintiti ca, daca omul isi va aduce aminte mereu aceste cuvinte sfinte, va pri­mi de la Dumnezeu adanca virtute a smereniei. Amin.


[1] Extras din: Sf. Luca, arhiepiscopul Crimeei, Predici.

(in: “Cum sa biruim mandria. Lectii de vindecare a mandriei din sfaturile Sfintilor Parinti”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

monach

Legaturi:


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mandria, trufia, Sfantul Luca al Crimeei, Triodul si Postul cel Mare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la “Sfantul Luca al Crimeei: talcuire din RUGACIUNEA SFANTULUI EFREM SIRUL despre DUHUL IUBIRII DE STAPANIRE, DUHUL GRAIRII IN DEȘERT si DUHUL GANDULUI SMERIT: “Cat de putina smerenie este in ziua de astazi!”

  1. Pingback: Lectii de razboi duhovnicesc de la un duhovnic cu viata sfanta: CUM SUNTEM ISPITITI PRIN MANDRIE SI LA CE CADERI POATE DUCE INVOIREA CU GANDURILE INGAMFARII. “Daca omul nu se lupta cu puterea cea rea, devine el insusi rau” -
  2. Pingback: VESTIREA PATIMILOR DOMNULUI si CEARTA APOSTOLILOR. Intre lupta salbatica pentru intaietate care striveste pe cei slabi si puterea dragostei smerite -
  3. Pingback: PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu in DUMINICA POTOLIRII FURTUNII. Dumnezeu ingaduie furtunile incercarilor ca sa ne smereasca si sa ne izbaveasca de marea inselare a increderii in propriile fapte: “Adevaratul chip al omului este smerenia. Unde
  4. Pingback: CAND VEZI CA ALTA MINTE SE LUPTA CU MINTEA TA… | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: DUHUL IUBIRII DE STĂPÂNIRE NU MI-L DA MIE… Cum recunoastem si cum ne putem vindeca de boala dorintei de a domina asupra altora? CUM SE POATE MANIFESTA ABUZUL DE PUTERE IN ZONA SPIRITUALA, IN VIATA BISERICEASCA? | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: DUHUL GRIJII DE MULTE… NU MI-L DA MIE! | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: DUHUL GRĂIRII ÎN DEȘERT… NU MI-L DA MIE! – Când are valoare TĂCEREA, când este de folos CUVÂNTUL? “În lucrul cu care se laudă omul, în acela Dumnezeu îngăduie să cadă, pentru a se ruşina şi a învăţa smerenia” | C
  8. Pingback: CANONUL CEL MARE DE POCAINTA – “Cantecul lacrimilor”. CUVANT STRAPUNGATOR AL PS TIMOTEI AIOANEI: “Cat de mult vorbim fara sa pretuim cuvintele si cat de puţin ne rugam…” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate