Predania ortodoxa, apostolica despre NECESITATEA LEPADARII DE LUME (de patimi) PENTRU TOTI CEI CARE CAUTA MANTUIREA: “Exista un singur crestinism, o singura invatatura crestina, care vine de la Domnul Insusi”

“Contemporanii nostri, care palavragesc despre dragostea crestineasca, nu baga in seama conditia principala pen­tru ajungerea la ea…”

*

Despre Sfintii Apostoli

De cativa ani studiem impreuna viata crestineas­ca faptuitoare dupa Sfintii Parinti, si acum este un prilej potrivit pentru a privi la cei a caror pomeni­re o vom face in zilele ce se apropie ale sarbatorii Sfin­tei Cincizecimi – la Apostoli – si a ne da seama cum a fost calea si experienta lor. Acum, impotriva Sfintilor Parinti, impotriva lucrarii lor, impotriva a ceea ce se nu­meste ascetism crestin se ridica nu numai feluritii invatatori sectanti, ci si oameni care isi dau numele de ortodocsi. Ei spun ca aceasta cale a fost nascocita de Sfintii Parinti, ca nu exista nimic de felul acesta nici in Evanghelie, nici la Apostoli. Pentru a face cunostinta cu ceea ce este acolo, trebuie mai intai de toate sa schitam, ma­car pe scurt, temelia experientei ascetice crestine.

Ascetismul pleaca de la premiza fundamentala ca in­tre Hristos si lume (lumea ca rau, ca patimi, ca pacat, nu aceasta lume in care traim) nu exista absolut nici o compatibilitate, si ca atare trebuie sa ne lepadam de lu­me, sa ne departam de ea, chiar daca traim in lume. In urma lepadarii, dupa cum stiti, vine calea suisului fap­tuitor.

Omul a fost zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, si noi am stricat acest chip din noi prin pacat. Acum, mai

intai de toate, trebuie sa il refacem prin Hristos. Hristos a venit in lume sa refaca chipul stra­mosului cazut. Aceasta refacere se savarseste prin Taina care se numeste Botez, dar dupa aceea, fiind predispusi catre pacat, iarasi schimonosim chipul lui Dumnezeu din noi, iarasi il intinam. Cea dintai sarcina a crestinu­lui este, dupa Sfintii Parinti, curatirea sufletului de pa­timi; aceasta, dupa cum spune Theodor al Edessei, nu e in sine o virtute:

„Dar ce se cade a cauta dupa aceasta (dupa lepadarea de lume — n.a.), daca nu numai curati­rea de patimi? Pentru ca aceasta inca nu este in sine vir­tute, ci numai pregatire pentru virtute, iar la curatirea de naravurile cele rele trebuie adaugata si agonisirea vir­tutilor”.

Asadar, este nevoie si de calea suisului, de calea desavarsirii duhovnicesti si a indumnezeirii:

„Iar dupa o asemenea curatire si nimicire a tot ce face necurate pu­terile noastre si dupa punerea acestora in buna randuiala, se cere si suis catre desavarsirile cele duhovnicesti si indumnezeire, pentru ca celor ce s-au abatut de la rau li se cuvine sa faca binele (Ps. 33, 14)”.

In lucrarea crestina sunt doua trepte: prima este cu­ratirea de pacat si de patimi, a doua — suisul catre desa­varsirile duhovnicesti si indumnezeirea. Hristos a venit nu doar ca sa refaca chipul stramosului cazut, ci ne-a dat porunca:

deci, fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ce­resc este desavarsit (Mt. 5, 48).

Tocmai implinirea acestei culmi a poruncilor este a doua treapta a lucrarii cresti­ne, despre care vorbesc Sfintii Parinti: indumnezeirea, asemanarea cu Dumnezeu dupa masura puterilor omenesti. Cea mai inalta treapta in acest suis este dragos­tea, pentru ca Dumnezeu este dragoste. Despre aceas­ta vorbeste Ioan Scararul, insa acelasi lucru il gasim si la alti asceti. De pilda, Fericitul Diadoh scrie:

„Pictorii incep prin a schita cu o singura culoare chipul omului, iar dupa aceea, punand treptat culoare peste culoare, in­fatiseaza chipul celui pe care il zugravesc asemenea cu acesta chiar pana la firele parului: si sfantul har al lui Dumnezeu la inceput reface in om prin botez trasatu­rile chipului dumnezeiesc, aducandu-l in starea in care era cand a fost zidit”.

Asadar, si aici vedem ca mai intai de toate se reface acest desen, trasaturile chipului dumnezeiesc, intorcandu-l pe om la starea dintru inceput, in care era cand a fost zidit — si tocmai asta este curatirea de patimi, in­toarcerea la frumusetea cea dintai, la Adam cel intai-zidit:

„…Iar cand va vedea ca noi poftim cu toata voia noastra frumusetea asemanarii dumnezeiesti si ca stam goi si fara frica in atelierul ei, atunci virtute dupa virtute facand sa infloreasca in suflet si din slava in slava inaltand chip

ul ei, ii va adauga trasaturile asemanarii dum­nezeiesti: si simtirea ne arata cum se rasfrang in noi trasaturile asemanarii cu Dumnezeu, iar desavarsirea ase­manarii o vom cunoaste din luminarea harului”.

Astfel, Fericitul Diadoh compara refacerea chipului dumnezeiesc din om cu o schita a unui pictor, iar asternerea culorilor peste aceasta schita — cu asemanarea cu Dumnezeu, cu dobandirea virtutilor crestinesti.

„Cand se face portretul cuiva, daca se adauga cea mai placuta dintre culori si cea mai trebuincioasa din trasaturi, il fac asemanator pana si la zambet cu cel pictat: si cand dum­nezeiescul har zugraveste in cineva dumnezeiasca asema­nare, luminoasa trasatura a dragostei, fiind adaugata, ara­ta ca trasaturile chipului dumnezeiesc au fost inaltate pe de-a-ntregul la frumusetea asemanarii cu Dumnezeu”.

Asadar, cea mai placuta dintre toate culorile si cea mai trebuincioasa dintre toate trasaturile in acest proces al indumnezeirii e dragostea, care, fiind adaugata la chi­pul omenesc, il face „asemanator pana si la zambet cu cel pictat”. Dragostea este cea mai mare si cea mai de pe urma virtute, rezultatul final al desavarsirii crestine. Daca este sa facem suma celor spuse pana acum, vom gasi ca, potrivit invataturii Sfintilor Parinti, calea crestinului are treptele urmatoare: lepadarea de lume, curatirea de patimi, suisul catre desavarsire, indumnezeirea.

Cea mai mare virtute, care sta pe cea mai inalta treap­ta a scarii acesteia, este dragostea, pentru ca Dumnezeu dragoste este.

La inceput suntem datori [a merge] pe calea lepadarii de lume, a refuzului de a sluji diavolului si a ascultarii de Dumnezeu, iar apoi a vietii dupa porunci. Suntem pusi de Dumnezeu in imprejurari care, cu ajutorul necazurilor si incercarilor, ne curatesc, si in aceste necazuri si incercari trebuie sa alergam la Dumnezeu rugandu-ne cu rugaciune insotita de plans, pentru ca plansul este „mahnirea inradacinata in sufletul ce se pocaieste”. Plansul de pocainta – iata ce ne elibereaza de pacat, de  patimi, de stricaciunea sufletului.

Sa cercetam acum epistolele sobornicesti ale Aposto­lilor, care sunt adresate nu unei Biserici anume, ci tutu­ror Bisericilor. Ştim care sunt epistolele acestea: o epistola soborniceasca a Apostolului Iacov, doua ale lui Pe­tru, trei ale lui Ioan Teologul si una a Apostolului Iuda. Scopul cuvantului meu de acum este sa arate ca si la Apostoli sunt deja schitate toate aceste elemente ale lu­crarii duhovnicesti, pe care le vedem la Sfintii Parinti. Şi nu numai atat: daca ne vom uita la ceea ce scrie Apos­tolul Iacov, mai intai de toate vom gasi la el inceputul acestei cai — lepadarea de lume, iar apoi lupta cu pacatul, ceea ce noi numim „curatirea sufletului de patimi“, intreaga epistola este indreptata impotriva pacatului si zugraveste prima parte a caii acesteia, despre care numai ce am vorbit.

Petru scrie deja nu doar despre pacat, ci si despre vir­tute. El spune ca trebuie nu numai sa ne curatim, ci si sa ne facem osteni ai virtutii, vorbeste despre ceea ce se numeste la Sfintii Parinti „indumnezeire” si suis la desavarsirea duhovniceasca:

adaugati la credinta voastra fapta buna, la fapta buna — cunostinta, la cunostinta — infranarea, la infranare — rabdare, la rabdare — buna credinta, la buna credinta — iubirea frateasca, iar la iubirea frateasca – dragostea (2 Pt. 1, 5-7).

Şi el, ca si Sfintii Parinti, in­cheie cu dragostea, pentru ca Dumnezeu dragoste este – ea incununeaza calea desavarsirii duhovnicesti si duce la cea mai inalta treapta a indumnezeirii.

Ceea ce Petru inca abia da de inteles, Ioan descope­ra cu putere mare, fiindca Ioan vorbeste despre dragos­te ca despre incununarea caii lucrarii duhovnicesti. Iar contemporanii nostri, care palavragesc despre dragostea crestineasca, nu baga in seama conditia principala pen­tru ajungerea la ea.

Asadar, Apostolii ne arata aceeasi randuiala a lucrarii duhovnicesti pe care v-am aratat-o pe temeiul marturii­lor Sfintilor Parinti.

Sa cercetam epistola Apostolului Iacov, care face obiectul cuvantului nostru. Se spune ca lepadarea de lu­me este o nascocire a Sfintilor Parinti – dar ia uitati ce spune Domnul la Cina cea de Taina:

de va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau — dar intrucat nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea va uraste pe voi lumea (In. 15, 18-19).

Da, Imparatia lui Dumnezeu nu este din aceasta lume, ci de la Dumnezeu, Care este cea mai mare dragoste si cea mai inalta desavarsire. De aceea se si spune despre Apostoli:

si lumea i-a urat pe ei, fiindca nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume (In. 17, 14).

Cu putere mare vorbeste despre aceasta si Iacov. Es­te vrednic de luare-aminte faptul ca Apostolul Iacov a fost cel dintai episcop al Bisericii din Ierusalim – el carmuia intreaga Biserica a Iudeei. Faptul acesta da martu­rie despre data timpurie a scrisorii, intrucat presupune ca ea sa fi fost scrisa atunci cand crestinii erau cu precadere iudei; mai apoi au intrat in Biserica cei din nea­muri. Avem de-a face cu o epistola timpurie, si marea noastra bucurie este ca ea vorbeste despre lepadarea de lume.

Nu stiti, oare, ca prietenia lumii este dusmanie fata ­de Dumnezeu? Cine deci va voi sa fie prieten cu lumea se face vrajmas lui Dumnezeu (Iac. 4, 4).

El pune deodata in fata turmei sale problema: cu cine vrei sa fii prieten — cu lumea sau cu Dumnezeu? Daca-L alegi pe Dumnezeu, atunci in ce consta buna credinta pe cele dintai trepte ale vietii crestine?

Cucernicia curata si neintinata inaintea lui Dumnezeu si Tatalui, aceasta este: sa cercetam pe orfani si pe vaduve in necazurile lor, si sa ne pazim pe noi fara pata din partea lumii (Iac. 1, 27).

Asadar, lepadarea de lume nu a fost nascocita nicide­cum de catre Sfintii Parinti – Domnul Insusi a vorbit despre ea, intelegand prin lume ceea ce trage catre pamant, si primul episcop al Ierusalimului — fratele Domnului – face din lepadarea de lume punctul de plecare al caii crestine.

De obicei se spune ca Apostolii nu faceau decat sa propovaduiasca invatatura crestina, fara sa fie cei ce calauzeau lucrarea duhovniceasca a turmei – aceasta insa nu corespunde adevarului.

In aceeasi epistola a lui Iacov se vorbeste nu numai despre invatarea si despre ascultarea Cuvantului. Apos­tolul cheama la implinire, la suisul faptuitor:

fiti, dar, plinitori ai cuvantului, nu doar ascultatori ai lui, amagindu-va pe voi insiva (Iac. 1, 22).

Iacov este cel dintai care da indrumarile acestea ascetice. Nu cel ce asculta si uita, ci acela care implineste cuvantul va fi fericit, potri­vit Apostolului. Toate acestea se afla in deplina potrivi­re cu ceea ce ne spun Sfintii Parinti. Aduceti-va aminte numai de Scara — calea suisului faptuitor.

Amintesc si cuvintele Apostolului Iacov in care se spune ca singura credinta nu mantuieste:

arata-mi cre­dinta ta din faptele tale, iar eu iti voi arata credinta mea din faptele mele. Tu crezi ca unul este Dumnezeu? Bine faci — insa si dracii cred, si se cutremura. Vrei dar sa inte­legi, omule nesocotit, ca credinta fara de fapte moarta este? (Iac. 2, 18-20).

„Vedeti”, spune Apostolul, „prin ce se poate indreptati omul? Prin credinta – da, prin credin­ta, insa nu prin credinta moarta, fiindca si dracii cred, si se cutremura, ci prin credinta care duce la fapte si, de asemenea, prin aceste fapte, care vin din credinta cres­tina vie”.

Asadar, nu avem nevoie doar sa ne lepadam de lume, ci si sa mergem pe calea suisului faptuitor, sa fim nu ascultatori uituci, ci implinitori ai legii lui Dumne­zeu. Şi atunci, pe care cale sa mergem? Pe calea de ca­re vorbesc Sfintii Parinti – calea ascultarii de voia lui Dumnezeu.

Noi stim ca Domnul

S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce (Filip. 2, 8),

in gradina Ghetsimani, desi L-a rugat pe Tatal:

treaca de la Mine paharul acesta, insa S-a lepadat de voia Sa: nu cum voiesc Eu, ci cum Tu voiesti, asa sa fie (Mt. 26, 39).

Şi noua ne-a poruncit sa ne rugam: „fie voia Ta”.

Crestinilor de curand veniti la credinta, Apostolul le spune:

supuneti-va, deci, lui Dumnezeu; stati impotriva diavolului, si el va fugi de la voi (Iac. 4, 7).

Daca vom apuca pe calea ascultarii, a implinirii voii lui Dumne­zeu, harul botezului va intra, ca sa zicem asa, in vigoa­re. Acum ni se pare ca daca ne-am botezat n-avem ce sa mai vorbim de pacat — asta e tot o nascocire de-a Parin­tilor. Apostolul Iacov insa, desi le scrie celor de curand veniti la credinta, celor care deja cred in Hristos si s-au botezat, nu se teme de asta si, intemeindu-se pe ceea ce a auzit de la Domnul Insusi, isi incepe povata astfel:

apropiati-va de Dumnezeu, si Se va apropia si El de voi. Curatiti-va mainile, pacatosilor, si sfintiti-va inimile, cei indoielnici (Iac. 4, 8).

Sfintii Parinti ne invata ca strabaterea caii crestine este insotita de ispite, de incercari care intaresc in noi cre­dinta si ne dezvolta rabdarea, care ne ajuta in lupta pe care o purtam cu pacatul pentru a ne curati sufletul.

In zilele noastre, multi presupun ca spusele Parintilor, care erau calugari, nu ne privesc pe noi, cei traitori in lu­me, nu in manastiri, ca de toate acestea nu au nevoie cei ce n-au facut legamantul lepadarii de lume. Dar iata cum isi incepe Apostolul Iacov epistola:

mare bucurie sa soco­titi, fratii mei, cand cadeti in felurite ispite, stiind ca incer­carea credintei voastre lucreaza rabdarea (Iac. 1,2).

Pesemne va amintiti ce spune Ioan Scararul despre cele trei feluri de rabdare a ispitelor:

1) cu intristare,

2) fara intristare,

3) cu bucurie.

Iata invatatura despre ispita, din care se trage si invatatura despre rabdare, pe care o stiti de la Sfintii Parinti si care isi are radacina in Evanghelie, pentru ca Domnul spune:

intru rabdarea voastra veti mantui sufletele voastre (Lc. 21, 19).

Dar iata ce gasim la Apostolul Iacov:

drept aceea, fiti indelung-rabdatori, fratilor, pana la venirea Domnului. Iata, plugarul asteapta roada cea scumpa a pamantului, inde­lung rabdand, pana ce primeste ploaia timpurie si ploaia tarzie. Fiti, dar, si voi indelung-rabdatori, intariti inimile voastre, caci venirea Domnului s-a apropiat (Iac. 5, 7-8).

Şi incercarea credintei voastre, spune el altundeva, lucrea­za rabdarea (Iac. 1,3).

Sfintii Parinti spun ca pentru a ne desavarsi avem ne­voie nu numai sa ne ostenim si sa rabdam ispite, ci si sa avem rugaciune; iata, si Apostolul Iacov scrie:

este vre­unul dintre voi in suferinta? Sa se roage. Este cineva vesel? Sa cante psalmi (Iac. 5, 13)

— iar psalmii sunt tot ruga­ciune, rugaciunea marelui Psalmist.

Marturisiti-va deci unul altuia pacatele si va rugati unul pentru altul ca sa va vindecati, ca mult poate rugaciunea staruitoare a dreptu­lui (Iac. 5,16).

Deci, rugaciunea e lucrarea de temelie ce ne ajuta si in rabdare, si in incercari, si in patimiri.

Sa vedem acum ce-i cu invatatura despre patimi. Sfintii Parinti spun ca pacatul e stricaciunea si moar­tea sufletului. Apostolul lacov spune:

pofta, zamislind, naste pacat, iar pacatul, odata savarsit, aduce moarte (Iac. 1, 15).

Iata si aici invatatura despre pacat ca moarte; si cel care isi abate aproapele de la pacat invie un suflet ca­re e pe moarte sau a murit — asta acopera multe greseli.

Ascetilor nostri li se imputa adeseori chemarea la plans. „Pentru ce sa plangem?” Daca ai pacate, inseam­na ca trebuie sa plangi — plansul, zic Sfintii Parinti, este mahnirea inradacinata in sufletul ce se pocaieste. Iar la Apostol ce gasim?

Patrundeti-va de durere, intristati-va si jeliti; rasul intoarca-se in plans si bucuria voastra in in­tristare (Iac. 4, 9).

Da, daca doriti sa mergeti pe calea indumnezeirii, atunci curatiti-va:

curatiti-va mainile, paca­tosilor, si sfintiti-va inimile, voi, cei indoielnici (Iac. 4, 8).

Bagati de seama ca Iacov da o lista aproape completa a patimilor despre lupta cu care vorbesc Sfintii Parinti.

Ca sa nu va ingreunez prea tare, voi insira numai ca­teva.

Mai intai de toate, mania. Razboiul cu aceasta pati­ma a fost elaborat in mare amanuntime de catre Sfintii Parinti, si despre ea vorbeste si Apostolul care a fost cel dintai inainte-statator al Bisericii din Ierusalim.

Dupa aceea, el vorbeste despre o patima pe care o cunoastem la fel de bine din scrierile Sfintilor Parinti — despre multa graire si despre lupta cu limba proprie:

daca cineva socoteste ca este binecredincios, dar nu isi tine limba in frau, ci isi amageste inima, buna credinta a aces­tuia este zadarnica (Iac. 1, 26).

Şi in continuare:

daca nu greseste cineva in cuvant, acela este barbat desavarsit, in stare sa infraneze si tot trupul (Iac. 3,2).

Cu si mai multa putere graieste altundeva:

daca noi punem in gura cailor fraul ca sa ni-i supunem, ducem noi si trupul lor intreg. Iata, si corabiile, macar ca sunt atat de mari si impinse de vanturi aprige, sunt totusi purtate de o carma foarte mi­ca incotro hotaraste vrerea carmaciului. Asa si limba: mic madular este, dar cu mari lucruri se faleste! Iata, putin foc, si cat codru aprinde! (Iac. 3, 3-5)

– iar de aici vine si min­ciuna:

foc este si limba, podoaba a nedreptatii (Iac. 3, 6).

Exact la fel ne intalnim in epistola Apostolului Iacov si cu mentionarea altor patimi, care nu au fost nicide­cum nascocite de catre cei care s-au mantuit in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului (Evr. 11, 38), ci ca­re sunt in fiecare din noi, pentru ca nu pustnicilor, celor ce au fugit de lume, le scrie Apostolul.

Iata ce bine vorbeste Apostolul Iacov si in privinta osandirii:

nu va graiti de rau unul pe altul, fratilor. Cel ce graieste de rau pe frate ori judeca pe fratele sau graieste de rau legea si judeca legea — iar daca judeci legea nu esti im­plinitor al legii, ci judecator (Iac. 4, 11).

Şi Sfintii Parinti ne previn mereu, amintind ca cel ce isi judeca aproapele se pune in locul Judecatorului Ceresc.

La fel si in privinta invidiei, patima care adeseori nu ii da pace omului nici in aceasta viata. Iacov scrie:

iar daca aveti gelozie amara si zavistie in inimile voastre, sa nu va laudati, nici sa nu mintiti impotriva adevarului, intelepciunea aceasta nu vine de Sus, ci este pamanteas­ca, sufleteasca, draceasca. Deci, unde este pizma si zavistie, acolo este neoranduiala si orice lucru rau (Iac. 3, 16).

El scoate in evidenta patimile a caror combatere sta la te­melia lucrarii duhovnicesti in prima parte a vietii cres­tine. Vreau sa va amintesc inca o data de scopul pen­tru care va spun toate acestea. Nu ati capatat aici nici o noutate, insa vreau sa va spun ca exista o singura lucrare crestina; ea nu a fost nascocita in secolul al V-lea sau al VII-lea, ci doar a fost lamurita mai indeaproape de catre Sfintii Parinti, Dascali ai bisericii si Pastori, potrivit ce­rintelor vietii. Apostolul Iacov ne descopera aceeasi cale — calea vrajbei cu lumea, calea impotrivirii fata de dia­vol si a supunerii fata de Dumnezeu, calea curatirii de pacat, calea ispitelor si a luptei, calea plansului pentru pacate.

Exista un singur crestinism, o singura invatatura crestina, care vine de la Domnul Insusi. Luati fie si numai rabdarea. Cand Domnul a pus-o la incercare pe femeia cananeeanca, pana si ucenicii s-au apropiat de El rugandu-L s-o miluiasca – asta, chipurile, din dragoste, insa de fapt fiindca se saturasera de strigatele ei. Şi cand El i-a raspuns din nou nu ca Mantuitor, ci cum i-ar fi raspuns orisicare iudeu din acele vremi:

nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor (Mt. 15, 26),

nu ne-a aratat oare prin asta ca avem neaparata nevoie de rabdare, ca si noi trebuie sa fim indelung-rabdatori in cererile noastre si smeriti, si atunci El, vazand smerenia noastra, va spune, cum i-a spus si ei:

mare este credinta ta; fie tie precum voiesti (Mt. 15, 28).

(Din: Sfantul Sfintit Mucenic Serghie Meciov, “Cum sa supravietuim duhovniceste”, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa, 2008)

Legaturi: