Sfintii Trei Mari Dascali ai lumii si Ierarhi: Vasile, Grigorie si Ioan: Taina prieteniei sau ZIDUL INTARIT AL UNIMII IN HRISTOS versus “taina dezbinarii”

29-01-2011 Sublinieri

Ii praznuim astazi pe cei Trei Mari Dascali si Ierarhi ai Bisericii, Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur, care prin descoperire cereasca au aratat crestinilor ce se galceveau pentru a dovedi intaietatea vreunuia dintre ei, legatura invesnicita a dragostei lor intru Domnul.

Prietenia duhovniceasca – despre care toti acesti 3 luminatori ai lumii cu “razele dumnezeiestilor invataturi” ne-au lasat cuvantari “de miere curgatoare se imputineaza astazi din ce in ce, pe masura racirii dragostei multora, iar slabiciunea legaturilor dintre noi ne face pe fiecare in parte, si pe toti la un loc, mult mai vulnerabili in fata atacurilor inversunate ale celui care se asemana cu un “leu racnind” care cauta sa ne inghita…

In vremuri de restriste, cand ar fi mai mare nevoie decat oricand in istoria Bisericii “sa strangem randurile” in duhul dragostei fratesti si sa implinim Taina Unimii (Unitatii) in Hristos si in Biserica la care am fost chemati, tocmai acum si patimile noastre, stimulate de asaltul dracesc dezlantuit asupra lumii, ne tradeaza mai abitir si il dezleaga pe Satana – Calomniatorul sufletelor noastre, Marele Diversionist si cel-care-desparte (dia-bolos) sa realizeze cu noi, probabil intr-o masura fara precedent in istorie, “taina dezbinarii” intre prieteni, intre frati. Cel mai adesea din motive de nimic. Taina dezbinarii face parte integranta din procesul “tainei faradelegii” care se lucreaza tot mai precipitat, sub ochii nostri – “larg inchisi” – in lume, pana la venirea Fiului Pierzarii. Iar Duhul Sfant ne-a aratat de mult ca… dusmania si ura de frati sunt semnul sfarsitului si ca… “daca nu biruim vrajba si tulburarea se va intampla o nenorocire”.

Nu ne mai suferim si nu ne mai rabdam unii pe altii, nu mai avem ochi sa ne vedem si omenie sa ne mai raspundem unii altora. Ne izolam in turnuri de fildes ca sa ne protejam de “taina aproapelui” devenit lepros, ciumat, strain cazut intre talhari, nevrednic de privirea preotului si a levitului… Ne gasim in permanenta noua insine indreptatiri sofisticate, stim sa scoatem rapid de sub maneca ratiunii celei cu nume mincinos o multime de teorii ultra-para-meta… duhovnicesti ca sa ne justificam refuzul de a iubi, refuzul de a rabda, refuzul de a asculta, refuzul de a vedea dincolo de aparente, refuzul de… a ne lucra duhovniceste unii prin altii.

La prima ispita, la prima banuiala, la prima barfa, la prima cearta, la prima “tulburare”, crestinul de astazi este invatat sa dea bir cu fugitii, iar nu s-o infrunte barbateste, ci sa se refugieze narcisist in patutul cald al auto-compatimirii si al clevetirii. Acolo unde, desigur, el va avea intotdeauna dreptate si fratele sau niciodata…

Candva, crestinii stiau sa certe iubindu-se. Se certau si iarasi se impacau. Se contraziceau ori se tachinau – fara sa se raneasca sau sa se raceasca – poate si pana la moarte, dar isi vorbeau, tot pana la moarte, cu aceeasi iubire, pretuindu-se unul pe celalalt ca pe un mare dar. COMUNICAU. SE MUSTRAU SPRE INDREPTARE. Nu taceau pasiv-agresiv, precum noi, lasand a se cultiva, intre timp, in ambele sensuri, resentimente, suspiciuni, ganduri potrivnice devenite certitudini.

Ei intelegeau prietenia cea in Hristos ca o Taina sfanta, care se pazeste si se intretine cu frica si evlavie de toate asalturile diavolesti, ca orice alt dar ceresc, pentru care se lucreaza si se lupta neincetat, care merita orice picatura de sudoare, orice jertfa a odihnei si a linistii proprii. Ne lipseste acum si constiinta ca prietenia duhovniceasca este o Taina a impreuna-cresterii, dar si o putere ecleziala vanata de cel-rau cu maxima inversunare, si ca ea nu se pastreaza de la sine, ca trebuie sa se verifice si sa se caleasca prin incercari, prin focul ispitelor.

Pentru ca SATANA II VANEAZA PE CEI IZOLATI. Inclusiv pe cei izolati in propriul grup inchis ermetic, elitist, siesi suficient. Dar piedicile si ispitele spre destramare se asuma, se iau in piept, nu pot speria pe cei care stiu pretul iubirii fratesti. Prietenia este un dar care cere lupta, cere nevointa, care este incompatibil cu egoismul si este ucis de iubirea de placeri, de confort si de comoditate, fie ea si mascata de inselarea “linistirii”.

Prietenia ne ajuta sa facem si un obligatoriu “exercitiu” de fidelitate duhovniceasca, bine stiind ca cel care nu este credincios in cele mici – fata de prietenul sau binefacatorul sau – nu poate ramane pana la capat credincios nici lui Hristos, Cel care Se identifica tainic tocmai cu fratele “cel mic“, pe care l-am parasit si l-am condamnat, gasindu-l nevrednic de a-i mai arunca vreo vorba buna de la… inaltimea maiestatii noastre.

Spunea Parintele Staniloae:

Raspunzand nevoii noastre, El a aratat in mod limpede ca, pentru a fi slujitori unii altora, avem nevoie unii de altii. Nu este de ajuns sa slujim in mod exterior, trebuie sa ne daruim pe noi insine. Acest fapt este temeiul jertfirii de sine, temeiul iubirii. Doar astfel crestem, pentru ca avem comuniune in mod real. Nu suntem chemati sa slujim asa cum achitam o datorie. Trebuie sa existe iubirea ca radacina: sa vezi taina celuilalt, sa vezi in el fiinta neconditionata. Aceasta este taina extraordinara, negraita: sa iubim, sa ne adancim spiritual unul in altul, sa fim atenti la ce inseamna celalalt care are nevoie de mine. Sa fim atenti asa cum este Dumnezeu, sa fim atenti fata de el ca fata de o fiinta transparenta pentru Dumnezeu.

Astazi, in “era comunicarii”, ortodocsii ajung sa comunice mai putin si mai prost ca oricand si, mai ales, sa nu rateze sansa de a fi ei insisi cei care marcheaza… inaugurarea erei “anti-comuniunii”. Biserica ne cheama la suprema partasie, cea de-viata-facatoare, in vreme ce noi ne sarguim din greu sa colaboram la lucrarea des-partasirii, a instrainarii celei de moarte lucratoare. Iar acesta este numai primul pas catre devenirea intru Iuda si Cain, catre tradarea, vanzarea si uciderea fratelui devenit intai instrument de folosit, apoi strain, iar la urma dusman.

Astazi avem la indemana, “gratie” tehnologiilor ultra-avansate, toate mijloacele de comunicare posibile, dar ce folos? Nu mai avem nimic a ne spune: dragostea dintre noi a murit. In numele unor deziderate si a unor mize mult mai inalte si mai importante, avem “binecuvantarea” sa devenim reci, duri, agresivi si taiosi cu aproapele nostru. Avem “binecuvantarea” sa destramam intr-o clipa ceea ce Dumnezeu a zidit si a intarit cu timp, cu efort, cu jertfa, cu scump Sangele Sau. Cand Apostolii si Parinti ne cheama “sa ne largim inimile”, noi ne luam “binecuvantarea” sa devenim cat mai impietriti si mai “stramtorati” la inima. Sa nu ne lasam deranjati de durerea fratelui nostru, sa ne inchidem urechile la strigatul sau la plansul lui. Nu avem vreme de pierdut pentru altii; liniste! noi acum ne rugam… Sa nu trebuiasca sa-i auzim dojana facuta cu dragoste, sa nu ne “tulbure” cu nicio alta parere, cu niciun alt gand care ne-ar putea problematiza catusi de putin propria autosuficienta.

Ce este mai tragic e cand ajungem sa ducem indreptatirea pana acolo incat, spre pierzarea noastra, cerem si primim “binecuvantarea” sa ne pecetluim, prosteste, cearta pentru vesnicie, iar nu sa cautam impacarea si bunavoirea. Sa nu cumva sa pierdem ocazia de a semna si noi prezent in “condica” Dezbinatorului 🙁 .

Evanghelia spunea:

Luati aminte la voi insiva. De-ti va gresi fratele tau, dojeneste-l si daca se va pocai, iarta-l.

Si chiar daca iti va gresi de sapte ori intr-o zi si de sapte ori se va intoarce catre tine, zicand: Ma caiesc, iarta-l.

Si inca, aceeasi Evanghelie, “reglementa” si mai concret:

De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău.

Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul.

Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.

… iar noi, fara sa ne mai preocupam “sa castigam pe fratele” nostru, sa-l iertam, sa-l ajutam, sarim direct la ultimul pas, si cel mai de evitat, transformandu-ne prietenii, fara nicio alta sansa, fara drept de apel, peste noapte, in “pagani si vamesi”. Eventual ne linistim constiintele amagindu-ne ca vom compensa refuzul de a-i vorbi cu “rugaciune pentru el”. Ca si cum rugaciunea corecta nu ar trebui sa rodeasca dragoste si sa conduca la comunicare, ca si cum faptul ca ne rugam (daca o facem!) ar putea sa ne dea dispensa de la lucrarea si prin trup a faptelor celor fratesti sau ca si cum, precum in ereziile gnostice sau precum in pietismele individualiste si idealiste, am gandi despre noi ca suntem numai suflete si ca cele omenesti nu mai au deja ce cauta in comuniunea noastra…  Asta in vreme ce Apostolul ne invata, cu glas mare:

Ce folos, fratii mei, daca zice cineva ca are credinta, iar fapte nu are? Oare credinta poate sa-l mantuiasca?

Daca un frate sau o sora sunt goi si lipsiti de hrana cea de toate zilele

Si cineva dintre voi le-ar zice: Mergeti in pace! Incalziti-va si va saturati, dar nu le dati cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?

Iata ce ne spune si Cuviosul Paisie Aghioritul:

Dar pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi. Pentru că tipicul multor creştini din vremea noastră este să nu dorească să se mâhnească... (…)

Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce în­seamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la du­rerea generală a lumii sau a unui om în particular.

Iata insa cum descria Sf. Ioan Gura de Aur intarirea duhovniceasca pe care si-o daruiesc prietenii adevarati:

Care zid este atat de puternic si atat de intarit prin legatura perfecta a pietrelor trainice din care e construit, incat sa reziste atacurilor vrajmasilor ca ceata celor cari se iubesc – unii pe altii si cari sunt stransi intr-o singură unire? Atacurile diavolului le resping; si pe bună dreptate. Caci cei cari se oranduiesc in ordine de lupta contra diavolului sunt de neinvins; de uneltirile lui isi inalta trofeele stralucitoare ale dragostei. Sunt ca si o liră. După cum coardele lirei sunt multe, dar dau o singura melodie si scot o cantare placuta, tot astfel si cei cari sunt stransi intr-un gand dau drumul cantării melodioase a dragostei. Nimic nu poate sa fie mai dulce decat dragostea!

Sa ravnim la masura dragostei duhovnicesti descrise de acesti sfinti, apropiindu-ne de prietenii nostri intru Hristos, care, cu toate posibilele lor slabiciuni si greseli, ne pot fi dreptar zilnic, mangaiere in necazuri, sprijin in vreme de ispita si intremare din cadere…

Poate ne va ajuta sa ne reamintim si ultimele cuvinte ale Parintelui Staniloae, dinainte de moarte:

“Vorbim despre Tine, Doamne… Cu vointa… Plini de har si de adevar… Hai… Hai… Hai!… Plini de har si de adevar… Hai… hai… hai… Hai sa ne trezim … Hai sa ne sculam… Hai sa vorbim… Haide, Doamne… Hai… Hai… Hai… Hai sa vorbim…

(…)

CITITI MAI DEPARTE LA: Sfintii Trei Ierarhi si prietenia duhovniceasca

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

***

 


Categorii

1. SPECIAL, Meditatii duhovnicesti, Prietenia, Sfantul Grigorie Teologul (de Nazianz), Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Vasile cel Mare, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Sfintii Trei Ierarhi

Etichete (taguri)

, , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

41 Commentarii la “Sfintii Trei Mari Dascali ai lumii si Ierarhi: Vasile, Grigorie si Ioan: Taina prieteniei sau ZIDUL INTARIT AL UNIMII IN HRISTOS versus “taina dezbinarii”

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. “Taina dezbinarii face parte integranta din procesul “tainei faradelegii” care se lucreaza tot mai precipitat…” – ‘dezbina si stapaneste’ – este stiuta si experimentata pana in zilele noastre cu succes! Eu as alatura si:

    1. ‘paine si circ’ alaturi de dezbinare(a) duc la o falsa rezolvare a eventualelor probleme de constiinta (prin circ) iar prin paine – satietate si multumire de sine, chiar daca pentru scurt timp cand, datorita dezbinarii ajungi la izolare, insingurare de sine iar de-aici, vinarea sigura si biruinta asupra crestinului/crestinismului!

    2. ‘prin HAOS, la ordine'(deviza lor, a masonilor…); cum poti ‘lega’ pe cineva d.p.d.v. emotional pana la material decat (a)parand salvator si chiar binefacator dandu-i mana ‘eliberatoare’… dupa ce mai inainte ai provocat deliberat haos (controlat, bine dozat…)spre a parea ceea ce nu esti sub masca ‘binelui’; de-aici… increderea fiind castigata, i-ai si intrat in suflet modeland-ul/manevrandu-l cum vrei.

    “Candva, crestinii stiau sa certe iubindu-se. Se certau si iarasi se impacau. Se contraziceau ori se tachinau – fara sa se raneasca sau sa se raceasca – poate si pana la moarte, dar isi vorbeau tot pana la moarte, cu aceeasi iubire, pretuindu-se unul pe celalalt ca pe un mare dar. ” – aici, iarasi un mare adevar constatat – cred – de multi!
    Nu mai poti spune ceva cuiva fara a fi luat ceea ce spui, atac direct la persoana, acuzat(a) de duh de contrazicere de dragul conversatiei in contradictoriu, de a te reliefa doar pe tine, de a iesi ‘in fata’; a disparut duhul de pace, increderea…oamenii nu mai au timp/chef/(de rabdare nu mai vorbesc)…sa asculte!

    Cred ca lipsa de rabdare in a asculta, alaturi de autosuficienta (datorita cunostintelor acumulate si-a experientei de viata) plus categorisirea (includerea intr-o categorie sau alta – mai mult sau mai putin subiectiva) a interlocutorului, pun in umbra arta conversatiei, determinand a se pune dintr-o data PUNCT discutiei fara a se mai relua de la capat!

  2. De multe ori e bine sa stim sa punem punct unor discutii care ajung in punct mort. Problema este ca numai dintr-atata lucru (cum este o discutie esuata, o suparare de moment, etc.) unii inteleg sa puna punct si relatiilor respective. Orisice legaturi ar fi existat inainte…

  3. …si imi ingadui sa mai adaug ca sunt tot mai multi care ,,calca pe cadavre” la locul de munca: ii viclenesc , ii ,,pandesc” pe ai lor colegi vanandu-le orice cuvant, orice clipeala, afisaza condescendenta aceea binevoitor-dispretuitoare, perie sefuletii si Dumnezeu mai stie ce-or mai face inveninand cu raceala, suspiciune, punerea pe sine in antagonism cu cei hotarati de ei a imbraca haina ,,rivalului”….Of, cel mai greu de indurat mi se pare pofta asta de stapanire atatata la maxim, de a-i dicta literalmente aluia mai ,,fraier” ce sa faca, a stabili relatii de forta, a-l provoca mereu cu metode ,,neortodoxe”, absolut lipsite de bun-simt pana la limita, pentru a-l flitui cu acea cinica poza de om imperturbabil si zeflemitor, de neclintit im telurile lui, oricare ar fi acelea…si sunt tot mai tineri acestia, fostii copii educati de si prin televizor. Iata-i ca ei modeleaza ,,trendul” si plaga se va lati in progresie geometrica. Mult cinism, lipsa de scrupule, mancatorie, haituiala. Orice gest al aproapelui este disecat si stampilat ,,las’ ca a facut fapta x nu din noblete, ehei, nu ma duce el pe mine, istet baiatu’, va spun eu ca a avut interesul y…”,ejusdem farinae.

  4. “Hai!!…”

  5. Pingback: Sfintii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie si Ioan » Alex Rădescu Blog
  6. SFÂNTUL VASILE CEL MARE: – UN IERARH DE ATITUDINE – PR. ARSENIE BOCA

    Se scriu lucrurile acestea, mărturie pentru creştinii care vor să înţeleagă că trăim cele mai bune vremuri de mântuire. Iată dovada istorică:
    La anul 313 de la Hristos, împăratul Constantin a dat edictul de la Milano, prin care recunoscu creştinismul printre religiile de stat. Mare bucurie în creştinătate ! Dar… cum au scăpat creştinii de sub grijă, de îndată ce au trecut din ilegalitate la libertate, la persoană juridică, viaţa morală a creştinilor începu să se destrame. Cum şi-au primit averile înapoi – urmaşii mucenicilor -, puţini au mai rămas care să nu se încovoaie cu dragostea mai mult spre lumea aceasta.
    Deci de îndată ce-au ieşit de prin găurile pământului la larg, de îndată ce-au scăpat de prigoanele Cezarilor, cu un cuvânt de îndată ce-au ieşit din împrejurarea de jertfa a vieţii, când adică nu mai era o primejdie a mărturisi creştinismul pe faţă, s-a întâmplat că şi dragostea de Dumnezeu şi grija de suflet, până la aşa măsură răciseră, încât au început creştinii a se lua după un rătăcit, Arie, care tăgăduia dumnezeirea Mântuitorului, – chiar piatra cea din capul unghiului, prin care stă sau cade cineva din creştinism.
    De îndată ce creştinismul, mai bine zis creştinii fură lăsaţi la larg, se înmulţi şi înclinarea de-a cădea din creştinism. (Nu ştiu cum, dar parcă nu e nimic pe lume fară o rânduială; a venit şi pentru aceştia o căpetenie, după care să se ia.) Parcă de-aici începe judecata, care desparte oile de capre. Ar fi fost mare mirare să nu se arate şi o atare ispită de necredinţă, de vreme ce, odată cu împăratul Constantin, au trecut, cu numele, la creştinism, două treimi din imperiu. Era „la modă” să ai credinţa împăratului; – deşi toţi aceşti creştini cu numele, cu puţin înainte s-ar fi îngrozit de primejdiile mărturisirii lui Hristos. Deci nu e de mirare ca toţi aceştia, la care se mai adaugă şi urmaşii lui Constantin, ba chiar şi mulţi episcopi, să se trezească la un moment dat, mărturisind o credinţă alăturea de creştinism, totuna cu necredinţa. Nu e greu de-a înţelege cum au ajuns lucrurile astfel.
    Când viaţa aceasta e încurajată de statornicia bogăţiei, de negrija întâmplărilor, omul se strică; iar o viaţă stricată de patimi strică şi mintea, care, odată stricată, nu mai deosebeşte adevărul de minciună sau binele de rău, ci le zice tocmai întors: răului bine şi minciunii adevăr.
    Încetând prigoanele, aşa se stricaseră purtările creştinilor şi aşa se întindea tăgăduirea dumnezeirii Mântuitorului, încât – zice un istoric al vremii – dacă Dumnezeu n-ar fi trimis pe sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan, ar fi trebuit să vie Hristos a doua oară. (Căci fărădelegile grăbesc Judecata). Iar un filosof creştin din vremea noastră, făcând o supra-privire asupra istoriei creştinismului, la fel găseşte că, creştinii au trecut cu succes prima ispită ridicată împotriva creştinismului: ispita persecuţiilor, dar n-au trecut cu acelaşi succes şi ispita a doua, a triumfului (asupra păgânismului).
    E şi explicabil: prima ispită a întâlnit în faţă creştini adevăraţi, care se hotărâseră într-un fel cu viaţa aceasta: s-o jertfească pentru Dumnezeu; pe când ispita a doua, a triumfului, pentru care trebuie să fii înţelept s-o ocoleşti, a găsit în faţă o mare turmă de creştini figuranţi.
    Dar iată cum Providenţa a descâlcit lucrurile: pentru cei credincioşi a trimis pe sfinţi; iar pentru figuranţi, şi îndeosebi arieni, a trimis pe împăratul Iulian Apostatul, care din creştin s-a declarat păgân şi vrăjmaş al lui Hristos. Ba ca să-şi bată joc de o proorocie a Mântuitorului, a întreprins un război în calea la Ierusalim, ca să zidească templul lui Solomon. În luptă însă s-a trezit cu o săgeată otrăvită în piept. Aceasta l-a îngrozit şi l-a făcut să strige: „M-ai învins Galileene !”
    Deci toţi cei ce tăgăduiau dumnezeirea Mântuitorului, ca să facă pe placul împăratului apostat, ca să fie „la modă” s-au lepădat de creştinism.
    Dar parcă era un făcut: toţi cei ce s-au lepădat de Hristos nu se mulţumeau numai cu lepădarea lor, ci urmăreau şi lepădarea altora; iar dacă aceia se împotriveau, vrajba era gata şi începea prigoana.
    Iată focul în care se lămuresc credincioşii, iată firul de legătură cu înaintaşii lor – mucenicii.
    Sunt vremuri, şi împrejurări în toate vremurile, când, a spune adevărul şi a propovedui îndreptarea, îţi pot pune viaţa în primejdie de moarte. Aşa s-au întâmplat lucrurile în zilele lui Ioan Botezătorul şi a lui Irod şi aşa s-a întâmplat în zilele sf. Ioan Gurădeaur şi a împărătesei Eudoxia, fiindcă Ioan cerea dreptul văduvei împotriva împărătesei. Sfântul Ioan Gurădeaur a avut odată, apărând văduva, cuvintele acestea: „Iarăşi se tulbură Irodiada, iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan…!” Pentru curajul său de-a apăra săracul împotriva lăcomiei bogatului sf. Ioan a trebuit să ia calea exilului, prigonit de împărăteasă, până când, sfârşit de puteri, a murit pe drum.
    Iar Eudoxia era ariană.
    Un creştinism fară recunoaşterea lui Iisus ca Dumnezeu şi Stăpân al lumii, nu-ţi obligă viaţa la a o face mai curată. Iar cu cât viaţa se face mai necurată, cu atâta te-ntuneci dinspre Dumnezeu până la a-L tăgădui cu totul şi a I te face vrăjmaş declarat. Viaţa trăită pământeşte, fară grijă, la asta te duce.
    *
    Spre o atare stăvilire a răutăţii a trimis Dumnezeu pe Sfinţii Trei Ierarhi. Ei au fost sarea vremii lor care au oprit firea oamenilor de-a se strica cu totul. E de la sine înţeles că firea omenească, povârnită spre păcat, tocmai de aceea nu-i poate suferi. Dar ei n-au grijă că nu-s pe placul lumii. In ei arde luminos, înainte, misiunea care le-a dat-o Dumnezeu, de-a fi sare făpturii şi martorii lui Dumnezeu între oameni.
    Ca să scurtăm cuvântul alegem din viaţa sf. Vasile câteva momente de mare înălţime morală, prin care se dovedeşte a fi cu adevărat mare dascăl al lumii şi Ierarh.
    Era prin anul 372, când însuşi împăratul Valens merse în Cezareea Capadociei, unde păstorea sf. Vasile, cu gând să-1 abată de la dreapta credinţă la arianism. Sf. Vasile îi răspunse liniştit că ţine credinţa pe care au mărturisit-o sf. Părinţi la Niceea (325) şi că nimeni nu are putere să dea altă mărturisire de credinţă peste aceea.
    Primind un atare răspuns, împăratul Valens căuta pricină ca să-1 exileze pe sfant, ştiind că numai el susţine dreapta credinţă în Asia Mică şi că, dacă n-ar fi el, pe ceilalţi uşor i-ar putea câştiga fie prin momele, fie prin înfricoşări.
    Împăratul duse cu sine şi pe Modestus, prefectul pretorienilor (Siguranţa imperiului) şi pe episcopul Evippius din Galatia, care era arian. Pe acesta îl duse ca să provoace scandalul, ca apoi prefectul să poată interveni cu armata. Evippius vru să slujească într-o biserică din Cezareea, dar sf. Vasile nu-1 lăsă până nu subscrise afurisaniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor. Acela se plânse împăratului, care trimise la sf. Vasile pe prefectul pretorienilor, ca să-1 atragă la arianism, iar dacă nu va putea cu buna să-1 înfricoşeze cu ameninţări.
    -Ce îndrăzneală ai tu să te împotriveşti religiei împăratului ? – îi zise prefectul.
    -Eu nu văd nici o îndrăzneală şi nici nu ştiu care este religia împăratului, ca să mă împotrivesc ei. Eu ştiu că şi împăratul e creat de Dumnezeu ca şi mine şi prin urmare şi el trebuie să aibă aceeaşi religie pe care o am eu şi credincioşii mei.
    Prefectul începu cu ademeniri, zicând:
    – Uite, n-ai vrea tu să fii în mărire, asemenea împăratului ? O vei putea avea dacă vei mărturisi şi tu credinţa împăratului.
    Sf. Vasile îi răspunse:
    -Amândoi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu deci sunt asemenea împăratului. În ce priveşte mărirea, aceasta se va vedea numai în viaţa viitoare. Apoi spune tu: dacă o va avea acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care lucră împotriva Lui ?
    -Dar nu te temi tu de relele care pot să vină asupra ta ? – îi zise prefectul.
    -Eu nu mă tem de rele; – răspunse sf. Vasile – deoarece ştiu că Dumnezeu nu va îngădui mai multe de câte sunt de trebuinţă pentru ispăşirea păcatelor mele.
    – Dar nu ştii că împăratul poate să-ţi facă atâta rău, cât tu nu vei putea răbda?
    – Ce anume ar putea să-mi facă împăratul ? întrebă sfântul Vasile liniştit.
    – Să te despoaie de averi, să te exileze, să te ucidă chiar !
    La acestea sf. Vasile râse zicând:
    – Toate acestea împăratul nu mi le poate face. Astfel: nu mă poate despuia de averi, fiindcă m-am despuiat de mult eu însumi, aşa că azi n-am nimic. Nu mă poate exila nicăieri unde să nu fie Dumnezeu de faţă. Apoi cu moartea nu-mi poate face alta decât să mă trimită mai degrabă la viaţa pe care atât de mult o doresc. Spune deci stăpânului tău, împăratului, că dacă n-are alte rele cu care să mă înfricoşeze, de acestea de până acuma, nu mă tem, şi nici gând n-am să-i fac pe voie, împotriva lui Dumnezeu.
    Prefectul pretorienilor spuse împăratului totul şi încheie cu aceste cuvinte: „De căpetenia acestei biserici suntem biruiţi. Ameninţărilor este superior. Decât cuvintele e mai tare; iar decât ademenirile este mai puternic (Minis superior est, sermonibus firmior, verborum bianditiis fortior). Dacă i-am zis:
    – Niciodată n-am văzut om ca D-ta ! – ştiţi ce mi-a răspuns ?
    – Poate că niciodată n-ai văzut Episcop !
    Împăratul se aprinse de mânie şi zbieră înfuriat: „Să fie exilat numaidecât !!!” Şi însuşi se apucă să scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse peniţa şi nu putu scrie. Împăratul crezu că acesta e semn de sus şi de data aceasta lăsă mânia pentru mai târziu. Reîntors la Constantinopol, din nou încercă să scrie mandatul de exilare pentru sf. Vasile, dar fară de veste i se îmbolnăvi copilul cel mai mare şi se zbătea ca în ghearele morţii şi nu se linişti până ce nu-şi propuse să lase pe Arhiepiscopul din Cezareea Capadociei în pace.
    Iată Părinte al Bisericii, mare dascăl al lumii şi Ierarh.
    Iată ucenic umblând liniştit pe marea înfuriată.
    Iată stâlp al Adevărului, nemişcat de talazuri.
    Iată linişte şi modestie neclintită de vifor.
    Iată om dintre noi: luminător nestins peste veacuri, străbătând veacurile şi întărindu-ne pe noi în liniştea cea mai presus de fire, a certitudinii că tot Dumnezeu e la cârma lumii.
    Cercările i-au dovedit pe Sfinţi.
    Iar sfinţenia este superioară vieţii şi morţii.

    Prislop.
    30.1.1949. Sfinţii Trei Ierahi
    Cuvinte Vii, Deva 2006

  7. @admin:

    Pai era chiar predica pr. Arsenie Boca la praznicul celor Trei Ierarhi. Mai bine sa fie amintit textul de doua ori, decat niciodata … 🙂

  8. Pingback: Război întru Cuvânt » Pr. Mihai-Andrei Aldea: DE UNDE INCEPE SI CUM SE FACE LUCRAREA DE PROPOVADUIRE (MARTURISIRE)? Cum putem sa-i iubim pe cei aflati in rataciri si pacate grele? Cum poti sa cazi din Adevar chiar fara sa stii?
  9. Pingback: Război întru Cuvânt » VLADICA BARTOLOMEU DESPRE TARELE OMULUI CONTEMPORAN: instrainarea prin Internet si TV, paranoia egocentrista, lingusirea si senzualitatea. “Cand va fi sfarsitul lumii?”
  10. Pingback: Război întru Cuvânt » Pr. Al. Schmemann despre PERVERTIREA SENSULUI CUVINTELOR SFINTE, despre unitatea de Sus si unitatea de jos, cea a exclusivismului omenesc (III)
  11. Pingback: Război întru Cuvânt » TOT CE ESTE EXTERIOR ESTE IMPORTANT. E NEVOIE DE MANIFESTARE, DE COMUNICARE. De ce conteaza sa (si) vorbim, sa ne sprijinim, sa fim PREZENTI?
  12. Pingback: Război întru Cuvânt » PICATURI DE HAR DE LA STARETUL DIONISIE (2): “Astazi nu mai este dra­goste pentru ca nu mai este sinceritate”, “EGOISMUL este arma atomica a Satanei”
  13. Pingback: Predica PS Sebastian al Slatinei la vindecarea slabanogului din Capernaum. II PURTAM PE CEILALTI IN SUFLETELE NOASTRE? NE PASA DE SUFLETELE LOR?
  14. Pingback: "N-am avut odihna in duhul meu, pentru ca n-am gasit pe Tit, fratele meu..." SFANTUL IOAN GURA DE AUR DESPRE PRIETENIA MARILOR APOSTOLI PAVEL SI TIT (25 august)
  15. Pingback: Incep cu adevarat vremurile grele pentru romani... DAR ACUM NI SE DA SI SANSA DE A RASCUMPARA TIMPUL SI DE A FI O BISERICA VIE (I)
  16. Pingback: SFINTII TREI IERARHI. Predica Parintelui Sofian. Cum sa le vorbim altora despre Dumnezeu? -
  17. Pingback: SFANTUL NECTARIE DIN EGHINA DESPRE PRIETENIE, chipul prietenului adevarat si a celui nesincer si lingusitor, “cel mai abject dintre toti oamenii” -
  18. Pingback: Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la sarbatoarea SFINTILOR TREI IERARHI. Cuvinte ale marilor luminatori ai lumii, Ioan, Grigorie si Vasile, despre RASPUNDEREA PREOTIEI si IMPARTASIREA INFRICOSATA CU HRISTOS -
  19. Pingback: DUREREA ALTUIA – DUREREA NOASTRA. Cum dobandim rabdare si ce folos avem din incercari? ISPITELE INSINGURARII -
  20. Pingback: Predici scurte, dar puternice la Duminica a IV-a dupa Rusalii: PUTEREA RUGACIUNII UNORA PENTRU ALTII si CERCETAREA CREDINTEI NOASTRE. “Nu va lasa Dumnezeu desarta o mare nadejde pusa in El de cel smerit” -
  21. Pingback: LUPTA DIAVOLULUI CU NOI SI ANTIDOTUL OTRAVII DUHURILOR NECURATE. Dezbinatorul raceste dragostea, slabeste unitate si ne stapaneste prin mandrie. CUM REZISTAM ASMUTIRII DEMONILOR? (Recomandari ortodoxe) - Recomandari
  22. Pingback: LUPTA DIAVOLULUI CU NOI SI ANTIDOTUL OTRAVII DUHURILOR NECURATE. Dezbinatorul raceste dragostea, distruge unirea si ne stapaneste prin mandrie. CUM REZISTAM ASMUTIRII DEMONILOR? (Recomandari ortodoxe) - Recomandari
  23. Pingback: SFINTII TREI IERARHI ca modele de slujire -
  24. Pingback: SFINTII TREI IERARHI si actualitatea chipului slujirii devotate a aproapelui, a inaltei sensibilitati teologice si a luptei lor jertfelnice in slujba Bisericii lui Hristos (si VIDEO) | Cuvântul Ortodox
  25. Pingback: SFINTII TREI IERARHI, INVATATORII ADEVARATEI TEOLOGII: “Sa invatam cu totii sa iubim si ne aparam Biserica. S-o protejam de atacurile celor ce voiesc s-o distruga! Ce bine ar fi daca am simti dragostea, dorul si ravna Sfintilor Trei Ierarhi pentru a
  26. Pingback: FRATIETATEA DUHOVNICEASCA – SALVAREA IN ANII CEI GREI (II). O mai cautam? | Cuvântul Ortodox
  27. Pingback: Sfantul Tihon din Zadonsk despre RAZBOIUL CRESTINILOR IMPOTRIVA FRATILOR LOR: “O, in ce stare de plans a ajuns crestinatatea: sa se chinuiasca si sa se manance unul pe altul! ODINIOARA CRESTINII SE AJUTAU UNUL PE ALTUL, DAR ASTAZI SE ALUNGA SI SE ST
  28. Pingback: MINUNATA FRATIE A PARINTILOR SERAFIM ROSE SI GHERMAN. Ce putere are ravna sincera si curata pentru Ortodoxie si ce inseamna fratietatea adevarata in Duh… | Cuvântul Ortodox
  29. Pingback: CUVINTE DE INVATATURA SI DE TAMADUIRE SUFLETEASCA la sarbatoarea SFINTILOR TREI IERARHI de la IPS Teofan, Arhim. Nichifor Horia si pr. Constantin Sturzu (VIDEO, AUDIO) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Articole Recomandate

Carti recomandate