SUNTEM ADEVARATI DOAR ATUNCI CAND PLANGEM/ “La multimea faptelor mele celor rele, cugetand eu ticalosul…” – CUVANT PROFUND SI PUTERNIC DE TALCUIRE LA CANONUL SFANTULUI ANDREI CRITEANUL (audio, text)

10-04-2019 Sublinieri

Parintele Savatie Bastovoi: Sîntem adevărați doar atunci cînd plîngem

(Fragment din romanul ”Fuga spre cîmpul cu ciori – amintiri dintr-o copilărie ateistă”)

Apostolul Pavel a spus că nimeni nu știe ce este în sufletul omului, decît numai Dumnezeu și omul însuși. Dar uneori se întîmplă că nici noi înșine nu mai știm ce e în sufletul nostru. Oamenii au atîtea fețe încît nu îți poți da seama care e cea adevărată. Poate că cea care persistă cel mai mult? Ne supărăm, ne bucurăm, sîntem zgîrciți, iar alteori darnici, uneori prea aspri, alteori ușuratici. Puțini sînt oamenii constanți, fie în rău, fie în bine. Și eu am atîtea fețe și în toate mă regăsesc atît de mult încît nici nu mai știu care mă reprezintă cel mai bine, cu alte cuvinte, cu care dintre toate aceste fețe voi merge la judecată? Iar acest cameleonism nesuferit și pentru mine și pentru cei din jur l-am moștenit de la tatăl meu. Acest amestec de rău și bine este fără îndoială o boală care, atunci cînd nu-L ai pe Dumnezeu, poate motiva cele mai nesăbuite fapte. Cred că cele mai cumplite fapte în istorie n-au fost săvîrșite de oamenii răi cu desăvîrșire, ci de aceia care aveau în sine amestecat răul cu binele. Căci nu-i așa, cine ar urma un om rău cu desăvîrșire? Răul nu e atît de rău dacă nu are în el amestecat și puțin bine.

Odată, cînd am fost la Essex, am avut o discuție cu arhimandritul Zaharia, una din acele discuții care te urmăresc toată viața. Am ajuns să discutăm despre lacrimi pentru că e o boală a începătorilor să discute despre lucrurile înalte, iar lacrimile sînt un rod al înălțimilor. Atunci părintele Zaharia mi-a zis un lucru pe care nu pot să-l uit. Anume că noi, oamenii, sîntem adevărați doar atunci cînd plîngem. Nu mai știu dacă această vorbă îi aparținea sau dacă a auzit-o de la duhovnicul său, părintele Sofronie, cert este că acest înțeles al omului nu-l mai auzisem, deși era atît de evident. Știu că se poate face o întreagă filozofie despre lacrimile false, dar nu despre asta este vorba. Plînsul este la fel de firesc ca și rîsul. Cred că ar trebui să plîngem cel puțin la fel de des precum rîdem. La un moment dat oamenii au început să considere plînsul ceva rușunos, o expresie a slăbiciunii. Dar e la fel de adevărat că și rîsul poate trăda o slăbiciune. Mă gîndesc că Prorocul David, care era un ostaș neînfricat, plîngea de multe ori, mărturisind că pînă și așternutul și-l uda cu lacrimi. Desigur era o altă lume. Astăzi bărbații nu mai poartă războaie, nu mai străbat păduri în căutarea vînatului, nu mai sînt amenințați de animalele sălbatice, de stihii, în schimb nu plîng. Această incapacitate de a plînge pare să fie singura calitate a bărbaților de azi.

Tata plîngea ușor și acesta era un mare paradox. Era un bărbat zdravăn, ursuz și care vorbea tare. Dacă te chema să-ți spună ceva, aveai impresia că vrea să te bată. Chiar și cînd te ruga să-i dai o farfurie din celălalt capăt al mesei părea că te ceartă. Și cu toate acestea plîngea la filmele proletare. Plîngea cînd vedea bătrîni săraci, copii flămînzi și îndeobște cînd vedea vreo nedreptate. Mămica rîdea de el. Acesta era singurul moment cînd mămica îl putea lua peste picior și el nu se supăra. Aici părintele Zaharia avea dreptate să spună că omul e el însuși doar atunci cînd plînge. Nu pot să uit fața dură a tatei cum se schimba atunci cînd plîngea la filme, ștergîndu-și ochii cu mîinile lui late, cu degetele acelea groase pe care nu a purtat niciodată inel. Atunci tata era el însuși și era atît de curat și atît de bun. Restul era viața cu mizeriile ei, cu sărăcia și mîndria ei, cu tot ce e străin și însingurează pe om, ducîndu-l atît de departe de ceea ce ar trebui să fie el cu adevărat.

Sînt oameni care au plînsul în interior. Aceștia sînt cei mai frumoși oameni de pe pămînt. Acest plîns lăuntric nu are în el nimic din tristețea și apăsarea oamenilor neîmpliniți sau loviți de vreo suferință. Acest plîns lăuntric este ca o lumină de dimineață care străbate prin ceață. Aceștia sînt oamenii pe care îi iubești fără să știi de ce și revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăsește. Nu este o mai mare bucurie în viață decît aceea de a întîlni un astfel de om. Deși ei pot trece neobservați. Pentru a-i recunoaște trebuie ca și tu să fi plîns măcar odată în viață, să plîngi de-adevăratelea.

Sînt atîtea lacrimi în lume care se varsă necontenit. Lacrimile suferinței curg sub luminile reclamelor, în orașele mari, în băi, în așternuturi, în mașini. Răsună atîtea răcnete de durere, atîtea suspine, dincolo de buletinele de știri, dincolo de talk show-urile televizate, dincolo de vacarmul cluburilor de noapte. Întreaga noastră civilizație cu noile ei tehnologii care se întrec una pe alta este îndreptată să ascundă acest plîns, să ne facă să credem că plînsul nu există. Dar lacrimile se varsă necontinit și o grămadă de oameni își trăiesc adevărata condiție, aflîndu-se în cele mai sincere, cele mai sfîșietoare momente ale vieții lor, în timp ce noi ne cufundăm în nesimțire. Și doar atunci cînd suferința dă buzna în viața noastră, doar atunci perdeaua indiferenței cade de pe fața lumii. Lumea apare așa cum e ea, cu răul și cu binele ei. Iar deasupra ei, abia atunci, se vede Dumnezeu. Lumina iubirii lui Dumnezeu nu poate fi văzută decît prin lacrimi, altfel ea ne-ar orbi.

***

CUVANT DE TALCUIRE A CANONULUI CELUI MARE AL SF. ANDREI CRITEANUL (martie 2011):

” (…) Fiecare cuvant pe care il rostim sa devina pentru noi prilej de inaltare, de apropiere de Dumnezeu. Si ne dam seama ca este foarte greu, pentru ca mintea noastra este imprastiata, pentru ca nu avem starea de rugaciune, si ca mintea noastra, neavand starea de rugaciune, este atat de mobila, sa spunem asa, este chiar foarte mobila, incat, in aceeasi clipa este impartita in nu stiu cate directii, si este impartita intre atatea ganduri si intre atatea griji, incat departe de noi este pacea si linistea pe care ar trebui sa o avem atunci cand rostim asemenea cuvinte sfinte – fie ca este vorba de cuvintele Sfintei Scripturi, asa cum avem in Pavecernita; fie ca sunt cuvintele Sfintilor Parinti, cum de asemenea avem in rugaciunile din Pavecernita ale Sfintilor Parinti; fie ca sunt cuvintele acestea ale Sfantului Andrei Criteanul, pe care le rostim in Canonul Cel Mare. De ce? Pentru ca fie suntem atenti la ceilalti, fie ca luam seama mai mult la ceilalti decat luam seama la noi insine. Toate aceste cuvinte uneori, trec pe langa noi fara sa le putem converti in eveniment de viata.

Acest Canon al Sfantului Andrei Criteanul, pe care il evocam de fiecare data, si oricat ne-am referi la viata lui, daca ne ajuta Dumnezeu sa o intelegem, o viata care, iata, se gaseste reflectata in Scriptura Vechiului Testament si a Noului Testament, o viata care, prin acest imn, canon, arata ca omul duhovnicesc reuseste sa faca din cuvintele Scripturii viata sa launtrica, realitatea sa launtrica, realitea dumnezeiasca. Este ca in Apocalipsa atunci cand aghiografului sau prorocului i se da sa manance acea carte, sau mai precis acel cuvant al lui Dumnezeu care mai intai este amar, dar dupa acea devine dulce, si devine pentru el foc ce incalzeste si lumina care lumineaza inlauntrul omului.

(…)

Ce este canonul Sfantului Andrei Criteanul – care are legatura cu viata Sfantului Andrei Criteanul? Pentru unii dintre cei care au stat si analizat viata si opera Sfantului Andrei Criteanul, acest canon este ca un fel de cantec de lebada. Adica, autorul sub povara anilor, si constient de iminenta sfarsitului sau, isi priveste trecutul, cum obisnuim multi dintre noi, si mai ales la batranete, sau nu numai la batranete, chiar si atunci cand “suntem pusi cu ochii pe jarul mortii noastre” – cum spunea un parinte. Deci autorul isi priveste trecutul si, pamantean fiind, se ingrozeste de acest trecut, asa cum spunem noi intr-una dintre cantari:

“La multimea faptelor mele celor rele, cugetand eu ticalosul…”.

Si atunci, asa cum vedem din acest canon, il napadeste plansul si, din adancul inimii insangerate de durere, izbucneste acest cantec de lebada, care este Canonul Sfantului Andrei Criteanul, si pe care noi il rostim in Saptamana [intaia din Post], si il mai rostim dupa aceea integral (…) in saptamana a cincea.

Moartea si judecata care il asteapta de cealalta parte a vietii sale il someaza intr-un fel sa-si intoarca pentru inca o clipa privirile spre trecut, pentru a-si examina si mai atent nevrednicia sa. Si in aceasta neliniste, agonie a sufletului sau, el deschide Sfanta Scriptura si se cufunda in lectura ei, incepe sa citeasca Scriptura. Avand aceasta stare de pocainta, care este un dar a lui Dumnezeu, el nu se poate regasi decat in cei vinovati din Sfanta Scriptura. Nu se poate asemana fara numai pacatelor acuzate pentru uraciunea lor.

Se regaseste in neascultarea lui Adam, se regaseste in uciderea lui Cain – si se regaseste in uciderea lui Cain, nu pentru ca ucisese asemenea lui Cain, dar pentru ca, asa cum unii dintre noi, poate, impatimiti si egoisti fiind, ucidem in fiecare clipa chipul celuilalt in sufletul nostru, nu numai prin ura, rautate, dar si prin indiferenta si prin dispret.

Se regaseste de asemenea in uraciunea Sodomei, si in acelasi timp se regaseste neintelept, asemenea contemporanilor lui Noe, asa cum am vazut in cantari, care il vedeau pe Noe facand corabie si radeau de el si chiar il batjocoreau. Asa cum, multi dintre noi vedem ca pana la urma corabia vietii noastre trebuie sa ajunga la un liman si limanul acesta este trecerea din viata de aici la viata de dincolo si suntem neintelepti si radem si, mai mult, devenim chiar ignoranti, si cum spune Sfanta Scriptura, nebuni. De ce? Pentru ca vedem, spune Sfantul Ioan Scararul, si alti Parinti Filocalici, ca exista o liniste si o pace pe care o dobandim de la Duhul Sfant prin multa nevointa si prin smerenie – deci, aceasta pace si liniste nu o dobandim fara smerenie si fara pocainta. Dar, exista si o liniste pe care diavolul viclean ne-o “daruieste”. Este acea liniste pe care o dobandeste, sa zicem, bogatul din Evanghelie, celui caruia i-a rodit tarina: “Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani, mananca, bea, veseleste-te”, aceasta liniste, pe care majoritatea dintre noi o cautam. Cei care au mai multa putere o cauta, cum am spune in popor, ‘cu varf si indesat’, vor sa se culcuseasca vesnic in vremelnicie si cauta, si inseala, si mint, si cu cat au putere mai multa cu atata mint mai mult, si vor sa se invesniceasca [aici], si vor si sa-si asigure si neamul, daca se poate toti descendentii – de la fii, nepoti, si stranepoti, – sa fie asigurati vremelnic. Este o liniste a unora, care cred ca avand, si mai ales inselati fiind de puterea efemera, ajung la mandrie, este o liniste a mandriei, o liniste a slavei desarte, care cuprinde pe unii si care cred: “gata sunt asigurat, si sunt sigur de maine, am toata puterea, sunt asigurat vesnic”. Deci neintelepciune.

De asemenea, Sfantul Andrei Criteanul, si trimite bineinteles la fiecare dintre noi, se regaseste in nemultumirea evreilor, care…

“…caldarilor cu carne ai ravnit suflete, precum evreii”.

Adica evreii au fost eliberati din robia egipteana, si au fost purtati timp de 40 de ani in pustie, si au crezut ca alegerea lor este un prilej de mandrie. Mai mult, au crezut ca alegerea lor de catre Dumnezeu este un privilegiu: “noi suntem privilegiati”, or Dumnezeu ne-a aratat si ne arata fiecaruia dintre noi: alegerea noastra de catre Dumnezeu nu este un privilegiu, ci este o chemare pe care ne-o asumam in mod constient si liber, si nu suntem absolviti de aceasta nevointa a noastra. Si evreii, vedem ca in pustie, ce au patit? Ravneau “caldarilor cu carne” din Egipt.

“Mai bine era in tara Egiptului, eram robi, dar ne infruptam cu carne”.

Caldarile cu carne din tara Egiptului i-au obsedat – si dovada ca n-au inteles. I-a hranit Dumnezeu cu mana in pustie, dar mana a fost pentru ei, din pacate, insuficienta. De ce? Pentru ca duhul lor nu era pregatit sa primeasca aceasta mana dumnezeiasca. Si, asa cum ne arata Scriptura Vechiului Testament, toti cei care au iesit din tara Egiptului, au murit in pustie; toti, inclusiv Moise de pe muntele Nebo [pe care il], vedem ca a privit tara Canaanului de departe. Si inchinarea lor este intotdeauna o inchinare la idoli, deci, la un moment dat ei au uita ca Dumnezeu i-a scos din tara Egiptului ca sa ajunga in tara Canaanului. Si atunci cand Moise a primit Decalogul, Tablele Legii pe muntel Sinai, ce au facut? Au facut vitelul de aur, si au uitat de fapt pentru ce se aflau ei in pustie, asa cum si noi facem vitelul de aur, si ne inchinam vitelului de aur, si suntem obsedati de vitelul de aur, care este banul. Si uitam de fapt ca viata aceasta este asemenea vietii evreilor, trecerii prin pustie spre tara Cananului, ca suntem calatori, ca suntem pelerini. Si suntem obsedati si vedem ca tulburarea noastra este asemenea evreilor, care fac din vitelul de aur un dumnezeu. Si se stie ce pedeapsa a poruncit Dumnezeu celor care s-au inchinat vitelului de aur.

Sfantul Andrei Criteanul citind Scriptura se identifica la un moment dat cu pacatele desfranatei. Si iata ca, asa cum aceasta din urma a reusit in cele din urma sa-si spele vinovatia cu lacrimile ei, tot astfel lacrimile plasmuiesc si in inima muribundului nostru, cum se recunoaste de altfel si Sfanatul Andrei Criteanul, o umbra de speranta, care capata expresie prin pocainta, prin aceasta zdrobire a inimii si incredintare in voia si mila lui Dumnezeu.

Canonul poarta numele de “cel Mare” nu numai pentru aceasta importanta duhovniceasca pe care o are, dar si pentru marimea sa. Si in acest Canon vedem ca tema aceasta, care pune in fata fiecaruia dintre noi – pentru ca Sfantul Andrei Criteanul ne cheama pe fiecare dintre noi sa ne punem in fata constiintei noastre, sa ne analizam, si sa reusim, sa vedem cat intuneric si cata impietrire este in sufletul nostru – este [in] Canonul Sfantului Andrei Criteanul, aceasta trezire a constiintei pe drumul pocaintei si al mantuirii; si tema condacului care se citeste dupa cantarea a sasea:

“Suflete al meu, suflete al meu, scoala, pentru ce dormi, sfarsitul se apropie si te vei tulbura”.

Deci, pocainta este o constanta a Canonului Sfantului Andrei Criteanul, dar aceasta pocainta vedem ca se asociaza in Canon cu intreg cosmosul, pentru ca aceasta pocainta a noastra capata dimensiuni cosmice. De ce? Pentru ca se stie: pacatul lui Adam a insemnat si cadere a firii. Se stie ca pacatele noastre, ale fiilor lui Adam, dupa trup, adica fiii pacatului, atrag toate dezechilibrele din lumea inconjuratoare, din cosmos, din natura. Dar trebuie sa mergem mai departe, si vedem ca lacomia, cinismul, rautatea, indiferenta ce au facut din muntii nostri, din padurile noastre? Daca mergeti la Manastirile din Moldova, veti vedea munti intregi care au fost pur si simplu batjocoriti, adica au fost defrisati pana la ultimul bradulet. Si nu numai in Moldova. Eu am vazut, spre exemplu in Moldova, dar am vazut si imagini cu alti munti pe care, chiar daca cineva i-ar vedea din elicopter, oricum ii va vedea golasi. Un dezechilibru generat de lacomie, de lipsa de omenie si de bun simt, si de respect pentru spatiul in care traim. Iata, asadar, ca si pamantul sufera din pricina pacatului nostru. De aceea vedem, in Canonul Sfantului Andrei Criteanul [ca] se spune la un moment dat:

“Ia aminte cerule si voi grai, pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu”.

Drama consumata in sufletului chinuit de pacat, iata, capata si o dimensiune cosmica.

Stadiile de pocainta pe care le prezinta Canonul Sfantului Andriei Criteanul sunt acestea: mai intai sufletul incepe sa simta nimicnicia starii provocata de cadere ca pe o povara pe care nu o mai poate suferi. Stateam de vorba si cu copiii mei si cu tineri, si am intrebat daca ar putea sa suporte o vesnicie viata aceasta in conditiile acestea. Si invariabil mi-au spus ca nu. Oricat am fi noi de optimisti, n-am putea sa suportam o vesnicie aceasta viata vremelnica in conditiile in care suntem noi. De aceea vedeti, si Parintii Bisericii si Sfanta Scriptura ne arata ca moartea pana la urma, in prima ei etapa este, pe langa trecere, si o forma de eliberare de aceasta vremelnicie, care, devin din ce in ce mai apasatoare. Deci sufletul incepe sa simta nimicnicia unei stari pacatoase, si o simte ca o povara de nesuferit. Viata aceasta nu o putem suporta ca o vesnicie.

A doua etapa: iubirea dumnezeiasca prin glasul propriei constiintei cheama sufletul abia trezit din pacat sa se ridice si sa depaseasca aceasta stare.

A treia etapa: sufletul constientizeaza primejdia in care s-a lasat tarat de pacat.

A patra: procesul propriu zis al pocaintei.

Si a cincea: incununarea luptei celei bune cu darurile, bunatatile si milostivirea nemarginita a lui Dumnezeu.

In Canonul Sfantului Andrei Criteanul, ce este minunat, va spuneam de aceasta infasurare a Sfintei Scripturi inlauntrul nostru. Adica, prin harul lui Dumnezeu – iata Sfantul Andrei Criteanul este un exemplu – Sfanta Scriptura devine o realitate launtrica, si este un lucru minunat. In aceasta realitate a Sfintei Scripturi sufletul gaseste modele de cuviincioasa recunostinta fata de Dumnezeu. Si sunt amintite jertfa lui Abel, stramutarea lui Avraam, jertfa lui Isaac, misiunea lui Moise, jetfa lui Aaron, evlavia Anei si a lui Samuel, sunt amintite exemple de fapte de vitejie savarsite din porunca ori cu binecuvantarea lui Dumnezeu. Si avem aici Iosua Navi, Manoe, Samson, Efati, Ghedeon, ale proorocilor precum Daniil, ale celor trei tineri din Babilon. Exemple de suferinta in Patimi, care anticipeaza suferinta Mantuitorului Iisus Hristos, cum este suferinta lui Iosif in Egipt, care este condamnat pe nedrept, si suferinta lui Iov. Exemple de dragoste, de ospitalitate, exemple de pocainta, precum este pocainta lui David – si noi rostim de mai multe ori Psalmul 50. Dar, sunt si exemple negative cu care ne identificam in patima noastra: nescultarea si calcarea legii lui Dumnezeu de catre Adam si Eva, Cain, locuitorii cetatilor Sodoma si Gomora, Izabela, Manase, si asa mai departe.

Asadar, iata aceasta minune de gand a Sfantului Andrei Criteanul, care se concretizeaza intr-un imn. Si starea cea mai aproape de Dumnezeu este, fara indoiala, starea de rugaciune, starea de doxologie, starea in care cuvantul nu mai inchide cugetul, ci cuvantul deschide cugetul spre contemplatia dumnezeiasca si viata noastra devine bucurie, devine mirare, dupa ce a trecut prin durerea aceasta a pocaintei, si dupa ce a constientizat, strapungandu-se de lacrimile pocaintei – ca asa nu se mai poate, ca trebuie sa se schimbe ceva – de aceea si metanoia, pocainta, este numita innoirea mintii.

Iata, iubiti credinciosi, ce minunat este ca avem aceasta bucurie de a ne ruga impreuna si, ce minunat este ca il avem contemporan pe Sfantul Andrei Criteanul. De ce? Pentru ca rostind Canonul de Pocainta al Sfantului Andrei Criteanul suntm impreuna cu el in pocainta, si chiar il invocam, pentru ca la Canonul Sfantului Andrei Criteanul, Biserica a adaugat:

“Sfinte al lui Dumnezeu Andrei, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi”.

Aceasta, asadar, sa fie bucuria noasta, si mai ales in Postul acesta, pentru ca vedem ca dincolo de tristetea aceasta care ne cuprinde din cauza pacatului, din cauza patimilor, avem si aceasta bucurie ca, in sfarsit, mintea noastra se mai opreste din alergarea ei bezmetica, si se opreste nu pentru a se linisti in mandrie, cum se linistesc unii care cred ca au atins apogeul puterii, ci se linisteste in smerenie si in pocainta.

De aceea sa rugam pe Sfantul Andrei sa mijloceasca spunand:

“Sfinte al lui Dumnezeu Andrei, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi”.

Amin.

CANONUL CEL MARE AL SFANTULUI ANDREI CRITEANUL (text, audio, video)

CANONUL CEL MARE DE POCAINTA – “Cantecul lacrimilor”. CUVANT STRAPUNGATOR AL PS TIMOTEI AIOANEI: “Cat de mult vorbim fara sa pretuim cuvintele si cat de putin ne rugam…”

TALCUIREA CANONULUI CEL MARE AL SF. ANDREI CRITEANUL – studiul teologic si duhovnicesc al lui Panayottis Nellas

PLANSUL ADAMIC al Canonului Sfantului Andrei Criteanul

CANONUL CEL MARE AL SFANTULUI ANDREI CRITEANUL si intrarea in duhul Postului Mare

PARINTELE SOFIAN BOGHIU DESPRE SPOVEDANIE SI CANONUL CEL MARE. De ce este nevoie sa ne marturisim si cum biruim frica si rusinea?

PLÂNGÂNDU-NE CĂDEREA, LA PORŢILE RAIULUI… Ce înseamnă PĂCATUL și care este POCĂINŢA ADEVĂRATĂ? “Este nevoie să-şi tragă sufletul pentru început, să-şi revină din zilnica alergătură, să se strămute de la observarea continuă a celorlalţi la observarea de sine, de la bârfirea a tot şi a toate la convorbirea cu sinele său…”

Sfantul Luca al Crimeei: talcuire din RUGACIUNEA SFANTULUI EFREM SIRUL despre DUHUL IUBIRII DE STAPANIRE, DUHUL GRAIRII IN DEȘERT si DUHUL GANDULUI SMERIT: “Cat de putina smerenie este in ziua de astazi!”

Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul din Postul Mare: “Doamne si Stapanul vietii mele…”. TALCUIREA PARINTELUI PETRONIU: LITURGHIA POCAINTEI

Doamne si Stapanul vietii mele…

METANIILE IN POSTUL MARE. Ce semnifica? De ce e nevoie sa implicam si trupul in rugaciunea de pocainta?

INTRÂND PE POARTA CEA STRÂMTA A POSTULUI… “Alege creştine, alege tu, omenire, vrei să fii al lui Dumnezeu sau al satanei?”/ “DUPĂ CUM ȚI-E PLÂNSUL, AȘA ȚI-E ȘI POSTUL”/ Vecernia iertării – început al unui timp nou

 

PLANSUL – INTOARCEREA IN RAIUL DIN CARE NE-AM IZGONIT PRIN RAZVRATIRE – Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea restauratoare a pocaintei (I)

PREFACEREA RANILOR SUFLETESTI si a durerilor omenesti mistuitoare IN MANGAIETORUL PLANS DUHOVNICESC. Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea neincetata a pocaintei (II). CUM SA REACTIONAM LA AMARACIUNI CA SA LE FACEM FOLOSITOARE? “Punându-L pe Hristos la încercare…”

OMUL LAUNTRIC SI VALOAREA LACRIMILOR. Cuvant pentru suflet de la ARHIM. ZAHARIA ZAHAROU – calauza pe calea Postului. CUM SA NE REDESCOPERIM SI SA NE CURATIM INIMA, facand-o locul unde “Dumnezeu Se revarsa ca o ploaie”?

Parintele Zaharia Zaharou la Bucuresti despre ZDROBIREA INIMII si LACRIMILE CA HRANA A SUFLETULUI (audio si transcrierea conferintei de la Facultatea de Drept): “Daca voiesti sa dezradacinezi din tine patimile si ca lumea sa nu faca din tine victima si sclavul ei, atunci INVATA SA PLANGI”

“Fratilor, sa ne rugam si sa plangem cu totii!” – Sfantul Ioan de Kronstadt ne indeamna la LUPTA NECURMATA DE ELIBERARE DIN INSELACIUNEA SI SCARBA PACATULUI: “In fiecare clipa trebuie sa stam de straja…”

“NU EXISTĂ ARME MAI PUTERNICE DECÂT LACRIMILE CELOR CARE SE POCĂIESC. Nimic nu este mai puternic decât omul care-şi recunoaşte păcatul, decât omul care se simte nevrednic să se roage… şi totuşi se roagă”

FERICIȚI CEI CE PLÂNG… “Iar noi nu ştim să ne plângem păcatele şi nici nu vrem, pentru că nesimţirea şi răceala noastră faţă de mântuire ne determină să nu mai căutăm bucurii adevărate, ci distracţii fără sens…“

Sfantul Ioan Scararul despre PLANSUL DE-BUCURIE-FACATOR


Categorii

Parintele Savatie Bastovoi, Pocainta, Triodul si Postul cel Mare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “SUNTEM ADEVARATI DOAR ATUNCI CAND PLANGEM/ “La multimea faptelor mele celor rele, cugetand eu ticalosul…” – CUVANT PROFUND SI PUTERNIC DE TALCUIRE LA CANONUL SFANTULUI ANDREI CRITEANUL (audio, text)

  1. off topic:
    2 canale youtube putin cunoscute:
    unul antiecumenist cu parintele Dan Badulescu:
    https://www.youtube.com/channel/UC1pGrgxFNLRsprmZzmJSrXQ/playlists

    al doilea cu texte patristice (Ignatie Brancianinov), „Patericul Mare” de la ed Bizantina, relativ recent aparut si care este foarte scump. Sper sa nu fie falsuri in texte. Este bine ca sa ascultate textele patristice ( la TV cine poate prinde youtube, cu eceanul stins), pe tel mobil, … E mai odihnitor decat sa citesti. Pasajele din Sf Scriptura sunt din editia Sinodala din anii 90.
    https://www.youtube.com/channel/UC1pGrgxFNLRsprmZzmJSrXQ/videos

  2. In ultimul numar din familia ortodoxa este prezentata o familie cu 10 copii din Grecia, mult incercata. Poate va aparea si in varianta online sa se bucure cat mai multi oameni.

  3. Dintre toti dreptii Vechiului Testament pe care ii aminteste Sfantul Andrei Criteanul, cel mai drag imi este Proorocul Daniil. In groapa cu lei fiind, el da slava lui Dumnezeu. Si cand este anuntat ca a fost izbavit el se mira: Cum, si-a amintit Dumnezeu de mine? Cata smerenie!
    Tot asa si Sfantul Siluan, contemporan cu noi. Traia ca in iad, si Îi spunea Domnului: Sufletul meu Te-a cunoscut, eu stiu ca esti bun si milostiv.
    Adevarata cunostinta de Dumnezeu aceasta este – sa Îl vezi bun si in ispite si necazuri nu doar atunci cand esti bucuros si multumit.

  4. Pingback: PS MACARIE, Episcopul Europei de Nord – CHEMARE STRAPUNGATOARE LA POCAINTA, la constientizarea gravitatii MANTUIRII si a IUBIRII INDURERATE A LUI HRISTOS: “Oare cat de trist este sa trecem nepasatori pe langa Hristos, lasandu-L astfel sa astep
  5. Pingback: PS Macarie: INMULTITI DRAGOSTEA! Sa dam marturie PRIN VIATA SI FAPTELE NOASTRE ca suntem ucenicii lui Hristos, iar nu niste crestini numai de forma si de ritual, care sa fie SMINTEALA altora. “E dramatic, e cutremurator sa nu gaseasca dragoste cel d
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate