Parintele Zaharia Zaharou la Bucuresti despre ZDROBIREA INIMII si LACRIMILE CA HRANA A SUFLETULUI (audio si transcrierea conferintei de la Facultatea de Drept): “Daca voiesti sa dezradacinezi din tine patimile si ca lumea sa nu faca din tine victima si sclavul ei, atunci INVATA SA PLANGI”

6-11-2014 Sublinieri

“Fara zdrobirea inimii nu vom intelege nici Evanghelia, nici Proorocii”

zz

De cate ori aducem Domnului lacrimi de pocainta, Duhul Sfant se atinge de noi, se pogoara in chip nevazut peste noi, insemnandu-ne cu pecetea Lui. Ochii nostri materialnici nu vad aceasta pecete, ingerii insa o vad, si la sfarsitul veacurilor ei vor putea sa-i adune pe toti alesii Domnului din toate colturile pamantului, pe toti cei care sunt ai Lui. Ei ii vor putea sa-i deosebeasca pe aceia care poarta pecetea Domnului, semnul ca s-au pocait si au plans inaintea Lui“.

“Seninatatea si bucuria [duhovnicesti, durabile, n.n.] sunt cu neputinta fara pocainta continua. Dar, din nefericire, de multe ori vorbim la nivel psihologic si nu duhovnicesc. Adevarata bucurie nu este ca bucuria psih[olog]ica. Adevarata bucurie este sa simtim cu toata fiinta noastra ca apartinem lui Dumnezeu si ca am dobandit har inaintea Lui”.

***

parintele-zaharia-zaharou

Cu binecuvântarea şi la invitaţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, arhimandritul Zaharia Zaharou, de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Maldon-Essex, Anglia, a susţinut, în zilele de 2 şi 3 noiembrie, două conferinţe duhovniceşti în Bucureşti. Arhimandritul Zaharia Zaharou este unul dintre ucenicii direcţi ai părintelui Sofronie Saharov şi unul dintre marii duhovnici ai mănăstirii amintite.

Reputaţia duhovnicească a părintelui arhimandrit Zaharia Zaharou a adunat numeroşi bucureşteni, de vârste diferite, duminică seară, la conferinţa duhovnicească pe care părintele duhovnic de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Maldon-Essex a susţinut-o în Aula Magna a Facultăţii de Drept din Bucureşti. Înainte de a fi citită traducerea meditaţiei duhovniceşti, intitulată „Zdrobirea inimii şi lacrimile – hrana sufletului“, de către părintele Vasile Gavrilă, protoiereul Protopopiatului Sector 3 Capitală şi parohul Bisericii „Sfântul Nicolae“- Ghica (paraclis universitar), părintele arhimandrit Zaharia Zaharou a mulţumit lui Dumnezeu pentru că a reuşit să ajungă în Bucureşti şi Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care l-a invitat în România.

Părintele arhimandrit Zaharia Zaharou a subliniat necesitatea şi importanţa pocăinţei, care are menirea de a reînnoi în om dragostea lui faţă de Dumnezeu şi de a dori neîncetat cele dumnezeieşti.

Viaţa trăită în pocăinţă este una dinamică. Nu este o lucrare pe care astăzi o săvârşim şi pe urmă o neglijăm pentru câteva zile, ca mai apoi să ne întoarcem la ea. Dacă nu păstrăm fierul mereu înroşit, spun Părinţii, nu vom putea să-i dăm forma pe care o dorim. Inima noastră trebuie să fie pururi zdrobită de poruncile dumnezeieşti, de harul lui Dumnezeu, pentru că la fel cum în ceara moale şi caldă se poate întipări o imagine, tot aşa într-o inimă caldă se poate întipări chipul lui Hristos, a spus arhim. Zaharia Zaharou.

Pocăinţa, a mai afirmat părintele duhovnic al Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Maldon-Essex, presupune osândirea sinelui, şi nu judecarea aproapelui, întrucât

„gândurile de judecată sunt semnul îndepărtării noastre de Dumnezeu, iar dacă ne judecăm aproapele, nu vom dobândi nici măcar o fărâmă din dragostea lui Dumnezeu“.

Astfel, zdrobirea inimii şi lacrimile sunt hrana duhovnicească a sufletului, iar prin ele

mintea se luminează şi ne zaharia-zaharou-5înalţă la starea de îndumnezeire şi atunci inima noastră nutreşte această dorinţă, bunăvoire, ca şi Dumnezeu, ca toţi să se mântuiască. Din acest moment începe lucrarea omului adevărat. (…) Dacă ne vom osândi pe noi înşine, nu vom mai putea să ne răzvrătim atunci când cineva ne osândeşte. Singura atitudine bineprimită de Dumnezeu este a ne considera pe noi înşine nevrednici de El şi de semenii noştri. Acesta este începutul dragostei de Dumnezeu şi de aproapele. Atunci nu va ieşi din gura noastră nici un cuvânt de judecată sau de osândă împotriva semenilor noştri, fiindcă energia pe care o primim de la Dumnezeu, ca răsplată pentru zdrobirea inimii şi pentru lacrimile vărsate, nu va lăsa nici un cuvânt negativ să iasă din gâtlejul nostru. Fie ca Dumnezeu să ne dea să avem mereu această zdrobire a inimii pentru a deveni fără de păcat, căci singura clipă în care omul este fără de păcat este atunci când se osândeşte pe sine“, a mai explicat părintele Zaharia Zaharou.

La finalul cuvântului duhovnicesc, potrivit tradiţiei, invitatul conferinţei a răspuns la întrebările celor prezenţi. Conferinţa de la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti a fost organizată de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români, filiala Bucureşti.

Smerenia, calea spre toată izbânda duhovnicească

A doua conferinţă duhovnicească pe care părintele arhim. Zaharia Zaharou a susţinut-o în capitala ţării noastre a fost în cadrul Cercului pastoral-misionar al Protopopiatului Sector 3 Capitală, care a avut loc ieri, 3 noiembrie, în sala de conferinţe a protoieriei. Părintele protoiereu Vasile Gavrilă a explicat necesitatea acestei întâlniri duhovniceşti, întrucât preoţii îşi desfăşoară activitatea într-o societate care provoacă Biserica în raport cu responsabilităţile şi răspunsurile pe care trebuie să le dea.

„Sunt foarte bucuros să fiu cu dumneavoastră şi să împărtăşim câteva gânduri, dat fiind că toţi am primit harul mai presus de fire al Preoţiei. Toţi am primit o mare cinstire de la Dumnezeu, aceea de a fi împreună-lucrători cu El în lucrarea de reîmpăcare a omului cu Dumnezeu. Nu există dar mai înalt decât preoţia, dar este unul care cere multă jertfă şi trebuie să fim foarte smeriţi în tot ceea ce facem, astfel încât să-l putem păzi până la ultima noastră suflare. Vă rog să mă iertaţi în greutatea pe care o am în a exprima ceea ce vreau, fiindcă am învăţat de la părintele nostru, părintele Sofronie, că un preot nu învaţă pe un alt preot“, a mărturisit părintele arhimandrit Zaharia Zaharou.

În cadrul cuvântului duhovnicesc „Zidirea Bisericii lui Dumnezeu înlăuntrul nostru şi înlăuntrul aproapelui nostru“, părintele arhimandrit a atras atenţia cu privire la riscul preoţilor, „aflaţi deja de mulţi ani pe cale“, de a slăbi lupta duhovnicească şi a accentuat importanţa râvnei duhovniceşti prin care să se „zidească inimi curate“, care să-L cunoască pe Dumnezeu.

„Sfinţii Părinţi ne încredinţează că suntem pe calea mântuirii atunci când zi de zi punem un nou început în zidirea templului lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, dar şi în păzirea templului lui Dumnezeu ridicat înlăuntrul semenilor noştri. Făcând aceasta, împlinim cele două mari porunci dumnezeieşti de care atârnă toate: Îl iubim pe Dumnezeu, dându-I tot locul din inima noastră, şi ne iubim şi semenii, dorind ca acelaşi lucru să se întâmple şi în inimile lor, adică să izbutească şi ei să-I dea Domnului tot locul din inima lor.

Un rol deosebit în păstrarea templului lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru îl are smerenia, fiindcă aceasta este calea spre toată izbânda duhovnicească.

Doar atunci când învăţăm să trăim în smerenie, facem loc în inima noastră harului lui Dumnezeu. Începutul este întotdeauna anevoios, însă, dacă dăm dovadă de răbdare, atunci va veni şi mângâierea harului lui Dumnezeu, şi această mângâiere este cea care va lucra în locul nostru, şi calea ni se va părea uşoară. Atunci vom afla mare odihnă, mare mângâiere pe această cale, pentru că atunci începem cu adevărat să devenim «învăţaţi de Dumnezeu» (Ioan 6, 45)“,

a conchis părintele arhimandrit Zaharia Zaharou.

zaharia-zaharou-2

***

Conferinta de la Facultatea de Drept (audio):

Zdrobirea inimii si lacrimile – hrana sufletului

PRIMA PARTE:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

PARTEA A DOUA (Raspunsurile):

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

sursa: Ortodox Radio

***

zaharia-zaharou

Din preambulul Parintelui Zaharia:

“[…] Este o mare cinste si un mare privilegiu sa ma gasesc intre Dvs. in acest loc special pentru acest eveniment deosebit al Bisericii Ortodoxe din Romania, luand parte la Serile Filocalice. Cu ajutorul lui Dumnezeu, as vrea sa vorbesc in acelasi context. Aceasta carte sfanta [culegere de carti, n.n.], Filocalia, contine o invatatura extraordinara privitoare la pocainta, la rugaciune, la trezvie si la sporirea cunoasterii de Dumnezeu prin implinirea celor doua mari porunci ale dragostei: cea pentru Dumnezeu si cea pentru aproapele. Daca ne-am rezuma numai la repetarea invataturii Sfintilor Parinti, incercand sa o aplicam in viata noastra, cu siguranta ca unicitatea incomparabila a Traditiei Ortodoxe va deveni evidenta. Si aceasta este dorinta inimii mele, in indrazneala pe care o am, sa impartasesc cu Dvs., cuvintele mele, in seara aceasta”.

filocalia-64

*

Transcrierea cuvantului (meditatiei duhovnicesti a) Parintelui Zaharia:

sursa: Roman ortodox in Franta

“Dumnezeu ne-a zidit cu un scop anume, acela de a-L slavi neincetat, si a-I aduce vrednica inchinare, insa, din momentul in care am facut neascultare si ne-am afundat in rautatea inimii noastre, nu am mai fost in stare sa ii aducem proslavirea si multumita care I se cuvin. In primul capitol al Epistolei catre Romani, citim:

“Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat (Romani 1, 21).

Aceasta se intampla atunci cand nu izbutim sa implinim scopul pentru care am fost ziditi dintru inceput. Stim ca si diavolii s-au legat cu legaturile intunericului tot din aceasta pricina. In Rai, Adam, atata vreme cat nu s-a departat de la fata lui Dumnezeu, o privea pe Eva ca pe propria lui viata: carne din carnea lui, si os din oasele lui (cf. Facerea 2, 23) insa, Adame unde esticazand in pacat, el s-a ascuns de la fata lui Dumnezeu. Domnul nu l-a mustrat cu asprime, ci i-a vorbit cu blandete, insa Adam, in loc sa-si recunoasca cu smerenie greseala, a dat vina pe Eva: Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Facere 3, 12) a zis el. Adica a inceput sa o priveasca pe Eva ca pe o straina. La fel si noi, atunci cand nu izbutim sa aducem slava si multumita lui Dumenzeu, ne indepartam unii de altii, si nu suntem in stare sa avem iubire frateasca fata de semenii nostri, ii privim ca pe niste straini, ii simtim ca pe o amenintare, si ii judecam. Gandurile de judecata sunt semnul indepartarii noastre de Dumnezeu. Daca ne judecam aproapele, nu vom dobandi nici macar o farama din dragostea lui Dumnezeu. Insa, pentru ca ne-am indepartat de menirea noastra, acum trebuie sa aflam calea de intoarcere, trebuie sa reinnoim in noi dragostea lui Dumnezeu, Care este atat de iubitor si de milostiv, incat, dupa expresia, oarecum neasteptata a Sfantului Grigorie Teologul, S-a plinit cu trup pentru noi”, adica S-a intrupat, desi era Duh. El a luat asupra-Si materialitatea trupului omenesc asa incat sa-L putem privi, auzi si pipai, si sa aflam calea de intoarcere la impartasirea cea dintru inceput cu El.

Scriptura vorbeste mereu de o indoita pocainta. Mai intai de lepadarea raului, si mai apoi de savarsirea binelui. In Epistola catre Galateni, Sfantul Apostol Pavel zice:

“Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume (Galateni 6, 14).

Prin urmare, pocainta inseamna a te rastigni pentru lume. Aici, prin lume intelegem patimile, stricaciunea, desertaciunea. Nu avem in vedere intelesul pozitiv de intreaga zidire a lui Dumnezeu, inteles pe care-l primeste cuvantul lume in alte locuri din Sfanta Scriptura, ca de pilda in Evanghelia dupa Ioan: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Pocainta inseamna, prin urmare, a ne rastigni lumii, a muri fata de lume, adica a ne indeparta de desertaciunea, rautatea, si slava desarta a lumii acesteia, in care domenste stapanitorul intunericului, cel cazut din ceruri din pricina ca s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu. Insa, trebuie ca si lumea sa moara pentru noi, adica sa nu ravnim la cele ale lumii, sa nu ne lasam ademeniti de modelele ei, si nici de duhul ei trufas, ci sa incercam sa urmam duhului poruncilor lui Hristos. Aceasta, a doua treapta a pocaintei, a fi mort pentru lume, este cea mai grea.

lacrimi blogVa fac o marturisire. In prima zi cand am ajuns la Manastire, Parintele Sofronie mi-a spus: “Daca voiesti sa dezradacinezi din tine patimile, invata sa plangi”. Cu alte cuvinte: daca voiesti sa mori lumii, daca voiesti ca lumea sa nu faca din tine victima si sclavul ei, atunci invata sa plangi. Parintele Sofronie ne indemna cu atata ravna sa plangem in chilia noastra, pentru ca stia ca lacrimile izvorasc doar cand mintea in rugaciune e adunata intr-un singur gand, si ca ele aduc o minunata pace in suflet. Iar, atunci cand vine bucuria, dupa ce am plans cu lacrimi de pocainta inaintea lui Dumnezeu, primim in inima noastra cercetarea tainica a cuvantului lui Dumnezeu. Citim in Filocalie, la Sfantul Ioan Carpatinul ca

Cercetarile cuvantului dumnezeiesc si mai ales cele ce se fac cu varsare de lacrimi, omoara patimile si le risipesc, chiar daca sunt vechi, si fac sa inceteze treptat lucrarile lor pacatoase, stricatoare de suflet si de trup. Numai noi sa nu ne lenevim, sa staruim pe langa Domnul in rugaciune si prin nadejde neslabita si neinfricata”.

Toti Parintii stiau ca nu este cu putinta ca cineva sa ajunga la isihie, fara ca mai inainte sa invete sa planga inaintea lui Dumnezeu. Pentru ca, atunci cand plangem ne linistim, toata framantarea si tulburarea dispar, ramanand doar gandul la Dumnezeu. Si, in aceasta starea in care traim cu un singur gand, gandul la Dumnezeu, putem sa primim cercetarea cuvantului lui Dumnezeu. Sfantul Iacov, fratele Domnului zice:

“Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre” (Iacov 1, 21).

Trebuie sa ne lepadam de prisosinta rautatii pe care o adunam in lume, asa incat cuvantul sadit, adica chipul lui Dumnezeu in noi, sa straluceasca din nou. Cuvantul sadit in noi este darul cel dintru inceput cu care ne-a inzestrat Dumnezeu ca sa ne faca dupa chipul si asemanarea Lui, ca sa ne dea putinta sa primim descoperirea dumnezeiasca.

Rugaciunea si pocainta sunt mijloacele prin care indepartam rugina ce s-a adunat in noi. Dar, mai cu seama, neincetata chemare a numelui lui Hristos, rugaciunea lui Iisus, indeparteaza rugina pacatului si face sa straluceasca din nou, si sa sporeasca darul cel dintru inceput, calauzindu-ne spre mantuire, adica, spre asemanarea cu Ziditorul nostru.

In Epistola catre Coloseni citim:

“În El aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos” (Coloseni 2, 11).

Apostolul afirma in chip alegoric ca am fost taiati imprejur, ca purtam in inima noastra o rana care nu a fost pricinuita de mana vreunui om, ci de cuvantul lui Dumnezeu si de invatatura Evangheliei, dupa cum subliniaza si Sfantul Grigorie Palama:

“Cuvantul Evangheliei strapunge inima si o face sa-si aminteasca mereu de Cel ce a ranit-o”.

Astfel, pocainta inseamna a purta mereu in noi taierea imprejur a lui Hristos, cea nefacuta de mana omeneasca, ci pricinuita de cuvantul lui Dumnezeu.

In a doua Epistola catre Corinteni, Sfantul Pavel vorbeste din nou, despre cele doua trepte ale pocaintei:

“Căci de aceea şi suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer, Dacă totuşi vom fi găsiţi îmbrăcaţi, iar nu goi. Că noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi, de vreme ce dorim să nu ne scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă” (II Corinteni, 5, 2-4).

Pocainta inseamna a fi manati de dorinta arzatoare dupa cele dumnezeiesti, si a ne tangui neincetat, ca sa sporim in cresterea lui Dumenzeu, care este locuinta noastra cea din Cer, pentru ca moartea sa fie inghitita de viata.

In Epistola catre Coloseni, citim de asemenea:

“Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, Şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni, 3, 9-10).

Dezbracarea de omul cel vechi, care se savarseste in Taina Botezului este prima treapta a pocaintei. In cea de-a doua treapta a pocaintei trebuie sa ne imbracam cu omul ceresc, cel nou, dupa chipul caruia am fost ziditi. Si am putea enumera multe alte locuri din Sfanta Scriptura, care ne infatiseaza aceste doua trepte ale pocaintei, a ne lepada de rau si a face binele, desavarsind sfintenia intru frica lui Dumnezeu.

Desigur, viata traita in pocainta este una dinamica, nu este o lucrare pe care astazi o savarsim si pe urma o neglijam pentru cateva zile, pentru ca mai apoi sa ne intoarcem la ea. Daca nu pastram mereu fierul inrosit, spun Parintii, nu vom putea sa-i dam forma pe care o dorim. Inima noastra trebuie sa fie pururea zdrobita de poruncile Dumnezeiesti, de harul lui Dumnezeu, pentru ca, la fel cum in ceara moale si calda se poate intipari o imagine, tot asa intr-o inima calda se poate intipari chipul lui Hristos.

St Paul Icon 2In Epistola catre Romani citim:

“Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12, 1-2).

Cu cata iscusinta vorbeste Apostolul, nu ca un mare prooroc si invatator, ci smerit, ca si cum ar fi el insusi un osandit asemeni celor carora li se adreseaza, suferind si el de aceleasi patimi si cautand sa mangaie si sa fie mangaiat. Potrivit Apostolului, curatia trupului si a sufletului sunt si ele o forma de pocainta. Adica se cuvine sa ne infatisam trupurile inaintea lui Dumnezeu ca pe o jertfa vie, sfanta, si bine placuta, iar rana pe care o purtam mereu inlauntrul nostru sa ne pastreze inima calda si simtitoare, pentru ca in trupurile noastre muritoare sa se poata intipari chipul omului ceresc. Este nevoie sa purtam in noi aceasta rana, pentru ca fara ea, inima va fi invartosata si rece, si ne vom lasa ispititi de modele lumii acesteia, ne vom lasa amagiti de desertaciunea si de slava ei trecatoare, ajungand pana acolo incat sa incercam sa impacam dragostea de lume cu dragostea de Dumnezeu. Insa, rana din inima ne aduce aminte de ceea ce este desavarsit si sfant. Daca avem pururea in noi aceasta aducere aminte, vom putea deosebi care este voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si desavarsita. Este de neaparata trebuinta sa recunoastem si sa implinim voia lui Dumnezeu in viata noastra, pentru ca atunci vom afla viata cea adevarata, viata intru voia Lui.

Parintele Sofronie vorbeste despre legatura stransa care exista intre rugaciunea curata si aflarea voii lui Dumnezeu. Ascultarea este darul pe care ni-L face Dumnezeu, pentru a putea deosebi voia Sa. Lepadandu-ne de toata grija lumeasca si dobandind rugaciunea curata, ne ridicam la inaltimea voii lui Dumnezeu si, implinindu-I voia, dobandim si cresterea in Dumnezeu.

Zdrobirea inimii e lumina pentru suflet. Toti cei care au avut parte de aceasta zdrobirea a inimii au putut sa exprime in cuvinte lucruri marete, dupa cum ne incredintam din Sfanta Scriptura si din scrierile Sfintilor Parinti. Insa, cum putem sa pastram zdrobirea inimii? Exista mai multe cai.

Una dintre ele este sa ne aducem aminte de nimicnicia noastra, ca suntem saraci, ca suntem nimic si sa fim gata sa ne judecam si sa ne osandim pe noi insine. Iar aceasta osandire de sine, spune Sfantul Grigorie Palama, este vinul cel adevarat care veseleste si intareste inima omului. Deoarece zdrobirea inimii da nastere lacrimilor si lumineaza sufletul, ea da in vileag si nimiceste uneltirile vrasmasului si il ajuta pe om sa urmeze doar voia lui Dumnezeu. Sfantul Simeon Noul Teolog zice ca lacrimile si zdrobirea inimii ne plinesc sufletul. Desigur, nu in chip material. Hristos S-a plinit cu trup pentru a putea fi vazut si pipait. Noi, prin lucrarea plansului duhovnicesc si a lacrimilor ne plinim duhovniceste, primim neincetat har, iar sufletul nostru se imbogateste si creste, devenind vizibil pentru Dumnezeu si pentru ingeri.

De fiecare data cand, in rugaciunea cu un singur gand, varsam lacrimi de pocainta, Duhul Sfant isi pune pecetea peste sufletul nostru, si primim mereu pecetile Duhului Sfant, si se plineste duhul, adica inima noastra aduna inlauntrul ei energiile Sfantului Duh intr-o asa masura incat devine salas a lui Dumnezeu, biserica a Duhului Sfant. Atunci omul se aseamana cu Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este taina mantuirii noastre. Cuvantul lui Dumnezeu, S-a plinit in trup ca sa ne mantuiasca, ca sa putem si noi sa ne plinim duhovniceste cu dumnezeirea Lui. Insa sufletul nu poate sa capete consistenta daca nu-l hranim cu painea lacrimilor, cu painea pocaintei. Noi nu putem intra in imapartasire cu Dumnezeu si sa ramanem cu El pe veci, daca nu ne apropiem de El cu duh umilit si cu inima infranta. Strapungerea inimii si lacrimile ne lumineaza mintea si ne inalta la starea de indumnezeire. umilinta pocainta calugarAtunci inima noastra nutreste aceeasi dorinta, aceeasi bunavoire ca si Dumnezeu, ca toti sa se mantuiasca. Din acest moment incepe lucrarea adevarata a omului. Atunci, potrivit psalmistului, iesi-va omul la lucrul sau si la lucrarea sa, care nu este alta decat rugaciunea de mijlocire pentru intreaga lume, ce aduce inaintea lui Dumnezeu toata zidirea.

Cea mai desavarsita forma a pocaintei este rugaciunea ipostatica, cand stam inaintea lui Dumnezeu si Acesta vede in inima noastra nu doar o singura persoana, ci intreaga lume. Despre acesta ne vorbeste Sfantul Siluan si multi alti Parinti.

O alta cale de a pazi zdrobirea inimii, este sa ne intristam ca nu putem sa aducem slava si multumita lui Dumnezeu, asa cum I se cuvine. Astfel pazim lucrarea pocaintei si lacrimile evlaviei ne hranesc sufletul si il plinesc, facandu-ne cunoscuti ingerilor. Iar, la sfarsitul veacurilor, ingerii ii vor aduna pe toti alesii lui Dumnezeu de la marginile pamantului, pe toti cei ce vor avea pe chipul si in inima lor pecetea Duhului Sfant. Toti cei care au primit aceasta pecete datorita zdrobirii inimii si a lacrimilor incep sa-L iubeasca pe Dumnezeu din toata puterea lor si se vad pe ei ca unii care nici macar nu au inceput sa umble pe calea dragostei lui Dumnezeu. De aceea si pot spune, impreuna cu Apostolul Pavel, ca

“Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (Timotei 1, 15).

Osandirea de sine si luarea vinei, a rusinii pacatului asupra noastra, sunt semne ale dragostei lui Dumnezeu care vadesc ca Dumnezeu Si-a inceput lucrarea inlauntrul nostru. Sfantul Pavel este primul dintre pacatosi pentru ca era cel dintai in dragostea de Dumnezeu. In suflet dragostea de Dumnezeu se preface in lumina si din acel moment omul nu se mai compara cu semenii lui muritori, ci cu masura dumnezeiasca, cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos.

Pocainta este lucrarea la care sunt chemati nu doar monahii, ci toti crestinii. Sfantul Ioan Scararul zice ca daca trece o zi, fara ca noi sa plangem, aceasta zi este pierduta pentru vesnicie. Iar Sfantul Simeon Noul Teolog spune ceva asemanator, ca daca nu plangem in fiecare zi nu suntem vrednici sa ne impartasim cu Trupul si Sangele lui Hristos, nici macar in ziua de Pasti. Insa, daca plangem in fiecare zi, atunci putem sa ne impartasim in fiecare zi.

De fiecare data cand Dumnezeu ne da sa plangem pentru pacatele noastre, simtim cum vesnicia se atinge de noi, simtim o atingere a harului. Atunci ni se schimba si purtarea fata de semenii nostri. Nu mai spunem asemenea lui Adam: femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea m-a ispitit si m-a dus la pierzanie, pentru ca Tu nu esti un Dumnezeu bun si iubitor. Stim insa ca, mai inainte de a cadea in pacatul neascultarii, Adam o privea pe Eva ca madular din madularele lui, ca pe viata lui, si era plin de recunostinta fata de Dumnezeu. Acelasi lucru se petrece si cu noi. Daca nu plangem in fiecare zi, nu il vom privi pe fratele nostru ca pe viata noastra, asa cum ne invata Sfantul Siluan, si nu vom inceta sa ne muscam si sa ne mancam unii pe altii, pana acolo incat vom ajunge sa ne nimicim unii pe altii, dupa cum ne previne Apostolul Pavel. Insa, daca traim in pocainta, vom afla milostivirile indurarii, ni se va largi inima, si ii vom privi pe fratii nostri cu mila, dorindu-le tot binele, ii vom iubi, si ii vom purta in inima noastra. Prin urmare, trebuie sa pazim in noi zdrobirea inimii care este lumina pentru suflet, si inceputul adevaratei iubiri.

Isaia-detailFara zdrobirea inimii nu vom intelege nici Evanghelia, nici Proorocii. Atunci cand Avraam L-a vazut pe Dumnezeu s-a tanguit amarnic: “sunt pulbere şi cenuşă” (Facerea 18, 27). La fel a facut si Isaia care este numit de Sfintii Parinti “al cincilea Evanghelist”, pentru ca a intrevazut atat de limpede duhul intregii vieti a lui Hristos. De aceea si cantarile din Joia Mare sunt insuflate in mare masura de cuvintele lui. Si Sfanta Liturghie incepe tot cu cuvintele Proorocului Isaia: ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7). Parintele Sofronie spunea ca Isaia a vazut in duh ethosul Liturghiei, ethosul lui Hristos. Acest al cincilea Evanghelist, atunci cand a cunoscut slava lui Dumnezeu a zis: vai mie ca sunt pierdut!” om ticalos si spurcat (Cf. Isaia, 6, 5). Nu a cautat sa se indreptateasca inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, asa cum au facut-o mai tarziu evreii, ci si-a dispretuit dreptatea, considerand toate faptele dreptatii sale ca un vesmant intinat, inaintea Doomnului. Iar Sfantul Apostol Petru, atunci cand a cunoscut maretia lui Dumnezeu a fost martorul minunii cand Domnul i-a umplut nu doar mreaja de pesti, ci si inima de uimire. A cazut in genunchi si a zis: “Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos (Luca, 5, 8).

Acelasi imbold l-au avut toti sfintii care au vazut slava lui Dumnezeu. Prin urmare, daca izbutim sa pazim neincetat zdrobirea inimii, ne vom da seama de nepriceperea noastra, de orbirea noastra, de nedreptatea noastra, de neajunsurile noastre, ca suntem lipsiti de tot ceea ce este bun si sfant, dar mai presus de toate de dragostea dumnezeiasca. Si nu ne vom rani atunci cand cineva ne dojeneste si ne spune cuvinte grele, pentru ca noi insine ne-am pus pe noi mai prejos de toti. Sfantul Vasile cel Mare spune ca noi trebuie sa avem primul cuvant adica sa ne osandim pe noi insine ca fiind vrednici de judecata cea aspra a lui Dumnezeu. Daca aceasta va fi primul nostru cuvant, atunci vom afla mantuire in infricosata zi a Judecatii. Iar in alt loc Sfantul Vasile zice: “faceti de bunavoie ce veti face, vrand-nevrand. Nu crutati viata aceasta pamanteasca de care veti fi lipsiti”. Adica, daca vrem sa biruim moartea, trebuie sa primim de bunavoie moartea care se manifesta zi de zi in viata noastra in felurite chipuri.

Sfantul Siluan, atunci cand talcuieste cuvantul pe care l-a primit de la Domnul: Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui” vorbeste despre el ca despre o mare stiinta. Ca o cale de a intelege si a deprinde aceasta mare stiinta, este si indemnul Sfantului Vasile cel Mare. Vedem cum viata noastra se afunda in iad, caci nu petrecem fiecare ceas inaintea fetei lui Dumnezeu, nu suntem necontenit calauziti de duhul Lui, si mintea noastra nu este intotdeauna luminata si adancita in inima. Cel mai mult timp il petrecem luptandu-ne cu pacatul, uitarea de Dumnezeu, cu akedia duhovniceasca. Cu adevarat, Dumnezeu nu este prezent in viata noastra, si de aceea si suntem in iad, caci iadul este locul de unde Dumnezeu lipseste. Atunci, vazand toate acestea, am putea incerca sa punem in practica cuvantul pe care l-a primit Sfantul Siluan si sa zicem: da, Doamne, vrednic sunt de aceata infricosatoare pustiire, pentru ca sunt atat de departe de mantuirea Ta, si imparatia mortii este casa mea”. Si, dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, daca ne vom osandi pe noi insine la iad, nu vom mai putea sa ne impotrivim si sa ne razvratim atunci cand cineva ne osandeste, pentru ca osanda aceasta este mai usoara, vremelnica, si are un sfarsit. Din contra, spune el,

cei care sunt gata sa primeasca adevarata osandire de sine pentru instrainarea lor de Dumnezeu, nu doar ca nu mai iau seama la jignirile si mustrarile care li se aduc, dar afla si tamaduire de bolile trupesti si desavarsire duhovniceasca”.

Vedem, deci, ca din momentul caderii protoparintilor nostri, aceasta este atitudinea dreapta, nu doar inaintea lui Dumnezeu, ci si inaintea semenilor nostri, pentru ca cele doua mari porunci evanghelice nu pot fi separate una de alta. Il iubim pe Dumnezeu din toata inima si pe fratii nostri ca pe viata noastra. Singura atitudine bineprimită de Dumnezeu este a ne considera pe noi înşine nevrednici de El şi de semenii noştri. Acesta este începutul dragostei de Dumnezeu şi de aproapele. Atunci nu va ieşi din gura noastră nici un cuvânt de judecată sau de osândă împotriva semenilor noştri, fiindcă energia pe care o primim de la Dumnezeu, ca răsplată pentru zdrobirea inimii şi pentru lacrimile vărsate, nu va lăsa nici un cuvânt negativ să iasă din gâtlejul nostru.

Fie ca Dumnezeu să ne dea să avem mereu această zdrobire a inimii pentru a deveni fără de păcat, căci singura clipă în care omul este fără de păcat este atunci când se osândeşte pe sine. Evanghelistul Ioan spune acelasi lucru:

“Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (Ioan 1, 8-9).

Toti Sfintii spun acelasi lucru ca si Scriptura. Mi-e mila de cei care nu-i cinstesc pe Sfinti si citesc doar Sfanta Scriptura precum protestantii. Ei traiesc intr-o mare saracie duhovniceasca, pentru ca nu patrund in bogatia Imparatiei, nu devin partasi la bogatia de daruri a tuturor sfintilor.

4639102410_b6227b8e89_zIn Biserica ne bucuram de o dubla impartasire. In primul rand ne impartasim de Trupul si Sangele lui Hristos prin care ni se daruieste viata Lui, atata timp cat si noi ii aducem ca jertfa viata noastra. Ne impartasim, de asemenea, de darurile tuturor sfintilor, pentru ca ei toti sunt prezenti in Hristos. Acolo unde se afla Hristos, acolo se afla toti sfintii si toti ingerii Lui. Daca cinstim adunarea liturgica, aducand aici toate simtamintele bune care s-au nascut din strapungerea inimii si din lacrimi, potrivit pregatirii noastre pentru Sfanta Liturghie, atunci dobandim cinstea de a deveni partasi la darurile madularelor puternice ale tuturor sfintilor, mai ales ale Preasfintei, Curatei, Preabinecuvantatei, Slavitei Stapanei noastre, de Dumnezeu Nascatoare si Pururea Fecioarei Maria. Devenim, prin urmare, partasi la toate darurile sfintilor, atata timp cat ne aducem si noi darul inimii nostre, oricat de mic si de neinsemnat ar fi el. Daca, precum zice Evanghelistul Matei, am intrat in camara noastra si am lucrat in taina pocainta, si apoi aducem rodul acestei pocainte ca o jertfa inaintea Domnului, in adunarea liturgica, atunci ne vom invrednici si de intrarea din plin cu partasia darurilor tuturor sfintilor. Aceasta este cel de-al doilea fel de impartasire. Desigur, atat prima cat si cea de-a doua comuniune, nu sunt altceva decat partasia cu capul Trupului, cu Hristos, iar aceasta comuniune bogata se savarseste in Bsierica. Dumnezeu este o unitate bogata in Imparatia Lui, iar Imparatia Lui este Imparatia bogata a tuturor ingerilor si a sfintilor din toate veacurile.

Spuneam ca este nevoie sa invatam sa pastram duhul zdrobit al inimii. Unii Parinti, inainte de a muri, il rugau pe Dumnezeu sa le ingaduie sa mai traiasca macar un ceas ca sa se pocaiasca, pentru ca stiau cat de mult folos aduce chiar si numai un ceas de plans. Stiau ca aceasta ii va ajuta sa patrunda in comuniunea cea bogata a darurilor harului salasluit in trupul lui Hristos. Casa Domnului este plina de slava Lui si depinde de noi sa patrundem in aceasta slava, sa gustam din ea si sa ne o insusim. Iertati-mi indrazneala de a vorbi despre lucruri asa de inalte, insa nu stiu despre ce alt ceva am merita sa vorbim, care ar putea sa ne calauzeasca la acea unitate mult dorita, pentru care Parintele Sofronie se ruga cu atata ardoare inainte de a muri.

Strapungerea inimii este lucrarea Duhului, este coborarea Duhului Sfant in inima, care provoaca un cutremur ce scutura rugina pe care am adunat-o inlauntru. Acelasi Duh ne vorbeste si ne talcuieste, mai apoi, pildele si invataturile dumnezeiesti. Sa-I multumim Domnului ca ne-a dat putinta sa traim in casa Lui, sa avem rugaciunile Parintilor nostri duhovnicesti si ale Sfintilor, fie ei mai mari sau mai mici. Pentru rugaciunile lor nadajduim si noi sa ne implinim menirea.

VamesulSiFariseulPalama1Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca cel ce traieste cu zdrobire de inima si cu lacrimi, nu are indrazneala sa priveasca nici macar la chipul unui prunc. Privirea lui se coboara mai jos, iar mintea lui inca si mai jos. Acesta este ethosul care caracterizeaza pe cei ce se hranesc cu duhul lui Dumnezeu.

Intr-una din rugaciunile de sfintire a Agheasmei Mici, Biserica ne invata ca Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care primeste lacrimi amare. Nu exista ceva mai puternic care sa ne uneasca cu Dumnezeu, care sa ne ajute sa patrundem taina isihiei Lui si sa-L cunoastem, decat a sta inaintea fetei Lui cu lacrimi amare, marturisindu-ne ticalosia, starea jalnica in care ne aflam, si pocaindu-ne pentru ea. Rugaciunile Bisericii ne dezvaluie firea lui Dumnezeu si ne lasa sa intelegem ca de El se cuvine sa ne apropiem cu duh infrant si cu multe lacrimi.

Dumnezeu este mangaietor. Firea intregii dumnezeiri, a Treimii, in partasia Tatalui, a Fiului, si a Sfantului Duh este aceasi, de a fi mangaietor. Si este usor sa intram in legatura cu acest Dumnezeu mangaietor, daca venim inaintea Lui cu inima zdrobita si cu mult planset. De cate ori aducem Domnului lacrimi de pocainta, Duhul Sfant se atinge de noi, se pogoara in chip nevazut peste noi, insemnandu-ne cu pecetea Lui. Ochii nostri materialnici nu vad aceasta pecete, ingerii insa o vad, si la sfarsitul veacurilor ei vor putea sa-i adune pe toti alesii Domnului din toate colturile pamantului, pe toti cei care sunt ai Lui. Ei ii vor putea sa-i deosebeasca pe aceia care poarta pecetea Domnului, semnul ca s-au pocait si au plans inaintea Lui. De aceea si Sfintii Parinti vorbesc cu inflacarare despre lacrimi. Sfantul Ioan Scararul spunea ca

nu vom fi osanditi pentru ca nu am teologhisit sau pentru ca nu am facut minuni, dar ni se va cere socoteala pentru aceea ca nu am plans indeajuns inaintea Domnului.

Astfel, intreaga cultura a vietii crestine, dar mai cu seama monahismul, ne incurajeaza sa primim, sau mai degraba sa reinnoim ungerea Duhului Sfant prin lacrimi. Proorocul David, a cunoscut aceata taina a lacrimilor cand a zis:

Doamne, hranitu-ne-ai pe noi cu painea lacrimilor (cf. Psalm 41, 3).

Stia ca lacrimile sunt painea sufletului, ca ele plinesc sufletul.

Parintele Sofronie marturisea undeva in scrierile sale ca, dupa o pocainta adevarata cu multe lacrimi, a simtit cum ungerea Duhului Sfant ii ardea pana si pielea trupului. Lacrimile care plinesc duhovniceste sufletul sunt o mare taina. Ele sterg toata neintelegerea dintre noi, toata vrajmasia, orice gand rau, incurajand iubirea frateasca in care, spre fagaduinta vietii vesnice, – dupa cum citim in cantarea treptelor pe glasul al 8-lea: vai noua daca incercam sa statornicim dreptatea noastra inaintea lui Dumnezeu, dupa cum zice Apostolul (cf. Romani 10, 3) -, nu se cuvine sa ne incredem in faptele noastre exterioare, sau in vreun dar natural cu care am fost inzestrati. Acestea nu duc la dragostea dumnezeiasca, ce se afla doar acolo unde este strapungerea inimii pentru pacate, si recunostinta, multumita, aduse lui Dumnezeu.

Sfantul Siluan zice ca nu exista minune mai mare decat sa il iubim pe pacatos in caderea lui, pentru ca prin aceasta ne asemanam lui Dumnezeu. Aceasta a facut Dumnezeu pentru noi: ne-a iubit pana la capat si a dat mortii pe Unul nascut Fiul Sau pentru mantuirea noastra. Sfantul Siluan ne indeamna sa dobandim si noi mintea lui Hristos si sa iubim si noi pe semenii nostri, cei impreuna patimitori cu noi. Aceeasi realitate duhovniceasca isi afla expresia in scrierile Parintelui Sofronie. Pentru Parintele Sofronie, cea mai mare minune este unirea mintii omului cu Duhul lui Hristos, care are loc atunci cand omul inainteaza pe calea pocaintei si isi vede inima ca se inalta la cer si se ascunde cu Hristos in Dumnezeu.

***

zaharia-zaharou-1

Intrebari si raspunsuri

– Exista si lacrimi rele, adica provocate de patimi? Cum ne dam seama, si ce trebuie sa facem in aceasta situatie, adica daca nu avem plansul cel bun?

– Sunt multe feluri de lacrimi. Sunt lacrimi care se nasc din manie, lacrimi care se nasc din mila de sine... si acestea sunt intr-adevar lacrimi nascute din patimi. Dar lacrimile cele bune sunt cele care intotdeauna nasc rugaciune si dialog cu Dumnezeu. Asa cum spune Domnul in Evanghelie: «Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia». Se vor mangaia cu mangaierea Mangaietorului. Lacrimile sanatoase, nascute din pocainta, sunt intotdeauna insotite de mangaierea care vine de la Duhul Sfant – Mangaietorul. Asa cum am spus, cel care plange, si are lacrimi de pocainta adevarata, nu indrazneste sa priveasca nici macar la fata unui copil, a unui prunc. Lacrimile cele bune nasc dorinta de rugaciune si in inima o stare de smerenie si de umilinta. Iertati-ma ca vorbesc si am vorbit despre aceste lucruri. Cred ca sunt un pic nebun sa vorbesc deschis despre asemenea lucruri. Dar nu este nimic altceva mai binefacator decat acest lucru.

– Cum poti sa plangi daca sufletul iti este impietrit si esti prea obosit (spre exemplu, de la serviciu) si sa stai la rugaciune?

Putem intotdeauna incepe prin a ne infatisa inaintea lui Dumnezeu starea noastra si a-I vorbi despre ceea ce traim, despre ceea ce simtim noi. Si sa ne aratam parerea de rau ca nu putem sa Ii oferim lucruri vrednice de El, lucrurile pe care le merita Dumnezeul nostru. De multe ori ne gandim ca suntem obositi si nu mai avem nici o putere. Dar daca reusim sa ne smerim, sa ne smerim in inima noastra, atunci in noi se descatuseaza energii care ne ajuta sa intram in lucrarea pocaintei.

arhim_zaharia_zaharouAveam un prieten ieromonah si duhovnic [e vorba chiar de parintele Zaharia insusi, n.n.]. Si intr-o seara de duminica, de sarbatoare, dupa multe spovedanii, dupa multe intalniri, era asa de terminat, incat credea ca nu mai poate sa scoata nici un cuvant inaintea lui Dumnezeu. Si asa a inceput sa se plimbe prin chilie in sus si in jos spunand: Iarta-ma Doamne, dar nu ma pot ruga in seara asta!  Iarta-ma Doamne, dar nu ma pot ruga in seara asta! Iarta-ma Doamne, nu sunt in stare, nu am putere sa imi fac pravila”. Si dupa ce s-a plimbat asa vreo 20 de minute, dintr-o data in sufletul sau s-a produs ca o mare deschidere si au venit lacrimile, si a venit puterea si s-a rugat indelung, si si-a facut pravila in noaptea aceea. Acest prieten drag mi-a marturisit aceasta si mi-a descoperit un lucru pe care l-am mai intalnit: ca in noi sunt energii ascunse de care nu ne dam seama, si este nevoie de un gand – un simplu gand smerit – care actioneaza ca o cheie declansatoare a acestor energii. Aceste ganduri cheie le putem gasi in Sfanta Scriptura, in scrierile Sfintilor Parinti, uneori in cuvintele duhovnicilor, iar alteori ne sunt pur si simplu inspirate de Dumnezeu direct. Dar atitudinea de baza privitoare la aceste ganduri este urmatoarea: sa dam slava lui Dumnezeu pentru toate si sa luam asupra noastra rusinea pacatelor si a caderii noastre.

– Cum se poate dobandi plansul pocaintei fara a ni-l provoca singuri, si a nu ne autoimbolnavi (pentru a nu se intampla ceva din punct de vedere psihic)?

– Cred ca am spus deja: adica avand acea atitudine dreapta, sa indreptatim pe Dumnezeu intru toate, sa dam lui Dumnezeu toata dreptatea, si luam asupra noastra toata vina si tot pacatul. Unii oameni plang foarte usor, altii nu asa usor. In orice caz lacrimile sunt foarte pretioase atunci cand sunt insotite de rugaciune.

– Te pot tamadui de impotrivire si de tendinta spre neascultare zdrobirea inimii si plansul?

– Da. Lacrimile elibereaza sufletul, sparg zagazurile inimii si duc catre o libertate pe care toti cei care se roaga in felul acesta, cu o inima zdrobita, ajung sa o cunoasca. Pentru acei dintre dv. care sunt obisnuiti sa se roage cu Rugaciunea lui Iisus, Sf. Teofan Zavoratul, un sfant rus din sec. al XVIII-lea, recomanda ca mai intai sa plangem cu lacrimi de pocainta si abia dupa aceea sa ne asezam pe un scaunel si sa spunem Rugaciunea lui Iisus. Pentru ca prin lacrimi sufletul se descatuseaza, se elibereaza, si in pace poate sa cheme numele Domnului.

– Ce trasaturi trebuie sa imbrace educatia copiilor pentru ca inimile lor sa se poata misca cu usurinta spre pocainta? Pun intrebarea atat ca parinte, cat si ca educator, profesor.

ignat_bednarik_rugaciunea_de_seara–  Cred ca educatia copiilor in ziua de azi este o problema foarte grea. Dar in nepriceputa mea simplitate o sa va spun ceva care poate fi de folos. Copiii se invata – mai mult decat prin cuvinte – prin exemplul parintilor, prin pilda lor. Si chiar mai mult, se invata prin rugaciunea parintilor. Si imi aduc aminte intotdeauna de o intamplare pe care am auzit-o. Era un preot in diaspora care avea 3 baieti, si toti 3 erau ca niste ingeri. Si cineva l-a intrebat: Cum i-ai crescut? Cum i-ai invatat de sunt asa de apropiati de Dumnezeu? Si raspunsul a fost ca:

Nu i-am invatat niciodata nimic, ci, atunci cand dormeau, ma duceam langa paturile lor si ma rugam acolo o jumatate de ora. Si toate lucrurile pe care voiam sa li le spun, Dumnezeu le punea in inima lor.

Acum unul din ei este preot, iar ceilalti 2 sunt cantareti in biserica lui.

– Daca Dumnezeu a facut-o pe Eva pentru Adam, iar Hristos raspunde saducheilor ca in Imparatia lui Dumnezu nici nu se insoara, nici nu se marita, ci sunt ca ingerii, atunci care este firescul este omului: monahismul sau viata de cuplu?

– Depinde ce intelegeti prin firesc, prin firescul omului. Trebuie sa tinem o anumita conventie. Ceea se este firesc in zilele noastre tindem de multe ori sa caracterizam ca suprafiresc.

– Puteti sa ne dati un exemplu de moment in care au aparut lacrimile? Cum s-a intamplat? Cum sa fac sa ma invinovatesc daca sunt multumit de mine?

Trebuie sa Il intrebam pe Dumnezeu aici, trebuie sa impreuna-lucram cu Dumnezeu, pentru ca tot ce se intampla in viata noastra este o impreuna-lucrare cu Dumnezeu, in care se combina lucrarea lui Dumnezeu cu lucrarea noastra. Ceea ce poate sa ajute este citirea Scripturilor si a Sfintilor Parinti si sa ne comparam nu cu oamenii, ci cu chipul omului asa cum ni-l descopera Dumnezeu In Hristos.

– Parinte Zaharia, sunteti de acord sau nu cu afirmatia urmatoare: Duhovnicul in a carui credinta a patruns erezia, poate pierde harisma discernamantului? Este bine ca ortodoxia sa participe la miscarea ecumenica? (Ceea ce inseamna ca mai ales erezia se leaga probabil de miscarea ecumenica).

Despre duhovnicul care a fost atins de erezie, nu putem vorbi asa, nu putem pune diagnosticul asa. Nu trebuie sa ne grabim in a pune diagnostic in asemenea situatii. Unele biserici iau parte in miscarea ecumenica, biserici ortodoxe, si aduc acolo marturia ortodoxa. Pe de alta parte, traim intr-o lume a dialogului. Si faptul de a refuza dialogul nu cred ca ajuta, mai ales pe cei care intr-o anumita masura cauta si ei sa se impartaseasca de descoperirea dumnezeiasca. Desi prezenta ortodoxiei in aceasta miscare ecumenica este inevitabila ca marturie, putem spune ca ecumenismul nu este problema Bisericii ortodoxe. Este mai mult problema catolicilor si a protestantilor.

– Exista si plans fara lacrimi? Daca da, este de aceeasi intensitate ca atunci cand versi lacrimi?

– Da, exista. Dar este foarte… rar.

– Cum ar trebui sa procedam cu plansul la slujbe, avand in vedere faptul ca ni se cere sa fim tainici? Pocainta se poate manifesta si altfel decat prin lacrimi?

– Este o intrebare buna. In Sf. Pavel citim: Duhul proorociei se supune proorocilor. Daca suntem cu adevarat intr-un duh profetic, nu trebuie sa ne manifestam trairile noastre launtrice inaintea celorlalti. Pentru ca nu este semn al smereniei sa uzurpam spatiul celuilalt. Dar ca sa luam parte la slujbe intr-un duh de pocainta fara sa aratam nimic in afara, trebuie sa lucram cand suntem in chilia, in camera noastra. Daca ne-am pocait inainte de a veni la slujba, am creat in inima noastra un spatiu liber in care duhul nostru se misca in toata libertatea si lucreaza in puterea duhului fara nici o manifestare exterioara de pietism.

– Dumnezeu e dragoste si bucurie. Cum de lacrimile care izbucnesc din durere si intristare sunt calea de a ajunge la Dumnezeu?OLacrima

– Pentru ca, traind in aceasta lume, am acumulat o mare rugina, o multime de rugina, de coruptie in inimile noastre. Si pana nu scapam de aceasta rugina nu ajungem la Dumnezeu. In aceasta viata oamenii lui Dumnezeu neincetat varsa lacrimi inaintea lui Dumnezeu. De aceea vedem in cartea Apocalipsei ca ultimul gest de mangaiere al lui Dumnezeu este ca sterge lacrimile de pe fetele alesilor lui Dumnezeu. Si abia atunci ajungem la adevarata bucurie „unde nu este nici durere, nici intristare, nici suspin” – cum spunem la slujba pentru cei adormiti.

– Cum se impaca starea de pocainta continua, cu starea de seninatate si bucurie care se cere crestinului?

Seninatatea si bucuria sunt cu neputinta fara prima, fara pocainta continua. Dar, din nefericire, de multe ori vorbim la nivel psihologic si nu duhovnicesc. Adevarata bucurie nu este ca bucuria psih[ologi]ca. Adevarata bucurie este sa simtim cu toata fiinta noastra ca apartinem lui Dumnezeu si ca am dobandit har inaintea Lui. De aceea Apostolii si toti slujitorii Bisericii au aceasta slujire de reimpacare. Ne cer mereu sa ne impacam cu Dumnezeu, pentru ca numai asa vom dobandi bucuria cea adevarata.

– Este posibil ca lacrimile de bucurie si de recunostinta ce urmeaza, sa fie mai puternice decat lacrimile de pocainta, sau este o inselare?

– Nu, nu este inselare. Cred ca pocainta cea mai creatoare este atunci cand aducem multumita lui Dumnezeu. Cand ne facem un obicei in a-I aduce multumita lui Dumnezeu pentru toate binefacerile stiute si nestiute, ajungem la punctul in care multumim pentru fiecare gura de aer pe care o inspiram.Si cu cat Ii multumim mai mult, cu atat El ne da mai mult har. Si vine clipa in care ne intristam, ne mahnim ca nu putem sa Ii multumim cu vrednicie. Si acesta este momentul de inceput al pocaintei creatoare nascuta din recunostinta, care nu are sfarsit pe pamant.

– Ati spus ca atunci cand omul are lacrimi de pocainta si zdrobirea inimii, este insemnat cu pecetea Duhului Sfant. Aceasta pecete dispare atunci cand omul pacatuieste? Atunci omul ar trebui sa aiba lacrimi de pocainta doar la sfarsitul vietii?

– Dar ca sa avem lacrimi de pocainta la sfarsitul vietii trebuie sa ne antrenam in pocainta in timpul vietii. Si daca nu ne antrenam, s-ar putea sa nu le gasim la sfarsit. Si de aceea ne facem din rugaciune un obicei, pentru ca, atunci cand vom ajunge la neputintele de la sfarsitul vietii, obiceiul acesta sa poata sa fie sustinut si sufletul sa treaca dincolo intr-o stare de rugaciune, pentru ca e obisnuit sa ne roage.

– Cum putem avea o viata de familie, dar in acelasi timp sa ne mancam painea amestecata cu lacrimi de pocainta?

– Aceasta este o problema de viata. Domnul ne spune: Cereti si vi se va da! Cautati si veti gasi!

– Pentru faptul ca se intampla deseori in viata societatii de astazi: Parinte, putem pomeni la vreo slujba un om care s-a sinucis? Dar in rugaciunea proprie?

– Cred ca ne putem ruga pentru el, ne putem ruga pentru oricine. Dar Biserica refuza slujba de inmormantare celor care au comis acest pacat pentru a nu incuraja acest pacat grav. Si nu este destul de clar intotdeauna. De exemplu, daca un om inghite otrava, din momentul in care a inghitit otrava si pana a murit, nu stim daca s-a pocait. Biserica prin aceasta vrea sa ne educe intr-o anumita directie, dar fiecare dintre noi ne putem ruga pana la masura care ne este data de milostivirea lui Dumnezeu.

– […] Daca Hristos este in inima noastra, si noi ne zdrobim inima, nu Il zdrobim si pe Hristos? 🙂

– Nu ne zdrobim inima, ci ii curatim locasul. Pentru ca inima omului este scaunul picioarelui Imparatului. Si noi trebuie sa Ii pregatim acest loc pentru ca El sa vina si sa Se instapaneasca acolo pe vesnicie. Nu ne zdrobim inima, ci zdrobim legatura pacatului din inima, legaturile patimilor din inima, care ne tin legata inima.

lacrimi_plans duhovnicesc– Ce este adancul inimii, cum putem sa constientizam adancul inimii?

Adancul inimii, spune Sf. Grigorie Palama, este chiar “trupul [cel mai dinlauntru al] trupului” nostru. Este locul unde toate facultatile sufletului nostru se concentreaza. Si lucrul asta nu se poate intampla fara lucrarea harului. Si atunci cand ne descoperim adancul inimii, ne simtim uniti cu Dumnezeu, si uniti cu intreaga omenire. Si, asa cum spune Sf. Siluan, omul, in starea aceasta, aduce inaintea lui Dumnezeu, in rugaciune mijlocitoare, intreaga zidire, mijlocind pentru ea.

[…]

–  Cum sa facem sa luam o decizie buna in viata: sa ne casatorim sau sa ne calugarim?

–  Vorbim despre multe lucruri serioase acum si asemenea lucruri, normal se spun intr-un context diferit si intr-o atmosfera diferita, dar vad ca sunteti oameni seriosi si crestini seriosi si eu sunt… – iertati-mi nechibzuinta de a va vorbi despre aceste lucruri – dar pentru ca le numiti „Serile filocalice”: in Filocalie nu este altceva decat cele despre care vorbim in aceasta seara. Daca citim Evanghelia, Domnul Insusi ne explica aceasta: unora le este dat, este un dar de la Dumnezeu. Casatoria, in sens crestin, este o mare binecuvantare; dar cum Sf. Pavel spune, a-ti da intreaga viata lui Dumnezeu – Domnul sa ma ierte ca spun aceasta, pentru ca nu sunt un bun calugar – este chiar un lucru mai inalt. Eu insumi nu sunt un bun calugar, dar un bun calugar ii ajunge pe ingeri, rivalizeaza cu ei.

– Cineva face apel la o afirmatie a pr. Iustin Parvu, care a zis asa: Lacrima a fost si este un prieten desavarsit pentru mine. Lacrima insasi poate fi o rugaciune? N-ar putea fi lacrima aceasta o rugaciune pentru intreaga tara (avand in vedere situatia in care suntem sau, probabil, ca se gandeste la alegerile de astazi – 01.10.2014)?

– Cred ca da. Anaforaua Sfintei Liturghii a Sf. Vasile cel Mare (care este cea mai frumoasa, mai minunata liturghie pe care Biserica o are), in mijlocul ei preotul se roaga astfel: Graieste lucruri bune in inimile lor pentru Biserica Ta, adica in cadrul Liturghiei ne rugam ca Domnul sa vorbeasca lucruri bune in inimile celor care conduc, pentru beneficiul Bisericii. Chiar fara ca ei sa constientizeze asta, conducatorii devin conlucratori cu Dumnezeu pentru mantuirea celor multi. Cred ca daca ne rugam fara patima/fara impatimire psihologica Domnului, ca El sa dea pe cel care sa faca lucruri bune pentru toti oamenii, mai multe decat ceilalti [candidati], atunci o asemenea rugaciune va contribui si Domnul va da pe cel mai bun dintre cei care sunt. Si chiar cand vreunul, prin providenta, devine presedintele tarii si realizam ca ii lipsesc multe lucruri, ca nu e persoana perfecta spre a conduce tara, exista o cale de a corecta aceasta: intotdeauna rugaciunea catre Domnul, ca El sa-l ajute sa faca mai putine greseli si sa ia mai multe decizii bune. Si in fiecare domeniu al vietii, calea de a corecta lipsurile celor care sunt mai marii nostri si au putere asupra noastra este de a avea rabdare si a ne ruga pentru ei.

– Preacuvioase parinte, va rog sa ne impartasiti cateva cuvinte ale parintelui Sofronie pe care le aveti la inima sfintiei voastre si vi le amintiti cu bucuria pocaintei.

– Ceea ce am spus doar un moment mai devreme a fost de la el [de la parintele Sofronie]: ca nu putem plini lipsurile din ceilalti decat prin rabdarea noastra, prin dragostea noastra, prin rugaciunea noastra.

otec zaharias

Legaturi:

Zdrobirea, izvor de vitejie duhovnicească

Rezultat al acţiunii harului, această zdrobire face să se nască vitejia duhovnicească. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că nu e nimic

mai curajos decât o inimă înfrântă şi smerită, care respinge fara osteneală oştirile demonilor şi le pune cu totul pe fuga” (Cateheze 2, 42-44).

Această zdrobire aduce vitejia duhovniceasca fiindcă

„e singura stare în care omul, inspirat de harul dumnezeiesc, îndrăzneşte să-şi contemple propria mizerie duhovnicească, fără a cădea însă în deznădejde, încrezător dimpotrivă în aceea că acela, care l-a făcut să-şi vadă adâncul părăsirii sale, e în stare şi să-l facă să ajungă fără vătămare pe celălalt ţărm, unde se află Dumnezeu. Ajunge la această stare adoptând o atitudine profetică: pune toată dreptatea pe seama lui Dumnezeu, în timp ce faţa sa şi-o acoperă de ruşine [cf. Dn 9, 7]”.

Astfel Sfântul Ioan Scărarul afirmă şi el că vitejia duhovnicească e în acelaşi timp o biruinţă (Scara 14). Biruinţă prin aceea că, fără curajul pe care îl naşte zdrobirea, omul nu poate face faţă în chip potrivit sărăciei sale duhovniceşti, o sărăcie care se descoperă a fi un dar şi devine temeiul urcuşului său duhovnicesc (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog:

„Ce e mai slăvit decât această sărăcie duhovnicească, care ne deschide împărăţia cerurilor?” [Cateheza 2, 42-44]).

Puterea acestui fenomen duhovnicesc al zdrobirii a cunoscut-o Sfântul Siluan prin cuvântul lui Hristos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Şi a descoperit-o recurgând la cântarea sa îndrăgită:

„Curând voi muri şi sufletul meu ticălos se va pogorî în iadul strâmt şi întunecat, şi acolo singur, chinuit în flacăra nestinsă, voi spune plângând: «Unde eşti, Doamne, lumina sufletului meu? Pentru ce m-ai părăsit? Nu pot trăi fără tine!»”

In prima parte a acestei cântări, Siluan refăcea în sufletul său simţirea arzătoare a iadului, care nimiceşte orice gând pătimaş, în timp ce, în cea de-a doua, el îşi îndrepta mintea spre iubirea şi milostivirea lui Hristos, pe care Il cunoscuse şi Il purta în inima sa. Intr-o primă etapă, el se îndrepta cu smerenie în jos, urmând calea pogorârii, pe care vrăjmaşul nostru trufaş nu o putea urma. Şi liber atunci de împilarea vrăjmaşului, inspirat şi de amintirea milostivirii Domnului, se îndreaptă în întregime spre Dumnezeu, şi în acest chip face experienţa urcuşului, prilejuită de harul dumnezeiesc. In aceeaşi perspectivă, Sfântul Siluan îl sfătuieşte pe cel ce doreşte să-şi păstreze puterea mântuitoare a zdrobirii, să-şi aducă aminte neîncetat de păcatele sale, să se smerească şi să se mâhnească pentru ele, chiar dacă ele i-au fost iertate de Dumnezeu. „Aşa se biruiesc vrăjmaşii.” Prin cuvântul său, Domnul i-a descoperit lui Siluan mijlocul de a dobândi zdrobirea şi smerenia şi de a birui prin aceasta pe vrăjmaşul.

Zdrobirea e o vitejie pentru suflet şi o lumină care îngăduie omului să deosebească orice gând ce se apropie de minte. Zdrobirea duce la smerenia care este biruinţa asupra vrăjmaşilor şi pregăteşte sufletul pentru a-l face să devină un vas al lui Dumnezeu. E un preţios dar al harului, dobândit prin osândirea de sine, a cărui formă extremă, cea mai puternică, e osândirea de sine la iad. Sfântul Ioan Scărarul confirmă acest lucru, spunând ca rugăciunea celor ce se căiesc – „ştim, ştim bine că suntem vrednici de toate chinurile iadului” – era în stare „să mişte până şi pietrele” (Scara). Altundeva spune că osândirea de sine la iad „fereşte mintea de profanarea” vrăjmaşilor.

 

***

***

***


Categorii

Calugaria / viata monahala, Crestinul in lume, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Educatia crestina/ Copiii in Biserica, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Zaharia de la Essex, Pocainta, Preotie (pentru preoti), Razboiul nevazut, RUGACIUNEA LUI IISUS (Rugaciunea mintii/ inimii)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

44 Commentarii la “Parintele Zaharia Zaharou la Bucuresti despre ZDROBIREA INIMII si LACRIMILE CA HRANA A SUFLETULUI (audio si transcrierea conferintei de la Facultatea de Drept): “Daca voiesti sa dezradacinezi din tine patimile si ca lumea sa nu faca din tine victima si sclavul ei, atunci INVATA SA PLANGI”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: “DRAGOSTEA CEA DINTÂI” – prima întâlnire a sufletului cu Domnul Său, prin cercetarea tainică a harului. CUM SE ARATĂ ÎN VIAȚA NOASTRĂ DUMNEZEUL CEL VIU: “Cu adevărat, uimitoare sunt căile lui Dumnezeu cu omul şi chipul
  2. Pingback: CELE TREI ETAPE ALE VIETII DUHOVNICESTI – prima parte a conferintei Parintelui Zaharia Zaharou de la Iasi (video+text), SCURT GHID PENTRU BUNA TRAVERSARE A INCERCARILOR LAUNTRICE: “Ne este de neapărată trebuință să trăim părăsirea de D
  3. Pingback: PREFACEREA RANILOR SUFLETESTI si a durerilor omenesti mistuitoare IN MANGAIETORUL PLANS DUHOVNICESC. Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea neincetata a pocaintei (II). CUM SA REACTIONAM LA AMARACIUNI CA SA LE FACEM FOLOSITOARE? “Punându-L pe Hr
  4. Pingback: CELE TREI ETAPE ALE VIETII DUHOVNICESTI – prima parte a conferintei Parintelui Zaharia (video+text), SCURT GHID PENTRU BUNA TRAVERSARE A INCERCARILOR LAUNTRICE: “Ne este de neapărată trebuință să trăim părăsirea de Dumnezeu pentru că
  5. Pingback: CREDINTA CARE INFRUNTA SI BIRUIESTE MOARTEA. “Lasati si lacrimile si durerea sa vina, si incercati sa le transformati in rugaciune” – RASPUNSURILE PARINTELUI ZAHARIA la intrebarile din conferinta de la Iasi, “Cele trei perioade ale
  6. Pingback: ATINTIREA MINTII SPRE CELE DE SUS si PRIMIREA SMERITA A MUSTRARILOR. Raspunsuri duhovnicesti de la Arhim. Zaharia Zaharou: “Nu ar trebui să ne trăim stările sufleteşti singuri, ci ar trebui să le împărtăşim cu Dumnezeu” | Cuvântul Or
  7. Pingback: Sfantul Ioan Scararul despre PLANSUL DE-BUCURIE-FACATOR | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: CU O SINGURA INIMA, IN TRUPUL LUI HRISTOS. Cand “darurile unuia devin comoara tuturor”… CHEILE CARE NE DESCHID USA ADANCULUI INIMII | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: Sfaturi duhovnicesti pentru o neincetata SARBATOARE A SUFLETULUI de la PARINTELE MELCHISEDEC VELNIC, staretul Putnei: “Mâna lui Dumnezeu este deschisa si bratele Lui imbratiseaza pe oricine se preda Lui. Omul sa caute sincer, si nu iscoditor, iar D
  10. Pingback: Raspunsuri duhovnicesti de la PARINTELE ZAHARIA ZAHAROU despre COBORAREA MINTII IN INIMA, lucrarea “preotiei imparatesti” a rugaciunii si plansului pentru oameni, PUTEREA SI MARETIA TAINEI PREOTIEI, insemnatatea POMENIRII NUMELOR LA SFANTA LIT
  11. Pingback: OMUL LAUNTRIC SI VALOAREA LACRIMILOR. Cuvant pentru suflet de la ARHIM. ZAHARIA ZAHAROU – calauza pe calea Postului. CUM SA NE REDESCOPERIM SI SA NE CURATIM INIMA, facand-o locul unde “Dumnezeu Se revarsa ca o ploaie”? | Cuvântul Ortodo
  12. Pingback: PARINTELE RAFAIL, in ce-a de-a doua interventie la Colocviul duhovnicesc de la Iasi, despre NEVOIA DE REVENIRE LA INTELESURILE DUHOVNICESTI AUTENTICE: Ce este pocainta? (VIDEO) | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: PLANSUL – INTOARCEREA IN RAIUL DIN CARE NE-AM IZGONIT PRIN RAZVRATIRE – Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea restauratoare a pocaintei (I) | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: PLÂNGÂNDU-NE CĂDEREA, LA PORŢILE RAIULUI… Ce înseamnă PĂCATUL și care este POCĂINŢA ADEVĂRATĂ? “Este nevoie să-şi tragă sufletul pentru început, să-şi revină din zilnica alergătură, să se strămute de la observarea contin
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate