TOLERANTA SI “CORECTITUDINEA POLITICA”

***

Toleranţa şi  „corectitudinea politică”

„ Creştinii ortodocşii poartă în lume un adevăr de o nemaipomenită incorectitudine politică, un adevăr pe care majoritatea oamenilor se ruşinează să-l mărturisească în public”. Prof. Gherman Engelhardt¹

Să analizăm cine propovăduieşte în zilele noastre falsa toleranţă. Principalul vinovat este curentul de gândire cunoscut sub numele de „corectitudine politică“. Contrar denumirii, nu politica este miezul ei, ci atitudinea.

Principala cerinţă a acestei gândiri este ca nimeni să nu facă sau să spună ceva ce un alt grup ar putea considera ca ofensator. Ea mai spune şi că este mai bine sa păstrăm tăcerea despre convingerile proprii dacă acestea ar putea fi considerate de alţii ca jignitoare. Această atitudine faţă de viaţă, care în România nu a căpătat încă proporţiile imense ce le are în SUA, de exemplu, a fost definită de mai mulţi autori (printre care şi scriitorul român H.R. Patapievici [nota noastra, Razboi intru cuvant: Pe vremea cand scria “Omul recent”, insa, de cand detine o inalta functie publica, pare a fi intrat el insusi puternic in “sistem”. Unii zic ca si inainte mimase “disidenta”. E posibil. Dar ideile corecte raman scrise] ) ca fiind „miliţie a gândirii” şi „terorism intelectual“. Miliţie, deoarece cercetătorii acestui curent îi atribuie originea în doctrina marxistă, cu care are numeroase asemănări. Este de fapt un totalitarism pe planul gândirii: nu ai voie să spui altfel decat s-a stabilit de ideologii corectitudinii politice, pentru că eşti pasibil chiar de pedeapsa cu închisoarea.

„Corectitudinea politică este un decret de comportare socială, pe care o minoritate luminată îl impune unei majorităţi înapoiate. […] Ei² ştiu mai bine decât oricine altcineva ce anume le trebuie oamenilor pentru a trăi decent. Le trebuie corectitudine politică. Cei care se opun ori obiectează acestui nou criteriu de omogenizare socială – criteriu care, să nu uităm, nu a fost stabilit prin consensul majorităţii ci a fost impus prin terorismul intelectual al unei minorităţi ‘active’ şi ‘conştiente’ – sunt în mod natural decretaţi ca fiind reacţionari (deoarece se opun ‘progresului’ reprezentat de idealurile minorităţii leniniste), duşmani ai drepturilor omului (drepturile omului aşa cum le înţeleg activiştii corectitudinii politice), pe scurt, inamici publici”³.

Atunci când a fost introdus conceptul de toleranţă, cu câteva sute de ani în urmă, el era introdus de nişte creştini (non-ortodocşi) care se gândeau cum să convieţuiască cu cei ce nu împărtăşeau credinţa lor. Dar iată că în zilele noastre tocmai aceşti foşti toleraţi necreştini, ajunşi în poziţii de conducere, au început să nu mai tolereze pe cei care deunăzi le-au oferit un adăpost de cei care în alte părţi îi persecutau. Cauza stă evident în faptul că s-a ales soluţia cea mai uşoară, toleranţa, neavând „înţelepciunea şarpelui” prin care să rabde răul, dar să nu-l lase să dobândească putere şi în acelaşi timp prin exemplul propriu creştinesc să încetinească proliferarea altor ‘religii’.

Analiştii afirmă că acest curent de gândire al corectitudinii politice îşi are originile în Şcoala de la Frankfurt, întemeiată pe ideologia marxistă în 1923. De fapt, la început, numele acestei şcoli, care a dat pe câţiva dintre cei mai cunoscuţi filosofi ai sec. XX, s-a dorit a fi „Institutul pentru Marxism” şi avea ca model Institutul Marx-Engels din Moscova. Iniţiatorul şi finanţatorul acestui „Institut pentru cercetare socială” a fost un marxist de origine evreiască Felix Weil, primii doi directori ai acestui institut fiind coreligionarii săi, Carl Grunberg şi Max Horkheimer⁴. Din acelaşi mediu mozaic proveneau şi majoritatea gânditorilor afliliaţi acestei instituţii (Th. Adorno, Walter Benjamin, Erich Fromm, Herbert Marcuse şi alţii), ceea ce l-a făcut pe cunoscutul cercetător de origine iudaică Gershom Scholem, să spună despre Institut că

„a fost una dintre cele mai remarcabile «secte evreieşti» produsă de iudaismul german”⁵.

Cu o asemenea orientare nu este de mirare că Institutul a fost şi printre principalii propagatori ai psihanalizei coreligionarului Freud. Această Şcoală ai cărei membri au activat şi în Statele Unite la un moment dat, a ajutat la apariţia aşa-numitului marxism vestic, despre care ştim că este până în zilele noastre apreciat în universităţile occidentale⁶.

Având în vedere aceste origini ale celui mai influent curent de gândire global din zilele noastre – corectitudinea politică -, precum şi a faptului că o componentă a lui este combatarea virulentă a creştinismului în spaţiul public⁷, temerile multor intelectuali şi părinţi duhovniceşti contemporani referitoare la un nou totalitarism cu chip de „înger de lumină”, devin justificate, mai ales dacă ne amintim de îngrozitoarele consecinţe ale marxismului din secolul XX.

Un filosof al zilelor noastre, Jurgen Habermas, susţine şi el:

„într-o comunitate democratică ai cărei cetăţeni îşi acordă drepturi egale nu este loc pentru o autoritate căreia să i se permită să determine unilateral limitele a ceea ce e de tolerat. Pe baza drepturilor egale ale cetăţenilor şi a respectului reciproc, nimeni nu are privilegiul de a stabili limitele toleranţei din punctul de vedere al preferinţelor şi al orientărilor axiologice proprii“⁸.

Intr-adevăr, limitele tolerării n-ar trebui în nici un caz lăsate pe mâna vreunui om, ci „pe mâna” lui Dumnezeu care ne-a arătat clar ce este adevăr şi ce este minciună, ce este păcat şi ce nu, ce este mântuitor şi ce nu, ce duce la Rai şi ce la Iad. Dar iată că această pseudo-autoritate a avut impertinenţa de a se auto-înfiinţa şi acum trage în cursa ei pe mulţi.

Este celebru în zilele noastre cazul profesorului canadian Chris Kempling, care s-a pronunţat public, fără nici o urmă de agresivitate, împotriva predării în şcoală a „aspectelor pozitive” ale homosexualităţii şi a fost dat afară de la şcoala unde preda pe motiv că scrierile şi spusele sale au fost considerate discriminatorii şi nu se pot încadra în legea ce apără libertatea de expresie.

Aşadar, mustrarea sau chiar simpla constatare a păcatului este deja ilegală! De ce? Pentru că

„toleranţa este însuşi sufletul corectitudinii politice”⁹.

Dacă virtutea supremă este toleranţa, un autor de religie mozaică ne spune şi care este duşmanul suprem:

„al treilea război mondial este o luptă împotriva totalitarismului religios. Trebuie luptat în şcoli, moschei, biserici şi sinagogi şi poate fi înfrânt numai cu ajutorul imamilor, rabinilor şi preoţilor“¹⁰.

Adică, toţi aceştia ar trebui să adere la ideologia toleranţei, să nu mai creadă că numai religia lor este mântuitoare:

„Opusul totalitarismului religios este ideologia pluralismului”, spunea rabinul David Hartman citat în acelaşi articol, – „o ideologie care îmbrăţişează diversitatea religioasă şi ideea conform căreia credinţa mea poate fi slujită fără să pretindă exclusivitate asupra adevărului” (Ibid.)

„Poate islamul, creştinismul şi iudaismul afla că Dumnezeu vorbeşte vinerea araba, sâmbăta ebraica şi duminica latina?” (Ibid).

Cel care nu are certitudinea cunoaşterii Adevărului, ca astfel să realizeze importanţa colosală a opţiunii pentru o religie sau alta, este foarte uşor şi bineplăcut opiniei publice, să propună tot felul de false soluţii, care mai de care mai tolerante şi mai inclusive pentru a împăca şi „capra şi varza” şi a amăgi suflete nevinovate că se poate ‘sluji la mai mulţi domni’ fără nici o problemă. Mai greu este însă a dobândi inimă nevicleană şi a tânji cu inimă curată până la aflarea Celui iubit, Cel ce este Adevărul.

Se doreşte, după cum se ştie prea bine, impunerea unei noi ordini mondiale, care să nu mai fie bazată pe cuvântul cel adevărat al Domnului nostru Iisus Hristos, deci pe principiile creştine pe care a fost clădită întreaga societate europeană timp de 1000 de ani şi mai bine¹¹. Şi, în consecinţă, una dintre modalităţile aparent mai neviolente de a distruge această veche ordine este corectitudinea politică. Spun mai neviolentă deoarece, cealaltă metodă prin care s-a încercat distrugerea vechii ordini creştine a fost comunismul, care prin mijloacele cele mai brutale şi mai directe a încercat distrugerea fizică a creştinismului, omorând preoţii şi dărâmând bisericile şi mănăstirile. Ambele sunt feţe ale aceleiaşi ideologii şi ale aceluiaşi program care doreşte instaurarea unei noi înţelegeri a lumii, care să excludă orice menţiune despre Dumnezeul cel adevărat: Preasfânta Treime. Deci, corectitudinea politică nu este decât varianta „democratică”, aproape de nerecunoscut (spre deosebire de „francheţea” comuniştilor care luptau pe faţă împotriva Bisericii), a ideologiei comuniste, variantă ce a „virusat” deja lumea occidentală şi spre care se doreşte să ne îndreptăm şi noi, românii, acum, ca spre un mare izbăvitor la care fugim ca să scăpăm de mentalitatea comunistă din care am ieşit¹².

O situaţie similară cazului profesorului canadian menţionat mai sus, a existat si în sec. IV, când împăratul Iulian a dat o lege a învăţământului prin care se hotara excluderea profesorilor creştini din învăţământ.

„Profesorii Galileeni [crestini] trebuiau să aleagă între catedră, legată de mărturisirea publică a cultului pagân şi convingerilor lor intime de creştini”¹³.

Şi   profesorul englez de patrologie Andrew Louth spune că lumea academica de azi se aseamănă cu marxismul atunci când tratează profesorul ca pe un muncitor care trebuie să realizeze un produs finit. Astăzi universităţile nu sunt locuri unde se caută şi se învaţă despre adevăr, ci adevărate centre de reeducare, „fabrici de intelectuali”¹⁴ care scot produsul dorit de doctrinarii corectitudinii politice şi unde se dă prestigiu academic studiilor păcătoase. Intr-o celebră carte ce analizează „criza spiritului american”, un profesor american arata şi el îndoctrinarea sistematică cu relativism şi toleranţă, la care au fost supusi studenţii din universităţile americane:

„Există un lucru de care un profesor poate fi absolut sigur: aproape fiecare student care intră la universitate crede, spune că aşa crede, că adevărul este relativ. Dacă această credinţă este testata se poate conta pe reacţia studenţilor: nu vor înţelege de ce. Faptul că cineva ar privi propoziţia ca nefiind evidentă de la sine îi uimeşte, de parcă s-ar pune sub semnul întrebării 2 + 2 = 4…. Relativitatea adevărului nu este o înţelegere teoretică, ci un postulat moral, condiţia unei societăţi libere, sau cel puţin aşa o percep ei. Ei toţi au fost echipaţi mai devreme cu acest cadru… Pericolul de care au fost învăţaţi să se teamă din partea absolutismului nu este eroarea ci intoleranţa. Relativismul e necesar pentru deschidere; şi aceasta este virtutea – singura virtute pe care s-a străduit s-o imprime întreaga educaţie elementară, vreme de mai bine de cincizeci de ani“¹⁵.

Organizaţia influentului om de afaceri de religie mozaică G. Soros, Open Society, extinsă pe plan mondial, este un finanţator major al propagandei gay. Festivalul Gay 2007 de la Bucureşti, de exemplu, cu titlul viclean „Sărbătoreşte diversitatea”, a avut ca principal finanţator acest Institut pentru o societate deschisa. La celebre universităţi americane (Harvard, Yale) există departamente speciale unde se predau Lesbian and Gay Studies (Studii despre lesbianism şi homosexualitate). La Harvard aceşti oameni au şi o revistă proprie, The Harvard Gay & Lesbian Review. Un conducător al unei organizaţii ce susţine drepturile acestora, spunea că cei care reprezintă cea mai mare ameninţare la adresa comunitatii lor sunt cei care-i tolerează, dar nu le şi acceptă comportamentul. Aceştia gândesc astfel:

„A accepta cu adevărat felul nostru de viaţă, înseamnă să nu dai multă importanţă orientării sexuale, decât, înălţimii, să zicem”¹⁶.

La aceleaşi celebre universităţi americane (Stanford, Penn) au fost date publicităţii declaraţii speciale numite de ex., „Protocol pentru actele de intoleranţă”¹⁷. Pentru unii aceste documente şi atitudini par în totalitate pozitive, dar creştinul lucid ştie că ele ascund o viziune necreştină ce promoveză păcatul despărţitor de Dumnezeu. Păcatul nu este numai promovat, ci este şi apărat prin organisme internaţionale, cum ar fi Human Rights Watch. Pe site-ul acestuia putem citi numeroase scrisori trimise către diverse organizaţii şi „biserici” din lumea întreagă, prin care se cere respectarea drepturilor comunităţii LGBT şi susţinerea lor. Aici există chiar şi un top unde sunt condamnate acele demersuri împotriva promovării comunităţii homosexuale, iar cele mai „păcătoase” iniţiative, de promovare LGBT, sunt lăudate. Din nefericire, România este una dintre cele cinci state dată drept exemplu pentru „progresul exemplar” de „păcătoşenie”:

„In România o decadă de presiuni interne şi internaţionale a dus la abrogarea unei legi de sodomie (sodomy law) şi la aprobarea unor cuprinzătoare protecţii antidiscriminatorii”¹⁸.

Dacă Europa a fost deja virusată de această mentalitate fals tolerantă, acum se luptă pentru împrăştierea întinăciunii asupra tuturor continentelor, această organizaţie acţionând şi în Namibia, Zambia, Botswana etc. Comunitatea Homosexuali şi Lesbiene din Zimbabwe consideră că prin demersurile ei a putut crea „un nou sens al toleranţei în unele centre urbane educate”.

Există şi ziua internaţională de combatere a homofobiei, 17 mai. Intr-un „Paşaport European împotriva Intoleranţei” editat în cadrul unei campanii a Consiliului Europei, cu numele „Toţi diferiţi, toţi egali”, la pagina ce discută aspectul homosexualităţii, se spune „All you need is love” (Toţi ce ai nevoie, este dragostea), x = y (adică cel normal şi cel homosexual sunt la fel) şi mai jos Homofobia = 0¹⁹.

Dacă nu suntem atenţi, nu facem decât să cădem „din lac în puţ”. Aparenta libertate de gândire şi exprimare a lumii de azi, despre care ni se vorbeşte atât de mult, pentru un creştin trezvitor şi lucid, ancorat în duhul Sfinţilor Părinţi, nu este decât o amăgire. Această libertate de exprimare este de fapt foarte îngrădită şi încă de legi. Şi va fi din ce în ce mai îngrădită. Ideologii acestui curent lucrează cu foarte mare tenacitate încercând pe nesimţite, să ne schimbe mintea în care se impregnaseră cât de cât principiile creştine despre viaţă.

Dacă ar fi să analizăm dintr-o perspectivă (pur lumească şi oarecum naivă) a nepremeditării viclene, am putea ajunge la următoarea concluzie: pe promotorii corectitudinii politice nu-i interesează dacă ai dreptate sau dacă creştinismul chiar s-ar putea să fie singura învăţătură adevărată. Nu-i interesează problema adevărului, ci doar faptul de a nu duce la violenţă. Prin urmare, de frică să nu se ajungă la violenţă – dacă cineva ar spune că numai creştinismul e calea cea adevărată către Dumnezeu – au căzut în cealaltă extremă, în care nu mai accepta (organizând o campanie de ridiculizare a unei asemenea poziţii) pe nimeni să zica cum că numai ei ar cunoaşte adevărul şi astfel, se ajunge la situaţia de azi, in care se spune că toate religiile duc la acelaşi Dumnezeu²⁰. Dar:

„Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul” (II Ioan 9).

Aşadar, cum sa se îndumnezeiască²¹, adică să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, după al carui chip am fost creaţi, cel care nu ştie la asemănarea cui trebuie să ajungă, sau încearcă să se asemene altcuiva decât Domnului Iisus Hristos, Dumnezeul cel adevărat?

Deja această „obsesie a răului radical, fervoare egalitară  şi cult al toleranţei” a inceput să fie resimţită ca negativă, deoarece, de frica violenţei, orice conflict a fost simplificat la extrem şi

„orice dramă este recodificată în termenii alternativei între toleranţă şi stigmatizare. Intr-atât ne-am neliniştit pentru Celălalt, incât figura acestuia a sfârşit prin a estompa pe cea a duşmanului”²².

Transferând această explicaţie din tărâmul evreiesc în cel creştinesc, putem spune că acum este luată partea ereticului, a păcătosului, mai mult decât a celui ce trăieşte cuminte în adevăr şi evlavie. Aceasta deoarece există prejudecata că Biserica nu s-ar îngriji de mântuirea ereticului sau de a păcătosului, ci doar l-ar condamna fară drept de apel.

Creştinismul occidental, pierzând înţelesul şi mireasma învăţăturii autentice a Mântuitorului, a ajuns să se smintească şi să se plictisească de „varianta” crestină apuseană (catolică, protestantă şi sectară) şi de ceva vreme, încearcă, pe bună dreptate, prin corectitudinea politică, să caute şi în alte părţi adevărul: adică în „perspectivele oamenilor care nu sunt nici apuseni, nici albi şi nici bărbaţi” crezând că prin aceasta va afla vreo „comoară mare”. Acest curent este firesc deoarece lumea de multă vreme s-a săturat de „occidentalizarea lumii” si caută altceva. Numai că acel ceva, mai exact Cineva, pe care îl caută din fire subconştientul omului, nu trebuie căutat prin diverse locuri exotice (deşi şi de la unii dintre aceia putem re-învăţa, de ex., importanţa unei societăţi tradiţionale), ci în Ortodoxie, în creştinismul universal al Domnului nostru Iisus Hristos, acel crestinism care nu ţine seamă, nici de ţară, nici de culoarea pielii, nici de nimic altceva, afară de ascultarea de Domnul, fiindcă aici toţi oamenii sunt recunoscuti ca fii ai Tatălui ceresc şi toţi pot avea acces în mod egal la împlinirea sensului lor în această lume: îndumnezeirea.

Limbajul corectitudinii politice actuale mai este numit şi limbaj inclusiv (inclusive language). Cu această problemă, de formare a unui limbaj inclusiv, s-a ocupat şi masoneria:

„In capitolul despre Religie [din Constituţiile lui Anderson], Francmasoneria evită precizia definiţiei, deoarece aceasta ar fi început imediat să ridice bariere, iar dorinţa era una de inclusivitate”²³.

Acesta este unul dintre mijloacele insidioase folosite de corectitudinea politică: schimbarea înţelesurilor cuvintelor²⁴ şi ascunderea unor păcate strigătoare la cer, sub nişte abrevieri sau cuvinte care să nu mai arate omului adevărata faţă păcătoasă a unui lucru. Se caută termeni oarecum neutri, prin care să nu se vadă că s-a făcut vreo judecată de valoare asupra acelui lucru şi din care să nu reiasă evident că acel lucru este păcătos, adică opritor de la viaţa veşnic fericită.

„Modalitatea specifică de control social al gândurilor (prin interzicerea anumitor cuvinte ori expresii) pe care o promovează ideologia corectitudinii politice, nu diferă cu nimic de vechiul ideal fascist ori comunist de ideologizare forţată a societăţii“²⁵.

Ni se cere să nu mai avem nici un criteriu creştin în a judeca lucrurile, ci să acceptăm ca bune, toate faptele şi păcatele, în numele toleranţei, fiindcă „din punctul de vedere al corectitudinii politice, intoleranţa este singurul păcat de moarte“²⁶. Inceputul acestui compromis lingvistic şi spiritual a fost făcut chiar de întemeietorii franc-masoneriei, când, pentru a nu ofensa pe cei de alte religii, au luat calea apostaziei şi nedorind să-l mai numească pe Dumnezeu, nici Iisus Hristos şi nici măcar Dumnezeu, i-au spus „Marele Arhitect al Universului”, (M.A.A.U. sau G.A.O.T.U. în lb. engleză), lepădând astfel sute de veacuri în care Dumnezeu ni s-a descoperit din ce în ce mai clar, până la mântuitoarea întrupare a însuşi Fiului Său. Aşadar, deşi Dumnezeu ni s-a descoperit într-o mare măsură, noi preferăm să tăgăduim²⁷ această cunoaştere, şi să ne prefacem că suntem tot în Vechiul Testament, dacă nu chiar în plin păgânism. Dar, oare am spus Vechiul Testament? Nu există aşa ceva: ci Testamentul Timpuriu (Earlier Testament) sau Primul Testament. Pe un site despre toleranţa religioasă se propune o altă variantă, care de asemenea, nu ‘supără’ pe nimeni, dar tăgăduieşte legătura firească şi indestructibilă dintre perioada de dinainte de venirea lui Mesia şi cea de după, dintre profeţii şi împlinirea lor. Astfel, aici se vorbeşte de Scripturile ebraice în loc de Vechiul Testament şi de Scripturile creştine în loc de Noul Testament.

Dar Sfântul Ioan Gură de Aur ne-a spus răspicat:

„Unde sunt acum cei care atacă Vechiul Testament, care sfâşie trupul Scripturii, care dau alt Dumnezeu Noului Testament, şi alt Dumnezeu Vechiului Testament? Să-l audă pe Pavel cum închide gurile cele lipsite de Dumnezeu, cum leagă limba cea luptătoare împotriva lui Dumnezeu, şi arată, prin spusa aceasta [2 Cor, 4, 13], că acelaşi duh este şi în Vechiul, şi în Noul Testament! Inseşi numele Testamentelor ne arată armonia dintre ele. Se numeşte Noul Testament din pricina Vechiului Testament, şi se numeşte Vechiul Testament din pricina Noului Testament. Aşa precum spune şi Pavel: Zicând «Nou», Domnul a învechit pe cel dintâi (Evrei, 8, 13)'”.

De asemenea, în masonerie chiar şi iniţialele binecunoscute I.N.R.I. au căpătat un cu totul alt înţeles: Igne Natura Renovatur Integra (Prin foc natura este integral reînnoită).

In continuare vom da câteva exemple prin care ni se încearcă inocularea unui nou fel de a gândi asupra păcatului: nu trebuie să vorbim despre avort ca ucidere de prunci, ci pur şi simplu de „drepturile femeii”, de „drepturile de reprocere”, de „libertatea de reproducere”, de „libertatea de alegere”, „dreptul de a alege”, de „planificare familială” sau „întrerupere voluntară de sarcină”. In loc de adulter sau desfrânare se spune „relaţie non-monogamă” şi „sex non-marital”. In loc de secte sau religii mincinoase se spune „religii nontradiţionale” sau „alternative”. De asemenea, despre păcatul împotriva firii al homosexualitătii, se va vorbi ca fiind „o altă orientare sau preferinţă sexuală”. Nici de biserică nu vorbim, ci de „spaţiu de cult“, iar în loc de bordel se poate zice „spaţiu de acuplare” sau chiar casă de … toleranţă.

Se folosesc de asemenea abrevierile: nu se mai vorbeşte de „întrerupere voluntara de sarcină“, ci doar de ÎVS (IVG în franceză). Nu vorbim de cei care practică păcate împotriva firii, ci de comunitatea LGBT (lesbian, gay, bisexual, transexual) sau de non-conformism sexual (gender non-conformity) sau pur şi simplu de diversitate.

Aşa cum se încearcă rescrierea istoriei pentru a sluji intereselor unora şi altora, la fel se încearcă şi crearea unei noi limbi în care cuvintele vechi să capete noi înţelesuri sau chiar să dispară, fiind înlocuite de unele noi, care să nu aibă in spate o istorie a sensurilor.

Scriitorul G. Orwell deja vorbea despre aceasta inca din anul 1948, când descria în romanul său „1984” dezvoltarea Nouvorbei:

”Aducem limba la forma ei finală – la forma pe care o s-o aibă când nimeni n-o sa mai vorbească nimic altceva. După ce ne terminăm noi treaba, ăştia ca tine or sa trebuiască s-o înveţe de la capăt. Poate crezi că noi nu facem altceva decât sa inventăm cuvinte noi. Nici pe departe! Noi desfiinţăm cuvintele – cu toptanul, cu sutele în fiecare zi! Tu ştiai că Nouvorba este singura limbă din lume al carei vocabular scade în fiecare an? Nu-nţelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire?! Până la sfârşit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că nu vor fi cuvinte în care să-l exprimi. An de an mai puţine cuvinte şi aria de gândire din ce în ce mai restrânsă”²⁸.

El nu făcea decât să descrie o realitate a vremii:

„comuniştii au jonglat totdeauna cu sensul cuvintelor; denaturarea semantică se află în însăşi esenţa limbajului comunist“²⁹.

Tactica actuală de redefinire a cuvintelor a fost folosită foarte mult de propaganda atee comunistă.

„Dintre toate monopolurile de care se bucura statul Sovietic, nici unul nu era atât de crucial ca monopolul în ce priveşte definirea cuvintelor. Dicţionarul era arma supremă a controlului politic. Este interesant de notat în acest sens activitatea extraordinar de intensă, după 1950, în scrierea şi rescrierea de dicţionare în Uniunea Sovietică” (subl.n.)³⁰.

Această tehnică insidioasă a fost ironizată  până şi în celebrul roman Alice în Ţara Minunilor, în care, Humpty Dumpty spune:

„Când folosesc un cuvânt, acesta înseamnă exact ceea ce aleg eu să însemne – nici mai mult nici mai puţin” (Cap. VI).

Şi în spaţiul romano-catolic există voci care descriu dezastrul mental pe care-l provoacă comisarii noii ideologii anti-creştine. Aceştia arată că este vorba de o „bătălie a cuvintelor“³¹,

„de o veritabilă strategie de transformare lingvistică, care se configurează ca un proiect cultural global”.

Astfel,

„mare parte din vocabularul care priveşte contracepţia şi avortul urmează o vocaţie spontana spre cosmetica lingvistică” şi „fiecare definiţie eufemistică aduce cu sine altele, într-un lanţ semantic în care fiecare verigă constituie un pasaj pentru a modifica, împreună cu termenii, sensibilităţile şi conştiinţele” (Ibid., p. 132).

O metoda folosită de aceia este „achiziţia unui veşmânt în mod riguros aseptic, ştiinţifico-medico-legal” (mai ales în ce priveşte avortul) care să elimine orice cuvânt „prea încărcat de semnificaţii istorice şi sentimentale” (p. 135) folosindu-se un limbaj pur tehnic care să nu rezoneze în conştiinţa omului făcându-l astfel să se simtă prost când omoară un copil în pântece. Aşa încât nu va fi vorba de crimă, ci doar de planificare familială sau drepturi reproductive.

De aceea este mare nevoie ca teologul şi creştinul de astăzi să fie foarte stăpân pe înţelesul cuvintelor pe care le foloseşte şi mai ales, prin studiul aprofundat al Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi, să-şi însuşească înţelesul pe care aceia l-au dat cuvintelor fundamentale ale Teologiei şi nu înţelesul nebisericesc pe care diverşi contemporani îl susţin. Pentru că dacă pierdem „războiul întru cuvânt”, dacă pierdem înţelesul adevărat-creştin al cuvintelor bisericeşti – datorită lipsei experienţei duhovniceşti – pierdem tot, deoarece altă „armă”, (în afară de rugăciune) Ortodoxia nu cunoaşte pentru a transmite mesajul mântuitor omenirii însetate de el şi pentru a combate lupii în blăni de oaie, sau „inventatorii de cuvinte”. In acest sens, cred că este pilduitoare grija Sfinţilor Părinţi pentru fiecare „iotă şi cirtă” din învăţătura Domnului.

O altă variantă a acestei manipulări este inventarea unor clişee care sunt deja cunoscute şi la noi în ţară şi care vor fi atribuite celor care nu sunt de acord cu ideologia corectitudinii politice. Astfel, un om care vorbeşte cu dragoste despre intoarcerea de la păcat a homosexualilor, va fi catalogat drept homofob, fără a se face nici un fel de discuţie despre starea de păcat. Cei care, consecvenţi fiind adevarului creştin descoperit de însuşi Dumnezeu oamenilor, vor vorbi cu bunăvoinţă despre faptul că nu poate exista adevărul simultan în două religii sau filosofii diferite³², i se va spune pe loc că este intolerant, bigot, tradiţionalist (fapt care este de lăudat, după cum spuneau unii dintre intelectualii cei mai profunzi ai secolului: Rene Guenon şi Mircea Eliade) nedeschis, neelastic, integrist, fundamentalist, bigot, orgolios, extremist, ignorant, exclusivist³³, îngust la minte, rigid, plin de prejudecăţi, superstiţios, habotnic, fanatic. După cum pe vremea comunismului puteai fi acuzat de obscurantism, superstiţie sau misticism, acum s-au găsit alte sarmane cuvinte care să fie diabolizate. Intr-o directivă din 1943 a Comitetului Central al P.C.U.S. se spunea:

„Membri de partid şi organizaţiile comuniste să-i puna în încurcătură, să-i discrediteze şi să-i calomnieze continuu pe cei care ne critica. Când obstrucţioniştii devin prea sâcâitori, etichetaţi-i drept fascişti, nazişti sau antisemiţi […] Aceste etichete vor deveni, după suficientă repetare, un «fapt» in mintea publicului“³⁴.

Să nu ne temem de aceste cuvinte ale unor copii din punct vedere duhovnicesc, căci Cel ce voieşte mântuirea tuturor, ne-a spus: „dacă vă uraste pe voi lumea, să ştiţi ca pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (In. 15, 18) si „dacă pe stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe casnicii lui” (Mt. 10, 25). Toate aceste fapte ne arată că va trebui să cultivăm mai mult ca oricand virutea bărbăţiei şi a credinţei nestrămutate în cuvântul Domnului şi al Sfintilor Săi, căci multe manipulări, dezinformări şi minciunării s-au abătut şi se vor abate asupra creştinilor binecredincioşi. Atitudinea unor oameni de a privi cu superioritate de „deasupra” tuturor religiilor spre cei ce şi-au asumat o credinţă, nu trebuie să ne complexeze/intimideze, căci altfel, vom fi şi noi amăgiţi de vrăjmasul mântuirii, cu dorinţa de a plăcea lumii şi de a primi laudele şi premiile ei de toleranţă³⁵ şi vom uita că mai degrabă trebuie să plăcem lui Dumnezeu şi nu oamenilor, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel:

„Caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea încă oamenilor n-aş fi rob al lui Hristos!” (Gal. 1,10)

Această dorinţă de a plăcea lumii, de a obţine aprobarea ei în ceea ce facem, este unul dintre cele mai mari obstacole din calea mântuirii noastre. De aceea sfinţii, urmând Mântuitorului care a zis: ,Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5, 41), consideră şi ei, că unul dintre semnele desavârşirii este respingerea acestei patimi atât de subţiri şi nebăgată în seamă:

„Omul simte că a primit înţelepciunea de la Duhul, din aceea că îi este greaţă să placa lumii în purtările lui sau în cuvânt şi este urâtă în ochii lui slava lumii acesteia“³⁶.

Prin toate aceste catalogări simpliste enumerate mai sus, se pierde din vedere faptul că Ortodoxia a păstrat învăţătura cea mai lipsită de violenţă care a existat vreodată pe pământ: aceea a Domnului Iisus Hristos. Cine a mai spus vreodată că dacă cineva îţi dă o palmă să întorci şi obrazul celălalt? Cine a propovăduit vreodată iubirea duşmanilor? A mai învăţat cineva să iubeşti pe orice om până la a-ţi da viaţa pentru el? (In. 15, 13) Cine a fost mai tolerant decat Domnul nostru Iisus Hristos, care a spus să iertăm la infinit pe cei ce ne greşesc (Mt. 18, 22) DAR, în acelaşi timp, să nu le aprobăm NICIODATĂ păcatul din pricina unei false iubiri, numită mai nou, toleranţă!

In Biserica Ortodoxă nu găsim nicăieri crimele de care sunt acuzaţi crestinii, de cei care confundă creştinismul (ortodox) cu inchiziţia catolică. Spune B.P. Haşdeu comparând aceste două atitudini:

„Ce enormă diferenţă între sângerosul limbaj al acestui fanatic din Europa cea civilizată şi dulceaţa eminamente evanghelică a mitropolitului şi a episcopilor din barbara Românie!…”³⁷

Sfinţi ortodocşi erau atât de delicaţi, încât nici frunzele copacilor nu vroiau să le rupa fără vreun motiv întemeiat. Deci, se deduce cu uşurinţă faptul că ideologii corectitudinii politice, fără o cercetare temeinică a învăţăturilor pe care le condamnă, sunt, din nefericire, doar nişte purtători de clişee cu care îi ştampilează la tot pasul pe cei care nu sunt de acord cu ei. Creştinismul, care schimbă omul pâna în adâncurile subconştientului şi îl învaţă iubirea faţă de aproapele care e chipul lui Dumnezeu, a fost dat la o parte. De cine? De cei care vor să instaureze iubirea cu forţa, prin legiferarea exagerată³⁸ a tuturor aspectelor vieţii şi gândirii, prin încercarea de a învăţa pe oameni iubirea cu sila, prin poliţie împotriva „crimagânditului” (thoughtcrime), care a fost profeţit de G. Orwell încă din 1948. Cum de a reuşit acest autor să descrie atât de bine ce se întâmplă astăzi în lume? A reuşit fiindcă avea în faţă exemplul totalitarismului comunist, care nu e decat înaintemergătorul dictaturii corectitudinii politice (şi a celei antihristice), amândouă provenind din aceleaşi principii de gândire anticreştine, după cum ne spun cei care au analizat-o:

„Corectitudinea politică este o mişcare totalitară de tip leninist, cea mai gravă ameninţare pentru idealul unei societăţi libere de la prabusirea regimurilor totalitare de stânga încoace”³⁹.

Acelaşi lucru l-a constatat şi cunoscutul dizident Vladimir Bukovsky care spunea recent:

„Uniunea Sovietică a fost un stat condus prin ideologie. Ideologia de astăzi a Uniunii Europene este social-democratică, etatistă, şi o mare parte din ea ia forma corectitudinii politice. Sunt foarte atent cum corectitudinea politică se răspândeşte şi devine o ideologie opresivă“⁴⁰.

Iată că şi intelectuali precum G. Orwell, Umberto Eco („acel politically correct, creat în America pentru apărarea drepturilor minorităţilor oprimate, ca opoziţie faţă de orice formă de discriminare rasială, devine acum un nou fundamentalism”⁴¹), Slavoj Zizek („toleranţa corectitudinii politice ne dăruieşte o credinţă decafeinizată: o credinţă care nu ofensează pe nimeni şi care nu ne mai angajează deplin nici măcar pe noi inşine“⁴²) şi mulţi alţii, ne avertizează asupra pericolului acestei plăgi.

Filosofia creştinului ortodox nu este să  gândească politically correct, ci „biblically correct”. Pentru creştin instrucţiunile de folosire ale lumii sunt în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie (păstrate în Biserica Ortodoxă de la apostoli până la noi) şi nu în ideologia corectitudinii politice care nu este decât „lucru făcut de maini omeneşti” (Ps. 113, 12).

Corectitudinea politică spune să  nu faci sau să nu zici ceva ce ar putea ofensa pe cineva. Ea ne cere să avem

„un refuz manifest de a pronunţa judecăţi de valoare şi respingerea înverşunată a oricărui spirit critic“⁴³.

Dar, în timp ce şi Evanghelia ne spune să nu judecăm pe alţii (acesta fiind un păcat foarte mare), indiferent ce pacate am vedea că săvârşesc, ea nu ne învaţă să fim orbi şi să spunem, cum doreste această nouă ideologie, că păcatul nu este păcat.Domnul nu ne învaţă să dam dovadă de atâta cruzime şi nemilostivire încât să lăsăm pe aproapele nostru, aprobându-i păcatele, să considere că merge pe o cale bună, când el merge pe cea rea. Sfântul Ioan Gură de Aur, prevăzând această nesănătoasă atitudine, ne-a spus incă de acum 1600 de ani:

„satana pândeşte neîncetat mântuirea omului, şi noi nu trebuie oare să ne ruşinăm de nepăsarea noastră pentru mântuirea semenilor noştri, când satana gândeşte mereu cum să-i piardă? Tu te vei lenevi la lucru când Dumnezeu însuşi te îndeamnă să dobândeşti pe cei pierduţi? Cine ne va ierta, oare, fraţilor, când satana are o astfel de râvnă pentru pierzarea oamenilor, iar noi nu avem nici cea mai mică râvnă pentru mântuirea fraţilor noştri? De aceea, când vezi un frate împietrit la inimă şi care nu vrea să te asculte, atunci zi întru sineţi: Oare cu timpul nu-l voi câştiga? Oare tu nu vezi când un părinte, chiar când nu mai are nici o şansă pentru însănătoşirea copilului său, totuşi, plângând şi suspinand, stă lângă patul său, îl sărută cu dragoste şi întrebuinţează toate mijloacele de vindecare până la suflarea cea mai de pe urmă? Tot aşa să faci şi tu cu fratele tău. Acela, cu lacrimile sale, nu poate să alunge boala, nici să îndepărteze moartea ce se apropie, tu, însă, pe un suflet bolnav de moarte poţi adeseori a-l mântui şi a-l ridica, cu lacrimile şi suspinurile tale, dacă eşti neobosit şi nu te depărtezi de dânsul. Aşa face şi Dumnezeu cu noi. Deşi noi suntem fără luare-aminte, El, totuşi, în toate zilele vorbeşte către noi prin prooroci şi apostoli, şi nu încetează să îndemne pe cei împietriţi la inimă”⁴⁴.

Dar acelaşi Domn, care ne învaţă să  discernem clar între virtute şi păcat, ne-a dat şi soluţia acestei situaţii: nejudecarea, iubirea pentru cel amăgit de diavol, rugăciunea pentru el, sprijinirea lui spre lepădarea de cel rău şi în nici un caz acceptarea păcatului sau aprobarea lui, ci doar tolerarea (în sensul vechi al cuvântului⁴⁵) acestei situaţii cu nădejdea îndreptării aceluia. Iată cât de delicat ne sfătuiesc Sfinţii Părinţi despre aceasta:

„Nu defăima şi nu lăuda pe nimeni (şi una şi alta înseamnă a judeca pe cineva, lucru osândit de Dumnezeu), abţine-te să te pronunţi asupra aproapelui tău”⁴⁶.

Dar în acest text nu se susţine doctrina corectitudinii politice, ci este condamnată pronunţarea unei sentinţe definitive asupra omului, despre care numai după moarte putem fi siguri că a sfârşit în virtute sau în păcat.

Putem concluziona deci, că toleranţa adică descreştinarea este scopul final, iar corectitudinea politică este mijlocul prin care se doreşte obţinerea acestui scop. Dar impunerea forţată, prin lege, a unei gândiri unice, nu poate duce la rezultate bune pe termen lung, deoarece, de frica ostracizării şi izolării celor ce s-ar opune, oamenii se conformează (rezultă ipocrizie şi minciună), dar în sinea lor deja revolta începe şi finalul poate fi aflat prin compararea cu alte regimuri care au încercat o impunere unei asemenea gândiri unice⁴⁷.

Aşadar, prin toată această înălţare la rang de zeu a toleranţei nu se realizează altceva decât o teribilă ‘zăpăcire’ a minţilor oamenilor, pentru că se pun pe acelaşi plan toate religiile, toate confesiunile (ca şi prin mişcarea ecumenica), toate filozofiile, toate înclinaţiile păcătoase.

Note:

¹ H. Tristram Engelhardt, „The challenge of living in a post-christian world”, Cuvânt susţinut la Seminarul Ortodox „Sfântul Gherman”, din insula Kodiak, Alaska (23 mai, 2004), la: http://dioceseofalaska.org/pdf/engelhardt.pdf, p. 9.

² Tot despre această minoritate i-luminată amintea şi Eminescu cu mult timp în urmă, constatând cu durere uşurinţa cu care se lasă manipulaţi oamenii: „Ea  [lumea] crede cum că duce a lumii soartă-n mână, / Şi singură e dusă de-o mână de şireţi”. In poezia Andrei Mureşanu.

³ H.-R. Patapievici, Omul recent, p. 305, 307.

⁴ „Acesta a publicat mai multe eseuri în care îşi afirmă devotamentul său faţă de comunitatea evreiască şi chiar susţine că unele aspecte ale teoriei sale critice îşi au originile în influenţe iudaice” (Martin Jay, „The Jews and the Frankfurt School: Critical Theory’s Analysis of Antisemitism”, New German Critique, 1980, nr. 19, p. 139). El a fost de asemenea şi cel care a fondat şi loja B’nai B’rith din Frankfurt.

⁵ Gershom Scholem, Von Berlin nach Jerusalem (Frankfurt: Suhrkamp, 1977, p. 167) citat la Foundations of the Frankfurt School of Social Research (Edited by Judith Marcus and Zoltan Tar), Transaction Books, London, 1984, p. 3.

⁶ Un tânăr cărturar român spunea despre experienţa sa din universităţile occidentale:

„De câte ori îi vorbesc despre comunism vreunui occidental simt cum se uită pieziş la mine. … Intelectualul problematizează materialist-dialectic tot ce îi spui. Consideră că nedreptăţeşti una dintre cele mai generoase doctrine ale omenirii. Că nu înţelegi. Că eşti agent la reacţiunii. Fascist. Nazist. «Comunismul e bun în sine, a fost doar greşit aplicat» îşi va răspunde cu îngreţoşată superioritate, făcându-te să te simţi un biet barbar care n-a ştiut folosi un rafinat instrumentar ideologic. … Ceea ce mă înfiorează cel mai tare e gândul că mulţi dintre bursierii noştri din occident intră în sfera de influenţă a unor asemenea secretari de partid şi că, nu peste multă vreme, România va începe să aibă ceea ce n-a avut niciodată într-o proporţie semnificativă: o intelectualitate marxistă” (M. Platon, Ortodoxia pe litere, Ed. Christiana, 2006, p. 32).

⁷ Unul dintre membri acestui institut, Erich Fromm, în nefericitul duh anticreştin al religiei mozaice, încerca să explice într-o scriere de-a sa cum dogma dumnezeirii Domnului Iisus Hristos formulată la Sinodul de la Niceea îşi are izvorul „de fapt” în anumite porniri ale subconştientului şi că nicidecum Hristos nu a fost mai mult decât un simplu om. Vezi studiul acestuia „The Dogma of Christ” în The Frankfurt School on Religion: Key Writings by the Major Thinkers (edited by Eduardo Mendieta), Routledge, New York, 2005, p. 61-100.

⁸ G. Borradori, Filozofie într-un timp al terorii. Dialoguri cu Jurgen Habermas şi Jacques Derrida, trad. de Marie-Louise Semen, Ed. Paralela 45, Buc, 200 p. 46.

⁹ Vladimir Volkoff, Manualul corectitudinii politice, Ed. Antet, p. 90. Un titlu uimitor găsim în celebrul ziar New York Times, unde un învăţat catolic, arătând asimilarea de către catolicism a ideologiei toleranţei, se întreabă: „Credinţa cea adevărată: Este oare toleranţa?”. Acesta spune câteva lucruri pe care vom avea ocazia să le aprofundam pe parcursul lucrării:

„Cum au invaţat creştinii virtutea toleranţei? … Dezvoltarea treptată a acestei revoluţii a conştiinţei poate fi datată începând cel mai târziu cu sec. XVIII, spre sfârşitul căruia, a apărut în cele din urmă o ţară – America – ce a refuzat în mod oficial să mai joace vechiul joc despre a cui religie e adevărată şi şi-a însuşit o viziune larg agnostică asupra adevărului religios: tu poţi crede ce vrei si la fel şi eu şi nici unul nu-şi poate impune credinţa asupra celuilalt” (Thomas Cahill, „The one true faith: is it tolerance?”, 3 feb. 2002).

Vom vedea mai jos care sunt scăderile unei astfel de viziuni. Toleranţa este ca un antidepresiv: linişteşte uneori la suprafaţă violenţa, dar nu tratează problema de fond, a sufletului care tânjeşte după certitudine.

¹⁰ Thomas L. Friedman, „The Real War”, The New York Times, 27 nov. 2001, p. A19.

¹¹ Ceea ce se numeşte acum Europa, mai înainte s-a numit Respublica Christiana, iar astăzi nu se mai doreşte menţionarea creştinismului în constituţia europeană nici măcar ca moştenire istorică. Şi Eminescu, realizând impactul pozitiv al creştinismului asupra lumii întregi, zicea:

„Iată 2000 de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. […] Astfel, a se sacrifica pe Sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentimentul de datorie civică doar, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”. Mihai Eminescu, Opere, voi. XII, Ed. Academiei Române, 1985, p. 134.

¹² Acest fapt mi-a fost confirmat şi de dizidentul rus Vladimir Bukovsky, cu care am avut ocazia să stau de vorbă. Vezi şi cartea acestuia: Uniunea europeană… o nouă URSS?, trad. de Dan. C. Mihâilescu, Ed. Vremea, Buc, 2006. Se ştie că în Occident foarte mulţi intelectuali (care nu cred că au fost forţaţi vreodată să consume „împărtăşanie” făcută din excremente umane, nici nu au fost vreodată băgaţi în „combinezonul cu şobolani” ca în temniţele româneşti) simpatizează comunismul, considerând că greşeala răsăritului a fost doar că nu a pus bine în practică o doctrină „atât de sublimă”. Eliade spunea în 1976 că

„întreaga cultură franceză e dominată de marxişti, stângişti, freudieni etc. […] Marxismul este filozofia omului decăzut. Singura filozofie care îi justifică păcatele şi îi validează resentimetele”. în Jurnal 1970-1985,
Ed. Humanitas, Buc, 2004, p. 224, 233.

¹³ Ioan G. Coman, Cauzele generale ale politicii anticreştine a împăratului Iulian după marturii patristice, Ed. Institutului Român de Bizantinologie, Buc, 1938, p. 10.

¹⁴ Andrew Louth, „Theology, Contemplation and the University”, articolul poate fi consultat la adresa: www.studiatheologica.cnet.ro/numar200302.asp?id=2.

¹⁵ Allan Bloom, Criza spiritului american, trad. de Mona Antohi, Ed. Humanitas, Buc, 2006, p.23.

¹⁶ David Campell, More than tolerance. Articolul se găseşte la adresa: www.digitas.harvard.edu/~perspy/old/issues/1997/nov/tolerance.html

¹⁷ Jeniffer Jacobson, „Penn State revises intolerance policies”, Chronicle of Higher Education, 52 (2006), nr. 39, p. A20.

¹⁸ Vezi: www.hrw.org/doc/?t=lgbt.

¹⁹ Vezi la adresa: www.coe.int/T/e/human_rights/ecri/3-Educational_resources.

²⁰ „Puterea răului cosmic asupra omului e atât de intensă, încât nici unul din fiii lui Adam nu-l poate birui fără Hristos, fără Iisus-Mântuitorul”, spune Arhim. Sofronie, Viaţa şi învăţătura Stareţului Siluan, p, 173.

²¹ Despre poziţia Bisericii Ortodoxe în ce priveşte mântuirea non-ortodocşilor, a scris cu mult dicernământ Părintele Serafim Rose. Vezi la Ierom. Damaschin, Viata şi învăţăturile…, p. 721.

²² Alain Finkelkraut, In numele Celuilalt. Reflecţii asupra antisemitismului care vine, trad. de Georgeta Vieru, Ed. Hasefer, Buc, 2004, p. 22.

²³ David Stevenson, „James Anderson: Man & Mason”, Heredom, vol. 10 (2002), p. 119.

²⁴ Despre această tactică se poate citi şi în cartea ce tratează foarte pe larg, dintr-o perspectivă creştină (protestantă), despre tema noastră: Noua toleranţă, de Josh McDowell şi Hostetler, trad. Natan Mladin, Ed. Aqua Forte, Cluj, 2005, p. 60.

²⁵ H.-R. Patapievici, Omul recent, p. 312.

²⁶ V. Volkoff, Manualul…, p. 53.

²⁷ „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl(I In. 2,22-23).

²⁸ G. Orwell, 1984, trad. Mihnea Gafiţa, Ed. Polirom, Buc, 2002, p. 74, 75. O distopie asemanătoare ne prezenta şi celebrul regizor, Francois Truffaut în filmul său ,Fahrenheit 451″, in care pompierii viitorului nu vor mai stinge focuri, ci vor arde cărţi, fiindcă cititul devenise interzis, fiind înlocuit de televizor. Acest film consună cu cuvintele pe care le-a adresat într-o vedenie un demon unui călugăr, vorbind despre scrierile Sfinţilor Părinţi adunate de Sfântul Paisie de la Neamţ:

„Ah! Blestematele terfeloage de cărţi, arde-le-ar focul. Pentru acelea mai şedem [să vă războim], că a întrarmat Stareţul ucenicii săi cu cele mai tari arme. Şi acum pentru aceea nu ne putem duce. Insă degrab şi de acelea mă voi răsufla, căci le voi răpune şi de aceia mă voi odihni”. Viaţa Cuviosului Paisie de la Neamţ, Ed. Trinitas, Iaşi, 1997, p. 115.

Cu dreptate se vaită demonul căci „citirea cărţilor Părinţilor e maica şi împărăteasa tuturor virtuţilor“. SFÂNTUL Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol. 1, Buc, 2000, p. 118.

²⁹ Jean Francois Soulet, „O corupere semantică” în Stephane Courtois (coord.), O noapte atât de lungă. Apogeul regimurilor totalitare în Europa 1935-1953, trad. de Doina Jela, Ed. Vremea, Buc, 2008, p. 544.

³⁰ Robert C. Tucker, „Stalin and the Uses of Psychology”, World Politics, vol. 8 (1956), nr. 4, p. 477 şi n. 30.

³¹ Lucetta Scaraffia, Eugenia Rocella, Impotriva creştinismului. ONU şi Uniunea Europeană ca nouă ideologie, trad. Cornel Dârle, Presa Universitară Clujeană, 2007, p. 130.

³² Pentru că „dacă nici o religie nu este falsă, atunci nici una nu este adevărată”.

³³ Dar adevărul este prin definiţie exclusivist, spunea un apologet creştin, pentru că ori de cate ori afirmi un adevăr spui că opusul lui este fals. Atributul masonilor liber, înseamnă în definitia Marelui Maestru E.O. Chirovici, „a avea mintea deschisă”.

³⁴ Fragment citat de Mircea Platon, „Cine a furat perucile”, în rev. Tabor I (2007), nr. 5, p. 52

³⁵ De ex., UNESCO a dat chiar şi fostului patriarh român diploma de excelenţă „pentru contributia avută la dialog şi toleranţă, precum şi ca o recunoaştere a promovării înţelegerii între civilizatii şi religii”. Iar Centrul „Toleranţa” din Republica Moldova, sponsorizat de SUA, oferă celor care participă la acţiunile sale, „Certificatul de Voluntar în Promovarea Toleranţei”.

³⁶ Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 207.

³⁷ B. P. Haşdeu, Istoria toleranţei religioase în România, Editiunea II, revăzută şi adausa Buc, 1868, p. 48.

³⁸ „Cauza veritabilă a obsesiei de a legifera fiecare aspect al vieţii ţine de profunda nesiguranţă în care se află omul care a abandonat orice standard mai înalt decât opinia societăţii în care trăieşte“. H.-R. Patapievici, Omul recent, p. 220.

³⁹ Ibid., p. 309.

⁴⁰ Fragment dintr-un discurs ţinut la Bruxelles în anul 2006. Se poate citi şi asculta online la adresa: www.brusselsjournal.com/node/865. Trebuie să ne amintim că Bukovsky şi-a petrecut 12 ani din viaţă în închisorile, lagărele de concentrare şi instituţiile „psihiatrice” sovietice, încât il putem considera pe bună dreptate un expert în mentalitatea comunistă.

⁴¹ Umberto Eco, Pliculeţul Minervei, trad. de M. Şchiopu, Ed. Humanitas, Buc, 2004, p. 29.

⁴² Slavoj Zizek, Passion in the era of decaffeinated belief, la www.lacan.com/passion.htm.

⁴³ V. Volkoff, p. 102.

⁴⁴ Sfântul Ioan Gura de Aur, Predici la duminici şi sărbători, trad. de Melchisedec al Romanului, Ed. Bunavestire, Bacău, 2005, p. 344.

⁴⁵ Este interesant de remarcat în legătură cu sensul nou al toleranţei ceea ce spunea un profesor evreu comentând câteva remarci despre toleranţă ale gânditorului J. Locke: „Ceea ce este tulburător în acest pasaj este ideea îndrăzneaţă prin care, chiar şi după asigurarea unei toleranţe religioase totale, Anglia rămâne un stat Creştin” (Jonathan Cohen, „Some jewish reflections on Locke’s Letter concerning toleration”, Cross Currents, 56 (2006), p. 66).

⁴⁶ Avva Isaia Pustnicul la SFÂNTUL Ignatie Briancianinov, Ofrandă monahilor contemporani, trad. de Boris Buzilă, Fundaţia Dosoftei, Buc, 2002, p. 271.

⁴⁷ H.R. Patapievici spunea că „mecanismul psihologic prin care corectitudinea politică se impune este teama de stigmatizare publică pe care le-o inspiră celor care-i refuză catehismul” (Idei in dialog, 6/2007).

„Adeseori toleranţa degenerează în tolerantism, adică în sincretism şi indiferenţa faţă de adevăr, bine sau frumos, iar atunci când este impusă de stat – ca în cazul laicismului modern – este de fapt practicată ca o reprimare a creştinismului în spaţiul public, invită nu la convieţuire, ci la expulzare, ducând la paradoxul unei impuneri sau practici intolerante a toleranţei”. Ioan Ica jr., „Reflecţii filosofice şi teologice asupra ideii de toleranţă”, în vol. Toleranţă şi convieţuire in Transilvania secolelorXVII-XIX, coord. Ioan Vasile Leb, Ed. Limes, Cluj, 2001, p. 63.

Legaturi: