CINE ESTE IN BISERICA? “Cum ar putea fi inlauntrul Bisericii cel care minte, care umbla cu viclenii si siretlicuri ca vulpoiul, cel ce rapeste ca un lup?”
Vedem in lume ca exista corabii construite pentru felurite nevoi, care plutesc pe mare dintr-un loc intr-altul. Ceea ce este corabia pe mare, aceea este Sfanta Biserica in lume. Biserica este asemenea corabiei. Corabia pluteste pe mare, iar Sfanta Biserica se afla pe marea lumii acesteia. Corabia este condusa de carmaci, iar carmaciul Sfintei Biserici este Iisus Hristos, Domnul nostru. Corabia, atata timp cat pluteste pe mare, este expusa furtunii, timpului urat si vantului si se zdruncina din cauza valurilor. Sfanta Biserica, atata timp cat aceasta lume exista, este expusa oricarei furtuni a nenorocirii, a necazurilor, ispitelor si ademenirilor lumii acesteia; se leagana astfel, ca pe valuri si patimeste din cauza prigoanei iubitorilor acestei lumi. Dar Carmaciul Iisus Hristos, legat fiind de ea, ne-a spus spre mangaiere ca „portile iadului nu o vor birui” (Matei 16:18).
Corabia, plutind pe mare, se indreapta spre limanul la care merge. Sfanta Biserica, aflandu-Se pe marea vietii acesteia, se indreapta spre limanul linistit al vietii vesnice; acolo va fi liniste pentru ea. Cei ce se afla pe corabie gandesc, cugeta si nadajduiesc intotdeauna sa ajunga nevatamati la locul spre care merg. Tot asa si crestinii adevarati, aflandu-se in Sfanta Biserica, in toata vremea au in minte, in toata vremea se ostenesc si poarta de grija sa ajunga la limanul odihnei celei vesnice. De aceea nu sunt preocupati de comorile vremelnice si lumesti, cum ar fi: cinstea, slava, bogatia si celelalte din lumea aceasta, ci se multumesc cu cele pe care le au din mila Domnului. Ei spun impreuna cu Apostolul:
„Noi n-am adus nimic in lume, tot asa cum nici nu putem sa scoatem ceva din ea afara; ci, avand hrana si imbracaminte, cu acestea vom fi indestulati” (I Tim. 6: 7-8).
Cand se pornesc furtuna si vremea rea, corabierii au obiceiul sa arunce in adancul marii ancora si astfel sa-si intareasca si sa-si pazeasca corabia. Tot asa si adevaratii crestini, cand se ridica impotriva lor marea furtuna a ispitelor si a necazurilor, isi arunca ancora nadejdii in adancul milostivirii si al bunavointei lui Dumnezeu, al preasfintelor Lui juraminte (vezi Evr. 6:17-19). Şi se apropie cu rugaciune si cu lacrimi de Iisus, ca de Carmaciul lor, spunand: „Doamne, mantuieste-ne, ca pierim” (Matei 8:25).
Corabia lui Noe este prefigurarea Sfintei Biserici. In corabia lui s-au adunat felurite animale – dobitoace si pasari. Tot asa si in Sfanta Biserica sunt adunate diferite popoare.
„Şi iata cei de alt neam si Tirul si poporul etiopienilor, acestia acolo s-au nascut. Mama va zice Sionului omul si om s-a nascut in el si insusi Cel Preainalt l-a intemeiat pe el. Domnul va povesti in cartea popoarelor si a capeteniilor acestora ce s-au nascut in el” – canta Prorocul pentru Sfanta Biserica (Psalm 86:3-5).
Este lucru minunat ca in arca lui Noe animalele fioroase au fost blande si in armonie unele cu altele. Aceasta s-a facut prin porunca dumnezeiasca; ele si-au lepadat ferocitatea, caci altfel nu ar fi putut intra in corabie laolalta. Tot asa si cei ce intra in Sfanta Biserica isi leapada deprinderile cele vechi, ca pe unele dobitocesti, imblanzindu-le si statornicind pacea inlauntrul sufletului. Caci prin Botez se innoiesc toate, si primesc preasfanta fire a lui Hristos, si astfel se adauga Sfintei Biserici. De aceea este scris in Faptele Apostolilor despre primii crestini:
„Iar inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una” (Fapte 4: 32).
Toti oamenii, toate animalele, dobitoacele si pasarile care au ramas in afara corabiei lui Noe au pierit sub apa. Tot asa si oamenii care se afla in afara Sfintei Biserici vor pieri cu totii pe veci.
Crestine, cugeta de te afli inlauntrul Sfintei Biserici. Biserica este „sfanta” (Ef. 2: 21; 5: 26-27), de aceea si fiii ei trebuie sa fie sfinti. Compara firea ta cu modelul aratat noua de Cuvantul lui Dumnezeu si vezi daca este asemenea aceluia. Acela reprezinta „omul nou” (Ef. 4: 24), adica adevaratul crestin si fiu al Bisericii.
Ce folos sa te numesti crestin, daca nu esti crestin? Sa te numeri printre oamenii Bisericii, dar inaintea fetei lui Dumnezeu sa fii ca o salbaticiune, in afara Bisericii? Toti nelegiuitii care in lumea aceasta petrec in trufie, belsug si lux se afla in afara Bisericii, chiar daca ei se lauda ca marturisesc numele lui Hristos.
„Caci ce insotire are dreptatea cu faradelegea? Sau ce impartasire are lumina cu intunericul? Şi ce invoire este intre Hristos si Veliar?” (II Cor. 6:14-15).
Cugeta la aceasta, crestine, si caieste-te, si indrepteaza-te, si te roaga, ca sa fii socotit madular adevarat al Sfintei Biserici si sa te izbavesti de mania dumnezeiasca care va sa vina, precum Noe din marele potop. Cugeta tu insuti: cum ar putea fi inlauntrul Sfintei Biserici cel care minte, care umbla cu viclenii si siretlicuri, ca vulpoiul; cel care rapeste ca un lup; cel care se infurie si turbeaza de manie, ca leul cel feroce; cel ce desfraneaza ca un armasar; cel care este plin de rautate, ca vipera; cel care se mandreste ca paunul; cel care se imbuiba si este iubitor de desfatari ca porcul; cel care doreste si cauta lucruri lumesti, ca si cum ar fi pagan; cel care nu cauta odihna vietii vesnice, ca si cum ar trai vesnic in lumea a ceasta si ca si cum nu ar fi auzit de invierea mortilor si de viata vesnica? Dar ce sa mai zici de omul care singur intrupeaza toate insusirile dobitocesti? Un asemenea om este chiar mai rau decat dobitocul. Omul se distinge nu prin aspectul sau exterior, ci prin cele din launtru, prin firea sa omeneasca. Vezi deci crestine, ca nu este cu putinta celui ce nu s-a indreptat si nu s-a curatat prin pocainta sa ramana in Biserica lui Dumnezeu.
Un astfel de om, daca nu se pocaieste si nu se indreapta, este in primejdie sa piara pe veci, asa cum au pierit toti cei ce se aflau in afara corabiei lui Noe.
„Carnea si sangele nu pot sa mosteneasca imparatia lui Dumnezeu” (I Cor.15: 50),
„Afara cainii si vrajitorii si desfranatii si ucigasii si inchinatorii la idoli si toti cei ce lucreaza si iubesc minciuna!”(Apoc . 22:15).
Pocaieste-te si te indrepteaza si schimba-te tu insuti, preschimband firea dobitoceasca intr-una crestineasca, ca astfel, innoindu-te, sa devii fiu adevarat al Bisericii, aflandu-te in nadejdea buna a vietii vesnice.
Al cui esti tu?
Auzim ca oamenii se intreaba unul pe altul: al cui esti tu? Iar cel intrebat raspunde: eu sunt robul cutarui stapan sau sunt fiul cutarui tata, s.a.m.d. Daca insa crestinul este astfel intrebat, ce ar trebui el sa raspunda? Cu adevarat, fiecare crestin trebuie sa raspunda: „Eu sunt robul lui Hristos”,
„caci robul care a fost chemat in Domnul, este un liberat al Domnului” (I Cor. 7: 22; Rom. 10:9; Col. 3: 24).
Insa cerceteaza-ti, crestine, constiinta si vezi daca lucrezi tu oare pentru Hristos, daca faci voia lui Hristos precum robul face voia Stapanului. Sfintii mucenici, cand erau intrebati de chinuitorii lor: „Ai cui sunteti voi?”, raspundeau cu indrazneala:
„Noi suntem crestini, noi suntem robi ai lui Hristos”.
Dar ei au fost cu adevarat credinciosi Domnului Hristos, incat nu si-au crutat sangele si viata pentru marturisirea sfantului Sau nume. Asa l-au iubit, incat nici cinstea, nici slava, nici bogatia lumii acesteia, nici plangerea si lacrimile parintilor lor, ale sotiilor si copiilor, nici chinurile infricosatoare nu i-au amagit.
„Caci sunt incredintat ca nici moartea… nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu” (Rom. 8: 38-39).
Iata adevaratii robi ai lui Hristos, iata adevaratii crestini, fiii luminii, fiii Sfintei Biserici, blandele oi ale lui Hristos, soldatii neinfricati ai imparatului Hristos, madularele preaiubite ale trupului lui Hristos, copiii Dumnezeului Celui preainalt si mostenitorii imparatiei Lui!
Iar tu, crestine, care il marturisesti pe Hristos, dar traiesti nesocotind invataturile Lui, tu, zic, intreaba-te: „Sunt eu rob al lui Hristos?” Intr-adevar, mare vrednicie este sa fii rob al lui Hristos. Aceasta cinste si vrednicie este cu mult mai mare si mai inalta decat a fi odrasla vreunui cneaz slavit sau a unui imparat pamantesc. „In Domnul se va lauda sufletul meu” (Psalm 33: 3).
Multi se lauda: „Eu sunt robul cutarui stapan binecunoscut sau sunt sluga acelui cneaz, sau mosier, sau a acelui imparat”. Dar crestinii, cu dreptate si cu vrednicie, se lauda cu Domnul lor: „Noi suntem robii Imparatului Ceresc, ai lui Iisus Hristos”. Intr-adevar, aceasta si este adevarata lauda, slava, cinstea si vrednicia cea mai aleasa – sa te numesti rob al lui Hristos. Dar cum sa se numeasca robul lui Hristos cel care slujeste pacatului, lumii si propriei persoane, iar nu lui Hristos? Ce folos ai sa te numesti robul lui Hristos, daca nu esti robul Lui; sa fii crestin dupa aspectul exterior si dupa marturisire, iar inlauntru, cu firea sa fii pagan sau – chiar mai rau decat atat – sa fii dobitoc?
Sfantul Apostol ne face cunoscute trasaturile robilor lui Hristos, ca sa ne cercetam pe noi insine si sa cunoastem de suntem robii lui Hristos.
„Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele” (Gal. 5: 24).
Iata insusirile oamenilor si robilor lui Hristos!
Rastigneste-ti, crestine, trupul, cu patimile si cu poftele lui, si vei fi cu adevarat robul lui Hristos. Prin marturisire si fapte vei fi crestin. Altfel, mincinos este cel ce se numeste crestin, dar nu are fire crestineasca si nu traieste crestineste. Fii crestin inlauntrul inimii, iar nu [doar] in afara, si atunci vei fi rob adevarat al lui Hristos.
„Şi pentru ce Ma chemati: Doamne, Doamne, si nu faceti ce va spun?”, spune Domnul (Luca 6: 46).
Implineste voia Domnului si atunci il vei numi Domnul tau si El te va recunoaste de rob al Sau.
Legaturi:
- Sf. Tihon din Zadonsk: ADEVARATII SI FALSII CRESTINI
- Sf. Tihon din Zadonsk ne arata IN CATE FELURI NE PUTEM LEPADA DE HRISTOS
- “CUMPLITA ESTE NEOMENIA! Mai lesne le va fi atunci sodomitilor, necredinciosilor, inchinatorilor la idoli, decat unor asemenea crestini…”
- Nu spargeti oglinda!
- Lasa-vom sec si de rautate, de cleveteala, de duh lumesc?
- DE CE FARDAREA E PACAT? Icoana pe care o stricam prin “infrumusetare”
Frumos… Pacat ca nu toata lumea cunoaste aceste invataturi… Pacat, dar..
@ Andrei Pumba:
… desi ar trebui sa fie sadite in insasi constiinta noastra. Dar mult ne-am mai pervertit.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/09/18/luarea-crucii-si-urmarea-lui-hristos-logica-omeneasca-versus-logica-lui-dumnezeu/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/06/24/preot-sever-negrescu-ori-de-cate-ori-ne-incearca-minciuna/
Nu se mai laudă virtutea
În artă, în literatură
Ci pofta, dorul de păcate,
Mândria’n tot ce e “cultură”.
Tot ce cântăm și tot ce scriem
E construit subtil pe…”eu”
Că-n setea noastră de mărire
Nu mai încape Dumnezeu.
Ne cântăm dorul pentru lume
Artistic, strașnic de frumos
Nu dorul pentru curăţie
Și viaţă sfântă în Hristos.
Ne zugravim până și chipul.
Ne facem artă. .. golociunea.
Din trup un idol, din mândrie,
Valoarea ce-o admiră lumea.
Ne construim o lume “a noastră”
-Cât mai deșteaptă- …prin cultură ,
Din care-am stins tot ce e sacru
În duh, în minte, în natură.
Vibrăm de pofte, de emoţii
Când admirăm “pacatul artă”
Și-i dăm “deștept” noi înţelesuri
Instinctelor ce le deșteaptă.
Nu ne mai place ce ne cântă
În cuget liniștea naturii
Că nu ne’aprinde senzualul
Ca bucuriile “culturii”.
Nu mai privim cerul cu stele
Spre’al preamări pe Dumnezeu
Ci spre’nălţimile în care
Râvnim să ne slăvim prin “eu”.
Și nu mai au nici o valoare
Nici simfoniile naturii
Fiindcă ne’arată Autorul
Nu mareţiile “culturii”.
Totul e ritmul și’armonia
Emoţia și desfatarea
Că fără ele’n lumea noastră
“Cultura” își pierde valoarea.
Nu mai iubim sincer, lăuntric
Cultura cea adevărată,
Trăită viu și autentic,
Nici cinstea cea nevinovată.
Nu mai iubim virtutea sfântă
Și nici biserica creștină,
De când ne’aduce Hollywood-ul
Cu starurile lui lumină.
Nu mai iubim viaţa curată
Nici cinstea vieţii creștinești,
De când iubim și practicăm cu toţii
Virtuţile actoricești.
Toţi ne dorim un loc de cinste
Și (de se poate) cât mai sus,
Dar nu pe cruce. Nu-n asceză.
Ci doar la “bine” ( și-n… Iisus).
Virtuţile vieţii creștine
Și lauda lui Dumnezeu
Nu pot sa’ncapă în “cultura”
În care totul este’n “eu”.
Omul este deschis și foarte sincer
Când se hrăneste cu păcate
Când gândul, fapta și credinţa
Îi sunt de lume lăudate.
Virtutea nu ne mai atrage
Deși e singura valoare
Care ne’nălţă-n demnitate
În viaţa asta trecătoare.
În locul ei ne’aducem cultul
“Deșteptaciunii” noastre-n”eu”
(Și tot ce facem prin mandrie)
Neascultând de Dumnezeu.
Fără virtuţi pe lume însă
Iubirea nu este iubire
Și tot ce laudă “cultura”
E doar pacat și amăgire.
Toţi ne dorim slavă și cinste
Cât mai înaltă, cat mai sus,
(Acum), ușor și-n desfătare
Nu după moarte în Iisus.
Nu-L îndrăgim pe Iisus Domnul
Nici sfanta Lui învăţătură.
Ci’o șifichiuim batjocorind-o
Și’ndepărtand-o din “cultură”.
Ce scriitor mai ostenește
Să-l laude pe Dumnezeu ?
Și câţi din cei ce fac cultura
Se leapădă sincer de “eu” ?
Literatura, arta noastră
Pretinde că este lumină
Făcând păcatele virtute.
(În ţară ortodox crestină).
Toţi ne’aburcam -chiar și-n credinţă-
Cît mai cu forţă, cât mai sus
Chiar de știm bine ce ne cere
Și’a învăţat Domnul Iisus.