VAMESUL SI FARISEUL. Pr. Cezar Axinte despre RISCUL CADERII PRIN INALTAREA SAU PAREREA DE SINE: “AVETI GRIJA SA NU DISPRETUITI PE NIMENI! Cea mai mare rautate pe care o face omul, care este de esenta demonica, e viclenia” (VIDEO + text)

Emisiunea “Vestea cea bună” (Radio Dobrogea) – 11 feb. 2020.

VAMEȘUL ȘI FARISEUL

Realizatori: Pr. Cezar Axinte şi Prof. Mihail Chircor

Mihail Chircor: Pentru astăzi ne propunem o temă legată de pericopa evanghelică din [prima] duminica [a Triodului] pilda vameşului şi a fariseului. Practic, eu, ca mirean, sunt tentat să cred, să afirm, din punctul meu de vedere, că foarte mulţi mireni se regăsesc în această pildă. Şi sunt destul de puţini cei care conştientizează că sunt în ipostaza fariseului.

Pr. Cezar Axinte: Părinţii Bisericii spun că la Judecată vom fi uimiţi, şi de o parte și de alta. Adică vom fi uimiți pe cine o să vedem.

Mihail Chircor: Păi un călugăr mi-a spus o anecdotă în Grecia, că o credincioasă, o femeie care frecventa biserica şi era credincioasă, după Judecată ajunge în iad şi acolo are surpriza să-l întâlnească pe duhovnicul ei. Și spune: Cum, părinte, şi sfinţia ta aici?! Şi el zice: Dar ştii cu picioarele pe capul cui stau? Al ierarhului meu!

Pr. Cezar Axinte: Doamne, fereşte!

Mihail Chircor: Ferească Dumnezeu! Asta ca să mai descreţim frunţile.

Şi apropo de ce aţi spus. Să reamintim pe scurt conţinutul pildei. Un fariseu stătea în faţă – deci o să pun cuvinte de la mine – parafrazez, stătea în faţă şi se ruga în sinagogă şi-I mulţumea lui Dumnezeu că nu este precum vameşul, posteşte, dă zeciuială şi respectă poruncile. În spate stătea un vameş cu capul în pământ, nici nu îndrăznea să ridice ochii, şi spunea: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Şi, în final, Mântuitorul spune: Mai îndreptat a plecat acasă vameşul decât fariseul.

Cine dintre noi n-a fost tentat, la un moment dat, în viaţa lui, măcar o dată să spună, ferească Dumnezeu, slavă Domnului că nu fac precum vecinul nu-ştiu-care sau cunoştinţa nu-ştiu-care, care, uite, bea, strică, face, nu se duce la biserică, nu e spovedit, nu e împărtăşit, eu, de bine, de rău, mă mai spovedesc, mă împărtăşesc, mai fac câte o rugăciune... În momentul în care gândim aşa, sufletul nostru este jos, că tot în pericopă spune Mântuitorul: Cine se va înălţa pe sine se va smeri, iar cine se va smeri pe sine, se va înălţa. În momentul în care noi vrem să ne înălţăm – că noi nu putem să ne înălţăm [singuri] – Dumnezeu are grijă să ne smerească, să ne aducă cu picioarele pe pământ, să ne pună la locul nostru.

Pilda este foarte încărcată de sensuri, deşi sunt puţine cuvinte, şi sunt foarte multe ispite, foarte multe păcate pe care le identificăm acolo: judecarea aproapelui, nedreptatea, trufia, în două cuvinte ale fariseului! Şi vameşul, care, într-adevăr, se presupune că era păcătos, totuşi era cu inima mai smerit decât acel fariseu. Deci să ne facem din când în când un mic inventar, să ne gândim dacă suntem mai aproape de acel fariseu sau de vameş, ca percepţie proprie.

Pr. Cezar Axinte: Ce mi-a atras atenţia, în afara faptului că în câteva cuvinte se cuprinde toată istoria omenirii – şi asta nu poate s-o facă decât Dumnezeu – mi-a atras atenţia contextul în care rosteşte Mântuitorul Iisus Hristos aceste cuvinte, această pildă. Avea obiceiul acesta foarte delicat de a îndrepta şi de a struni şi o formulă, o metodă pedagogică extrem de delicată.

În paranteză fie spus, duminică a sunat o doamnă la emisiune și mi-a reproşat că prea cocoloşesc aşa lucrurile, că trebuie să le zici direct, dom’le, să spui omului direct, ce tot mângâiaţi atât? Or mi-am dat seama că fără doar şi poate are dreptate într-un sens, dar Mântuitorul a zis: Eu plec acum şi Mă duc să vă gătesc vouă loc, dar… nu fiţi trişti că vă voi trimite vouă un Alt Mângâietor! Un Alt Mângâietor! Cu alte cuvinte, Domnul a fost Mângâietor! Vedeţi, fiecare cuvânt contează şi o să revenim la virgule, că e foarte important lucrul ăsta. Şi atunci spunem că era foarte mângâietor cu omul. Vă daţi seama cum s-a întâmplat cu Zaheu? Nu l-a întrebat: Hoţomanule, trădătorule – era vorba tot de un vameş! -, nu i-a spus decât atât: Zahee, coboară-te degrab şi te dă jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi L-a primit cu bucurie mare! Asta-i tot ce spune acolo, nu are loc niciun dialog, nicio interogaţie, niciun rechizitoriu, nicio aluzie, nimic, nicio ironie: <Măi, dar ai sufrageria cam mare…, mașinile cam răcoroase….>, nu, nimic! Absolut nimic din ce am face noi! Niciun cuvânt! Vine, îl priveşte cu dragoste, cu blândeţe, cu compasiune, şi acela se prăbuşeşte, se înmoaie, se topeşte, se cucereşte, se zdrobeşte, i se înmoaie inima, se topeşte zgura de pe inima lui.

Deci era Dumnezeu, e Dumnezeu! Sigur, când nu s-a mai putut, le-a zis, pentru că cea mai mare răutate pe care o face omul, care este de esenţă demonică, e viclenia. Şi asta încă din Vechiul Testament, înainte de Întrupare, a fost foarte aspru Domnul cu asta. Vai vouă, fariseilor făţarnici! Feriţi-vă de aluatul fariseilor, de viclenia lor! Deci viclenia e o trăsătură demonică. De aceea şi Rugăciunea Domnească zice: Şi ne izbăveşte de cel viclean. E rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Mântuitorul. Nu zice de marxism, de neomarxism, ci de cel viclean. Doamne, ajută-mă să trec de ispită şi mă izbăveşte de cel viclean, de viclenie. Cel viclean sigur că este vrăjmaşul, dar şi toţi cei care se în-duhovnicesc de la duhurile căzute, viclene, capătă această trăsătură. Inclusiv noi!

Revenind, remarcăm cu câtă dragoste li se adresează. Că ucenicii spun: În numele Tău scoatem duhuri [“Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău” – Luca 10, 17] Deci Apostolii aveau puterea să scoată duhurile necurate încă înainte de Înviere şi de Pogorârea Duhului Sfânt. Dar Mântuitorul le zice: Nu vă bucuraţi că vi se pleacă duhurile, ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în Ceruri! Deci aveau deja această putere, deşi pentru fiul tatălui zdrobit n-au putut face nimic, căci… acest neam de demoni iese numai cu post şi rugăciune. Ei se pare că începuseră să aibă o părere [de sine], că de-asta unul voia de-a dreapta, alta de-a stânga. Sunt nişte elemente care se leagă într-un ansamblu mai larg. Şi Mântuitorul i-a văzut: aceștia scot duhuri, fac minuni, lumea a început să li se plece… Îi pregătesc pentru asta, dar vă zic vouă pildă: să nu cumva să dispreţuiţi pe cineva! [Ca morală a parabolei vameșului și fariseului, care avusese punct de plecare acest verset: „Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta” – Luca 18, 9). Deşi le zice: să fugiţi de ăia, să fugiţi de ăia… Dar nu dispreţuiţi pe nimeni! Pentru că inima omului o cunoaşte doar Dumnezeu şi că sufletul omului este creştin din fire! Iudeu, elin, amazonian, toate sufletele care au fost, sunt şi vor fi poartă pecetea, firea creştină. El, din fire, sufletul e creştin, indiferent de unde este. De unde ştim asta? Păi dacă poartă chipul lui Hristos! Sufletul este după chipul lui Dumnezeu! Cine e chipul Tatălui? Fiul! Noi purtăm chipul chipului Tatălui! Şi când spun „noi”, spun şi chinezul cu coronavirus, şi homosexualul, şi toată lumea! Deci nu disprețuiți pe nimeni! Că n-am venit să judec lumea, ci s-o mântuiesc! Milă voiesc, iar nu jertfă!

Vedeţi, o pedagogie extraordinară! Şi, în acelaşi timp, şi faţă de ucenici e foarte delicat. Și în contextul ăsta le spune: Vedeţi că voi veţi fi mari, voi veţi judeca lumea, veţi sta pe douăsprezece scaune… dar să vă pun de-a dreapta şi de-a stânga nu e al Meu. De ce? Pentru că este ceva mai mare decât mucenicia. Da, voi veţi merge la moarte…

Eu am trecut acum prin vreo zece Evanghelii, să mă iertaţi, dar vreau să spun următorul lucru: felul în care ni Se comunică Dumnezeu că este! De aceea şi recomandăm să se citească Scriptura! Ca să poţi să-L înţelegi pe Dumnezeu! E poezia lui Dumnezeu.

Da, părinte, să mă iertaţi că vă întrerup, deschid eu o paranteză în ceea ce spune sfinţia voastră. este foarte greu pentru un mirean necatehizat să înţeleagă. Asta nu înseamnă să nu citească, că nu poate să înţeleagă. E foarte bine să citească! Dar, ca să meargă la suflet, ca să fim eficienţi, cum spunem noi, lucrurile trebuie făcute cu rânduială, cu ascultare.

Aşa este.

De la duhovnic. Adică duhovnicul îţi spune: Citeşte Evanghelia cutare sau capitolul cutare sau un capitol, sau două capitole.

Sau, mai simplu: Tu fă-te arc! Aşa spune Dumnezeu. Adică cum? Participă măcar la Sfânta Liturghie, stai un pic la predică, vino la Taină. Taina contează. Mai mare decât asta nu e nimic. E ca şi cum torni într-un vas ulei, după aia îl întorci cu faţa în jos, deşerţi uleiul şi îl laşi o lună. Peste o lună, dacă dai cu degetul pe pereţii vasului, se va umple de ulei. Nu se poate să nu rămână. Noi ne împărtăşim nu numai prin Trupul şi Sângele Mântuitorului, aceea este Sfânta Împărtăşanie, dar noi ne împărtăşim de Duhul Sfânt în taină, la Botez, la Maslu. Coboară Duhul Sfânt. Noi ridicăm mâinile şi chemăm Duhul Sfânt. Ştim că El coboară când Îl cheamă preotul și atunci participarea asta la Taină… Cunoaşterea nu este numai didactică. De aceea omul trebuie să participe, ca Harul să-l înveţe, ca Duhul Sfânt să-l înveţe.

Şi aici să continuu să mai fac o precizare: legătura cu duhovnicul este extrem de importantă, duhovnicul bănuieşte cam ce ai putea tu să citeşti să înţelegi şi îţi spune. Dar tu, oricum, citind, vei avea întrebări. La cine te duci cu ele? La duhovnic. Pentru că, dacă mergi la doi preoţi, s-ar putea să ai două păreri sau două nuanţe. Te ţii numai de un duhovnic! Asta pe o parte. Pe de altă parte, ce aţi spus e foarte adevărat: vino la Liturghie! Pentru că, la un moment dat, când te va pătrunde Duhul, tu ai să fii însetat şi o să vrei mai mult. Şi atunci o să mergi şi la Maslu, o să mergi şi la priveghere… Sufletul tău, pe măsură ce absoarbe, vrea şi mai mult.

El se hrăneşte, începe să se hrănească.

Asta trebuie să fie făcut, să fim deschişi.

Sufletul omului necredincios e anorexic [sau, dimpotriva, bulimic – n.n.]. El e inapetent, nu are poftă, nu are nimic. Umblă de colo-colo, vedeţi că oamenii umblă de colo-colo…

Tulburaţi.

Dacă au bani, caută tot felul de distracţii, de plăceri, pe unde nu s-ar duce, ar sta şi într-un cort în nisip, în Africa sau într-un iglu… Asta vreau să spun, sufletul omului este veşnic înfometat, veşnic el caută.

Vin cu o nuanţă: sufletul omului neduhovnicit, cu toate că am spus că nu există aşa ceva, există un duh în toate, din fericire pentru unii sau din păcate pentru alţii, diavolul ne hărţuieşte încontinuu şi diavolul ne mână la Cercul Polar în iglu să bei un whisky într-un pahar de gheaţă care te costă 100 de dolari, în deşert să bei un ceai te costă şi ăla 50 de dolari, vine şi-ţi spune: Ia uite pe unde am fost şi ce-am făcut! Nu spun că nu e bine, pe de o parte, Mântuitorul a spus Bucuraţi-vă! Și în Facere spune că le-a făcut pe toate şi ne-a pus pe noi, oamenii, stăpâni peste tot. A făcut lumea asta şi ne-a dat-o nouă pe tavă! I-a pus lui Adam în faţă de le-a pus el nume tuturor animalelor.

Dacă tot am ajuns aici, mi-a trecut prin cap şi vreau s-o spun, merg [cu gândul] la un părinte care începe să-mi fie din ce în ce mai apropiat de suflet, la părintele Petroniu Tănase, care spunea [ceea ce Dostoievski a pus în gura personajului său, Marele Inchizitor, închipuirea diavolului, care se adresează în acest fel] Mântuitorului: Uite, ai făcut lumea şi le-ai dăruit lumea! Ai făcut Împărăţia Cerurilor și le-ai dăruit Împărăţia Cerurilor! Dar ei tot mie mi se închină…

Deci noi avem toată lumea la picioare, avem posibilitatea să gustăm din Dumnezeu, să ne îndulcim din Dumnezeu şi din Duhul Sfânt şi noi căutăm whisky în paharul de gheaţă la Cercul Polar şi ceai în deşerturile Saharei, că alea ni se par nouă mai gustoase [adică noi dorim mereu tot felul de plăceri sau fantezii mai mult sau mai puțin exotice – n.n.].

Nu numai asta, dar e o neodihnă.

Ne aleargă necuratul.

E o ne-stare. Ştiţi, de fapt, de ce fuge şi unde fuge? Omul, de fapt, fuge de moarte. Toată treaba asta e legată de o frică nerostită, necunoscută de moarte. (…) Deci toată ne-starea aceasta, şi am observat, am găsit o explicaţie psihiatrică [psihologică] la arghirofilie, la lăcomia de avere, ea are ca fundament, ca resort principal frica de moarte. Nu mai am nicio îndoială că există o legătură de cauzalitate între patima lăcomiei şi frica de moarte.

Eu nu o văd.

Da, e o altă temă. Eu am ajuns la certitudinea asta.

Eu nu o văd pentru că încep să mă gândesc deja, având o vârstă şi o experienţă de viaţă considerabilă, la ce îmi foloseşte lucrul ăsta. Adică văd un lucru în jurul meu, un obiect, un serviciu, ceva, şi mi-l permit, mi l-aş permite, dar îmi pun întrebarea: Dar la ce îmi foloseşte lucrul ăsta? Dacă iau lucrul ăsta, voi avea o moleculă pe care o s-o iau cu mine?

Per general, în tabloul clinic, un lacom, un om foarte bogat, faptul că nu-şi cumpără lucruri nu înseamnă că nu are patima.

Corect. Înfrânarea e un lucru, despătimirea e altul.

El poate fi foarte zgârcit, să folosească băţul de chibrit de trei ori. Patima e o apă pe care, oricât o bei, mai tare însetezi. E foarte interesant. Dar astea sunt mecanisme pe care numai în timp le vezi, Dumnezeu îngăduie, le vezi şi la alţii, le vezi la tine, mai cu seamă, dar sunt şi din experienţa Sfinţilor Părinţi, care îţi spun să nu te mai osteneşti în zadar, uite, am cinci sute de ani de cercetare pe tema asta. De exemplu, pe o patimă, să zicem pe curvie. Că toţi Părinţii zic să te lupţi cu toate patimile, dar de asta să fugi de să-ţi scapere călcâiele. Adică ce mai vrei?! De aceea folosim foarte mult. În învăţătura apuseană, nu mai zic protestantism, Sfinţii Părinţi sunt consideraţi aşa, nişte, oameni care n-au reuşit în viaţa asta, loseri, aşa. Or, dacă citeşti Sfinţii Părinţi din prima mie de ani din creştinism…Sau Sfinţii Trei Ierarhi!

Acum, revenind la momentul la care le spune, Mântuitorul le spune că există riscul ăsta! Cum le-a zis, iertaţi-mi analogia, Lenin: Aveţi grijă că se va face o aristocraţie roşie!

O burghezie proletară.

Da, pentru că nu inventase nimic! Era suficient să citească Scriptura. N-a inventat nimic. Nici Mahomed n-a inventat nimic. Adică să fim foarte riguroşi cu chestia asta. Marx, Engels, sunt mari cunoscători ai Scripturii. Bine, ştiu pe cineva care cunoaşte mai bine Scriptura decât Marx şi Engels: Satana.

Dar Mântuitorul le spune: Aveţi grijă, există acest pericol [al trufiei]. Văd la voi… Cum i-a zis lui Iuda. A trecut pe lângă smochinul neroditor, l-a blestemat şi îndată s-a uscat. Şi Iuda n-a înţeles.

Este singurul blestem pe care Mântuitorul îl pronunţă, și nu asupra unui om sau a unui animal, ci asupra unui pom.

A fost o lecţie foarte delicată. Tradiţia spune – ca să explicăm de ce Dumnezeu a împilat natura, copacul acela. Tradiţia spune, spun Sfinţii Părinţi, că acela era un smochin foarte, foarte mare, nu făcea fructe, avea ramuri foarte bogate, stufăriş foarte bogat, şi la umbra acelui smochin, se petreceau lucruri necurate. Spun Părinţii că Domnul ştia că e pricină de sminteală smochinul ăla acolo.

Dar El ce a făcut, de fapt? I-a arătat lui Iuda: Uite, ştiu ce vrei să faci. A mers de la simplu la complex, până când i-a zis: Unul dintre voi Mă va vinde, cel care e obraznic şi bagă mâna deodată cu mine în blid. E clar, nu, că dacă noi am mânca la o masă din acelaşi blid, eu aş aştepta să întingeţi acolo, asta m-au învăţat părinţii! Pot să fiu şi episcop, nu mai contează, e vorba de un anumit tip de educaţie care ţine de morală, ţine de realitate. Iuda pierduse realitatea. El a întins mâna deodată, în loc să o tragă înapoi. Să ai un pic de sfială, un pic de respect faţă de Învăţătorul. El avea o familiaritate din asta…[obraznică] Şi i-a zis: Cel care va întinge cu Mine în blid, acela este. Şi el şi-a dat seama că e descoperit. Şi, în loc să se sfiască, s-a îmbăţoşat. Şi Domnul i-a zis, ca să nu fie niciun dubiu: Du-te şi fă degrabă ce ai de făcut. Şi el, în loc să zică Iartă-mă! sau aşa…

Să se trezească…

Acolo urmează o „virgulă”: şi îndată a intrat satana în el. Deci îndată ce şi-a dat consimţământul, s-a situat pe poziţia asta de îmbăţoşare, de mândrie demonică.

Asta le spune Mântuitorul: Aveţi grijă! Şi asta e valabil şi pentru noi, cei de astăzi, e valabil şi pentru ucenicii Domnului şi pentru cei care am primit Harul ca să lucrăm în via Domnului. Aveţi mare grijă! Căci dintre farisei, învăţători de Lege, ei erau rezerva de cadre sacerdotală, clericală. Ei dădeau arhiereii, vă daţi seama. La fel şî nouă ne spune, atenţie: Voi puteţi să legaţi, să dezlegaţi! Puteţi să-l legaţi pe demon! Cum spuneau Apostolii: În numele Tău şi demonii se pleacă! Şi noi putem să spunem asta, ca urmaşi prin punerea mâinilor şi toate celelalte, noi putem să-l legăm pe demon, şi nu că putem, ci îl şi legăm. Dar vai vouă!, însă o spune foarte delicat: Vedeţi nu cumva să dispreţuiţi!

Dar ceea ce voiam să spun în legătură cu această pildă e un lucru uimitor: acolo, dintr-un singur cuvânt îţi dai seama de două lucruri. Pe de o parte, mărturiseşte dumnezeirea Lui ca Persoană din Sfânta Treime şi, pe de altă parte, vorbeşte despre identitatea Celui Care vă vorbeşte şi Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Zice acolo: Fariseul, stând drept înaintea Domnului, se ruga în sine. În sine ce înseamnă? Fără cuvinte, în inima lui! Păi de unde putea să ştie Hristos asta, când el se ruga în sine, undeva, cândva, într-o sinagogă? Cine ar fi putut să-I spună pilda aceasta? De asemenea, vameşul îşi bătea pieptul, dar nu scotea niciun cuvânt!

Tot în sinea lui era!

Da! Or ce arată lucrul acesta?

Dumnezeu este în inima omului.

Pe de o parte. Pe de altă parte, rugăciunile acelea despre care vorbeşte pilda aceasta, le-am auzit când eram neîntrupat! Cum zice: Am văzut pe satana căzând ca un fulger din cer. Păi când l-ai văzut?! Că satana a căzut înainte de Tine!

Deci noi credem, dar de ce credem? Nu numai aşa, că ne-a zis părintele. Uite ce zice!

Citeam un cuvânt de la Sf. Nicolae Velimirovici în perioada lui de temniţă în care cineva îi spune: Crezi în Dumnezeu? Şi el spune: Nu, nu cred. Și celălalt spune: Nici eu nu cred. iar Sfântul Nicolae îi spune: Nu cred pentru că eu ştiu că există! Nu mai am nevoie să cred că… L-am găsit! Am ajuns la El!

[…]

Vedeti si:

PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu in DUMINICA POTOLIRII FURTUNII. Dumnezeu ingaduie furtunile incercarilor ca sa ne smereasca si sa ne izbaveasca de marea inselare a increderii in propriile fapte: “UNDE ESTE SMERENIA, ACOLO VINE DUMNEZEU”

“[…] Faptul că prin mâinile Apostolilor s-a întâmplat această minune [a inmultirii painilor si pestilor], faptul că mulţimile au văzut că prin mâinile lor se întâmplă această minune, ne putem imagina ce cinste le-au dat oamenii, nu numai Mântuitorului, ci și lor. Atât de fericiţi erau, atât de pline de entuziasm erau mulţimile, încât hotărâseră să-L ia pe Mântuitorul să-L facă rege în Ierusalim, atunci, în clipa aia. Nu mai văzuseră aşa ceva, să se hrănească douăzeci de mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti. Cum se poate aşa ceva? Şi au zis: <Numai Dumnezeu în vechime a hrănit poporul iudeu cu pâine din cer. Acesta este de la Dumnezeu cel puţin, dacă nu este chiar Dumnezeu, pentru că şi El ne-a hrănit pe noi în pustie>. Şi entuziasmul acesta al mulţimilor s-a extins şi asupra Apostolilor, nu numai asupra Mântuitorului, și pe ei îi cinsteau, şi pe ei îi slăveau şi îi priveau cu evlavie, probabil că şi de hainele lor se atingeau. Şi Mântuitorul a vrut să-i ferească de această primejdie a mândriei, ei tocmai se întorseseră doi câte doi, trimişi de Mântuitorul să propovăduiască şi să spună tuturor că S-a arătat Hristos, să se pocăiască că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor, să-şi pună mâinile peste cei bolnavi, să scoată demonii din cei demonizaţi. Deci ei tocmai se întorseseră doi câte doi, cu mare bucurie, plini de entuziasm: Doamne, şi demonii se pleacă nouă! – vedeţi de aici un dram, o undă de mândrie. Şi Mântuitorul, vrând cumva să domolească această bucurie care avea un dram de mândrie le-a zis:

Nu vă bucuraţi că vi se pleacă demonii, ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri!

– ca şi cum ar spune că e un lucru mic că vi se pleacă demonii şi, oricum, nu pentru voi se pleacă, ci pentru Dumnezeu, în numele Căruia umblaţi şi pe Care Îl propovăduiţi. Şi asta vrea să spună când zice: Iată, am văzut pe diavol căzând ca un fulger din cer!, adică El a fost de faţă atunci, înainte de facerea lumii, când diavolul a căzut ca un fulger. E ca şi cum le-ar spune: <Datorită Mie se pleacă demonii, să nu cumva să ziceţi în inimile voastre că demonii se pleacă pentru voi sau pentru vreo lucrare de-a voastră sau pentru că sunteţi voi vrednici de ceva!>

Asta e o mare ispită şi noi o avem, să credem noi că suntem noi vrednici de ceva, că pentru vreo faptă de-a noastră duhurile rele s-ar înspăimânta de noi sau s-ar înfricoşa de noi. Mare greşeală este aceasta, mare, înfricoșătoare! V-aş aduce aminte doar întâmplarea lui Motovilov cu Sfântul Serafim de Sarov când el, plin de fervoare religioasă şi de credinţă, a venit la Sfântul Serafim și i-a spus: „Eu m-aş bate cu demonii și i-aş scoate afară şi aş face şi aş drege…! Cum m-aş lupta eu cu demonul, cum i-aş sta eu împotrivă, cum l-aş birui eu!” Și atunci Sfântul Serafim de Sarov, cumva cutremurat de cuvintele cele fără de minte, a zis:

„Omule! Dacă Dumnezeu ar îngădui celui mai mic dintre demoni, cu degetul mic ar întoarce lumea aşa.”

Atâta putere au demonii, pentru că ei sunt heruvimi. Deci Dumnezeu nu îngăduie! Asupra acestui lucru insistă Sfântul Serafim de Sarov: nu tu te baţi cu demonul, nu tu le răspunzi, nu tu îi biruieşti în cuvânt, nu tu îi faci să tacă, nu tu îi ţii departe de casa ta, de familia ta, de treburile tale, aşa cum e scris la Iov: N-ai pus Tu gard în jurul lui şi în jurul apropiaţilor lui? Gardul era pus de Dumnezeu, nu era pus de om, nu faptele cele bune ale lui Iov puseseră gard în jurul lui, ci Dumnezeu. Orice faptă am face, chiar dacă am avea întreg pământul în posesie şi să-l dăm milostenie, tot nu ne-ar feri de demoni. Nimic nu ne poate feri de demoni, ci numai puterea lui Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu. Asta e una dintre cele mai mari ispite pe care le poate avea omul şi care în istoria credinţei s-a numit pelagianism, adică una dintre marile erezii cu care Biserica a luptat şi care socotea că noi nu avem nevoie absolută de Dumnezeu, ci prin faptele credinţei, prin strădania noastră, prin propovăduirea noastră, prin curăţia minţii noastre, prin tot ce poate omul să facă, aşa cum aceste lucruri sunt acum sub numele de gândire pozitivă, de autocunoaştere, de autoeducaţie şi care, de multe ori, nu au nicio legătură cu Dumnezeu; nu sunt rele în sine, dar fără de Dumnezeu, omul crezând că poate să facă lucruri mari şi prin sine poate să ajungă să îndepărteze răul de la sine şi de la alţii şi să-l biruiască, aceasta e una dintre marile ispite pe care le poate avea omul. E o mare greşeală. Nu poate face omul nimic. Omul poate să vrea, să dorească, să-L cheme pe Dumnezeu, iar Dumnezeu este Cel Ce mântuieşte. Aşa cum zice: La om este cu neputinţă mântuirea – şi mântuirea înseamnă şi izbăvirea de cel rău – dar ceea ce este cu neputinţă la om este cu putinţă la Dumnezeu. Iar Sfântul Serafim de Sarov l-a certat pentru această îndrăzneală pe Motovilov:

„Nu îndrăzni să zici asemenea lucruri! Nu te îmbăţoşa în inima ta, nu crede cumva că tu ai făcut ceva deosebit!”

Şi i-a şi proorocit că pentru aceasta diavolul îl va munci mulţi ani. Deci pentru această mândrie Dumnezeu a îngăduit ca diavolul să-l muncească mulţi ani pe Motovilov, până când, la descoperirea moaştelor unui sfânt, a ieşit diavolul din el.

Tot aşa, şi Apostolii se întorceau cu un dram de mândrie: Doamne, și demonii ni se pleacă! Ca şi cum ei, prin faptul că au umblat din oraş în oraş, că au stat în case străine, că şi-au părăsit vremelnic pământurile lor, soţiile, casele, familiile, că L-au urmat pe Hristos, că L-au propovăduit, că au vorbit fiecare mai bine sau mai rău, cum au vorbit, pentru aceasta demonii se înfricoşează şi li se pleacă. E o mare greşeală, nu e adevărat! Nu pentru asta li se plecau demonii! Sunt atâţia care își părăsesc case și familii pentru numele lui Hristos şi li se pleacă demonii? Nu li se pleacă, nu se înfricoşează demonii de asta! Demonii se înfricoşau de Dumnezeu, de Hristos pe Care-L ascultau aceştia! Şi se ridica acest gând de mândrie, iar acest gând de mândrie a crescut după ce L-au ajutat pe Mântuitorul la împărţirea pâinilor, când mulţimile au început să-i laude, să-i cinstească. Atunci Mântuitorul, ocrotind sufletele lor, i-a grăbit şi i-a împins în corabie. Aproape că i-a împins, ăsta e cuvântul, i-a forţat să intre în corabie pur şi simplu. Deci ei, încă fiind în mijlocul mulţimii, Mântuitorul i-a strâns dintre oameni şi i-a împins în corabie şi le-a zis Mergeţi, că voi veni și Eu! şi a rămas să dezlege mulţimile. Şi ei au plecat, a fost aproape ca o palmă pe obrazul lor faptul că i-a îndepărtat, i-a scos din mulţime şi i-a trimis pe corabie.

Ce se întâmplă de obicei când omul se mandreste? Îi trimite Dumnezeu o unda de smerenie. […] Dumnezeu iubeşte smerenia, vrea ca omul să nu-şi piardă smerenia. Aşa şi aici, a încercat să nu-şi piardă Apostolii smerenia, pentru că diavolul a căzut din cer pentru mândrie:

Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer!

Vedeţi, diavolul şi când se supune sau se preface că se supune, e ca un om care cade în prăpastie, dar, dacă se poate să mai tragă pe unul cu el, o face. Aşa şi aici, se supunea de nevoie Apostolilor, dar încerca să-i tragă și pe ei în mândrie: <Iată, eu mă supun vouă!>. Poate că şi vocifera: <Mă supun vouă, sunteţi mai tari ca mine!> Cine ştie în ce chipuri i-a ispitit încât ei au zis: Doamne, până şi demonii se supun! Adică a reușit să le imprime în suflet ideea că datorită lor, a vrut să-i tragă şi pe ei în mândrie. Şi atunci Mântuitorul Se grăbeşte să-i scoată iar la smerenie, la adevăratul chip al omului.

Părintele Arsenie Boca spunea: „Omul este smerenie și numai smerenie!” Adevăratul chip al omului este smerenia şi numai smerenia, adică să-şi cunoască locul său, să ştie cine este, să se raporteze la Dumnezeu din perspectiva aceasta, a celui care ştie cine este, nu din perspectiva unuia care se suie pe un balon şi zice: <Eu sunt ăsta mare şi înalt de aici!>. Nu! Eşti cât eşti. Şi raportându-te astfel la Dumnezeu, Dumnezeu te ridică, te poartă pe braţele Sale.

Legaturi:

 

***