LA RASCRUCE. Primim Bunavestire? PS MACARIE despre riscul RESPINGERII CHEMARILOR LUI DUMNEZEU DIN VIATA NOASTRA: “Daca refuzam Bunavestire, asta facem: DAM AFARA din casa si din viata noastra ingerul si Ii spunem NU lui Dumnezeu”

PS IGNATIE: “Una dintre sursele nefericirii omului de astazi este faptul ca se increde prea mult doar in propriile analize”

(icoane de Dana M. Toma)

Primim Bunavestire?¹

PS Macarie, Episcopul românilor ortodocși din Europa de Nord

Dacă nu aş fi avut o maică binecredincioasă, cu frică de Dumnezeu, care să iubească taina vieții şi să urască uciderea, nu m-aş fi aflat astăzi, aici, printre voi. Dar câți oameni a pierdut neamul nostru astfel? Câte istorii s-au curmat încă din pântece? Câte fapte ale vieții au fost gâtuite de la început?

Fiecare dintre noi are parte de o Bunăvestire

Ce se întâmplă, de fapt, când cineva face avort sau îndeamnă la avort? Se refuză, se respinge Bunavestire!

Știm că Maica Domnului a răspuns Arhanghelului Gavriil: „Fie mie după cuvântul tău!” A primit binecuvântarea şi, totodată, porunca Domnului şi a acceptat voia Lui. Această deschidere, receptivitate, încredere a Sfintei Fecioare în Dumnezeu a făcut posibilă lucrarea Întrupării. Bunavestire nu ar fi fost posibilă fără participarea vie, intenționată, conştientă a Maicii Domnului. Vedem cu câtă discreție şi delicatețe procedează Dumnezeu, cu câtă grijă de a nu‑i încălca libertatea Se înfățişează înaintea unei tinere fecioare, unei „adolescente”. Sfânta Fecioară nu este un „instrument”, ea este împreună-lucrătoare cu Dumnezeu. Face ascultare, însă în acest sens profund de libertate şi încredere, nu într-un sens de obediență oarbă.

Bunavestire vorbeşte despre taina vieții, dar şi despre taina harului. Îngerul îi spune Maicii Domnului: „Ai aflat har la Dumnezeu.” La măsura noastră, în condițiile noastre, avem parte de bunevestiri şi în viețile noastre. Putem avea parte de taina vieții şi a harului, de nu le vom respinge, de vom arăta încredere şi vom fi deschişi către Dumne­zeu. Într-un fel sau altul, fecare dintre noi are parte de un moment hotărâtor, de o „Bunăvestire”. Nu trebuie să fe legată neapărat de naşterea de prunci, deşi, în multe cazuri, ea este. Cunosc astfel de cazuri de oameni a căror viață a fost schimbată prin naşteri neaşteptate de prunci, de oameni care au răspuns unei astfel de chemări a Domnului, neluând aminte la „sfaturile” celor din jur pentru avort.

Bunavestire este însă şi orice moment „crucial” din viața noastră. Este acel moment de „răscruce”, când Dumnezeu ne vorbeşte, prin oa­meni sau prin împrejurări, şi ne înfățişează alegeri majore, importante, pe care le avem de făcut în viața noastră. Ferice de cel care poate spune lui Dumnezeu: „Iată roaba sau iată robul Domnului, fie mie după voia Ta!” Ferice, pentru că printr‑un astfel de răspuns va avea parte de viața şi de harul pe care Dumnezeu i le‑a hărăzit! Sunt de plâns şi de compă­timit cei care, neînțelegând sau nevoind, întorc privirea şi îi spun înge­rului şi lui Dumnezeu să se ducă de la ei.

Pentru că, dacă refuzăm Bunavestire, asta facem: dăm afară din ca­sa şi din viața noastră îngerul şi Îi spunem „Nu” lui Dumnezeu. Noi nu trăim însă în lumi neutre. Dacă refuzăm taina vieții, atunci ne vom lăsa cuprinşi de taina fărădelegii, care şi ea lucrează şi care se bazează pe sa­mavolnicie, pe silnicie, pe amăgire, dar, în ultimă instanță, tot pe voia noastră liberă.

Să facem, aşadar, iubiți frați, în aşa fel încât întotdeauna să primim voia lui Dumnezeu şi harul ce vine cu aceasta!

Blândețea duhovnicească

Există multă sălbăticie în jurul nostru şi multă nevoie de blândețe, de delicatețe duhovnicească, dar şi umană, în relațiile dintre noi. Vremuri­le sunt însă în aşa fel, încât, din cauza fărădelegilor, dragostea se răcește. Mulți dintre noi devenim, fără să ne dăm seama şi fără să ne-o dorim, cinici, reci, indiferenți unul față de celălalt. Și vrem, totuşi, să avem par­te de blândețe. De cele mai multe ori vrem să ni se arate blândețe, deşi noi suntem deseori necruțători cu aproapele.

Ce este, aşadar, blândețea duhovnicească? Nu este o simplă blajină­tate, iar asta o afăm de la Sfântul Ioan Scărarul.

Blândețea, ne spune Sfântul Ioan, este „starea neclătinată a minții”. Este capacitatea de a ne ruga „netulburat şi sincer pentru cel care ne tulbură, în vremea tulburărilor pe care ni le pricinuieşte”. Adică a te ru­ga pentru cel care îți face supărări exact în momentul în care acesta te agresează. De aceea, completează Sfântul Ioan, blândețea este „lespe­dea aşezată peste marea mâniei”, potolind toate valurile ei.

Prin urmare, blândețea duhovnicească nu are nimic de‑a face cu o moliciune a sufetului, cu o fire mai blajină (care are calitățile sale). Blândețea are de‑a face cu bărbăția duhovnicească, cu discernământul, cu stăpânirea de sine şi cu răbdarea. Este un ascetism lăuntric ce nu poate fi dobândit decât cu multă nevoință şi după multe cercări.

De ce avem nevoie de blândețe, anume de această blândețe dreasă cu sare? Pentru că ne confruntăm, mai cu seamă în zilele noastre, cu două feluri de ispite:

[Ispite de‑a stânga], când suntem atraşi spre mânie, revoltă, spre răs­plătirea răului cu rău, suntem atinşi şi atraşi spre ură şi spre răzbunare. Acesta este climatul în care trăim astăzi, pe care‑l vedem pretutindeni. Suntem ațâțați la ceartă, la dezbinare, intrând într‑un cerc vicios al escaladării conflictuale şi al urii dintre noi.

[Ispite de‑a dreapta], când ni se spune că creştinul ar trebui să fe „blând”, adică să nu ia atitudine față de nimic, să tacă „blajin”, „paşnic”, în fața minciunii şi a nedreptăților.

Vedem însă că atitudinea dreaptă este alta, iar Sfântul Ioan ne aju­tă să o regăsim. Atitudinea dreaptă, bărbătească, este de a ne feri de mânie şi de a ne păstra discernământul. Atitudinea dreaptă este de a da mărturie cuviincios, dar ferm, atunci când situația o cere. Iar aceas­ta înseamnă a fi blând, după exemplul Domnului Însuşi, Care ne‑a spus: „Învățați‑vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima.” Să ci­tim Evangheliile, mai cu seamă pe cele ale pătimirilor, şi vom vedea blândețea Mântuitorului „la lucru”.

^{1 Duminică, 25 martie 2012, în biserica parohiei ortodoxe române „Bunavestire şi Sfnții Ierarhi Calinic de la Cernica şi Swithun de Winchester” din Stavanger, Norvegia.}

(†Macarie, Drăgoi, Episcopul Europei de Nord, Să topim ghețarii sufletului! 10 ani cu Hristos în Scandinavia, Editura Sophia, 2018)

***

Episcopia Hușilor:

PS Ignatie: „Una dintre sursele nefericirii omului de astăzi este faptul că se încrede prea mult doar în propriile analize!”

[…]

„Oricât am încerca să căutăm în istoria umanităţii vreo veste care să schimbe ontologic, fundamental, viaţa oamenilor, nu o vom găsi. Singura veste din istoria umanităţii, care a schimbat cursul ei, este vestea că Dumnezeu vine printre oameni. Acest lucru îl sărbătorim astăzi. Din păcate, nu reflectăm într-un mod profund la faptul că Dumnezeu Tatăl ne face cel mai minunat dar, trimiţându-L pe Fiul Său în lume. Fiu care îşi găseşte sălaş în trupul celei mai curate fiinţe pământeşti, Sfânta Fecioară Maria.”

În continuare, Părintele Episcop Ignatie a explicat atitudinea pe care a avut-o Maica Domnului când a primit înştiinţare de la înger că-L va naşte pe Fiul lui Dumnezeu:

„În Cartea Apocalipsei ni se spune că Dumnezeu stă la uşa inimii omului şi aşteaptă acolo să I se deschidă. Stă discret, smerit, gingaş, fără să forţeze în vreun fel libertatea noastră. Ne lasă pe noi să decidem dacă vrem să Îl primim sau nu. Acesta este Dumnezeul minunat al creştinilor. Nu forţează niciodată, pe nimeni, cu nimic. Nici măcar pentru a săvârşi binele. Îl lasă pe om să decidă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Fecioara Maria. Dumnezeu a venit, prin Arhanghelul Gavriil, la uşa inimii ei, cerând să fie primit.

Când Maica Domnului primeşte această veste, ea pune o întrebare: cum se va întâmpla lucrul acesta, cum va deveni realitate, pentru că eu nu ştiu de bărbat? Întrebarea aceasta a Fecioarei Maria nu este o nedumerire, o îndoială, precum cea a preotului Zaharia atunci când a primit vestea, de la înger, că soţia sa, Elisabeta, îl va aduce pe lume pe Sfântul Ioan Botezătorul. Maica Domnului nu s-a îndoit.”

Părintele Episcop Ignatie a explicat sensul real al dialogului Fecioarei Maria cu Arhanghelul Gavriil:

„Întrebarea aceasta ne învaţă că Maica Domnului vroia să îşi interiorizeze şi mai mult cuvântul primit de la Arhanghelul Gavriil, iar prin această interiorizare, să îl primească, să fie zămislit Fiul lui Dumnezeu în pântecele ei. De unde ştim aceasta? Un om curat, o fiinţă atât e minunată, nu putea să se îndoiască de chemarea lui Dumnezeu. Această chemare nu făcea altceva decât să pună şi mai mult în valoare libertatea Maicii Domnului şi, prin ea, a noastră. Noi devenim liberi când Îl primim pe Dumnezeu în viaţa noastră.”

De asemenea, Preasfinţitul Ignatie a dezvoltat învăţăturile ce se desprind din atitudinea plină de smerenie a Maicii Domnului:

„Învăţăm ca atunci când primim cuvintele de la Dumnezeu, prin duhovnic sau în alt mod, să le primim şi să le interiorizăm, să devină ale noastre. Numai devenind ale noastre vom intra în profunzimea a ceea ce vrea să ne spună Domnul prin acel cuvânt. Dacă vom pune nenumărate întrebări, care sunt un reflex al îndoielii, nu vom reuşi niciodată să înţelegem taina unor cuvinte pe care le descoperim în Scriptură sau în scrierile Sfinţilor Părinţi. Este foarte bine să ne întrebăm, dar lămurirea pe care o aşteptăm să fie un temei pentru o şi mai multă aprofundare a cuvântului, pentru o şi mai mare metabolizare a lui în viaţa noastră.

Cât de greu este aceasta! Nu suntem pregătiţi, pentru că nu avem curăţenie sufletească, curăţenia minţii. De aceea nu avem cum să primim cuvintele lui Dumnezeu în inima noastră.

Acest lucru se întâmplă şi când ne spovedim. Primul impuls pe care îl avem este să punem la îndoială cuvântul. Deja, când l-am pus la îndoială, nu ne vom mai bucura de harul acestuia.

Părintele Emilianos Simonopetritul ne avertizează că omul, cu cât se încrede mai mult în gândurile lui, în părerile lui personale, în propriile lui analize cu privire la o anumită persoană, în caracterizarea pe care o face în mintea lui, fără să aibă vreun corespondent cu realitatea, devine un om foarte nefericit. Una dintre sursele nefericirii omului de astăzi este faptul că se încrede prea mult doar în propriile analize. Nu are smerenia să le încredinţeze şi unei alte persoane, ca în felul acesta să le valideze sau să le invalideze. Omul singur decide să fie nefericit.”