RECUNOSTINTA – REASEZAREA IN FIREA SI IN IUBIREA LUI DUMNEZEU. Iubirea cere inapoi (doar) iubire. Cuvantul PARINTELUI HRISOSTOM DE LA PUTNA la vindecarea celor zece leprosi (2016, AUDIO, TEXT)
(detaliu icoana de Elena Murariu)
***
Protos. Hrisostom (M-rea Putna) (17 ianuarie 2016):
RECUNOSTINTA – REASEZAREA IN FIREA SI IN IUBIREA LUI DUMNEZEU
Predică la Duminica a XXIX-a după Rusalii (vindecarea celor 10 leproși) și la pomenirea Sf. Cuv. Antonie cel Mare
“[…] Hristos dă mărturie că acesta s-a vindecat cu adevărat. Acesta s-a vindecat pentru că s-a întors în firea sa. Acesta s-a vindecat pentru că s-a aşezat întru adevărata recunoştinţă, în firea lui. Recunoştinţa aceasta, pe care a arătat-o acest samarinean, este starea naturală a omului. Recunoştinţa nu înseamnă simplu a mulţumi. Chiar şi etimologia cuvântului ne duce spre o înţelegere mai profundă, şi anume: re-cunoaştere, cunoaştere din nou, o supra-cunoaştere, o cunoaştere mai aprofundată, o cunoaştere mai adâncă.
Acela, văzându-se vindecat, a cunoscut că Dumnezeu este Cel Care i-a dat acest dar. Şi, cunoscând că Dumnezeu este Acela Care l-a miluit pe el, el, care nu avea dreptul să fie miluit, el nu avea dreptul să ceară aceleaşi lucruri împreună cu ceilalţi, care se considerau fii ai lui Avraam, şi, totuşi, el a fost vindecat. Şi, făcând asta, slăvea pe Dumnezeu, şi, slăvind pe Dumnezeu, s-a aruncat la picioarele lui Hristos. Recunoştinţa înseamnă, aşadar, să cunoşti că ceea ce ai, ai de la Dumnezeu. Şi, dacă ai de la Dumnezeu, acesta este un semn că El te-a iubit. Şi de aceea te-a făcut. Te-a iubit pentru că te-a dorit. Te-a dorit pentru că a vrut să fii lângă El, să te bucuri de El. Spune un sfânt mare al Bisericii noastre că omul a fost creat în lumina zâmbetului feţei lui Dumnezeu. Dumnezeu a zâmbit şi l-a făcut pe om. Şi întru acest zâmbet omul trebuia să crească, omul trebuia să se aşeze. Întru acest zâmbet omul trebuia să înţeleagă iubirea lui Dumnezeu. Şi să se aşeze în ea şi această iubire să o întoarcă către Dumnezeu.
Recunoştinţa, aceasta este: să recunoşti pe Dumnezeul tău, să cunoşti că eşti nimic fără El şi că ceea ce ai, ai datorită iubirii Lui şi să întorci această iubire. Să înţelegi – aşa cum am auzit în Apostolul de astăzi, Apostol către Coloseni; colosenii erau foarte dezbinaţi şi Sf. Ap. Pavel i-a mustrat, arătându-le că nu este iudeu, elin, nici altceva, că nu merită să ne numim pe noi nimic altceva decât fii ai lui Dumnezeu, că El, zice Sf. Pavel, Hristos este viaţa noastră. Şi, în afară de aceasta, noi nu trebuie să ştim nimic. Doar în El, în Hristos, devenim oameni noi, alţi oameni.
Noi cerem în rugăciunile Bisericii: Luminează peste noi lumina feţei Tale. Întru această lumină, dacă noi cerem ca lumina feţei lui Hristos să strălucească peste noi, atunci de ce ne întoarcem cu spatele? De ce Îl auzim, în proorocia lui Osea, pe Dumnezeu că zice:
Eu i-am ajutat pe ei să meargă ca pe nişte copii, i-am iubit pe ei cu dragoste părintească, dar poporul Meu vrea să se despartă de Mine. Eu strig către ei şi ei nici măcar nu-şi întorc ochii lor către Mine…?
1. Când Israel era tânăr, Eu îl izbeam, şi din Egipt am chemat pe fiul Meu.
2. Cu cât Eu îi chemam, cu atât fugeau de dinaintea Mea şi jertfeau baalilor şi aduceau tămâieri chipurilor cioplite de idoli.
3. Şi Eu învăţam pe cei din Efraim să meargă în picioare şi-i luam în braţe, dar ei n-au înţeles, cu toate că Eu îi îngrijeam ca pe copii,
4. Îi iubeam cu dragoste părintească, eu iubire fără de margini. Am fost pentru ei ca unul care le ridică jugul de pe grumajii lor, şi mă plecam către ei şi-i hrăneam.
6. Sabia să pustiiască cetăţile lui şi să dărâme întăriturile lui, din pricina punerii lor la cale!
7. Dar poporul Meu este hotărât să se despartă de Mine. Îl strig, dar el nici nu ridică ochii spre Mine.
8. O, cum te voi lăsa, Efraime! Cum te voi părăsi, Israele! Cum te voi trece cu vederea ca odinioară pe Adma şi te voi face ca Ţeboimul! Inima se zvârcoleşte în Mine, mila Mă cuprinde! (…)]
Dumnezeu zâmbeşte către noi şi noi ne comportăm ca nişte copii mofturoşi, ne întoarcem cu spatele, nu vrem nici măcar să ne întoarcem cu faţa către El. Dacă am întoarce faţa către El am înţelege că tot ceea ce este bun, înalt, luminos, vine de sus: Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor. Părintele nostru, părintele Care ne dai nouă lumină. Şi noi ne întoarcem cu spatele, noi nu vrem să înţelegem acest lucru.
Şi iată că un samarinean s-a făcut nouă astăzi pildă, un samarinean care ne-a arătat că, pe lângă cunoaşterea lui Dumnezeu, este nevoie şi de smerenie. Recunoştinţa, aşadar, mai comportă acest aspect definitoriu, anume smerenia. Zice Sf. Ap. Pavel: Ce ai, omule, care să nu fi primit, şi, dacă ai primit, de ce te comporţi ca şi cum nu ai fi primit? Dă-ţi seama că ceea ce ai, ai primit şi mulţumeşte şi întoarce-ţi faţa către Dumnezeu şi înţelege că în iubirea Lui este locul tău şi rămâi, rămâi acolo, în această iubire, pentru că recunoştinţa nu înseamnă să mulţumeşti aşa, simplu, pentru un dar pe care îl socoteşti bun şi de folos. Nu, recunoştinţa înseamnă mai mult de atât, înseamnă să nu ştii cum să mulţumeşti, să nu ştii ce trebuie să dai înapoi, să fii atât de pătruns de gestul acesta de iubire încât să realizezi că această iubire nu poate fi răsplătită pe măsură şi, totuşi, să înţelegi că această iubire cere înapoi iubire.
Şi psalmistul se întreba: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Şi el răspunde: Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema. Paharul mântuirii voi lua, adică voi primi toate ca din mâna lui Dumnezeu, şi bune și rele. Şi, aşa făcând, numele Lui voi chema, pentru că din toate acestea, şi bune şi rele, eu Îl voi recunoaşte pe Dumnezeul meu și voi înţelege că iubirea Lui este cea care ţine şi mă ţine și pe mine şi pe toate. Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema – dacă eu voi înţelege că cele bune pe care le-am primit nu sunt rodul meritului meu, căci eu nu merit nimic, eu nu sunt vrednic să fiu numit fiu, nici măcar argat, şi totuşi primesc mai mult decât primesc îngerii, acesta este meritul meu? Nicidecum! Ci iubirea lui Dumnezeu, care le depăşeşte pe toate. Şi dacă, din când în când, mai primesc şi rele, au doară în acestea nu voi recunoaşte tot pe Dumnezeu, Care este Tatăl meu şi, cum spune psalmistul, bine este mie că m-a smerit, ca să mă învăţ îndreptările Lui şi ca să-L înţeleg pe El. A spus cineva odată că Dumnezeu ne pune la încercare pentru ca să reuşim și noi să vedem prin ochii Lui cum ne vedem El pe noi, să ne înţelegem pe noi aşa cum ne vede El, să privim şi noi prin ochii Lui.
Iată câte daruri se ascund şi în spatele celor rele pe care le mai pătimi din când în când. Căci, dacă le pătimim şi mai suferim certare, asta arată că nu suntem fii din desfrânare, ci fii adevăraţi, pentru că cel care ştie că mai presus de orice este mântuirea sufletului, acela înţelege atunci că iubirea devine necruţătoare. Iubirea mai și taie, iubirea mai și cauterizează, nu numai vindecă, nu numai alină, ci cauterizează tocmai pentru a vindeca, tocmai pentru a alina. Şi această iubire, dacă noi nu o înţelegem, nu-L vom înţelege nici pe Dumnezeu şi nu vom înţelege nici de ce ne-a creat şi către ce ne aşteaptă. Mântuirea nu înseamnă şederea veşnică în preajma lui Dumnezeu; şi atunci de ce noi aici stăm cu spatele la El? De ce nu ne întoarcem măcar privirea către El? De ce nu răspundem la zâmbetul Lui cu zâmbetul nostru? De ce nu spunem tot aşa cum spunea în proorocul Osea:
Să mergem şi să-L cunoaştem şi să vedem Cine este Dumnezeu! Gata ca zorile Îl vom afla pe El!
[OSEA 6,3: “Să-L cunoaştem, să ne sârguim să cunoaştem cine este Domnul! Venirea Lui este sigură ca ivirea zorilor. Că El va veni la noi ca o ploaie timpurie şi ca o ploaie târzie care adapă pământul“].
Auziţi: Gata ca zorile Îl vom afla pe Dumnezeu, dacă-L vom căuta pe El. Cine, ce părinte aşteaptă aşa pe fiul său risipitor, aşa cum ne aşteaptă şi ne întâmpină zorile? Numai Dumnezeu!
Şi atunci vom înţelege ce spunea psalmistul: Dacă veţi dormi în mijlocul moştenirii voastre, spatele vă va străluci ca aurul şi aripile voastre argintate vor fi ca ale porumbiţei. Dacă veţi sta liniştiţi, adică, cu conştiinţa că ceea ce aveţi este din moştenirea Tatălui, este din iubirea Lui, este ceea ce El a socotit să-ţi dea ţie, pentru că te iubeşte, pentru că eşti fiul Lui, atunci şi contemplarea ta va fi aurită, şi înţelegerea şi rugăciunea ta vor străluci ca argintul şi curate vor fi aripile tale ca ale unei porumbiţe. Dacă vei înţelege, doar, că ceea ce ai, ceea ce eşti, este de la Dumnezeu.
De multe ori noi nu ştim cum să răsplătim celor care ne copleşesc cu iubirea lor. Și nu ştim ce să dăm înapoi. Dar oare aşteaptă ceva acela care ne iubeşte şi ne dă ceva din el? Aşteaptă să-i dăm ceva? Nu. El aşteaptă pe cineva. El aşteaptă ca noi să primim frumos şi, în această primire a noastră frumoasă, să ne deschidem inima, să ne unim cu acela, să ne împărtăşim unul de celălalt. Dar, ca să poţi să-ţi deschizi inima, trebuie să te smereşti, trebuie să te vezi nevrednic cu adevărat de acela dar; şi astfel vei înţelege cât de mare este acel dar.
Toată lucrarea de mântuire, spune Sf. Ioan Gură de Aur, Dumnezeu a făcut-o aşa, ca pentru mine singur şi aşa datorie am faţă de Dumnezeu, faţă de această mare lucrare a Lui, Şi, zice, cum poate cineva să răsplătească, să-şi împlinească această datorie? Doar mulţumindu-I. Doar să-I mulţumim lui Dumnezeu. Astfel şi doar astfel putem să aducem lui Dumnezeu adevărata noastră fire, aceea care este întru recunoştinţă. Tot psalmistul se întreba ce să răsplătească Domnului. Şi a zis:
Este aşa de greu să spunem: Porunceşte, Doamne, că robul Tău ascultă…? Este aşa de greu să spunem: Iată, Doamne, am venit…? Iată, Doamne, fă-mă ca pe unul din robii tăi, dar nu mă lăsa să mă mai îndepărtez de Tine! Am stat cu ochii prea mult aiurea. Ajută-mă să mă uit înspre Tine măcar acum, la sfârşit! E atât de greu să spunem?! Nu este greu!
Spune iarăşi Scriptura, prin gura lui Solomon preaînţeleptul: Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu. Şi sfârşitul spune că este dragostea. Dragoste în care noi ne-am născut. Astăzi sărbătorim pe unul dintre marii sfinţi, greu de spus cât este de mare acest sfânt: Antonie cel Mare. Doar despre el s-a mai zis aşa cum s-a zis despre Sf. Ioan Gură de Aur că acolo unde este Tronul Dumnezeirii, acolo este şi el. El, care s-a făcut începătura pustnicilor, el, care a auzit la Sfânta Evanghelie că Dacă vrea cineva să-Mi urmeze, să se lepede de sine, să lase toate şi să vină şi imediat a şi urmat acest cuvânt. El a zis acest cuvânt mare: Eu nu mă mai tem de Dumnezeu pentru că-L iubesc pe El. Ne-a arătat Sf. Antonie cel Mare, aşadar, prin faptă ceea ce ar trebui să înţelegem noi din pilda de astăzi, ne-a arătat că, acolo unde este iubire, acolo unde este recunoştinţă, acolo frică nu mai este, acolo întristare nu mai încape, acolo unde este smerenie şi cuminţenie, acolo unde înţelegem că la picioarele lui Hristos este firea noastră, doar acolo firea noastră îşi găseşte adevăratul locaş, acolo este iubirea împărtăşită a lui Dumnezeu, acolo este omul pentru că acolo l-a vrut dintru început Dumnezeu pe om, pentru iubirea Lui părintească.
Să ne rugăm Bunului Dumnezeu ca să lumineze veşnic peste noi lumina feţei Sale şi zâmbetul Său să fie simţit de către noi aici şi acum şi în veci. Amin.
(detaliu icoana de Elena Murariu)
VINDECAREA CELOR 10 LEPROSI. Despre recunostinta si indreptatire
Doneaza pentru filmul "Scrum"
4 Commentarii la “RECUNOSTINTA – REASEZAREA IN FIREA SI IN IUBIREA LUI DUMNEZEU. Iubirea cere inapoi (doar) iubire. Cuvantul PARINTELUI HRISOSTOM DE LA PUTNA la vindecarea celor zece leprosi (2016, AUDIO, TEXT)”