Predica PS IGNATIE despre MAICA CELOR SMERITI, a celor singuri si a celor cuprinsi de “viforul scarbelor”, TRAIREA VIETII LUI HRISTOS si TRAIREA VIETII CELORLALTI, in adevarata smerenie si dragoste (AUDIO + TEXT)

“Cand mimezi dragostea, e sentimentalism. Cand mimezi smerenia, nu e decat manierism si eleganta”

Vedeti si:

***

Cuvant despre Maica Domnului al PS Ignatie Muresanul catre tinerii din tabara de la Dăbâca, la slujba Paraclisului Nascatoarei de Dumnezeu (12 august 2014):

“In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh!

„A cautat spre smerenia roabei Sale, ca iata, de acum ma vor ferici toate neamurile”  (Luca 1, 48).

Preacucernici parinti si iubiti frati si surori impreuna-rugatori,

[…] In fiecare seara, fiecare dupa putintele noastre incercam sa dam un raspuns smerit, umil, dragostei pe care o are Maica Domnului fata de noi. Intotdeauna m-am intrebat de ce este in traditia noastra, cu precadere a transilvanenilor, sa slujim seara de seara Paraclisul Maicii Domnului? Desigur, sunt si alte ratiuni lesne de inteles, probabil partea aceasta de tara a avut si o istorie un pic mai zbuciumata, mai framantata, cu foarte multe sinusoide, dar cred ca e ceva mult mai adanc, mult mai frumos.

Paraclisul Maicii Domnului se citeste atunci cand sufletul este la intristare, atunci cand luminile sufletului nostru sunt stinse. Si chiar este acolo o indrumare, in Paraclis, ca „se citeste la tot necazul” aceasta rugaciune. Cred ca este un lucru minunat ca noi, doua saptamani, seara de seara, ne gandim la toti cei care sunt necajiti, amarati in lumea aceasta, si sunt destui. Vedeti Biserica cat de cuprinzatoare este Biserica si cum se gandeste ea, in intelepciunea ei, in dragostea ei, care e a lui Hristos – aceasta dragoste a Bisericii -, sa-i prinda pe toti care sunt cu sufletul plin de intristari, „de scarbe”, cum se spune in Paraclis intr-un limbaj mai arhaic, dar poate si mai frumos. Si mai frumos pentru ca descrie starea aceea a sufletului cand se afla la incercare, la cumpana, la rascruce. “A fi in scarbe” – desigur ca termenul are o alta conotatie astazi, insa in vechime avea o alta – e starea aceea de lehamite, stare de deznadejde care te cuprinde si simti ca nu mai poti sa faci absolut nimic, si asta e starea, cred eu, starea adevarata a crestinului, cand nu mai poate sa faca absolut nimic. De ce? Pentru ca atunci se activeaza in sufletul lui credinta si, in momentul respectiv, cand are aceasta certitudine, constiinta faptului ca nu mai poate sa il ajute absolut nimic din ce tine de omenesc, se uita inspre ceruri…

Cat de frumos se spune in Paraclis:

„Ajutorului omenesc nu ma incredinta, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu…”

De ce? Pentru ca ajutorul omenesc este intotdeauna interesat, limitat, si omul, poate atunci cand ai cea mai mare nevoie, nu te ajuta, nu-ti este alaturi! Dumnezeu nu este ca noi, oamenii, sa stiti! Noi avem o gandire despre Dumnezeu asa cum ne raportam noi la cei din preajma noastra. Dumnezeu nu-i ca noi, oamenii! Sa stiti ca Dumnezeu ne ajuta si atunci cand noi suntem netrebnici, si cand suntem murdari, si cand suntem de nimica, si atunci Dumnezeu ne ajuta, pentru ca asta inseamna dragoste dumnezeiasca, dragoste adevarata – sa-l iubesti pe cel de langa tine si atunci cand nu merita lucrul asta, nu merita sa fie iubit – asta e dragostea lui Hristos! Hristos, daca ar fi trebuit sa ne iubeasca pentru ca noi am fi meritat, n-ar fi trebuit sa ne iubeasca nicio clipita! Ar fi trebuit sa Se dea de pe cruce jos in urmatoarea secunda! De ce? Pentru ca la picioarele crucii era ura oamenilor, noianul acesta de rautate al oamenilor, dispretul, privirile acelea ucigatoare, toate se uitau inspre cruce, nimic nu primea Hristos din partea oamenilor decat ura, decat dispret, decat batjocura! Si totusi Hristos ramane pe cruce, Il tine pe cruce dragostea, dragostea Lui sfanta, dumnezeiasca.

Un pic am deviat, aveam altceva in capul meu sa va impartasesc, nu in zadar am pus in capul cuvantului de invatatura un verset din aceasta Evanghelie atat de frumoasa care se citeste seara de seara la Paraclis. Si se citeste seara de seara nu ca sa ne plictisim… Pentru ca, vedeti, mai sunt vanturile acestea ideologice, [care spun ca] avem nevoie mereu de reimprospatare, avem nevoie de nou. Biserica este singura care are aceleasi slujbe, are aceeasi Liturghie duminica de duminica, aceleasi Evanghelii, si chipurile ar da o usoara impresie ca stagneaza, sta tot pe loc, roteste, suceste tot aceleasi texte, tot aceleasi slujbe. Dar cat de adanci sunt aceste slujbe, si cat de adanc e cuvantul lui Dumnezeu! Il citesti de o mie de ori, il iei si il citesti si ti se descopera, iti descopera Dumnezeu sensuri noi si noi, ori de cate ori citesti cuvantul Lui. Asa e si cu toate aceste texte evanghelice care sunt randuite a se citi in cadrul slujbelor noastre.

Maica Domnului Ii spune asa de frumos lui Dumnezeu – vedeti ce relatie personala are Maica Domnului cu Dumnezeu!, nu-i nimic complicat, nu-i nimic sofisticat, totul e simplu si lasa sa graiasca sufletul ei. Vedeti, cand omul este plin de Dumnezeu si are harul Lui in inima lui, nu incearca sa gaseasca tot felul de cuvinte foarte complicate, sa dea o anumita turnura gandurilor pe care le are in capul lui, sa fie cat mai sistematic. Vedeti ca suntem obsedati in lumea aceasta de a fi extrem de sistematici, nu mai lasam sufletul nostru sa se povesteasca el pe sine insusi in fata lui Dumnezeu! Maica Domnului, cand primeste aceasta veste ca Dumnezeu este in pantecele ei, ca Dumnezeu S-a intrupat, – Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, – cat de frumos Il lauda si cum isi deschide ea inima, intreaga fiinta si I-o da lui Dumnezeu in stare de doxologie, de slava!

„Mareste sufletul meu pe Domnul si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mantuitorul meu”,

si aici spune asa de frumos:

„…a cautat spre smerenia roabei Sale”.

Maica Domnului a fost foarte smerita. A fost foarte smerita nu numai pentru ca a acceptat aceasta veste a arhanghelului Gavriil ca din pantecele ei se va intrupa Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Rascumparatorul nostru, nu numai pentru acel „Asa sa fie!”. A fost smerita si inca pentru ceva foarte important si poate nu indeajuns subliniat. Daca ne uitam un pic in Evanghelie si am vrea sa gasim niste date biografice despre Maica Domnului, nu vom gasi absolut nimic. Si nu e o tragedie! Nu e o tragedie, desi in lumea aceasta in care, vedeti, suntem obsedati de biografii, de memorii, sa lasi ceva pentru posteritate, pentru urmasi, pentru cei care vin dupa tine, Maica Domnului nu are biografie, nu are memorii, nu are nici cel mai mic duh de celebritate, absolut nimic! Traieste intr-un anonimat dumnezeiesc, dumnezeiesc, Maica Domnului! Si vedeti ca acest anonimat al Maicii Domnului, aceasta smerenie extraordinara a transmis intregii crestinatati ca ea trebuie sa ramana vie, vie pana la sfarsitul veacurilor, in inimile oamenilor.

Si spuneam asa, ca sa fiu in ton cu duhul lumii de astazi, daca tot suntem preocupati de celebritate si sa ne consumam viata sub reflectoarele acestea ale sferei publice, ale vietii publice, spun asa: daca vrei cu adevarat sa fii celebru, cauta si vaneaza anonimatul si smerenia, asa cum a trait Maica Domnului, atat de simplu.

Si de ce nu a avut biografia ei Maica Domnului? Pentru ca nu avea nevoie. Viata Maicii Domnului a fost viata lui Hristos. Viata ei s-a identificat cu viata lui Hristos si de aceea nu-i nicio mare tragedie ca nu are biografie. Avem, totusi, anumite crampeie de viata descrise de parintii din perioada postbizantina – Sfantul Maxim Marturisitorul. Insa la modul concret nu detinem niste date biografice. De ce? Pentru ca Maica Domnului a trait intr-o smerenie desavarsita. Viata ei a fost viata lui Hristos, si asta inseamna dragoste si smerenie adevarata. Nu mimare, nici a dragostei, si nici a smereniei. Cand mimezi dragostea, e sentimentalism. Cand mimezi smerenia, nu e altceva decat manierism si eleganta. Dar cand este smerenie adevarata, autentica, pai tu nu mai traiesti viata ta, traiesti viata celuilalt, si asta inseamna dragoste desavarsita! Celalalt traieste in tine, cuprinsul vietii celuilalt te locuieste pe tine insuti si simti ca nu mai traiesti pentru tine, ci traiesti doar pentru celalalt si viceversa. Asta e dragostea adevarata si dumnezeiasca. De ce spun dragoste adevarata, pentru ca aproape este un pleonasm, dragostea nu poate sa fie decat numai adevarata, si nu altfel. Insa e nevoie sa o adjectivam pentru ca in lumea asta, vedem, putem intelegem si altfel, altceva prin dragoste, sau pot fi atatea surogate ale ei.

Maica Domnului a fost smerita si Dumnezeu Se uita doar la oamenii smeriti, cauta inspre oamenii smeriti, ii cerceteaza doar pe cei smeriti. In cei mandri, care sunt plini de sine, Dumnezeu nu incape, nu are loc. Parintele Paisie Aghioritul are o imagine asa, tare frumoasa, asupra ceea e insemna o inima mandra: inima mandra este ca o casa care e intesata de tot felul de lucruri si nu poti sa intri in ea, doar un pic deschizi usa si fotografiezi ceea ce este inauntrul ei, si nu ai sentimentul ca ai intrat inauntru; sunt o groaza, o sumedenie de lucrusoare acolo, in camera aceea. Asa e sufletul mandru, are atatea lucruri acolo, in el, e plin de sine insusi, incat nu mai incape nimeni, nici el parca nu intra acolo, in camara sufletului, deschide din cand in cand usa si i se face greata, ca nu incape nici macar in el insusi. Mai spunem noi ca cineva „e plin de sine insusi”, dar nu e plin nici macar de el insusi, n-are cum, pentru ca nu te lasa mandria sa incapi nici tu in tine insuti, ca daca ai incapea in tine insuti, tu, ca om, ai trai o viata interioara, nu te-ai mai pierde in nimicurile lumii de astazi, in risipa aceasta.

Si Maica Domnului a trait aceasta stare de smerenie adevarata si de aceea Dumnezeu S-a uitat inspre ea. De ce? Pentru ca viata ei se identifica cu viata lui Hristos! La asta suntem chemati si noi, nu la altceva. Nu la altceva! Si, sa stiti ca, in Occident, acolo unde slujesc ne-am cam dumirit. Credinta nu inseamna numai a tine cu strasnicie traditiile: venim, facem un parastas, ne botezam copii, dar habar nu avem ce se intampla si ce inseamna Botezul – stim ca parintele ii face o baita acolo la copil, mergem si mancam si am terminat povestea. Nu, nu, nu! Credinta inseamna altceva – relatie personala cu Hristos, sa stii de ce crezi in El, sa stii, sa poti sa dai marturie despre credinta pe care tu o ai in Hristos, si asta te invata numai daca traiesti in Hristos, daca urmezi viata lui Hristos, gandurile lui Hristos.

Vedeti, un om – ma gandesc la cei din lumea artelor, extind aria, desigur, nu numai strict la pictura, oameni de litera, si asa mai departe – oamenii cand au o pasiune extraordinara pentru un autor, pentru un romancier, pentru un scriitor, pentru un pictor, pentru, nu stiu, un filozof, pai il citesc din doasca in doasca, ii urmaresc tot traiectul biografic al vietii, isi insumeaza, incorporeaza, interiorizeaza si cheltuie atata energie. De ce? Pentru ca sa intre in cel pe care ei il iubesc. Pai si noi putem face acelasi lucru! Avem Evangheliile. In Evanghelie gasim cum gandeste Hristos, gasim cum a trait Hristos, ce a facut Hristos pentru noi, acolo gasim, in Evanghelii, si ar trebui si noi de asa fel sa citim Evanghelia incat intotdeauna sa avem in cap: Doamne, asta e viata Ta, vreau sa o traiesc si eu; is gandurile Tale, vreau sa am si eu gandurile Tale, sa nu mai am gandurile acestei lumi pacatoase care nu fac altceva decat sa ma faramiteze, sa ma rupa in o suta de parti, sa ma disperseze, sa ma, asa, sa ma zdrobeasca, sa ma mototoleasca ca pe o hartie. Vreau sa am gandurile Tale! Pai unde le gasim? In Evanghelie! Cat citim noi din Evanghelie? Foarte putin, cat auzim la Biserica si atat!

Maica Domnului a fost smerita, si-a interiorizat viata lui Hristos, L-a interiorizat pe Cuvantul, pe Cuvantul Care este Hristos, si toata viata ei nu a fost decat viata lui Hristos.

Domnul sa ne ajute sa avem si noi smerenia aceasta atat de frumoasa, atat de simpla… [Nu e] nimic spectaculos in smerenia Maicii Domnului, totul de o simplitate! Asa cum e smerenia, smerenia adevarata, autentica. Si sa traim si noi viata lui Hristos si prin Hristos sa traim vietile celorlalti. Pentru ca, ma gandesc cateodata, daca noi am avea constiinta faptului ca in cel de langa noi este chipul lui Hristos si ca este Hristos in el, sa stiti ca nu ne-am mai permite sa il batjocorim, nu ne-am mai permite sa il barfim, sa il improscam, sa il murdarim, pentru ca am zice: Il murdarim pe Hristos! Si nu l-am mai judeca nici pe acela care poate e desfranat, e un prapadit, e un nesimtit, e un arogant, un badaran! Ne-am ruga pentru el. Asta e atitudinea adevarata, dar ce greu e sa faci lucrul acesta, sa ai langa tine un netrebnic care sa te injure tot timpul si sa te desconsidere, sa nu dea doi bani pe tine, si tu sa te rogi, sa le primesti pe toate ca de la Hristos! Vai, ce greu e!! Doamne, ce greu e!! Pentru ca avem acolo, in noi, inca aceasta stare de pacatosenie care nu ne lasa sa invatam ce inseamna smerenia lui Hristos.

Maica Domnului sa ne ajute si sa parcurgem asa, cat mai este din Paraclis […] si sa ne gandim la toti amaratii lumii de astazi – ca sunt atatia necajiti in toata lumea si intotdeauna ma ganesc cu foarte multa, cu pregnanta, cu putere, cu toata fiinta mea la cuvintele pe care ni le-a lasat mostenire Mitropolitul Bartolomeu intr-un interviu televizat, la postul nostru national de televiziune – a fost chiar zilele acestea reluat acel interviu, in emisiunea Profesionistii. Si era intrebat Inaltul Bartolomeu de catre cea care ii lua interviu:

„Care e cea mai mare tristete a Inaltpreasfintiei Voastre?”

Si Mitropolitul Bartolomeu spune:

„Cea mai mare tristete a mea este ca parintii mei au murit singuri si tristi”.

Sa stiti ca e o mare tristete! Noi suntem de vina daca sunt oameni singuri in lumea de astazi, noi! Nu altcineva, noi! Daca mai sunt oameni singuri si tristi, si nu este tristete mai mare si nu este plaga mai mare in lumea de astazi decat cineva sa fie singur si trist. De aceea noi ne gandim intotdeauna, la Paraclisul Maicii Domnului, cand ne rugam, ne gandim la toti cei care sunt amarati. Vedeti cum i-am pomenit si cum ii pomenesc la fiecare Liturghie,

„pe tot sufletul cel necajit si intristat care are trebuinta de mila si de ajutorul Tau, Doamne”,

„pe toti care sunt bolnavi, in spitale, in azile”,

„pe toti cei care sunt far’ de lucru, far’ de adapost”

Cati oameni n-au de lucru si-si curma vietile, n-au cu ce trai, si-si curma vietile. Si sa ne gandim si la crestinii din Orientul Mijlociu care nu-si pot trai credinta ca noi, sa stiti, nu si-o pot trai, dar sunt mai vrednici decat noi! Stiti foarte bine, circula pe internet, cazul acelei femei din Sudan, Mariam [Meriam], care a fost inchisa, era insarcinata – n-a renuntat la credinta crestina. Noi, daca n-ar fi spus, nu stiu cat am fi avut curajul, si de era pusa in pericol viata noastra sa fi spus: Nu, nu, nu! Intre viata mea si Hristos, Il aleg pe Hristos! Nu stiu. Nu stiu! Nu vreau sa fac procese de intentie, dar nu stiu cati dintre noi am fi avut curajul acela extraordinar. Pai nu poti sa ai curaj daca nu Il ai pe Dumnezeu, daca e numai o idee acolo, si tu esti un crestin de duminici si asa, ca esti botezat, si facem parastase in cimitir, mancam o prescura, o coliva, ceva, si cu asta am terminat povestea. Atunci Il abandonezi pe Hristos in urmatoarea secunda, ca nu-i in tine, n-ai cum! Nu este in tine, ca daca ar fi in tine, pai El ar izbucni din tine, ar iesi si ai coplesi pe toti cei de langa tine!

Domnul sa ne ajute! Amin!”

Pentru aceasta sarbatoare, va mai recomandam:

***

Legaturi:

***