Iubind cu “INIMA NOUA” a omului NASCUT DE SUS sau: LEGATURA CU DUMNEZEU ca TEMELIE A RELATIILOR CU APROAPELE – Conferinta de la Cluj a PARINTELUI ZAHARIA ZAHAROU (septembrie 2015; audio, video, text)
Conferinta de la Cluj, din cadrul “Întâlnirii Tinerilor Ortodocşi din Europa“, a Parintelui Zaharia Zaharou de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Tolleshunt Knights (Essex) – 5 septembrie 2015:
Relaţiile interpersonale în lumina relației noastre cu Dumnezeu
(transcriere revizuita dupa Roman Ortodox in Franta)
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
***
“Tema pe care v-o propun în această seară este legătura cu Dumnezeu ca temelie a legăturii cu aproapele.
In viaţa omului două perioade au mai multă însemnătate: vârsta tinereții, în care omul pune temelie trainică pentru toată petrecerea lui pe pământ, astfel încât să-și răscumpere anii cu bogăția veșniciei și, apoi, vârsta bătrâneții, care pecetluiește virtutea și evlavia vieții sale, cu aceeași cunună a dreptății pe care Domnul Iisus Hristos, Dreptul și Veșnicul Judecător, o va dărui și celor ce au iubit venirea Lui pe pământ și au cinstit Evanghelia Lui. In tinerețe omul este plin de râvnă, plin de entuziasm pentru lumina cunoașterii, însetează după desăvârșire, după perfecțiune și, mai ales, întemeiază legături cu semenii lui, cu aproapele lui, care sa-i pună în valoare darurile lui firești, naturale. Iar, dacă omul se sârguiește neîncetat a răscumpăra cu înțelepciune timpul acestei vieți, dobândind în schimb harul cel nestricăcios, atunci bătrânețea îi va fi insuflată de râvna după lumea de dincolo, la care năzuiește inima lui și la care se grăbește să ajungă. Aceasta va fi împodobită cu darurile cele mai presus de fire și însuflețită de nădejdea vie a îmbrățișării milostive a Părintelui îndurărilor și a Dumnezeului a toată mângâierea.
In această seară am dori să ne oprim puțin asupra legăturilor cu semenii noștri – subiect care ii preocupă mult pe toți tinerii și, de fapt, pe toți oamenii. Pentru că aceste legături să fie ziditoare și dătătoare de viată, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții. Cel ce întemeiază o legătură cu o altă persoană trebuie să-și cunoască limpede obârșia, precum și scopul și menirea sa.
Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din nimic și nemijlocit, luând țărână din pământ cu propriile Sale mâini și suflând în fața lui suflare de viață. Dumnezeu l-a așezat pe om în Raiul desfătării și i-a dat o poruncă în scopul de a-l ajuta să păzească smerenia și să nu treacă peste hotarele firii sale zidite. Numai astfel putea rămâne într-o legătură vie cu Ziditorul său și să ajungă, în cele din urmă, să-și îndeplinească înalta menire a desăvârșirii sale duhovnicești. Atâta timp cât păzea porunca, omul se bucura de intimitatea legăturii cu Dumnezeu și petrecea pururi în prezenţa Lui, plin de recunoștință, pace și dulceața iubirii smerite. In lumina feței lui Dumnezeu Adam avea o legătură armonioasă și cu Eva, ceea ce-i sporea bucuria și insuflarea. Adam o socotea pe Eva ca pe însăși viața lui și mai de preț decât toate câte îl înconjurau în Rai. De aceea, aducând mulțumită pentru ea, pentru ajutorul dat lui, lui Dumnezeu, el spunea:
“Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea“ (Facerea 2, 23).
Adam o simțea pe Eva ca fiind trup din trupul său, și erau atât de curați unul față de celalalt încât, deși erau amândoi goi, erau lipsiți de orice patimă și nu se rușinau.
Nu după mult timp, însa, Adam și Eva s-au lăsat ademeniți de ispitirea vrăjmașului de a se face dumnezei și au lepădat porunca Ziditorului – ceea ce a zdruncinat legătura lor cu Dumnezeu precum și legătura dintre ei. Arătându-se nelegiuit și călcător de poruncă, Adam s-a lipsit de simțirea îndurării și prieteniei cu Dumnezeu, pe care o avea mai înainte când vorbea cu El față către față. Atunci împreună vinovați fiind, Adam si Eva s-au ascuns de fața Domnului Dumnezeu prin pomii Raiului. Încălcarea poruncii i-a înstrăinat pe cei întâi zidiți de Făcătorul lor, și i-a umplut de frica morții, care a intrat în viața lor ca dreaptă răsplată pentru păcat, așa cum îi prevenise bunul Dumnezeu de la bun început. Însă nici între ei nu mai era aceeași nevinovăție și comuniune a iubirii. Atunci când Dumnezeu le-a cerut cu blândețe socoteală pentru fapta lor, amândoi s-au răzvrătit împotriva Lui, osândindu-L ca fiind vinovat de tragedia lor, și fiecare din ei nu mai vedea în celalalt însăși viața sa ca mai înainte, ci numai pricină de moarte.
Urmărind istoria omenirii, așa cum ne-o înfățișează Scriptura, vedem că legăturile dintre oameni devin din ce în ce mai tragice. Bunăoară, fiul lui Adam, Cain, a adus jertfă necurată lui Dumnezeu, și de aceea Domnul nu a binevoit întru el. Atunci, mânat de invidie și de ură ucigătoare, a curmat viața fratelui său. Întrucât întreg neamul omenesc trăia de acum sub stăpânirea fricii morții prin iubirea de sine și lupta pentru supraviețuire, el nu făcea decât să se distrugă singur și, trăind în această înșelare, devenea în stare de orice nelegiuire.
In veacurile lungi care s-au scurs apoi, numai câțiva drepți au izbutit să păstreze înlăuntrul lor oarecare urme ale cunoașterii lui Dumnezeu pe care o aveau cei întâi zidiți în Rai. Ei au păstrat în conștiința lor puțin din lumina evlaviei cuvenită lui Dumnezeu, și ea le-a dat puterea de a se nevoi să statornicească o legătura bine plăcută cu El. În lumina acestei legături le-a fost dat să cunoască în chip prorocesc stări care prevesteau harul și adevărul ce aveau să se pogoare din Ceruri la plinirea vremii.
Patriarhul Iacov este unul dintre drepții Vechiului Testament a cărui viață poate sluji drept pildă. Pribegind în pustie și pătimind acolo multe rele, dreptul Iacov a dorit să se întoarcă la casa tatălui sau, Isaac. Se confrunta, însă, cu o dilemă înfricoșătoare: dacă rămânea în pustie nu avea cum să supraviețuiască, iar dacă se întorcea la casa lui nu putea scăpa de cruzimea și furia ucigătoare a fratelui sau, Isav. Omenește era cu neputință să iasă din acest impas, și atunci, plin de mâhnire, s-a întors către Dumnezeu în rugăciune. A stat toată noaptea smerindu-se pe sine, ca să afle har înaintea Domnului. In zori însă, Iacov a simțit apropierea lui Dumnezeu și şi-a întețit rugăciunea, spunându-I că nu-L va lasă pană nu va dobândi binecuvântarea Lui. Si Dumnezeu i-a vorbit lui Iacov dându-i lui un cuvânt de mare însemnătate:
“Pentru ca ai fost tare cu Dumnezeu, și cu oamenii vei fi puternic“(cf. Facerea 32, 28).
In ziua următoare, păzit de pecetea binecuvântării lui Dumnezeu pe care o dobândise, Iacov a plecat sa-l întâlnească pe Isav. Acesta, deși mai înainte îl urmărea cu oștire mare ca să-l omoare, l-a îmbrățișat acum și, cazând pe grumazul lui, l-a sărutat și a plâns. Astfel, ei s-au legat din nou cu dragostea frățească. Şi, precum ne dă mărturie Scriptura, binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui Iacov a fost atât de puternică încât, atunci când a văzut chipul lui Isav, i se părea că vede chipul lui Dumnezeu (cf. Facerea 33, 10). Însă Iacov s-a învrednicit de această binecuvântare numai după ce s-a luptat cu Domnul toată noaptea în rugăciune, și s-a smerit pe sine pană la capăt. S-a smerit însă pe sine și înaintea lui Isav, căci apropiindu-se de el i s-a închinat de șapte ori până la pământ. Dumnezeu a răspuns smereniei cu care Iacov s-a luptat în rugăciune, dându-i cuvânt care i s-a făcut lui temelie și lege, care păzește și întărește orice legătură, arătând-o dătătoare de roade nestricăcioase și statornice în veşnicie:
“Pentru ca ai fost tare cu Dumnezeu, și cu oamenii vei fi puternic” (cf. Facerea 32, 28).
Proorocul Ioil ne dă și el un cuvânt de folos, care ne luminează mintea și ne întărește inima, astfel încât să întemeiem o legătură desăvârșită cu Dumnezeu și cu întreaga zidire. Acesta spune:
Potrivit spuselor proorocului, există o singură bucurie care merită cinstirea noastră, și aceasta este bucuria care izvorăște din Dumnezeu Însuși, căci numai ea este desăvârşită şi deplină. Fiind dăruită de Dumnezeu, ea lucrează prin Duhul Sfânt. Acestei neprețuite bucurii îi dăm cinstea cuvenită atunci când ne păstrăm viața şi conștiința curate, prin păzirea poruncilor. Atunci inima primește putere să stea cu îndrăzneală și cu frică înaintea feţei lui Hristos, care o răsplătește cu pacea împăcării cu Dumnezeu şi cu mângâierea lui nestricăcioasă, ce dă sufletului mărturie despre mântuirea sa în veșnicie. Bucuria sfântă și deplină pe care Hristos a făgăduit-o robilor Săi le insuflă frică și înțelepciune, pentru ca ei să nu se încreadă în ei înşişi, ci să rămână în hotarele firii lor zidite, şi să ştie a folosi toată bucuria și mângâierea pe care le poate oferi zidirea spre slava lui Dumnezeu și sfințirea sufletului. Dar când oamenii fac de ocară bucuria adevărată și neprihănită, care izvorăște de la Dumnezeu, atunci toate celelalte izvoare de bucurie firească seacă, și nu le mai pot aduce mângâiere, lipsite fiind de harul de viaţă dătător al lui Dumnezeu. Ele poartă pecetea iubirii de sine si sămânța stricăciunii si a morții. În schimb, dacă în viața noastră împărățește bucuria lui Dumnezeu, atunci și legăturile cu semenii noștri se fac izvoare de bucurie și devin pline de statornicie și de insuflare ziditoare. La fel se întâmplă când omul își pune în ele prea multă încredere; atunci chiar ele îi închid calea spre dobândirea darurilor mai presus de fire pe care le împarte Dumnezeu în bunătatea și milostivirea Sa.
Același lucru îl constatam și în ceea ce privește relațiile noastre cu ceilalți. Fără temelia solidă a unei legături sfinte cu Dumnezeu, relațiile cu semenii noștri vor fi slabe, fragile și gata oricând să se destrame și să devină izvor nesecat de durere și de chin. De aceea și Domnul spune că tot omul înțelept, care a pătruns taina Împărăției lui Dumnezeu scoate din visteria sa vechi și noi (cf. Matei 13, 52). Cu alte cuvinte, face în așa fel încât calitățile firii sale omenești căzute, adică cele vechi, să slujească înmulțirii darurilor mai presus de fire, adică a celor noi, de care îl învrednicește Dumnezeu pe calea reînnoirii sale duhovnicești, spre slava Lui și mântuirea tuturor oamenilor.
Desigur, toate câte s-au întâmplat cu cei din vechime nu erau decât umbre pe care avea sa ni le descopere Dumnezeu în zilele cele din urmă.
In persoana Domnului Iisus ni s-a arătat adevărul absolut și am cunoscut legătura desăvârșită cu Dumnezeu și cu aproapele. In vremea petrecerii Sale în trup, Hristos ne-a descoperit legătura iubirii desăvârșite din sânul Sfintei Treimi. Fiul descoperă și preaslăvește Numele Tatălui Ceresc, Tatăl îl preaslăvește pe Fiul și dă mărturie în repetate rânduri că Fiul viețuiește tot în Tatăl, că Tatăl viețuiește tot în Fiul și ca El este Fiul iubirii Sale întru care a binevoit. Fiul îl preaslăvește pe Tatăl și Tatăl îl preaslăvește pe Fiul, și aceasta o face îndată, în chip firesc. Iar Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, se odihnește în Fiul și îl preaslăvește pe El, făcând cunoscută viața Fiului și călăuzindu-i pe ucenicii lui Hristos la tot adevărul, adică la plinătatea iubirii dumnezeiești. Hristos este Cel ce ne-a descoperit persoana Sa dumnezeiasca prin legătura cu Tatăl ceresc, păzind și ascultând de porunca Lui și rămânând astfel în chip desăvârșit întru iubirea Lui, iar față de om a arătat, de asemenea, iubire desăvârșită, iubind pe ai Săi din lume, până la sfârșit i-a iubit (Ioan, 13, 1). Pentru ca să cunoască lumea că iubirea Lui, atât față de Dumnezeu cât și față de om este adevărată și desăvârșită, Hristos a purces pe drumul patimilor și răstignirii pe Golgota. S-a pogorât în mormânt și chiar mai în adânc, în părțile cele mai de jos ale pământului, ca să umple toată zidirea cu prezența Lui dumnezeiască și ca noi să putem astfel să-L întâlnim în orice loc și în orice împrejurare din viața noastră. Deși nevinovat și fără de păcat, S-a făcut pentru noi blestem ca prin moartea și învierea Lui să ne împace cu Tatăl ceresc, iar prin înălțarea Lui mai presus de ceruri să împărtășească darurile Sfântului Duh.
Acest Dumnezeu minunat ne-a dat porunca să-I urmam pilda, dacă vrem să fim moștenirea Lui cea veșnică. El S-a smerit și S-a făcut slujitor mântuirii noastre dându-și viata preț de răscumpărare ca să izbăvească tot omul de moartea păcatului. Știm că Evanghelia lui Hristos nu a fost primită de la om, nici nu este după om. Domnul Însuși ne încredințează că fără El nu putem săvârși nici o faptă bună. De aceea, așa cum i-a arătat lui Nicodim, trebuie să ne naștem de sus ca să pătrundem tainele Sale, să împlinim poruncile Lui și astfel să ajungem a fi potriviți pentru Împărăția lui Dumnezeu. Înțelegem, așadar, că în starea în care ne aflăm, nimic nu ne poate ajuta să ne împlinim înalta menire, aceea de a devenii fii ai Împărăției: nici deșertăciunea lumii în care trăim, nici izbânzile trecătoare ala inteligenţei omenești. Mai mult decât atât: nici noi nu avem destulă lumină în minte și putere în inimă, ca să lepădăm toată spurcăciunea și prisosință răutății pe care o purtăm înlăuntrul nostru, și să ne ridicam deasupra zidurilor care ne îngrădesc. Nu suntem în stare să petrecem în prezența lui Dumnezeu, pentru ca, în felul acesta, să primim de la El darul Duhului Sfânt, și să devenim făptură nouă care poate să săvârșească tot lucrul bun și să aibe o legătură bineplacută cu semenii săi. Fericiți vom fi însă dacă, încredințați de sărăcia și nimicnicia noastră, ne vom întoarce către Dumnezeu, înțelegând cinstea de care ne-a învrednicit de poruncile și făgăduințele Sale către noi.
Precum ne da mărturie Evanghelia lui Hristos,
celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu.
Când omul primește cuvântul lui Hristos, Acesta îi reînnoiește întreaga ființă. Fiind sămânța lui Dumnezeu în om, cuvântul se statornicește înlăuntrul lui ca o lege a vieţii sale şi nu-i mai îngăduie să păcătuiască fiindcă este născut din Dumnezeu. Omul născut a doua oară dobândește un alt cuget și anume cugetul lui Hristos, precum și o altă înțelegere, aceea care este şi în Hristos Iisus. Unul ca acesta primeşte o inimă nouă în care Hristos Se sălăşluieşte prin credință. Cu alte cuvinte se ridică la asemănarea cu Hristos și își împlinește menirea. Așadar, omul dobândește cugetul lui Hristos. Aceasta înseamnă ca înțelege gândul lui Dumnezeu pentru fiecare suflet și dorește cu insuflare și râvnă să împreună-lucreze cu Dumnezeu la măreața slujire a renașterii fiilor Împărăției. Își dă seama de cinstea și milostivirea cu care îl copleșește Ziditorul său atunci când îl cercetează de seara până dimineața și de dimineața până seara. El înțelege acum care este rostul fiecărui om și de aceea nu îndrăznește niciodată să smintească pe unul dintre aceștia mici, adică pe frații lui, de vreme ce au aceeași menire ca și el.
Aşa cum Hristos a purtat în inima întreaga omenire, S-a rugat pentru toți cu sudoare de sânge în grădina Ghetsimani, a pătimit, S-a răstignit și a înviat pentru mântuirea lumii, S-a înălțat la ceruri, unde mijlocește acum pentru întregul Adam, la fel și omul care s-a născut a doua oara îl iubește pe Dumnezeu cu toată inima lui și se roagă pentru mântuirea tuturor ca pentru propria sa mântuire. Şi iarăși, așa cum Hristos a devenit noul Adam în persoana căreia toate s-au împlinit, la fel și credinciosul ce a cunoscut nașterea de sus, devine un alt Adam, un alt centru al întregii zidiri, pe care o aduce înaintea lui Dumnezeu în rugăciune arzătoare. Unui asemenea om ii este cu neputința să nu-l cinstească pe aproapele.
Spuneam ca omul renăscut duhovnicește capătă cugetul lui Hristos. După cum arată Sfântul Apostol Pavel acest cuget presupune o sfântă întrecere între credincioșii lui Hristos: care dintre ei, lepădându-și voia, se va smeri mai mult înaintea celuilalt, care din ei îl va socoti mai de cinste și îl va iubi mai mult pe celalalt decât pe sine. De fapt, acestea sunt însușirile smereniei și ale iubirii pe care le-a arătat Hristos când a venit pe pământ, nu ca sa I se slujească, ci ca sa slujească El, și să-și dea sufletul răscumpărare pentru multi. Credincioșii capătă și ei aceste însușiri atunci când sunt renăscuți din nou de către Părintele veacului ce va să fie, începătorul și plinitorul mântuirii noastre, Domnul Iisus Hristos. Întemeiate fiind pe o asemenea înțelegere, și pe asemenea principii de viață, legăturile fiilor lui Dumnezeu vor ajunge să poarte în ele arvuna Raiului încă din această viață.
Am spus, de asemenea, că cei născuți a doua oară dobândesc o inimă în care Hristos se sălășluiește prin credință. Potrivit antropologiei biblice și Tradiției ortodoxe, inima omului este centrul persoanei sale. În inimă se fac alegerile și în inima se iau toate hotărârile lui. Acolo i se descoperă Dumnezeu, și acolo binevoiește El sa se sălășluiască. Acolo îl întâlnește omul pe Dumnezeu si prin Dumnezeu dobândește simțirea comuniunii cu întreg neamul omenesc. Dumnezeu își face din inimă așternutul picioarelor Sale și o lărgește cu harul sau încât ea sa poată îmbrățișa cerul și pământul. Cel ce poartă înlăuntrul său sfânta lărgire a inimii, niciodată nu-l va nedreptăți pe aproapele – știind că aceasta ii va mutila sufletul -, ci îl va socoti pe el ca pe însăși viața sa. Şi legăturile pe care le va întemeia un asemenea om cu ceilalți, precum și cuvintele pe care le rostește, vor înștiința cu har inimile celor din jur. El cunoaște o mare taină a vieții duhovnicești. Nu trebuie decât sa-I ofere Domnului o inimă smerită pentru ca Acesta să zidească înlăuntrul său o inimă curată din care nu lipsesc niciodată urmele prezenţei lui Dumnezeu, și care Se poate strămuta acolo unde se află ascunsă comoara sa.
Omul plăcut lui Dumnezeu are doar doi dușmani – de care el se păzește -, mândria și deznădejdea. Se ferește de mândrie știind ca ea răcește inima și o lipsește de puterea de a iubi. Cel mândru este atât de plin de sine încât, în el nu mai încape nimic altceva și rămâne cu totul închis față de ceilalți. Credinciosul se ferește și de deznădejde, căci ea îl arată pe Dumnezeul mântuirii neputincios în a birui răul dinlăuntrul nostru, și îl împinge astfel în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. Inima este atunci secătuită de viaţă și nu mai poate comunica nici cu Dumnezeu, nici cu ceilalți oameni. De aceste două năpaste, adică de mândrie și de deznădejde, ne izbăvește smerenia. Așa cum sarea nu lasă mâncarea să se strice și ii da gust, la fel și smerenia păstrează iubirea mereu proaspătă și vie. Ea ii dă inimii mireasma bineplacută înaintea Domnului și o învrednicește să devină biserica lui Dumnezeu și sălaș al Duhului Sfânt.
Aşa cum Hristos S-a pogorât mai întâi în părțile cele mai de jos ale pământului și apoi S-a înălțat la cele mai presus de ceruri, la fel și iubirea smerită pune trepte sau suișuri în inima omului. Pe aceleași trepte pe care a pășit Hristos ca să se pogoare înspre om, pășește și omul ca să se înalțe înspre Dumnezeu. Atunci, mânat fiind de Duhul lui Dumnezeu, omul părăsește toată fapta păcătoasă, își curățește sufletul de toate gândurile și dorințele potrivnice lui Dumnezeu, este vindecat de molima păcatului, sporește în sine râvnă pentru cele cerești, săvârșește fapte bineplacute lui Dumnezeu și pătrunde în sfânta lărgime a iubirii dumnezeiești, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, se înalţă din putere în putere, devine fiu și moștenitor a lui Dumnezeu și împreună moștenitor cu Hristos.
Dumnezeu știa că nimeni nu putea primi singur toată plinătatea darurilor Sale, pentru aceea nu l-a părăsit pe om, pustiit de păcat cum era, ci L-a trimis in lume pe Unul născut Fiul Sau, Care și-a zidit Sieși Trup în istorie, adică Biserica Lui, căreia i-a împărtășit toată slava și desăvârșirea darurilor Sale. Devenim mădulare ale Bisericii prin pocăință şi prin credinţa în cuvântul lui Hristos, supunându-ne mintea şi inima voii Sale mântuitoare. Fiecărui credincios care se pocăiește ii este hărăzit un dar aparte al Sfântului Duh. Acest dar este legătura ce ne ţine uniţi cu minunatul Trup al lui Hristos şi ne face părtaşi darurilor tuturor celorlalte mădulare ale desăvârşitei părtăşii a harului, ale sfinţilor din ceruri, şi ale aleşilor lui Dumnezeu de pe pământ. Sufletul se îmbogățește din aceasta împărtășire dintre Dumnezeu si om, ea fiind punctul său de referință care-l călăuzește și-l păzește neabătut pe calea adevărului descoperită nouă de Hristos. Legăturile dintre mădularele trupului se disting prin aceea că poartă în ele pecetea iubirii, care este lucrătoare în măsura în care împlinim poruncile lui Hristos. Înlăuntrul acestui trup, după cuvântul Apostolului, luăm seama unul la altul ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune. Desăvârșirea duhovnicească este cu putință numai înăuntrul trupului Bisericii, [prin] împărtășirea darurilor tuturor mădularelor sale. Același lucru îl adeverește și Apostolul când zice că
numai împreună cu toți sfinții vom putea înțelege care este lărgimea și lungimea, înălțimea și adâncimea iubirii lui Hristos (Efeseni 3, 18-19).
La o scară mai mică vedem ca aceeași creștere duhovnicească se săvârșește și în legătura armonioasă, în Hristos, dintre bărbat și femeie, atunci când amândoi se silesc cu smerenie să se întregească prin propriile lor daruri și astfel să ajungă la măsura iubirii aceleia care nu caută la ale sale, singura care ii va călăuzi la Împărăția Cerurilor.
In legăturile și comuniunea cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni prin care trebuie să ne străduim a ne împlini menirea, o mare însemnătate are libertatea persoanei. In ceea ce-L privește pe Dumnezeu, libertatea Lui este absolută, de vreme ce are putința de a crea din nimic. Lui Dumnezeu nu-i lipsește și nu are nevoie de nimic. Cu toate acestea, din preaplinul dragostei Sale, nu numai că l-a zidit pe om, ci, pentru mântuirea lui, S-a smerit pe Sine luând chip de rob, și nu a pregetat să se coboare pană la iadul cel mai de jos. Cu cât se străduiește mai mult să viețuiască fără de păcat, cu atât mai mult și omul se slobozește de sub tirania patimilor. Nimeni nu-L poate constrânge pe Dumnezeu, însă nici El nu-și impune voia făpturilor sale cugetătoare. La fel și omul care a aflat har înaintea lui Dumnezeu, nu vrea să constrângă libertatea nici unui alt muritor, dar nici nu voiește ca duhul lui să fie sub stăpânirea altuia. El caută să se asemene lui Hristos care a biruit lumea prin iubirea lui smerita şi-i trage la El de bună voie pe toți cei care, din voie [liberă] și în deplină libertate, primesc să-I urmeze. Libertatea pe care o caută omul născut din Duh nu este nici politică nici socială, ci una duhovnicească, a inimii. Cu cât se sfințește mai mult, cu atât devine mai liber. Sfințenia, așadar, nu este un principiu moral, ci unul cu desăvârșire duhovnicesc, ontologic. Sfântul nu este acela care a izbutit să aibe o comportare fără cusur din punct de vedere moral, ci acela care păzește cuvântul lui Hristos, adunând în el harul Sfantului Duh.
Când inima omului începe să se deschidă harului, acesta se sălășluiește într-ânsa. Şi, pentru că ea este însăși rădăcina ființei sale, atunci când prin har omul devine stăpân peste inima lui, el devine stăpân și peste toată firea lui. In acest fel el înalță biserica lui Dumnezeu în sufletul lui. Este liber și nu mai dorește să păcătuiască, nu din cauză că păcatul ar fi interzis sau nepotrivit din punct de vedere moral, ci din cauză că nu vrea să năruiască biserica lui Dumnezeu care este înlăuntrul său.
Dacă vrem să avem o legătură vie cu Dumnezeu, adică să-L iubim cu toata inima şi să petrecem pururi în prezența Lui, avem trebuinţă de o inimă curată, liberă şi slobodă. Iar inima devine liberă atunci când stârpim din ea legea păcatului prin pocăinţă, iar poruncile lui Dumnezeu devin singura lege a fiinţei noastre. Sufletului îi este împărtăşită atunci o stare de desăvârşire şi iubire dumnezeiască în care cunoaște rugăciunea neîncetată către Dumnezeu şi prin aceasta iubirea de aproapele. O asemenea rugăciune adeverește că omul este chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cinstind și iubind în același chip și pe aproapele. Cuvântul lui Dumnezeu insuflă în noi dorirea de a-i pune pe frații noștri pe primul loc și a-i socoti mai presus de noi înșine. Iubirea pentru cuvântul Lui ne tine neabătuți pe calea aspra a voii Sale. Astfel, pentru noi, cuvântul lui Dumnezeu rămâne mereu cuvânt al crucii care călăuzește din belșugul vieții dumnezeiești și la libertatea nepătimirii dăruind pace firii noastre”.
Legaturi:
- PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX – Conferinta de la Iasi, septembrie 2011 (audio, video, text): “NU PUTEM IUBI CU ADEVARAT DACA NU AM INVATAT SMERENIA”
- CUM SA NE CONVERTIM TRAIRILE PSIHOLOGICE in simtiri duhovnicesti?
- Parintele Zaharia de la Essex – Cuvant de invatatura catre preoti, Durau, sept. 2011 (VIDEO): “SA ADUCEM MULTUMIRE LUI DUMNEZEU continuu si pentru toate!”
- IN ASTEPTAREA VENIRII DOMNULUI – cu Parintele Zaharia de la Essex
- Parintele Zaharia Zaharou – raspunsuri duhovnicesti: CUM VOM PUTEA FACE FATA VREMURILOR APOCALIPTICE?
- PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX despre infricosata lucrare, suferinta si jertfa a PREOTIEI traite in adevar, despre MANGAIERE SI MUSTRARE LA SPOVEDANIE, despre DEPASIREA NEPUTINTEI DE A NE RUGA, INFRUNTAREA MORTII si multe altele
- Parintele Zaharia Zaharou la Bucuresti despre ZDROBIREA INIMII si LACRIMILE CA HRANA A SUFLETULUI (audio si transcrierea conferintei de la Facultatea de Drept): “Daca voiesti sa dezradacinezi din tine patimile si ca lumea sa nu faca din tine victima si sclavul ei, atunci INVATA SA PLANGI”
- Arhim. Zaharia Zaharou despre PLANSUL DUHOVNICESC ca LUCRARE ESENTIALA DE CURATIRE DE PATIMI. Pocainta – singura cale de reunificare launtrica, de restaurare a chipului lui Dumnezeu in noi si de dobandire a iubirii de Dumnezeu
- CONFERINTA DE LA CLUJ A PARINTELUI ZAHARIA DE LA ESSEX DESPRE RUSINEA LA SPOVEDANIE (video): “In ceasul caintei si al rusinii omului, mana Domnului se odihneste peste el si tot cerul ii vine in ajutor”
- Conferinta de la Bucuresti a PARINTELUI ZAHARIA DE LA ESSEX (audio + text) – prima parte: “Inalta stiinta a Sfantului Siluan Athonitul si a staretului Sofronie Saharov”: PUTEREA INIMII ZDROBITE SI A DUHULUI UMILIT
- PARINTELE ZAHARIA ZAHAROU – conferinta de la Bucuresti (II), raspunsuri la intrebari (audio + text): BINECUVANTAREA DURERII INIMII si SCOALA LITURGHIEI
- “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui” – CUVANT AL LUI DUMNEZEU PENTRU VIATA NOASTRA
- DIN MARTURIILE ARHIM. ZAHARIA DESPRE CUVIOSUL SOFRONIE si sfaturi legate de problema rusinii la spovedanie: “Daca Parintele Sofronie nu este sfant, atunci nimeni nu e sfant!”
- Noi marturii despre Sfintii Siluan si Sofronie. DARUL CUVANTULUI TAMADUITOR SI TAINA “REPETITIEI” DUHOVNICESTI
- TAINA CRUCII IN VIATA NOASTRA: Rastignirea mintii prin coborarea dureroasa in inima: “Prin harul Duhului Sfant, STRAPUNGEREA si ZDROBIREA INIMII ii sunt indeajuns crestinului pentru A BIRUI TOATE DUHURILE RAUTATII”
- “Batalia cea mai mare din toate timpurile a fost data pe Cruce” – PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX despre “NEBUNIA CRUCII” in fata DUHULUI SATANIC AL VEACULUI. Cum rascumparam vremea?
***
- CUM NE TRAIM RELATIA CU HRISTOS? Crestinul intre chemarea de a fi “FAPTURA NOUA” si SCLAVIA SUPERSTITIILOR (NEO)PAGANE sau a FORMELOR FARA FOND: “Să nu fim automate de rugăciune sau de viaţă religioasă, ci să fim flăcări vii, lumânări care să ardă pentru veșnicia Împărăţiei lui Dumnezeu!” (si AUDIO)
- ARHIMANDRITUL SOFRONIE si BINECUVANTAREA DE A CUNOASTE CALEA (II): “Calea crestinului este rastignirea… A trai crestineste este cu neputinta; crestineste este cu putinta numai a muri… aceasta este acea CALE INGUSTA ce duce la viata”. CONSTIENTIZAM MARETIA CHEMARII NOASTRE IN HRISTOS?
- “INCA MULTE AM A VA SPUNE, DAR NU LE PUTETI PURTA ACUM…” Parintele Simeon Kraiopoulos despre asumarea reala a conditiei de UCENIC in relatie cu Dumnezeu pentru a putea intelege si primi LUMINAREA DUHULUI ADEVARULUI
- SFANTUL IERARH IGNATIE – CRESTINUL FATA IN FATA CU PATIMILE SALE: “Pe cunoasterea si recunoasterea neputintei noastre se zideste toata zidirea mantuirii”
- Sfaturi din scrisorile CUVIOSULUI NIKON VOROBIOV despre LUCRAREA DUHOVNICEASCA: “Domnul ne va trage la socoteala in primul rand pentru faptul ca nu ne descoperim ranile inaintea Lui deplin, curat, fara viclenie, ca le ascundem, ca ni le indreptatim… SA NU VA DESCURAJATI CAND VA VEDETI TICALOSIA!”
- DIN SCRISORILE STARETULUI NIKON VOROBIOV DESPRE FRANGEREA INIMII si CONDITIILE IERTARII PACATELOR: “Vremii noastre i‑a fost dată o singura nevointa: sa ne recunoastem pacatele si neputinta, sa ne pocaim pentru ele si sa rabdam fara cartire…”. PREGATIREA PENTRU IESIREA DIN ACEASTA VIATA
***
- “DORIND SA-TI MANTUIESTI APROAPELE, IA SEAMA SA NU TE TRAGA INTR-O PRAPASTIE PIERZATOARE”. Din sfaturile Cuviosului Nikon despre RELATIILE CU SEMENII
- “FRATELE MEU ESTE VIATA MEA” – meditatie duhovniceasca
- Parintele Sofronie Saharov NE INVATA CUM SA TRAIM IN RELATIE CU SEMENII: “Ce castig judecand pe fratele meu?”, “Respingeti orice duh de curiozitate”
- Cuviosul Sofronie: “IN LOCUL REGULEI SCRISE TREBUIE CA INIMA NOASTRA SA SE LARGEASCA…”
- CUVIOSUL SOFRONIE DESPRE ORBIREA OMULUI CONTEMPORAN: “In afara smereniei sau fara smerenie nu este si nici nu poate fi iubire”
- SUFERINŢELE PRIN CARE SE CUNOAŞTE UNIMEA OMENIRII – CALE A MÂNTUIRII ÎN VREMEA NOASTRĂ: “Doamne, Tu apara-ne, Tu vezi neputintele noastre de a rezista valurilor suferintei cosmice!”
- Cuviosul Sofronie: MANTUIREA NOASTRA STA IN UNIREA NOASTRA
- ARHIM. SOFRONIE – PUTEREA CURATITOARE A CAINTEI
- CUVIOSUL SOFRONIE NE INVATA: Ce sa urmarim esential in viata duhovniceasca sau in cea calugareasca si cum sa traim pentru a ocoli ratacirile?
- Parintele Sofronie Saharov: RUGACIUNEA DIN GHETSIMANI. Ce importanta capitala si nestiuta are si ce legatura este cu mine si viata mea duhovniceasca?
- Despre LIBERTATEA PIERZARII si despre DUREREA RUGACIUNII PENTRU LUME
- Arhimandritul Sofronie de la Essex: DE LA ETICA LA FIINTIALITATE
- Arhimandritul Sofronie, scriind DIN ADANCA DURERE A INIMII SI IMPREUNA-PATIMIRE, despre IUBIREA DE PUTERE CARE SFASIE TESUTUL VIETII: “Unora li se pare ca, daca iti pot face vreun rau, trebuie sa se foloseasca de acea putinta, ca omul, de frica raului sa lucreze pentru ei”
- Sfantul Siluan Athonitul – o pilda a iubirii adevarate pentru fiecare dintre “fratii lui Hristos”
- “IUBIREA NEBUNA” A LUI DUMNEZEU si TAINA SLUJIRII: “A te darui, fara sa te impui…”. Parintele Staniloae despre SENSUL CRUCII ca IMPREUNA-PATIMIRE ODIHNITOARE: “Numai Crucea darama zidul; Biserica sta pe iubirea rastignita”
- Parintele Melhisedec Ungureanu (Man. Lupsa) – raspunsuri esentiale: CUM SA NE LARGIM INIMA? DE CE NU IL GASIM PE DUMNEZEU, CU CE SA INCEPEM?: “Daca starea ta duhovniceasca reala este la parter si tu Il cauti pe Hristos la mansarda, n-ai cum sa-L gasesti…”
- Sfantul Ignatie Briancianov despre SUFLETESC si DUHOVNICESC: “Sa nu va inselati! Sa nu socotiti INFIERBANTAREA omeneasca a fi lucrare a DUMNEZEIESCULUI FOC!”
- Omul intre “BINELE” FIRII CAZUTE si LUCRAREA launtrica a DUHULUI
- De la DRAGOSTEA TRUPULUI SI SANGELUI, a firii cazute catre IUBIREA DUHULUI SFANT, prin pocainta si lepadare de sine
- ADEVARATA IUBIRE DE DUMNEZEU SI PERICOLELE IUBIRII INCHIPUITE, VISATOARE: “Iubirea cazuta aprinde sangele omului, ii pune in miscare nervii, ii starneste inchipuirea”
- Predici audio “provocatoare” duhovniceste despre IUBIREA VRAJMASILOR si IUBIREA CASNICILOR. “Lui Dumnezeu Ii place sa-I spunem: NU POT, DOAMNE! Cel mai mult ii place lui Dumnezeu sa-I marturisim neputinta“
- Jean-Claude Larchet ne talcuieste porunca dupa care vom fi judecati: IUBIREA (PORUNCITA) NU ESTE UN SENTIMENT, NU ESTE CEVA SPONTAN SI USOR
- CHEMATI SA FIM FII AI LUI DUMNEZEU, NU DOAR OAMENI MAI BUNI… Predica trezitoare a Parintelui Hrisostom de la Putna (audio): “Sa-L aducem pe Hristos langa noi. Sa-I spunem toate! Sa-L facem partas vietii noastre cotidiene”
- SA NU UITAM: “Mult ni s-a dat, mult ni se cere…” SUFLETUL CARE NU ESTE NASCUT DIN DUHUL SFANT DE PE PAMANT ESTE MORT PENTRU VESNICIE!
- Sfantul Prooroc Moise si DUMNEZEUL IMPOSIBILULUI
11 Commentarii la “Iubind cu “INIMA NOUA” a omului NASCUT DE SUS sau: LEGATURA CU DUMNEZEU ca TEMELIE A RELATIILOR CU APROAPELE – Conferinta de la Cluj a PARINTELUI ZAHARIA ZAHAROU (septembrie 2015; audio, video, text)”