GALINA RĂDULEANU despre PERVERTIREA și REEDUCAREA POPORULUI ROMÂN, plecarea în masă din țară, PRIVILEGIUL SUFERINȚEI și pilda minunată a tatălui ei, PREOTUL BORIS. “În epoca actuală, suntem nişte roboţi perfect adaptaţi, dar goliţi de suflet. CEL MAI ÎNGROZITOR LUCRU ESTE CĂ NU NE MAI PASĂ… Rămânem un ţinut deşert, bun de luat în stăpânire. Poate asta se şi urmăreşte”

25-10-2018 Sublinieri

“FAMILIA ORTODOXA” – fragmente din interviul publicat in doua parti, nr. 107/decembrie 2017 si nr. 116/septembrie 2018:

Dr. Galina Răduleanu: „Să nu ne pierdem interiorul,  să nu ne pierdem sufletul”

Între generația de aur a celor ce au pătimit în temnițele comuniste – printre care se numără și Părintele Boris Răduleanu, dar și fiica sa, Galina și generația tinerilor de astăzi se cască o prăpastie cumplită, începând cu idealurile care ne mișcă, și sfârșind cu aluatul din care suntem plămădiți: unii din diamant, alții din cocă moale. Cuvintele acestor mărturisitori se arcuiesc spre noi ca o punte peste această prăpastie, o punte ce ne îndeamnă să nu uităm că stăm pe umerii unor uriași, și tocmai de aceea putem privi atât de departe. (A.S.)

Doamna Galina Răduleanu, sunteți un psihiatru cu o experiență bogată în spate. Dacă aţi putea să faceţi o şedinţă de psihoterapie poporului român, ce diagnostic aţi pune?

Poporul român a fost schimbat genetic de cei cincizeci de ani de comunism. Poporul român cel de altădată, bun, omenos, credincios, cuviincios, acel popor nu mai există, decât rămăşiţe, pe ici, pe colo, în creierul munţilor. În rest, am devenit violenţi, intoleranţi, cruzi, lipsiţi de dragoste faţă de părinţi, şi mai ales lipsiţi de dragoste faţă de ţară. Înainte, cea mai mare pedeapsă era exilul. Acuma, se pare că cea mai mare pedeapsă e să rămâi în ţară! Pleci pentru nişte motive economice, că am ajuns să spunem ca latinul: Ubi bene, ibi patria, adică să nu mai avem patrie decât în funcţie de interesele economice. Mi se pare lucrul cel mai îngrozitor.

Să pleci?… Așa, e ca o psihoză: de la 16-17 ani, cei mai buni nu fac altceva decât să se gândească unde să plece, ce burse să ia! Nu-i interesează că ţara rămâne cum rămâne, nu. Nu ne pasă! Cel mai îngrozitor lucru este că nu ne mai pasă: nu ne pasă de părinţi, nu ne pasă de copii, nu ne pasă de ţară. Nu ne pasă decât de propriul nostru înveliş, că nici de sufletul nostru nu ne mai pasă…

„Poporul român trebuie reîncreştinat”

– Cum s-a ajuns la o asemenea mutilare?

Din cauza celor cincizeci de ani de comunism, din cauză că, în aceşti cincizeci de ani, a fost interzisă catehizarea. Am ajuns să cred, în acest moment, că poporul român trebuie reîncreştinat. Pentru că ceea ce văd în jur numai creştinism nu se poate numi. Că sunt mici biserici izolate, unde oamenii sunt trăitori, bine – în rest, atitudinea noastră de ură, violenţă, intoleranţă, materialism crâncen, nu se poate numi creştinism.

Eu am o casă într-un sat, unde duminica biserica e goală, nu sunt decât vreo zece babe. Dar cred că preoţii nu se sesizează de lucrul acesta. Mie mi se pare că noi ne aşteptăm apostolii. Pentru că, în general, oamenii nu mai ştiu ce înseamnă religia, nu mai știu ce înseamnă Liturghia… Să vă dau un exemplu, aşa, să zicem hazos. Se duce dimineaţa la 8 băbuţa cu banul la biserică şi pleacă imediat. Şi, când eu mă duc la ora 10, la Liturghie, spune: „Păi acuma veniţi?! Eu am fost deja şi-am dat leturghia”. Deci nu au nici un fel de noţiune de ce înseamnă Liturghia, de cuvintele pe care le rosteşte preotul – şi nu numai acolo, ci în general. Foarte puţine biserici unde credincioşii înţeleg care este momentul euharistic. Am văzut că, la momentul euharistic, la unele biserici din Bucureşti se stă pe scaun, liniştit! Când preotul spune: „Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri…”, ei stau pe scaun – deci nu ştiu, pentru că nu li se spune, de aceea spun că ar trebui pornită într-adevăr o acţiune de recreştinare.

– Cine s-o pornească ?

Voi sunteţi sarea pământului, dar dacă sarea se strică…” Matei 5:13. Dacă n-ar fi credinţa în mila lui Dumnezeu, aş zice că totul e pierdut. Dar nu cred că Dumnezeu nu va avea milă de poporul acesta.

– Dar ar trebui şi din partea noastră puţină pocăinţă, puţină rugăciune pentru neam, puţin interes…

Sunt pustnici care se roagă, să nu credeţi că nu există. Poate datorită acestora ne mai ţine Dumnezeu. Sunt locuri pline de evlavie, pline de credinţă, aşa puţine cum sunt, sunt mănăstiri, sunt oameni care merg la pustie… Eu sunt convinsă că, undeva, un germene va porni.

– Aceştia sunt oameni care au o nevoinţă deosebită, dar noi, cei care trăim în lume, ce putem face? Puţinul nostru, pentru a-I aduce jertfă lui Dumnezeu, care ar fi?

– Să avem grijă fiecare de sufletul nostru şi, în măsura în care cel de alături o permite, şi de sufletul celuilalt. Să ne creştem copiii – să-i creştem, nu să-i omorâm! Unde s-a pomenit să fie o a doua Românie omorâtă? Unde s-a pomenit genocidul acesta îngrozitor la care s-a ajuns din pricina așa-zisei libertăţi pe care i-am dat-o femeii? Dar femeia nu e conştientă, absolut nu-i conştientă… Ne omorâm pruncii, sunt locuri în care se închid şcolile, satele sunt părăsite, nu mai sunt copii, şi cei care mai sunt pleacă. Rămânem un ţinut deşert, bun de luat în stăpânire. Poate asta se şi urmăreşte.

„Dacă vor spitale, vor avea parte de spitale de psihiatrie!”

– Privind în jurul nostru cum prin mass-media se încearcă mutilarea sufletelor tinerilor, credeți că putem vorbi de „un nou Piteşti”, „o nouă reeducare”?

– Pe scară largă, da. Ştiţi, se spune în Evanghelie: Nu vă temeţi de cei ce vă ucid trupul, ci de cei care vă ucid sufletul cf. Matei 10:28. Acolo, la Pitești se ucidea trupul, aici însă se ucide sufletul, sau cel puțin se caută asta.

E o acţiune satanică, nu e vorba de ceva, aşa, întâmplător – nu e nimic întâmplător. Şi diavolul există! Spunea un mare filosof: „Cea mai mare victorie a diavolului este aceea de a-l face pe om să creadă că el nu există” – or, el există, i se vede acţiunea peste tot. Da, dar noi credem că nu există, aşa cum foarte mulţi cred că nu există Dumnezeu, şi este o acţiune foarte concertată împotriva acelora care cred, şi chiar împotriva noţiunii de credinţă. Tot felul de ONG-uri foarte „luminate” care cer scoaterea icoanelor, scoaterea religiei… Mie mi s-a părut ceva cumplit: dacă în ʼ89, după o perioadă de ateism, la Revoluţie, tinerii îngenuncheau şi cântau „Tatăl nostru” în Piaţa Universităţii, acum, când a fost tragedia de la Colectiv, s-a ieşit în stradă să se strige: „Vrem spitale, nu catedrale”. Aici s-a ajuns, aici s-a ajuns… Ăsta-i tineretul! Păi, dacă vor spitale, cred că vor avea parte de spitale de psihiatrie! Da…

– Dacă ar fi să se facă o terapie pentru aceşti tineri, de unde ar trebui să se înceapă?

– În primul rând, ar trebui să accepte ei, să înțeleagă că sunt bolnavi și să caute vindecarea. În al doilea rând, terapia o poate face nu un medic psihiatru, categoric nu, doar un duhovnic, pentru că sunt atâţia care, găsind duhovnicul, îşi regăsesc şi sufletul şi pornesc pe un drum cu adevărat creştin, de om adevărat.

Nu se pot da nişte reţete – pentru fiecare există altă modalitate, dar omul trebuie să vrea. Taică’miu spunea că credinţa presupune doi factori: tu să vrei, şi Dumnezeu vine la tine. Sau, am găsit un exemplu foarte frumos la un autor englez, care spunea că „în credinţă tu trebuie să te străduieşti să ridici un altar plin cu lemne, dar focul vine din Cer”. Foarte frumos. Tu trebuie să te străduieşti. Nu aştepta. Taică’miu spunea: „Nu poate să intre soarele într-o casă în care sunt obloanele trase; deschide obloanele, atunci va intra soarele!”. Și în Evanghelie se spune: „Eu stau la uşă şi batApoc. 3:20păi Hristos nu intră cu forţa: dacă-i deschis intră, dacă nu, nu. Deci trebuie să vrei. Credinţa, după mine, este şi un act de voinţă.

– Cum pot fi aduşi tinerii la biserică?

– Nu se poate spune aşa, ştii, ca la manifestaţie: „Hai la biserică!”. În primul rând, trebuie în sufletul lor să le încolţească dorinţa de-a veni la biserică, de-a simţi ceva în timpul slujbei, de-a veni cu dorul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Nu pot să fie aduşi – cum să fie aduşi?! Ăsta nu este un act de forţă majoră, ăsta este un act de libertate; credinţa e cel mai mare act de libertate. Dumnezeu ne-a făcut liberi, deci tânărul trebuie să aibă conștiinţa că acolo este locul lui, acolo este drumul lui în viaţă, acolo este mântuirea. Nu poţi să zici: „Hai, dom’le, vino, hai, hai!”, ca și cum ar fi obligatoriu, mergi și semnezi condica. Nu. Să simţi că acolo-ți este lucrul cel mai important, acolo e inima ta, acolo e comoara ta cf. Matei 6:21.

Poţi să vorbeşti cu el, fără îndoială, fiecare poate să vorbească, dar scânteia aceea trebuie să iasă din el. Nu se poate prin discuţii: „Hai să te fac credincios, hai să te conving!”. Credința nu e un act raţional. Poate la alte confesiuni, poate la alte religii, dar în Ortodoxie nu e un act raţional. Nu. Trebuie să vrei.

“Nici un fir de păr nu poți să-l ridici fără voia lui Dumnezeu”

– Doamna Galina, cum erau educaţi tinerii în vremea dumneavoastră? Pe ce se punea accentul?

Se punea accentul pe ascultare. Şi pe a urma unui exemplu, unui model. Tinerii căutau să aibă un ideal în viaţă, dar un ideal care să nu re­prezinte o problemă materială, ci un ideal care să transcendă lumea aceasta.

Pe primul plan era sentimentul de datorie. Acest sentiment a fost cultivat, dovadă că datorită acestui sentiment atât de mulţi s-au jertfit, având datoria de-a o face pentru ţara lor, pe care au iu­bit-o şi care acum, din păcate, nu mai este iubită. Nimeni nu mai simte că are vreo datorie pentru ţara care l-a născut şi care-i este a doua mamă. Toţi se grăbesc să-i întoarcă spatele, pentru că este în necaz, în loc să stea, să lupte… Şi asta este o dezertare. Tinerii din ziua de astăzi şi-au luat atitudinea de dezertori. Pleacă de la o luptă pe care ar trebui să o ducă pentru mama lor.

– Cum putem să-i urmăm pe cei care au pătimit în temniţele comuniste, în ceea ce priveşte spiritul de jertfa şi de dreaptă credinţă dragoste faţă aproape şi de neam?

Păi îi avem ca exemple. Nimeni nu ne obligă acuma să ne lăsăm torturaţi, chinuiţi, batjocoriţi, dar să avem atitudine, să nu ne pierdem interio­rul, să nu ne pierdem sufletul, să nu ne pierdem personalitatea — spre asta se tinde, spre pierderea personalităţii —, să ne păstrăm personalitatea pozitivă, să nu ne lăsăm ademeniţi. Să avem criteriul, atunci când ceva ne ademeneşte, să ne intrebăm: oare asta vrea Dumnezeu? Acesta să fie criteriul. Criteriul trebuie să fie voia lui Dumnezeu.

– Şi cum să ştim că facem voia lui Dumnezeu?

– Dumnezeu îţi arată. Dacă te rogi, îţi arată care e drumul pe care trebuie să-l iei, foarte clar şi foarte limpede. Numai dacă vrei să faci aşa, un fel de târg: „Ei, lasă Doamne, dar şi cum vreau eu, nu numai cum vrei Tu. Hai, lasă, nici chiar aşa”, atunci ai încurcat-o. Dar dacă te laşi complet in voia lui Dumnezeu…

Pe mine m-a impresionat, iată, totuşi, la ţară, acolo unde oamenii se duc dimineaţa numai să dea leturghia, am avut de-a face cu un ţăran – trăia într-o mizerie, avea un picior tăiat şi. când m-am dus la el, mi-a spus aşa o vorbă, că am ră­mas absolut uluită: „Doamna doctor, să ştiţi că în viaţă şi în lumea asta, nici un fir de păr nu poţi să-l ridici fără voia lui Dumnezeu”. Un ţăran an­alfabet! Iar voia lui Dumnezeu, cum să o aflăm. Dumnezeu îţi arată. Adresează-I-te şi vine. Vine şi-ţi spune. într-un anumit fel, bineînţeles, nu aşa cum vorbim noi.

[…]

– Din cărţile Părintelui Bejan, care au fost mo­mentele care v-au marcat în mod deosebit?

M-a marcat deosebit cartea „Oranki”, cea care povesteşte despre perioada din Siberia. Lucruri îngrozitoare, pe care le-am mai întâl­nit şi pe la alţii care au fost în aceeaşi situaţie… Dar momentul în care soldaţii români, ală­turi de care era şi Părintele Bejan, îşi aruncau pâinea, raţia lor de minimă existență, copiilor înfometaţi ai ţăranilor din Siberia, şi copiii pri­meau pâinea pe care o aruncau deţinuții, acest moment m-a impresionat teribil.

Asta dovedeşte că poţi să rămâi om chiar în situaţii-limită. Dar gândindu-mă la metodele pe care le foloseşte diavolul, acelea de a te chi­nui fizic îngrozitor, şi chiar psihic, pot spune totuşi că e un duşman pe care-l ştii, şi împotriva căruia Dumnezeu te apără, tu rugându-te şi mobilizându-ţi forţele sufleteşti prin rugăciune – dar e un duşman cunoscut. Metodele actuale sunt însă extraordinar de perfide, de ademeni­toare, într-o manieră de lup îmbrăcat în haină de oaie. Totul este prezentat sub o lumină atât de tentantă, încât ar trebui, ca Ulise, să ne le­găm de catarg, ca să nu ne lăsăm amăgiţi de cântecul sirenelor, care înseamnă în primul rând ecranul. Televizorul acesta ne zdrobeşte din punct de vedere psihic, ne dezumani­zează, de dezbracă de viaţa noastră interioară, ne transformă în nişte roboţi. Banul, puterea, sexul! Iar noi, de la vârsta de trei ani, deja ne li­vrăm copiii acestui experiment satanic.

[…]

*

Doamnă Galina, vă rugăm să evocați chipul tatălui dumneavoastră, aşa cum l-aţi cunoscut.

Tatăl meu făcea parte dintr-o familie de doisprezece copii, tatăl lui fiind preot în judeţul Orhei. A rămas orfan de la vârsta de 17 ani și a făcut Facultatea de Teologie și Filosofie la Cernăuți. A fost un om cu chemare apostolică și cu intransigență totală în ceea ce privește credința. Tata nu accepta nici un fel de compromis. La el „da” era „da” și „nu” era „nu”, și în Hristos nu existau „poate” sau „hai să facem un fel de târg până trecem puntea”, târgul fiind făcut cu cel rău.

Primul conflict pe care l-a avut și pe care mi-l amintesc, eram copil, a fost faptul că în biserici fusese interzisă catehizarea copiilor. Din 1948 și până în 1989, două generații au fost livrate în totalitate ateismului bolșevic, iar preoții erau supuși unei presiuni psihologico-ideologice în așa fel încât trebuiau să spună lucruri pe care nu le gândeau, la fel ca întreaga societate, dar devenind în felul acesta duplicitari faţă de propria conștiință și, mai ales, faţă de Hristos. Or tata nu a acceptat acest lucru și, la unele din ședințele care se făceau în raioanele Bucureștiului, unde se glorifica „pacea” pe care o aducea U.R.S.S.-ul, tata s-a ridicat și a spus: „Nu-i adevărat! Pacea o poate aduce doar Hristos!”. A fost o consternare generală! Cel care conducea şedința i-a interzis să mai ia cuvântul. Tata, în condițiile acestea, a spus: „Eu nu mai am de ce să vin la şedințe”, și atunci a fost declarată un fel de luptă pe faţă.

Din momentul acela tata a fost înconjurat de informatori, de persoane care veneau să-i pună tot felul de întrebări ciudate. Tata era un om foarte plin de încredere în oamenii din jur, nu suspecta pe nici unul, şi aşa, încetul cu încetul, s-a format o rețea care a dus, până la urmă, la arestarea tatei. Întâi el a fost preot la Chitila, și Chitila făcea parte din București pe vremea aceea. I s-a stabilit domiciliul forțat în județul Ilfov, la Slobozia Moară, și pe 13 martie 1960 i s-a făcut o percheziție în care i s-a luat și ultima hârtie – tata era un om cu preocupări filosofice, teologice, avea multe lucrări în manuscris –, i s-a luat absolut totul și a fost arestat.

„Nu a acceptat nici un compromis”

– Care a fost capul de acuzare?

Capul de acuzare este rizibil la ora actuală, dar atunci cântărea foarte greu – „activitate dușmănoasă contra clasei muncitoare”, prevăzut cu închisoare între 10 şi 15 ani, și se baza pe articolele pe care le scrisese tata împotriva comunismului ateu înainte de 1944, în perioada când era redactor-șef la unul din ziarele din Basarabia. Acesta a fost unul din capetele de acuzare.

Celelalte erau „atitudine anti-regim” și „discuții contra regimului comunist”, fiindcă în aceste percheziții au fost găsite și niște caiete de-ale mele scrise în perioada când eram elevă la liceu și în care făceam anumite constatări, adnotări și impresii despre tot ce se petrece în țara noastră. Când s-au găsit caietele, au fost considerate acte de acuzare, care nu puteau decât să fie „o consecință”. Ei nu aveau nevoie de dovezi, ci își fabricau consecințele singuri – dacă tatăl era acuzat de anticomunism, iar fiica scrisese în caiete lucruri anticomuniste, însemna că ei doi „au discutat” despre asta.

Articolul care condamna – acum nu mai există – era Art. 209 pct. 2 lit. a, care spunea: „Discuții dușmănoase sau delict de uneltire”, şi în acest articol intra absolut tot. Oricine voia putea să te încadreze la acest articol – dacă, de exemplu, spuneai că mărfurile străine sunt mai bune decât cele românești și cineva te reclama, intrai în acest articol cu eticheta de „subminare a economiei naționale”. Și chiar dacă n-o spusesei cu adevărat, aveau ei metode să te facă să recunoşti. În legătură cu asta exista un banc sinistru: Stalin și-a pierdut vestita lui pipă, și l-a chemat pe Beria și i-a spus: „Mi-am pierdut pipa, caută de-o găseşte!”. După o săptămână, îl cheamă iar și-i zice: „Între timp am găsit pipa!” „Dar am arestat deja 10.000 de oameni! Din ăștia, 5.000 au recunoscut și 5.000 n-au recunoscut. Ce fac?” „Atunci ţine-i și pe ceilalţi 5.000 până recunosc fapta!”. Foarte adânc!…

Și așa a început periplul nostru în închisoare. Tata a fost arestat în martie, apoi în septembrie am fost arestată eu, în august fusese arestată actuala Maică Mina, verișoara mea Xenia Mămăligă, și în noiembrie l-au arestat și pe fratele meu, care nu avea absolut nici o legătură, numai ca să-l zdrobească pe tata, să-l chinuiască… Și-așa l-au torturat îngrozitor!

Despre perioada petrecută de tatăl dumneavoastră în temnițele comuniste, ce ne puteți spune?

– Tatăl meu a plecat la Domnul foarte repede după ʼ89, aşa că n-am avut timp să dezvoltăm acest subiect – dar așa, printre frânturi, știu că a fost ca o torță față de oameni și nu a acceptat nici un compromis. Tocmai pentru faptul că tata se implica în susținerea celorlalți a fost luni și luni de zile ținut singur – nouă luni de zile! Era bolnav, cădea pe jos, nimeni nu putea să-l ajute. Iar când era torturat venea doctorul Cahane, care îi lua tensiunea ca să vadă dacă poate fi torturat în continuare… Asta era!

Şi-a păstrat demnitatea, n-a acceptat nici un fel de „reeducare”, așa-zisa reeducare care începuse la Aiud. Tata era la Aiud, și a refuzat orice, orice! Drept pentru care a fost mutat la subsol, în cele mai sinistre celule, de unde s-a eliberat în 1964, cu ultimul lot, dar cu grave deficienţe de sănătate, pe care le-a resimțit toată viața.

După aceea, tata n-a mai fost primit în capitală, deşi a făcut diverse cereri, arătând și faptul că este bolnav, dar i s-au respins toate cererile. A fost trimis într-o parohie unde, ca să ajungă, trebuia să meargă 40 de kilometri pe jos. Tata și-a împlinit cu drag chemarea și oamenii l-au înţeles, l-au iubit și a făcut o comunitate creștină excepțională, așa că până la sfârșitul vieții a fost un apostol.

– Care este cea mai puternică amintire legată de el?

– Amintirea de la proces. Până la proces nu-mi dădeam seama de gravitatea situației, nici nu credeam că voi fi condamnată pentru că am vorbit cu tata, dar când l-am văzut la proces pe tata transformat aproape într-un schelet, cu ochii ieşiți din orbite, mi-a fost atât de șocantă această imagine!… Am fost convinsă că-l pierd pe tata. Știu că mi-a căzut părul, ca șoc psihic. Este amintirea cea mai șocantă.

O altă amintire șocantă, pentru mine, este momentul eliberării mele. N-am fost atât de șocată când am intrat, cât am fost când am ieșit din închisoare, pentru că ajunsesem la un echilibru și la o trăire spirituală extrem de intensă, și revenirea în viața „aerobă”, cum zic eu, viața de toate zilele, îmi cerea un efort extrem de mare, nu mă puteam adapta. Ani și ani de zile am lucrat în niște spitale izolate. Nu puteam să intru în București, nu puteam să mă obișnuiesc cu lumea. Am fost marcată, totuși. Abia după zece ani am putut să-mi revin.

„Să fim întotdeauna noi înşine”

– Ce aţi învăţat de la Părintele Boris, atât direct cât şi indirect? Ce sfaturi vă dădea?

– Să fim întotdeauna noi înşine, să nu minţim şi să avem iubire de Dumnezeu şi de ţară. Tata considera minciuna unul dintre lucrurile cele mai grave. Minciuna şi hoţia. Or, comunismul se baza pe minciună; acum se bazează şi pe hoţie, şi chiar şi atunci.

Tata îşi iubea enorm ţara. O iubea atât de mult, încât atunci când a murit – a fost îngropat aici, la Cernica – ne-a rugat să-i aducem pământ din Basarabia. Ducându-mă eu pentru pământ, am aflat un lucru absolut miraculos în ce-l priveşte pe bunicul meu. El a fost îngropat în curtea bisericii, care era o curte imensă într-un sat din judeţul Orhei, Trifeşti se numea. Odată cu venirea comuniştilor, s-a nivelat tot terenul, iar biserica a fost transformată într-un hambar, într-un grânar. Se ştia că fusese odată un mormânt acolo, dar aşa, vag. Între timp, după 1990, biserica a fost redată cultului şi a trebuit să fie reintrodusă lumina electrică. Săpându-se prin curtea bisericii, care era de vreo 2.000 de metri pătraţi, au dat peste un mormânt. Consultându-se arhiva bisericii, s-a găsit că în această curte este îngropat Preotul Grigore Babcenco – bunicul meu. M-am dus după aceea şi i-am dus cruce, candelă, fotografie, şi de-atunci mi-au spus credincioşii că în fiecare Duminică vin şi fac panihidă la mormântul bunicului.

– Ne-aţi spus că Părintele detesta minciuna şi hoţia. Dar ce aprecia cel mai mult la oameni?

Bunătatea şi dragostea şi spiritul de sacrificiu. Tata avea spirit de sacrificiu foarte dezvoltat. El nu făcea caz, dar de câte ori era nevoie sărea în ajutorul fiecăruia, fără să ştim. Era genul de „să nu ştie stânga ce face dreapta”. În general, avea extremă pudoare în exteriorizarea sentimentului religios – dar, când trebuia, nu şi-l ascundea.

Cum era în relaţia cu credincioşii?

– Foarte apropiat, foarte cald. Tata era un foarte bun predicator, şi predica de la inimă la inimă. Credincioşii îl iubeau şi tata îi iubea foarte mult. Erau sufletul lui, erau o a doua familie. După ce s-a pensionat din satul acela, Roşiori, tata a fost îmbisericit la biserica Sapienţei, unde a slujit împreună cu Părintele Constantin Voicescu până în ʼ90. S-a ataşat enorm şi de biserică, şi de credincioşi. Practic, acolo a fost depus când a fost să nu mai fie pe pământ.

În acelaşi timp, era un om care avea preocupări teologice, filosofice. Tata a scris lucrări… De exemplu, îmi amintesc un titlu: „Filosofia creştină a istoriei”. Tata a scris şi despre revoluţii, lucru care a reprezentat un cap de acuzare, pentru că revoluţia era văzută de tata ca un act al celui rău în istoria omenirii. Scria articole, a tradus şi o carte din ruseşte, cartea Părintelui Alexander Schmemann, „Euharistia, Taina Împărăţiei”; cu greu i s-a făcut loc să fie tipărită, dar s-a tipărit până la urmă.

„Să mulţumim, cei care am avut privilegiul să trecem prin suferinţă”

– Doamnă Galina, aţi trecut şi dumneavoastră prin temniţele comuniste. Care este cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat din suferinţă?

– Suferinţa este unul din lucrurile pentru care trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-o dă, pentru că ne apropie de El. Este poate cel mai impresionat şi cel mai important dar pe care ţi-l dă suferinţa. Există o poezie a lui Radu Gyr:

„Doamne, fă din suferinţă, / Pod de aur, pod înalt, / Fă din lacrimă velinţă / Ca într-un pat adânc şi cald. / Din lovirile nedrepte / Faguri facă-se şi vin. / Din înfrângeri, scări şi trepte, / Din căderi, urcuş alpin. / Din veninul pus în cană / Fă miresme ce nu pier. / Fă din fiecare rană / o cădelniţă spre cer; / Şi din fiece dezastru / şi crepuscul stins în piept, / Doamne, fă lăstun albastru / şi fă zâmbet înţelept”.

Asta este suferinţa. Să mulţumim, cei care am avut privilegiul să trecem prin ea. Şi orice suferinţă – nu mă refer numai la închisoare. Chiar şi o boală îţi poate schimba cursul vieţii, chiar şi o nenorocire îţi poate deschide ochii. Cunosc oameni care au devenit alţi oameni după ce au avut o suferinţă îngrozitoare în familie, când le-a murit un copil în condiţii tragice. O familie care nu era foarte ataşată de Dumnezeu, din momentul acela au devenit cei mai fervenţi credincioşi. Şi alţii, şi alţii.

Ştiţi cum e? Suferinţa e ca un ciocan care loveşte într-o piatră şi, de multe ori, din piatra aceea ţâşneşte izvorul – e imposibil să nu ţâşnească, pentru că Dumnezeu nu ţi-o dă gratuit, şi nu-i dă omului mai mult decât poate duce. Dacă crezi într-un Dumnezeu Atotbun şi Atotînţelept, atunci tot ce-ţi dă El e lucrul cel mai bun, care ţi se potriveşte.

– Ce a fost cel mai greu de îndurat în perioada detenţiei?

– Prezenţa celorlalţi. Ai fi vrut un moment de singurătate, un moment de reculegere, şi de multe ori nu-l aveai, pentru că nu toţi oamenii erau dispuşi la asemenea momente. Oamenii voiau să se exteriorizeze, să se audă vorbind. Cred eu că poporul român e bolnav de vorbit – şi vorbit, de obicei, destul de lipsit de rost şi de sens. Or, aveai o dorinţă să stai singur, să poţi să asculţi interiorul tău. Nu puteai. Făceam tot ce este posibil în sensul ăsta. De altfel, această viaţă interioară şi acest eu interior, pe care noi îl avem, facem tot ce este posibil ca să nu-l trăim, să îl pierdem, să ne golim de sufletul nostru, de eu-l nostru. Atunci se făcea prin metoda fizică de tortură, de frică, de spaimă, de minciună.

Şi diavolul a constatat că nu dă rezultatele scontate, că în suferinţă omul parcă se regăseşte mai puternic. Şi a schimbat tactica; metodele pe care le vedem acum sunt rezultatul schimbării acestei tactici. Ademenirea este mult mai periculoasă, mai puternică şi mai dăunătoare decât spaima sau suferinţa. Prin ademenire, omul începe să fie exact ca Adam din Rai: vede că mărul era frumos la vedere şi, încetul cu încetul, se lasă îmbiat de această chemare.

În epoca actuală, suntem nişte roboţi perfect adaptaţi, dar goliţi de suflet. Pentru noi, societatea actuală – şi nu vorbesc numai de ţara noastră, dar a pătruns şi la noi – totul se reduce la putere, sex şi bani, şi atât! Uitaţi-vă când mergeţi cu transportul în comun: jumătate din oameni stau cu telefoanele în faţă! Se distruge nu numai propriul interior, care se goleşte, dar şi comunicarea dintre oameni este ruptă. Ştiţi că se spune că cea mai mare suferinţă a omului în iad este faptul că stă cu celălalt spate către spate, nu faţă către faţă. Deci, noi stăm spate către spate cu celălalt. Sunt familii întregi în care tatăl stă la televizor, mama la calculator, copilul la tabletă. Atunci care mai este comuniunea, care mai este sufletul familiei?… Asta se încearcă pe toate căile să fie distrus, iar distrugerea este mult mai periculoasă şi mai eficientă cu aceste metode. 

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

 

Legaturi:

Medicul GALINA RADULEANU la “Cuvinte din taceri” (VIDEO + TEXT) – amintiri pretioase despre tatal ei, Parintele Boris Raduleanu, PERSECUTIA COMUNISTA, REZISTENTA LAUNTRICA IN INCHISOARE SI MIJLOACELE “BLANDE” DE REEDUCARE

PSIHIATRUL GALINA RADULEANU despre PROPAGANDA ANORMALITATII, dependentele devastatoare ale tinerilor de azi si ofensiva nimicitoare a “minunatei lumi noi”: “ASA CUM PE VREMEA COMUNISMULUI TI SE PUNEA PECETEA DE DUSMAN AL POPORULUI, ACUM TI SE PUNE O PECETE DE FUNDAMENTALIST. E ab­solut la fel: nu ai dreptul sa fii impotriva…”

Doamna GALINA RADULEANU in “Familia ortodoxa” – invataminte esentiale din inchisoare, valabile si pentru zilele noastre: LUPTA PENTRU DISTRUGEREA INTIMITATII E MAI PREZENTA CA ORICAND, DAR CU METODE MAI PERFIDE!

Doamna GALINA RADULEANU in “Familia ortodoxa” (II): “Dumnezeu ne vorbeste, realmente!, numai ca nu-L auzim, dar ne vorbeste! VANEAZA LA MAXIMUM PUTINELE CLIPE LIBERE PENTRU A TE INTERIORIZA!”

Recomandare de carte: DR. GALINA RADULEANU – “Repetitie la moarte… din spatele gratiilor”. PILDA UNUI OM BIRUITOR

Galina Raduleanu: “CAZUL VISINESCU SI CONDAMNAREA COMUNISMULUI SUNT PRAF IN OCHI. Suntem o tara careia ii lipseste sentimentul de vinovatie.” Fiica partizanului Toma Arnautoiu: “NU A EXISTAT VOINTA POLITICA PENTRU PEDEPSIREA VINOVATILOR DE ATROCITATILE COMUNISTE”

 

***

“Domnul știe ce face” – PUTEREA SALVATOARE A NE-CÂRTIRII și PERICOLELE DUPLICITĂȚII. Învățăminte duhovnicești de mare preț din interviurile doamnei ASPAZIA OȚEL-PETRESCU, mărturisitoarea și pătimitoarea pentru Hristos: “România de astăzi este total debusolată, iar noi, ca popor, am decăzut, am devenit masă de manipulare. Bolşevismul n‑a pierit, ci a îmbrăcat o altă formă”

“Ca să-i poţi stăpâni pe oameni, ca să-i poţi manevra trebuie să le distrugi sistemele valorice. Aşa se loveşte în Biserică şi după aceea în familie. Și, dacă-i dezbini până la individ, atunci mult mai uşor poţi să-i controlezi”. PĂRINTELE IUSTIN DE LA OAȘA despre NEAM și FAMILIE, DEZBINARE și IUBIRE. Cum ne apărăm valorile? (și VIDEO)

PĂRINTELE CIPRIAN GRĂDINARU – Cu dragoste, dor şi durere pentru poporul român: “Atât la nivel de popor, cât şi de persoană, NU MAI ȘTIM CINE SUNTEM”

“Măi, fraţi români, noi n-am ieşit încă din PĂGÂNISMUL nostru, care se manifestă astăzi prin VRĂJITORII la nesfârşit, prin BLESTEME la nesfârşit!”

PARINTELE IUSTIN – “Cuvant cu putere multa” despre PERVERTIREA ROMÂNILOR: “Omul nostru se lasa mintit, cauta senzationalul, daca un lucru nu i se prezinta ca iesit din comun, umflat, mincinos, nici nu-l ia in seama” (VIDEO)

PARINTELE IUSTIN NE-A PREVENIT: “Vor veni vremuri si mai grele. Va fi mai mult o prigoana psihologica si nu va veti putea ascunde… Daca nu ne vom aseza genunchii la pocainta, dragii mei, nu vom reusi nimic!“

Predica puternica (audio+text) de la PUTNA despre globalizare, DISTRUGEREA RADACINILOR si provocarea sfintilor români. “CAT COSTA UN SUFLET IN ZIUA DE AZI? NE VINDEM CREDINTA SI TARA PE CATIVA EURO”

PREDICI la DUMINICA SFINTILOR ROMÂNI (audio, text): “Sa cerem ajutorul sfintilor români si al SFINTILOR INCHISORILOR pentru vremurile grele prin care trecem!”. CUM POATE PIERI NEAMUL CAND SE STRICA “SAREA PAMANTULUI”?

SFANTUL ANDREI, APOSTOLUL ROMANILOR – PREDICI AUDIO: “Incotro se indreapta tara aceasta ocrotita de Sfantul Andrei?” CUM NE-AM INTRISTAT APOSTOLUL?

“Daca neamul nu este aproape de Dumnezeu se va dizolva”. PUNTE DE LACRIMI, de Ziua Nationala, pentru un POPOR RISIPIT, DEZBINAT SI MANIPULAT. Avertismentul PARINTELUI IOANICHIE BALAN: “Nu ne va scoate nimeni din Carpati daca nu-L vom scoate noi pe Hristos din inima si din casele noastre”

SAMBATA SFANTULUI TEODOR (“COLIVEI”). Predica Parintelui Ioanichie Balan (audio + text): “Nu cumva sa intindeti mana in blid strain! MAI BINE SARAC SI CURAT DECAT CU CONSTIINTA DISTRUSA! Sa nu va vindeti credinta!“

Parintele Roman Braga si alti duhovnici despre PARASIREA TARII

Cuvinte de invatatura catre tineri de la duhovnicii manastirii Putna: SPOVEDANIA CA VARSARE A INIMII CATRE DUMNEZEUL CARUIA I-AM INSELAT IUBIREA; DUHOVNICUL CA PRIETEN AL MIRELUI/ Parintele staret Melchisedec: Ramaneti in tara, iubiti-va neamul, scuturati-va de superficialitate!

PARINTELE GH. CALCIU: “Prefer sa mor aici fara niciun compromis!”

Parintele Gheorghe Calciu: PITESTI DUPA PITESTI

MIHAI BURACU: PITESTI DUPA PITESTI. Cum s-a inmultit samanta satanica a comunismului dupa 1989? “Asistam neputinciosi la o a doua internationalizare (globalizare), sora geamana cu internationalizarea rosie”

PARINTELE ADRIAN DESPRE EPOCA LUI ANTIHRIST: Stramtorarile vor fi mult mai grele decat in comunism. Metoda de la Pitesti se va aplica acum in toata lumea (VIDEO)

Istoricul Alin Muresan despre FENOMENUL PITESTI SI URMARILE LUI DE AZI: “Atunci se facea cu ciomagul, acum se face mai frumos, dar esenta nu e diferita”

Interviu cu regizorul NICOLAE MARGINEANU despre tatal sau si Parintele Arsenie Boca, despre suferinta inchisorilor si Inviere, despre vremurile de ieri si de azi: “Acum raul este mai perfid si mai periculos”

Intre TEROARE si… TORPOARE sau TAINA FARADELEGII IN ACTUALITATE

PARINTELE IOANICHIE BALAN. Cuvinte de folos despre ispitele vremii (II): “E mai rau azi ca ieri, pentru ca sunt metode mai diabolice de a distruge pe crestini”

Sfantul Serafim de Viriţa: “Banii si inselaciunile lumii vor pierde mai multe suflete decat prigoana ateista!”

“SE CADE SA ASCULTAM DE DUMNEZEU MAI MULT DECAT DE OAMENI”. Cuvant cu putere al Parintelui Episcop DAMASCHIN DORNEANUL la Zilele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iasi, 2018: “Puneti-va cat mai des intrebarea: CE VREA DUMNEZEU DE LA MINE? Nu va ganditi la ce va spune lumea, ganditi-va la ce spune Dumnezeu!” (VIDEO+TEXT)

 

***

“Cred că simţiţi un DUH RECE care trece prin mijlocul poporului acestuia. AM DEVENIT CA NEAMUL DIN GADARA CARE L-A SCOS AFARA PE HRISTOS… Într-un fel de pogorâre a duhului necurat peste noi, ne credem cu toții pricepuţi, cunoscători şi NIMENI NU MAI ASCULTĂ DE BISERICĂ”. Care ne mai este nădejdea si ce ar putea urma dupa această LEPĂDARE a lui Dumnezeu? (AUDIO, TEXT)

POPORUL ROMÂN, CĂZUT, MURIBUND, ÎNCONJURAT DE VULTURI ȘI HIENE. Se va mai ridica la viață la chemarea lui Hristos? (PR. CEZAR AXINTE in duminica Referendumului)

CINE A INABUSIT SAMANTA NEAMULUI ROMANESC? Parintele Cezar Axinte: “Focul e la gardul nostru, iar noi parca suntem inerti, paralizati, sufletul nu mai poate sa vad limpede”. OTRAVA UCIGASA A IDEOLOGIEI (NEO)MARXISMULUI si faurirea “OMULUI NOU” CARE IL VA INSTALA PE ANTIHRIST IN APLAUZE (audio + text)

Predica Parintelui TUDOR CIOCAN despre IMPLICATIILE REZULTATULUI REFERENDUMULUI (audio + text): “Va veni o perioada foarte grea pentru noi, ca Biserica. NE INDREPTAM SPRE O NOUA DICTATURA. Acum, ca popor, ne-am dezis de Dumnezeu. Dintr-un neam crestin ne-am transformat intr-o populatie”


Categorii

Galina Raduleanu, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Pentru tineri, Reeducarea ieri, azi si maine, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “GALINA RĂDULEANU despre PERVERTIREA și REEDUCAREA POPORULUI ROMÂN, plecarea în masă din țară, PRIVILEGIUL SUFERINȚEI și pilda minunată a tatălui ei, PREOTUL BORIS. “În epoca actuală, suntem nişte roboţi perfect adaptaţi, dar goliţi de suflet. CEL MAI ÎNGROZITOR LUCRU ESTE CĂ NU NE MAI PASĂ… Rămânem un ţinut deşert, bun de luat în stăpânire. Poate asta se şi urmăreşte”

  1. Excelentă radiografia, excelent diagnosticul pus de doamna doctor psihiatru Galina Răduleanu sindromului postdecembrist de care suferă poporul român după 22 decembrie 1989.

  2. PERVERTIREA și REEDUCAREA POPORULUI ROMÂN: Romania lider pe piata mondiala de videochat!
    Peste 100.000 de “tinere talente” lucreaza la momentul actual in videochat, in Romania.
    https://www.kanald.ro/romania-lider-pe-piata-mondiala-de-videochat-afla-de-ce-se-angajeaza-din-ce-in-ce-mai-multe-fete-in-domeniu-18615158

  3. – Ce a fost cel mai greu de îndurat în perioada detenţiei?
    – Prezenţa celorlalţi. Ai fi vrut un moment de singurătate, un moment de reculegere, şi de multe ori nu-l aveai, pentru că nu toţi oamenii erau dispuşi la asemenea momente. Oamenii voiau să se exteriorizeze, să se audă vorbind. Cred eu că poporul român e bolnav de vorbit – şi vorbit, de obicei, destul de lipsit de rost şi de sens. Or, aveai o dorinţă să stai singur, să poţi să asculţi interiorul tău. Nu puteai. Făceam tot ce este posibil în sensul ăsta. De altfel, această viaţă interioară şi acest eu interior, pe care noi îl avem, facem tot ce este posibil ca să nu-l trăim, să îl pierdem

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate