Cel care isi iubeste viata sa o va pierde…

22-09-2008 Sublinieri

rastiginirea-sf-treime.JPG

Fragmentul evanghelic citit ieri, in Duminica de dupa Inaltarea Sfintei Cruci, la Dumnezeiasca Liturghie (Marcu 8, 34-38; 9, 1) reprezinta de fapt concluzia unui episod relatat in versetele precedente:

“Şi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze. Şi spunea acest cuvânt pe faţă. Şi luându-L Petru de o parte, a început să-L dojeneasca. Dar El, întorcându-Se şi uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru şi i-a zis: Mergi înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (8, 31-33).

Vestirea Crucii, a suferintei, a patimirii celei mantuitoare atrage dupa sine, aproape automat, reactia de respingere categorica din partea cugetului omenesc influentat de Satana:

Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Luca 16, 22).

Aparent – nu-i asa? – este vorba de o reactie foarte sanatoasa si de bun-simt, plina de mila si iubitoare de viata. In realitate, in spatele acestei atitudini “firesti”, “omenesti” (definitorie si pentru “faptele bune” ale umanismului sau umanitarismului modern) Hristos ni-l descopera pe Tatal minciunii, cel care intotdeauna ne prezinta raul – si chiar raul cel mai hidos si odios – in haina generoasa a binelui, pentru a ne insela si a-l putea primi si imbratisa din toata inima.

Nu intamplator, Dumnezeu-Omul foloseste aceasta ocazie oferita de slabiciunea Apostolului Sau celui mai zelos pentru a oferi o lectie pentru toti ucenicii, de atunci si pana la sfarsitul veacului si pentru a ne arata conditiile esentiale pentru a ramane cu El pana la capat si a nu intra in categoria celor care

auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.

De aceea, Mantuitorul arata ca oricine doreste sa-I fie ucenic nu are alta cale de urmat decat calea cea stramta si plina de scarbe a Crucii, a jertfei, a prigoanei, a patimirii. Si nu doar atat, ci mai spune un cuvant tulburator si greu (sau cu neputinta) de primit omului firesc, pentru care toate cele ale Duhului (deci Crucea in primul rand) sunt nebunie si scandal:

Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa“.

Desigur, nu este vorba de pierderea/vanzarea sufletului, ci de asumarea sacrificarii a toate, inclusiv a vietii pamantesti pentru Hristos si pentru Cuvantul Sau si de care nu avem voie a ne rusina catusi de putin, ca sa pastram “cinstea” de la oameni si toate inlesnirile vietii confortabile. Un asemenea cuvant – mai ales daca este luat si inteles si in consecintele sale concrete, iar nu doar in teorie – nu are cum sa nu dea frisoane omului modern si rasfatat, crescut si format, asa cum spune parintele Seraphim Rose, in “generatia eu“, pentru care sanatatea, fericirea si viata sa proprie sunt valorile cele mai de pret. Si care, chiar daca primeste credinta in Hristos, ia dintr-insa numai partea convenabila, care crede ca se pliaza pe firea lui sau care nu ii cere schimbari mari si renuntari foarte grele, oprindu-se cand este vorba de chemarea la Crucea de bunavoie, pentru El.

Majoritatea reflexelor si atitudinilor crestinului “firesc”, (post)modern tradeaza ceea ce se poate numi “agatarea cu dintii” de viata aceasta, agatare care, atunci cand se instaleaza si in mintea noastra, ne umple de prejudecati omenesti, care nu ne dau voie sa credem drept, sanatos.

Si atunci construim noi insine sau preluam de la altii – din “aerul” lumii – justificari, teorii, explicatii cu aspect “duhovnicesc”, numai idei frumoase, optimiste, generoase, nobile, care tin de “umanism”, dar care nu se intemeiaza pe nimic din Scriptura sau din Traditie, de fapt, pe nimic din Duhul Sfant, ci pe propriile dorinte, proiectii, pe niste temeri intoarse in sperante (apropo,”speranta” omeneasca e putin altceva decat nadejdea crestina). Si atunci incepem sa dam drumul foarte usor la cuvinte mari despre “bunatatea lui Dumnezeu care pe toate le iarta [fara ca cineva sa se pocaiasca?!]”, despre “Mila Lui care n-o sa ingaduie raul”, despre faptul ca “nu putem fi tocmai noi cei din urma” sau despre “profetiile discutabile” ale Parintilor, despre “speranta ca totul va fi bine”, despre “optimismul si bucuria crestinului” si cate mai si cate, etc...Toate acestea inseamna, de cele mai multe ori, mai mult “gandirea pozitiva” a l`americaine decat punerea sincera si matura a nadejdii in Hristos, care trece in mod necesar prin asumarea indurraii raului, a Crucii, a iadului, stiind ca la capatul lor este Invierea.

De fapt, prin toate acestea, noi zicem, la fel ca Petru catre Hristos, ceva “de bun-simt”: Suflete, fie-ti mila de tine, sa nu ti se intample tie aceasta Si atunci vom auzi si noi ca si el: “Nu le cugeti pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor“. Adica: trebuie sa recunoastem ca gandim lumeste, ca mintea noastra nu s-a convertit, ca ne este frica de suferinta, ca iubim placerile, ca inima noastra este foarte legata de cele de jos, ale lumii si ca suntem foarte fricosi si lasi, oricat ne-am amagi si am brava uneori! Si nu trebuie sa ne rusinam sau sa ne ingrozim sa recunoastem aceasta realitate a noastra, ci de la ea sa pornim! Asa este, suntem slabi, suntem fricosi, nu suntem pregatiti nici de moarte, nici de prigoane, nici de incercari mari, dar, daca dorim sa ramanem totusi cu Hristos si sa nu viclenim ca Iuda, trebuie sa incepem cel putin prin a gandi corect si adevarat (adica “ortodox”).

Este imperios necesar mai intai de toate sa nu ne mintim, sa nu vrem sa ne imbatam cu cu apa rece a unor consolari “caldute”, a unor “mecanisme de aparare” psihologice care vor fi, oricum, pana la urma, naruite de realitatea lui Dumnezeu. Intr-adevar, nu este nevoie nici sa deznadajduim, pentru ca stim ca Dumnezeu va lucra in noi cele ce ne sunt cu neputinta, insa noua ne revine atat: sa-L alegem! Dar pentru asta este nevoie sa deznadajduim de noi insine, sa renuntam sa ne mai bizuim pe desartele si subredele “indiguiri” omenesti si sa cadem in genunchi, cu trupul si cu inima, golindu-ne de orice incredere in noi si in toate vanele iluzii omenesti, cerand ca Domnul sa ne daruiasca harul Sau, fara de Care nimeni nu va putea rabda nici cel mai mic pas pe calea Crucii, chiar daca pe toate le-ar cunoaste. Am dori, mai departe, sa aducem in discutie si una dintre parabolele Mantuitorului, de obicei mai putin citata si mai putin cunoscuta, rostita in alta imprejurare, dar legata de acelasi context al asumarii Crucii si urmarii Sale totale:

Că cine dintre voi vrând să zidească un turn nu stă mai întâi şi-şi face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească? Ca nu cumva, punându-i temelia şi neputând să-l termine, toţi cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs, zicând: Acest om a început să zidească, dar n-a putut isprăvi (Luca 14, 28-30).

Mesajul Fiului lui Dumnezeu este clar: daca vrem sa ne asumam conditia de crestin, trebuie sa stim de la bun inceput ce presupune acest lucru. Daca prin Botez “ne-am imbracat in Hristos“, aceasta inseamna ca, unindu-ne cu El, drumul Sau devine, duhovniceste, si drumul nostru, de la persecutie, batjocura, umilinta, biciuire, rastignire si pogorare la iad, pana la Inviere:

Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti (Ioan 12, 26).

Descoperim, astfel, credinta noastra ca viata in Hristos si pentru Hristos. Este vorba de o comutare din radacina a insusi sensului vietii:

Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem (Romani 14, 7-8).

Prin urmare, traseul crestinilor in lume nu este unul obisnuit, dat fiind ca si chemarea lor – de a fi “sarea pamantului” si “lumina lumii” – este extraordinara. Cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa fie constient ca suntem acele slugi care nu pot decat sa impartaseasca aceeasi “soarta” cu Stapanul lor, precum ni s-a spus:

“Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15, 20); “Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui”.

Toate aceste accente sunt astazi cu atat mai important de pus, cu cat tendinta “la moda” este de a concepe un crestinism trunchiat, diluat si “aseptic”, care arata exclusiv Invierea si “sare” lejer peste cruce si moarte. Dar pentru a invia, nu trebuie sa fi murit mai intai?! Viata crestina nu e numai bucurie, dupa cum nici nu este numai suferinta, ci este bucurie (a harului si a nadejdii) in suferinta. Cum bine remarca si parintele Steinhardt:

Noi vrem Taborul fara a trece pe la Golgota. ‘Bine este noua sa fim aici!’, dar nu: ‘ia-ti crucea ta si urmeaza Mie’…“.

Crucea mai inseamna, credem, si a ne duce pana la capat intentiile bune, a nu ne accepta noua insine jumatati de masura, a nu mai face compromisuri si, mai ales, a nu ne mai cauta scuze.

Asumarea Crucii o realizam avand curajul sa fim ai lui Hristos tot timpul. Nu numai la Biserica sau nu numai in intimitatea noastra. Nu putem fi niste crestini “partiali”, “dedublati’ sau “cu jumatate de norma”. Crucea ne cheama sa fim aceiasi mereu si in toate privintele: si in suflet, si in trup, si in ascuns, si la aratare, si in ganduri si in limbaj, si in preocuparile cotidiene, si in modul in care ne imbracam, s.a.md. Prin toate alegerile noastre, mari sau mici Il putem marturisi pe Hristos sau, dimpotriva, ne rusinam, ne lepadam de El. Iar El, Domnul si Stapanul vietii noastre, care S-a urcat pe Cruce si S-a dat pe Sine mortii pentru noi, ne vrea ai Lui integrali si cu toata fiinta. Iar daca acest lucru n-ar fi posibil, nu ni l-ar fi poruncit atat de categoric. Da, Evanghelia chiar este radicala si nu se poate impaca defel cu ‘cu cugetul’ acestei lumi si nici cu iubirea desertaciunii lumesti; Dumnezeul nostru este un Dumnezeu “gelos”, care ne cere totul, dar pentru ca ne daruieste Totul, adica pe El Insusi, Viata lumii!

Deci sa nu ne temem si sa nu privim in urma, pentru ca stim si simtim ca numai din Cruce izvoraste viata, iar Crucea o ducem impreuna cu Hristos si cu fratii nostri, de aceea sa ne incredintam fara ezitare cuvantului Sau vesnic:

In lume necazuri veti avea, dar indrazniti, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

rastignirea.jpg


Categorii

2. Special, Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci, Luarea Crucii si urmarea lui Hristos, Meditatii duhovnicesti, Psihologie si psihoterapie duhovniceasca, Razboiul nevazut, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

94 Commentarii la “Cel care isi iubeste viata sa o va pierde…

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 4 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Pingback: Predica trezitoare la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci: CE INSEAMNA LUAREA CRUCII SI URMAREA LUI HRISTOS?
  2. Pingback: Luarea Crucii si urmarea lui Hristos: LOGICA OMENEASCA versus "LOGICA" LUI DUMNEZEU
  3. Pingback: NE PASA UNII DE ALTII? O predica de referinta despre talcul Evangheliei demonizatului din Gadara pentru noi, cei de astazi. "Marturisirea adevarata se naste din rugaciune si rugaciunea se hraneste cu marturisirea Adevarului"
  4. Pingback: DUMINICA SFINTEI CRUCI. Predica PS Sebastian al Slatinei: VIATA CA O CRUCE. Cine se menajeaza, se complace si refuza LUPTA, cum va castiga Imparatia? -
  5. Pingback: “DREPTATEA” CRUCII. LEGEA LUI HRISTOS CERE RASTIGNIRE. Scrisori ale Sf. Ignatie Briancianinov despre necazuri, lepadare de sine, dragoste si indreptatire -
  6. Pingback: “TAINA MANTUIRII”: PREDAREA IN MANA LUI DUMNEZEU. “Sistemul” din care trebuie sa iesim daca vrem sa ne mantuim. Sa daramam idolul din noi! -
  7. Pingback: Predicile Sfantului Teofan Zavoratul la INALTAREA SFINTEI CRUCI -
  8. Pingback: INALTAREA SFINTEI CRUCI. Predica despre sensul Crucii a PARINTELUI SOFIAN BOGHIU, chemat la Dumnezeu, acum 10 ani, in ziua acestui mare praznic (si audio) -
  9. Pingback: PREDICI (audio si text) la DUMINICA DUPA INALTAREA SFINTEI CRUCI. Cum ne purtam crucile vietii? Suntem hotarati sa renuntam la noi insine si sa ne dedicam total lui Dumnezeu? -
  10. Pingback: ODINIOARA SI ASTAZI… “Singurul duh care domneste astazi este acela al unei vitrine impodobite, dar false, artificiale” -
  11. Pingback: TAINA BOTEZULUI SI TAINA SPOVEDANIEI, AL DOILEA BOTEZ. Este normal sa pacatuim? Cum scapam de complexe si de sentimentele de vinovatie? -
  12. Pingback: SFINTII 40 DE MUCENICI DIN SEVASTIA. Mucenicii si noi: marturisirea lui Hristos sau dorinta de a placea lumii? -
  13. Pingback: Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci. LEPADAREA DE SINE, LEPADAREA DE PATIMI = DRUMUL SPINOS SI INGUST AL URMARII LUI HRISTOS -
  14. Pingback: PREDICI strapungatoare ale Sfantului Ioan de Kronstadt la DUMINICA SFINTEI CRUCI: “Sa ne luam cat mai repede crucea, atata timp cat Cel rastignit pe Cruce continua sa ne arate milele Sale!” -
  15. Pingback: Predica audio (si text) a parintelui Dosoftei de la Putna in duminica vindecarii lunaticului: CREDINTA LUCRATOARE = SMERENIA LEPADARII DE NADEJDEA IN SINE -
  16. Pingback: LECTIA MARTIRILOR CARE AU BIRUIT LUMEA. “Fiecare din noi e chemat la o forma de marturie sau martiriu pentru Hristos”. In cinstea pomenirii Sfantului Mucenic Gheorghe -
  17. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul: CE PACE POATE FI INTRE CRESTIN SI LUME? -
  18. Pingback: EGOISMUL CRESTINULUI - "MORTUL" CARE REFUZA SA MOARA SI IA MASCA VIETII "NOI"/ Neomenia "ortodoxa” sau Cum fentam "BANALA" MORALA in Biserica?/ De ce nu facem auzit oamenilor GLASUL VIU AL LUI HRISTOS? (Recomandari duh
  19. Pingback: MARTURISIREA SI APOSTAZIA in istoria Bisericii si in vremurile noastre. Intre RUSINAREA DE HRISTOS si PROVOCAREA CU DINADINSUL A CHINURILOR -
  20. Pingback: Parintele Teofil Roman: MAREA NOASTRA CADERE – INCREDEREA IN SINE SI VIATA TRAITA “PE CONT PROPRIU”, IN AFARA VOII LUI DUMNEZEU. Cum putem ajunge a dobandi pacea lui Hristos si a lepada “grija cea lumeasca” la Liturghie? -
  21. Pingback: Mitropolitul Antonie de Suroj despre APARAREA DE SUFERINTA ALTORA: Cum sa ne educam inima pentru a o face VIE? -
  22. Pingback: DE CE NE INCREDEM MAI MULT IN NOI INSINE DECAT IN VOIA LUI DUMNEZEU? Unde ne duc pacatul ingamfarii si incapatanarea in urmarea dorintelor si a ideilor proprii? De ce ne razvratim, ne agitam si refuzam Crucea? -
  23. Pingback: Parintele Ioan Buliga: IMPLICARE si SMERENIE -
  24. Pingback: “Lasa mortii sa-si ingroape mortii lor…” -
  25. Pingback: INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (II): “Trebuie sa fii hotarat pen­tru Dumnezeu, iar nu sa faci pe plac cererilor necinstite ale oamenilor!” -
  26. Pingback: “… SA-SI IA CRUCEA SA SI SA-MI URMEZE MIE” – Talcuiri vii de la Cuviosii Arsenie Boca si Sofronie Saharov -
  27. Pingback: VESTIREA PATIMILOR DOMNULUI si CEARTA APOSTOLILOR. Intre lupta salbatica pentru intaietate care striveste pe cei slabi si puterea dragostei smerite -
  28. Pingback: PREDICI AUDIO si TALCUIRI DE MARE PROFUNZIME la EVANGHELIA INMULTIRII PAINILOR: Ce vrea Hristos de la noi si ce cautam noi la Dumnezeu? -
  29. Pingback: Predici audio la SCHIMBAREA LA FATA: slava Taborului dinaintea suferintei Golgotei – intarirea credintei ucenicilor pentru a intampina Patimirea -
  30. Pingback: Parintele Simeon Kraiopoulos despre LEPADAREA DE SINE, DE OMUL CEL VECHI si ASUMAREA STARILOR DE USCACIUNE SUFLETEASCA -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate